SFANTUL IOAN IACOB: “Pe cei slabi sa-i intarim, iar pe cei vicleni sa-i ocolim”

Doamne, unde esti?



Ierom. Rafail Noica

întrebari si raspunsuri la conferinta de la Alba-Iulia

15 decembrie 2005



Daca prin botez ni se sterg toate pacatele, de ce se spune ca parintii mananca agurida iar copiilor li se strapezesc dintii?

Ce e pacatul? Tot ce este înclinare în om, dar ca înclinare nu o gasesti în Dumnezeu. Asa as defini eu pacatul. Si, iarasi, ca stramosul Adam, din pricina unei mosteniri, a unei slabiciuni, desi avem energia creata de Botez, totusi, cadem în pacatele noastre. În sensul acesta nu pentru pacatul stramosului nostru platim, ci pentru propriile noastre gustari din a muri ni se strepezesc dintii, caci înainte sa constientizeze omul binele si raul se trezeste deja facand raul. Exista, însa, în Scriptura, la Isaia proorocul, o proorocie: ca înca înainte ca pruncul sa desluseasca binele de rau, va lepada raul ca sa aleaga binele. E proorocie, în orice caz pentru Hristos, poate o putem aplica si Maicii Domnului. Ce este aceasta alegere, ce este aceasta lepadare a raului si alegere a binelui? Este ceva asa de tainic ca pana la urma numai Dumnezeu stie. Observam ca Sfantul Ioan Botezatorul la numai sase luni dupa zamislirea lui în pantecele maicii, înca nenascut, în glasul de închinare al Maicii Domnului (cum zice Scriptura despre închinaciunea Elisabetei), desluseste prezenta lui Hristos, a lui Dumnezeu, Facatorului lui, care era zamislit în pantecele Maicii Domnului. Tresalta de bucurie si din tresaltarea pruncului în pantecele maicii, maica se face proorocita, si îi spune Maicii Domnului lucruri pe care ea, ca om, nu le stia: „Fericita cea care a crezut ca se va face acel lucru pe care i l-a spus Domnul”. Sau zice: „Ce este mie, ca Maica Domnului meu vine catre mine?”. De unde stia ea? Din tresaltarea pruncului!

Cand începe omul sa pacatuiasca? Socotesc ca daca Ioan Botezatorul n-ar fi tresaltat era deja un semn de pacat, de pacatosenie, de moarte a sufletului, o manifestare a lumii pacatului. Alt prunc, în pacatosenia lui, poate n-ar fi saltat în pantece. Sa ne uitam si la alt aspect: de ce pruncul Ioan Botezatorul salta de bucurie cand în glasul Maicii Domnului vesteste prezenta Facatorului lui? Si dracii se sperie si fug de Hristos. Faci semnul crucii sau zici numele lui Hristos si dracii fug. De acelasi Hristos! Este, iarasi, taina aceea a alegerii; Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut din rugaciunea si credinta unor parinti deosebit de sfinti. Mult i s-a dat, mult i s-a cerut, mult a facut. Dar, între altele, înainte de nastere a facut din maica sa o proorocita.

Cand începe pacatul nu stiu. Apa botezului sterge, poate, si pacatele din pantecele maicii, daca putem vorbi de asta. Dar, totusi, pana cand ne refacem alcatuirea noastra duhovniceasca, sufleteasca, trupeasca, pana atunci riscam sa nu putem deslusi între bine si rau, cum vroia Adam în rai. Cu siguranta ca deslusirea binelui si a raului era prima treapta la care era chemat Adam, doar ca acea deslusire avea sa se savarseasca prin ascultarea cuvantului lui Dumnezeu si nu prin ascultarea „celuilalt”. Acum noi deslusim raul de bine, dar de multe ori ne lasam amagiti de lucruri care ni se par bune, si dupa aceea, ceea ce credeam ca era miere ne trezim ca fusese agurida si ni se strepezesc dintii, si atunci prin pocainta ne întoarcem înapoi la ale vietii.



Observam ca în zilele noastre nevointele pe care le faceau Parintii Bisericii si nevoitorii în general, mult mai greu îsi gasesc aplicabilitatea, unele dintre acestea fiind, pentru multi oameni, greu sau chiar imposibil de savarsit. Parinte Rafail, va rugam sa ne spuneti care este cea mai potrivita nevointa pentru generatia aceasta? Care este gandul de care omul de astazi are urgenta nevoie de a-l purta în mintea sa?

Trebuie sa întelegem nevointa, cu precadere, ca lucrare a mintii de a descoperi si de a-si însusi gandul lui Dumnezeu. Iar daca vorbim de nevointa, ca fapte trupesti (metanii, post, privegheri si alte lucruri), trebuie sa întelegem ca asta nu este decat suportul material al lucrarii mintii. Parintele Sofronie cita, cred, pe Sfantul Simeon Noul Teolog, care zicea: „Da trupului nevointa pe masura lui si tot restul da mintii”. Trebuie sa ajungem la dreapta viziune si cand zic dreapta viziune sau dreapta întelegere, cuvintele astea ar putea fi o buna traducere a cuvantului ortodox Ortodoxia (desi „doxa” în greaca înseamna „slava”, vine de la cuvantul „docheo” care înseamna ca am opinia, ca gandesc în felul acesta, cred în felul acesta). Deci, daca avem dreapta întelegere, dreapta opinie, ajungem si la dreapta slavire a lui Dumnezeu. Cum slavim drept pe Dumnezeu? Iata ca în psalmi se spune: „Oare sangele de tapi si sangele de boi o sa Ma preaslaveasca?”. Izbucnirea unei recunostinte, a unei laude, trebuie sa fie ca cea a lui Zaharia, cand, în ascultare, a pus proorocului numele Ioan si nu Zaharia, si i s-a dezlegat gura si a început sa vorbeasca si a laudat pe Dumnezeu. Asta este jertfa bine primita lui Dumnezeu. Cum sa slavim pe Dumnezeu? Cand prin alegerile noastre înfaptuite dobandim har si izbucneste inima noastra într-un cant de lauda. Astea sunt jertfele drept slavitoare, ortodoxe. Nu se bucura Dumnezeu de sange de tapi si sange de oi. Transpunand în vremea noastra, nu se bucura Dumnezeu ca ne chinuim si întelegem de multe ori gresit nevointa, facand tot felul de lucruri prin care nu dobandim nimic. Daca nu ai dobandit pace, daca nu ai dobandit o bucurie, o linistire, o împaciuire cu Dumnezeu, atunci ti-a fost inutila nevointa! Deci, lucrarea nevointei este lucrarea, în primul rand, a dreptei întelegeri. Daca Adam, drept ar fi înteles cuvantul lui Dumnezeu si nu ca pe o interdictie, nu ca frica lui Dumnezeu ca n-o sa ajunga Adam ca Dumnezeu, ca nu e ca Dumnezeu, ci ca o porunca mantuitoare, ca un prim pas în calea vietii (deci dreapta întelegere), Adam ar fi ascultat de glasul lui Dumnezeu si nu de glasul strainului. Eventual, ar fi raspuns sarpelui: „Dumnezeu nu a zis asa, tu cine esti?”. Sau poate nu i-ar fi zis nimic. Al treilea lucru este ca, întelegand nevointa gresit, bineînteles ca, fiind si nelucratoare, este si peste masura noastra.

Deci, trebuie sa întelegem ca nevointa trupului este si ceea ce trebuie sa sustina efortul mintii. Asta pentru ca rugaciunea (apropierea de Dumnezeu, în general) cu o burta îmbuibata nu prea merge. Si atunci mancam ceva mai putin. Daca mancam ceva mai putin pentru rugaciune, asta deja se numeste post. Propriu-zis nu-i post. Post e ceea ce a facut Hristos, ce-a facut Ilie, ce-a facut Moise, ca n-a mancat nimic 40 de zile. Acesta-i post! Iar postul pe care ni-l da biserica (asta o stiu si de la niste doctori) e genial! Este un regim genial! Ce înseamna un regim? Sa dam ca pilda pe tinerelele care vor sa-si pastreze silueta: cata nevointa fac ele, studiaza mancarea… De ce? Ele au un obiectiv si postesc pentru acel obiectiv: vor sa-si pastreze silueta. Si Biserica ne-a dat o dieta; daca o tinem inteligent, e geniala. O frantuzoaica ortodoxa, medic, spunea ca mai ales postul de Pasti (primavara) e genial, tinut chiar si numai din punct de vedere medical. Aceasta pentru ca atunci se schimba metabolismul trupului de la iarna la vara si ficatul nu trebuie încarcat cu grasimi; e exact ce trebuie! Însa Dumnezeu nu ne învata sa gandim medical, ci „Sus sa avem inimile”, Sus sa avem si mintile, la gandul lui Dumnezeu, pentru ca rugaciunea sa-si afle loc, pentru ca sufletul, duhul în noi sa fie ceva mai usor si sa se poata înalta. Deci nu sub influenta modei si pentru silueta trupeasca, ca fetitele ce-si fac posturile lor de înfometare crunta si chiar daunatoare uneori (fereasca-ne Domnul).

Parintele Siluan ne spunea ca ascetii nu nascoceau tot felul de chinuri cu care sa-si chinuiasca trupurile pentru ca asta, chipurile, ar fi placut lui Dumnezeu. Sfantul Simeon spunea: „Da trupului pe masura lui!” Regimul sau dieta pe care ne-o ofera posturile bisericesti, sunt o nevointa la îndemana si în puterea a tot omul, daca-i cat de cat sanatos. Daca omul e slab, daca omul e bolnav, daca are munca deosebit de grea, daca face calatorii, în toate aceste cazuri se dezleaga si postul acesta. Caci vorba este ca sambata e pentru om si nu omul pentru sambata. Nevointa este pentru om si mantuirea lui, nu omul este facut pentru nevointa. Daca întelegem nevointa asa, pornim la drum cu restrictiile Bisericii, care sunt, pentru orice trup sanatos, nu numai posibile, ci si foarte binefacatoare, mai ales daca o tii în duhul Bisericii. Îti tine si silueta trupeasca, îti tine si silueta launtrica si obtii o mai mare usurare pentru cele ale duhului, pentru rugaciune; mintea e libera sa gandeasca, sa cugete mai adanc si mai deplin, e mai vioaie. Si asa cu toate cele trupesti.

Alt lucru pe care trebuie sa-l avem în vedere, potrivit cuvantului: „Da trupului pe masura lui” este ca alta este masura stramosilor si alta a noastra. Ne-am hodorogit. Sfantul Antonie nu a baut bauturi cu E-uri în ele si nu manca tot felul de McDonald’s si alte chestii în cel mai bun caz nu prea hranitoare, în cel mai rau caz otravitoare si cu elemente identic naturale. Bineînteles ca acesti stramosi ai nostri, pana la stralucita noastra modernitate, erau oameni mai solizi decat noi si trebuie sa avem lucrul acesta în vedere. Mai este un lucru: sa începem cu ceva pe masura noastra. Atunci rugaciunea noastra prinde aripi asa cum a prins aripi în cei pe care-i admiram ca au facut lucruri minunate. De exemplu, unul a trait 20 de ani într-o chilie si nici nu a observat ca era un pat acolo, a dormit în picioare acei 20 de ani. Cum e cu putinta? Parintele Sofronie a cunoscut un diacon la Muntele Athos care 15 ani nu s-a culcat pe pat, ci a dormit rezemat de perete. Deci, se poate si în zilele noastre. E cu putinta, dar ce se întampla? Pocainta ia asa un avant încat cerintele se schimba. Nevoitorii n-au nascocit chinuri ca sa placa mai mult lui Dumnezeu. Nu asta-i place lui Dumnezeu, nici sange de tapi, nici de om. Sangele Lui ni l-a dat noua ca sa ne mantuim. Cand rugaciunea ia aripi, cerintele duhului se schimba, duhul are nevoie de altceva si acest altceva începe sa fie ce numesc troparele noastre „nevointa mai presus de fire”. În asta sa nu ne angajam decat cand firea rugaciunii si a duhului încep sa se manifeste ca o cerinta, caci sunt mai presus de fire si sa nu încercam sa imitam exterior cele 1000 de zile ale Sfantului Serafim îngenuncheat pe piatra zicand: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului”. Asta a fost pentru el, nevoia lui, dar Siluan nu s-a rugat în felul acesta si nici Antonie cel Mare.

Deci, sunt de retinut aceste lucruri:

- Primul: dreapta întelegere, care începe cu ganduri, cu întelegerea noastra – aceasta trebuie sa o cultivam;

- Al doilea: trupul cu masura lui;

- Al treilea: alta este masura trupeasca obisnuita si alta masura care începe sa fie daca rugaciunea ia mai mult avant.

Ce pot face eu, care este partea mea ca sa trec de la nesimtire duhovniceasca la simtire?

Rugaciunea o putem socoti ca lucrare a devenirii noastre duhovnicesti întru fiinta. Este faurirea cea mai grea a omului. Mult mai usor zidesti o civilizatie întreaga decat propriul tau suflet. Însa rugaciunea are avantajul sa fie si lucrul cel mai usor. De ce? Ca sa vorbesti cu duhovnicul tau, pentru ca ai nevoie de un sfat, trebuie sa te duci la el sau macar sa-i dai un telefon. Dar daca vrei sa vorbesti cu Dumnezeu, deja ai vorbit, Dumnezeu deja a auzit ca ai nevoie de El! Unde e Dumnezeu, cat de departe? Cat de departe este Cel despre care în rugaciunea noastra de la început am zis ca „pretutindeni esti si toate plinesti”?! Înaltul Antonie de Suroj, care a fost arhiepiscop la Londra al Bisericii Ruse, scrie într-un articol ca noi ne închipuim nefiinta vazand pe Dumnezeu stand pe un tron si înconjurat de nefiinta, dar mitropolitul zice ca nu-i asa. Tot ce poate fi, este Dumnezeu, caci „plin este cerul si pamantul de slava Ta”, cantam în liturghie. Slava Lui e El Însusi. Unde e acum Dumnezeu de nu-L simtim? Pretutindeni, dar noi suntem morti. Dar, hai sa profitam ca e pretutindeni! Vede si aude si nadajduiesc ca El îmi calauzeste cuvantul pentru mantuirea voastra, dar si a mea. Sa profitam ca nu avem nevoie nici macar sa întindem mana dupa un telefon si sa tastam niste butoane, ci doar sa zicem: „Doamne…”.

Începe deci prin a spune cuvantul catre Dumnezeu si eu rog pe Dumnezeu sa-ti raspunda, si cred ca acesta-i cel mai bun început.



Poate fi lupta patriarhului Iacob cu Dumnezeu un chip al nevointei noastre?

Da, chiar este un chip. Poate nu dintr-un prim început, desi cine stie? Fiecare începe în felul lui. Iacob se lupta cu îngerul si îi zice: „Nu te las pana nu ma vei binecuvanta!”. Este lupta sufletului pentru a primi binecuvantarea lui Dumnezeu. Si lupta asta ia forma unei judecati. Parintele Sofronie zicea ca toata viata omului care se nevoieste din credinta si pentru mantuire, toata viata noastra ne-o supunem judecatii lui Dumnezeu, dar si suntem chemati sa judecam pe Dumnezeu! Sfantul Siluan zice ca, la judecata de apoi, întrebarea care a pus-o Hristos lui Petru va fi întrebarea catre noi: „Ma iubesti, Simone, fiule al lui Iona?”. Tot sufletul care va putea zice: „Da, Doamne, te iubesc”, va fi cu Dumnezeu în rai. Dar cand Hristos zice lui Petru „Ma iubesti?”, nu numai ca îi da sansa sa repare cele trei lepadari de care se facuse vinovat Petru, ci si El se supune judecatii lui Petru, pentru ca daca Petru zice „Te iubesc”, judecata este pozitiva. Petru putea sa spuna: „Nu Te mai iubesc, nu mi-ai placut”. Eu stiu de ce-L putem acuza pe Dumnezeu si, într-adevar, omul, în general, Îl acuza pe Dumnezeu: daca Tu n-ai fi facut lumea n-ar fi atata suferinta în lume. Iar Hristos a primit aceasta acuzare si si-a luat asupra Lui suferinta si a suferit pana la sange si pana la moarte si a ispasit, ca sa zicem asa, canonul, daca era cazul sa-si ispaseasca El un canon. Al nostru canon l-a ispasit, din dragostea Lui.

Vin momente în viata noastra în care, ori ne suparam cu Dumnezeu, ori, sub diferite forme, Dumnezeu ne spune: „Frate, sora, Ma iubesti?”. Tie îti spune! Daca depistati un asa moment în durerile voastre si daca va puteti nevoi atunci sa spuneti: „Totusi, Te iubesc”, macar asa în sila, daca nu poti altfel. O sa vedeti deja prezenta divina, chiar de atunci. Si parintele Sofronie a avut lupte cu Dumnezeu, gandindu-se la toata suferinta lumii acesteia, în al doilea razboi mondial. Era nedumerit nu atat de silnicia celor brutali ai lumii acesteia, care cu o nemila de neînchipuit, draceasca, fac orisice cu omul, cat de cum sunt supusi nevinovati atatia oameni, numai pentru ca sunt mai slabi. Stiti despre chinurile suferite în închisori: Jilava, Pitesti etc. Parintele Sofronie, la un moment dat, se gandea îngrozit de ce se întampla si cum de Dumnezeu lasa asta, si izbucneste zicand: „Dar Tu unde esti?” (apare despre asta în cartea lui despre rugaciune) Adica cum poti sa privesti asupra acestei privelisti? Tu atotputernic fiind si nu faci nimic?! Dar îi vine un raspuns bland în inima: „Oare tu te-ai rastignit pentru ei?”. În contextul vietii parintelui Sofronie, el a înteles cu mult mai mult decat înteleg eu si, banuiesc, majoritatea dintre voi, a înteles ca rastignirea este pe de o parte si ispasirea tuturor pacatelor si mantuirea tuturor celor pe nedrept napastuiti. Si într-adevar, în partea întai a cartii Sfantului Siluan (viata si învataturile) povesteste de un monah nevoitor, rugator pentru întreaga lume, care suferea, si care, nu stiu daca aievea sau în vis, a vazut asa un nor de sange deasupra capului lui si a stiut ca acesta-i tot sangele nevinovat care s-a varsat de-a lungul istoriei. Si vine un raspuns: „Nici un strop din acest sange nu va pieri!” Asa ca judecata între Dumnezeu si om poate sa ia cateodata forme chiar dramatice, si Dumnezeu se supune judecatii si da raspunsuri mantuitoare omului. Nu putem artificial sa ne certam cu Dumnezeu, dar vin momente si izbucniri uneori care pot fi o cearta cu El. Nu este nici o cearta cu Dumnezeu care nu-i fara primejdie, însa unele din aceste certuri pot fi cu adevarat un moment maret, unde Îi dam noi sansa lui Dumnezeu sa raspunda pentru El Însusi, spre mantuirea noastra si a semenilor.



Cum sa ne raportam la lupta pana la sange cu pacatul, despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, si care este echilibrul între acest lucru si recunoasterea limitelor?

Cred ca, asa cum pe un prunc nou-nascut nu-l poti face sa alerge un maraton, dar te bucuri cand a facut trei pasi si cade în fund, cu toate ca plange (dar peste trec trei-patru zile trebuie sa fugi dupa el!), tot asa-i si cu nevointa: trebuie sa ne cunoastem limitele. Pentru a ne cunoaste limitele trebuie sa avem deja o oarecare viziune bine întemeiata. Cata vreme n-o avem, ne tinem de duhovnic si prin duhovnic, prin toata lucrarea Bisericii, prin citirea Scripturilor si a scrierilor Sfintilor Parinti. Trebuie sa cautam, printre altele, sa ajungem sa deslusim unde suntem. Iar cand începem sa deslusim unde suntem, „tine-ti sapca bine si nu deznadajdui în momentul acela”. Ca atunci cand Dumnezeu începe sa lase ca ochiul mintii noastre sa vada uraciunea în care suntem noi, nu-i momentul de a deznadajdui. Ar fi momentul deja de a triumfa, doar ca numai de triumf nu ne arde atunci. Numai ca va spun ca sa stiti cum sa faceti, în rabdare, fiindca momentele dureroase ale noastre de multe ori sunt momente unde poate începe o noua linie a mantuirii noastre, iar lupta pana la sange cred ca, într-o oarecare masura, este de la început (în sensul ca, asa cum pentru pruncul nou nascut caderea în fund dupa trei pasi este o tragedie si plange, mai tarziu îi trebuie mult mai mult ca sa-l aduca sa planga, poate nu mai plange niciodata plansul acesta al slabiciunii fiindca a devenit acum barbat, chiar daca este femeie – barbat duhovniceste –, tot asa si cu cele duhovnicesti). Cand suntem slabi, un mic efort ni se considera ca o lupta pana la sange, mai tarziu însa este nevoie de un efort mult mai mare.

Trebuie sa începem printr-o legatura cu duhovnicul, sa încercam sa ne dibuim masura noastra, sa o descoperim si sa o tinem. Culminarea notiunii acesteia de „lupta pana la sange”, crucea, este puterea dragostei pe care o vom fi dobandit. Cand parintele Sofronie îi spune parintelui Siluan: „Parinte Siluan, dar e greu sa te rogi pentru oameni, pentru lume”, parintele Siluan i-a spus: „Bineînteles ca-i greu; a te ruga pentru lume este a-ti varsa sangele pentru lume”. Nu-l versi fizic, numai ca dragostea pentru lume e asa cum, în cearta parintelui Sofronie cu Dumnezeu, dragostea lui pentru om l-a pus aproape în vrajba cu Dumnezeu. E primejdie, caci dracul ne poate lua în primire în momente dintr-alea. Pe parintele Sofronie nu a putut sa-l ia în primire, adica sa-l puna împotriva lui Dumnezeu. Parintele Sofronie pe Dumnezeu Îl iubea întotdeauna si nu se putea pune împotriva Lui, se certa ca si cu un prieten. Rugaciunea lui pentru lume, dragostea lui pentru semenii care trebuiau sa sufere atatea striga si catre Dumnezeu, striga în deznadejde numele lor. Si acesta este rodul varsarii sangelui în rugaciune si rodul dragostei pentru lume.

Este varsarea sangelui si medical vorbind. Orice efort fizic consta într-un consum de sange. Si sa ridici mana te costa sange si sangele se înnoieste si ne întretine viata. Daca zicem „înnoieste” înseamna ca se si consuma, iar efortul rugaciunii poate deveni asa de mare ca într-adevar istoveste. Era un nevoitor care, desi nu se nevoia deosebit de mult cu mancarea, era totusi slab. Cineva l-a întrebat cum se face ca desi nu îl vede nevoindu-se deosebit cu mancarea, cu postul, este asa slab. El i-a raspuns ca si batul cu care învarti carbunii în foc, se arde, se consuma. Vroia sa spuna ca, în rugaciunea lui catre Dumnezeu, el se mistuia de focul iubirii dumnezeiesti.



Doua întrebari descriu doua stari de deznadejde cumplite:

1. Brusc, pe neasteptate, Dumnezeu mi-a luat de langa mine singura persoana pe care o aveam alaturi, ratiunea mea de a fi. Din aceasta cumplita încercare tot universul meu de valori a fost clatinat, iar credinta mea zdruncinata. Cum sa înteleg aceasta trauma prin care trec, cum sa o accept si, mai ales, ce sa fac ca sa-mi recapat echilibrul?

2. Sunt studenta si vin la biserica de cand eram mica, dar, de cativa ani si acum foarte pregnant, am stari de deznadejde atat de mari încat simt în piept o apasare ca si cum cineva mi-ar apasa pe piept cu piciorul. De ce atata suferinta? În viata de zi cu zi vad lucrurile foarte pesimist, cateodata nu-mi ramane decat credinta, nu mai am altceva de ce sa ma leg; îmi zic sa am rabdare, dar nici asta nu mai este. Ce sa fac? Astept sa se întample ceva si nu se întampla! As vrea sa stiu care este voia lui Dumnezeu? Nu stiu în ce directie ma îndrept!? Tin si am tinut poruncile, dar vad ca nu am ajuns foarte departe, ci în iadul deznadejdii. E groaznic!

Te cred! Domnul sa va auda durerea ca pe un strigat. Cate scrisori ca astea n-am primit de la oameni?! Si, credeti-ma, ca unul din motivele pentru care traiesc în retragere si nu ies mai mult sa va ajut, este pentru ca nu pot sa o fac – o zic spre rusinea mea. Dar, daca as face-o de capul meu, din initiativa mea, as risca boacane. Daca Dumnezeu nu cheama pe om, încredintez pe acele suflete lui Dumnezeu, iar El va arata-o, cu rugaciunea.

În general, sa stiti ca încercarile cu cat sunt mai cumplite cu atat mai mult ascund o comoara, pe care, deocamdata nu o stiti, comoara unei apropieri de Dumnezeu. Este deja o judecata în care daca noi traim drept acea criza, mai curand sau mai tarziu, vom putea izbucni într-un cant de lauda. Domnul sa va aduca la asta pe amandoi si pe toti ceilalti de care stiu si de care nu stiu. Nu vorbesc acum de pacat pentru ca oamenii, în general, zic ca vede Dumnezeu pacatul si de aceea pedepseste. Nu o iau în linia asta pentru ca e o linie care de multe ori este negativista si daca e negativista nu e glasul lui Dumnezeu, e glasul diavolului, e iadul, si el ne osandeste! Sa avem urechi surde pentru iad si pentru draci. Noi ne primim osandirea si îndreptatirea numai de la Dumnezeu. Iar glasul lui Dumnezeu, ori este mangaietor, ori bucurator, ori cel putin tainic mangaietor.

Cu cat este mai cumplita suferinta (deci uitam de linia pacatului deocamdata) cu atat mai mult tradeaza sau vadeste încrederea pe care Dumnezeu o are în tine. Eu îti ofer gandul acesta ca prim sprijin, ca prim ajutor duhovnicesc. Mai mult nu stiu ce sa zic. Cand vad si aud asemenea lucruri îmi permit sa ma închin înaintea celor care sufera lucruri dintr-astea. Cu cat e mai mare chinul si durerea, cu atat mai mare puteti socoti ca este încrederea pe care Dumnezeu o arata în tine acum. Sa va dea Dumnezeu barbatia, curajul de a trece prin încercarile astea si veti vedea ce va iesi dintr-astea, ce prunc se va naste duhovniceste în tine, pentru ca sa-ti fie bucuria mai deplina decat a fost pana acum. Cred ca fiecare criza, fie cand se întampla în exterior prin pierderea unui suflet iubit, fie printr-o judecata launtrica în care ajungem la deznadejde, chiar sinucigasa, cred ca fiecare din crizele astea nu sunt altceva decat un prag, pe care, cu ajutorul Domnului, trebuie sa-l trecem. Dumnezeu sa va dea putere, Dumnezeu sa va dea bucuria si lumina, dar deocamdata faceti ca marinarul în furtuna: tineti-va de ceva si nadajduiti în Dumnezeu si El va va arata lumina mantuirii!



Cum pot afla rolul meu în viata? De cativa ani ma macina aceasta întrebare. Cum pot scapa de ea?

În primul rand, însusindu-ne, asumandu-ne anumite greutati, scapam de ele, fiindca fiecare criza este o nevoie care trebuie sa se împlineasca. Iata ca medicina homeopatica întelege mai bine cele ale bolii. Nu este cazul sa te scapi de un simptom (durere, temperatura, lesin sau altele); e vorba ca prin acel simptom boala în trup manifesta felul prin care trebuie sa se vindece. Iar leacul pe care îl gaseste homeopatul, printr-o asemanare cu simptomele, declanseaza, îmi vine sa zic, o reactie în trup care face ca simptomul sa fie lucrator. Lucrator facandu-se se savarseste acea vindecare sau doza de vindecare pentru care simptomul dispare. Si dispare mai repede daca leacul e bine citit si bine gasit. Mai repede si mai usor decat cu alte medicamente puternice, dar mai ales într-un mod mai adevarat.

Asa si în cele dumnezeiesti. Cere-i lui Dumnezeu de fiecare data cand îti vine gandul „Care mi-e rolul în viata?”, striga catre Dumnezeu, cere-i lui Dumnezeu, spune-i în orice fel de cuvinte cat de simple. Profita ca Dumnezeu e pretutindeni si-i zi Domnului, caci Dumnezeu te asteapta. Zice Hristos în Apocalipsa: „Iata stau la usa si bat!” (Apoc. 3, 20). Si poate ca criza prin care treci ca nu stii cine esti, poate ca este pur si simplu efectul faptului ca Hristos bate la usa ta. Raspunde, cheama-L înauntru! Cheama-L pana cand vei gasi o întrebare la care Dumnezeu îti va raspunde real, sau vei avea o experienta a vietii, sau vei citi raspunsul undeva, sau cine stie ce va face Dumnezeu?! Si sa faca Dumnezeu curand si sa-ti „pice fisa” si sa te bucuri!



Parinte, ne vorbeati despre dragoste de Domnul si de aproapele. Ce sa facem pentru ca, desi stim ce avem de împlinit, putere nu avem în noi. Ce putem face ca sa se salasluiasca în noi dragostea si sa piara închipuirea? Cu ce sa începem?

Zici ca, desi stiind, nu facem. Poate sa te îmbucur cu observatia ca nici nu stii ce trebuie sa faci. Daca ai întelege cuvantul acesta chiar te-ar mangaia într-o masura. Ca daca nu stiu ce sa fac, poate de aceea nu fac, nu ca-s chiar asa de rau. De ce zic ca nu-s chiar asa de rau? Iata, la înmormantare se zice prin gura cantaretului: „Chipul slavei Tale celei negraite sunt…”. Parintele Sofronie spunea un lucru uimitor pe care acum îl înteleg mai bine, anume ca nici un om nu vrea sa pacatuiasca. Cuuum? M-a mangaiat. Eu credeam ca noi toti vrem sa pacatuim, dar e interzis! Poftim mentalitate!

Am înteles ca omul nu vrea sa pacatuiasca, omul vrea sa traiasca si noi întelegem cele ale pacatului, cele ale devenirii în ale pacatului, ca o intrare în viata, faptul de a deveni si ne trezim cu… „buzele umflate”. Primul lucru care trebuie facut este sa înteleg ca nici macar nu stiu ce trebuie sa fac. Adica, a sti teoretic este un fel sofisticat de a nu sti. Daca am sti la un nivel mai deplin, daca am cunoaste pe Dumnezeu, n-am putea sa nu tanjim catre Dumnezeu. Cei care s-au nevoit peste masura firii au facut-o pentru ca au fost (întrebuintez aceleasi cuvinte ca în ispita) asa de puternic ademeniti de frumusetea, de dulceata, de bunatatea de a fi în Dumnezeu, de a fi cu Dumnezeu, încat pacatul îsi pierdea puterea asupra lui.

Asa ca, nevoieste-te sa întelegi, iar cand zic: nevoieste-te, zic: cere Domnului. Cere Domnului sa întelegi ce este acel lucru pe care trebuie sa-l faci fiindca trebuie sa-l întelegi în alt duh decat în duhul acesta care zice: „Stiu ce ar trebui, dar nu pot!” Energia pe care ti-o da o întelegere mai duhovniceasca, deja sa te faca sa poti mai mult.

Vorbeam de poruncile lui Dumnezeu. Va spuneam mai devreme ca începeam sa înteleg ce înseamna porunca din partea unui Dumnezeu asa de iubitor. Si am înteles cu timpul ca noi, oamenii (noi, omul, as zice) numim porunca cuvantul lui Dumnezeu în sensul ca, cuvant fiind de la Dumnezeu, descoperire de la Dumnezeu, este de ultima autoritate. „Fericiti cei care…”, nu este un cuvant relativ, ca-l putem pune în paralel cu Budha, cu Confucius, cu Socrate sau cu orice întelept al lumii. Este ultima autoritate si în sensul acesta este porunca. Parintele Sofronie zicea ca Dumnezeu cand da o porunca înseamna ca lucrul poruncit nu traieste în mine, altfel nu mi-ar da porunca. Daca am iubi pe Dumnezeu nu ne-ar da porunca sa iubesti pe Dumnezeu. Nu ne da porunca: daca ti-e foame, sa mananci, caci asa si facem. Porunca arata ca nu este în noi lucrul acela poruncit. Însa, poruncind un lucru, Dumnezeu nu se asteapta sa-l si facem fiindca toata porunca dumnezeiasca, este descoperirea, spovedania lui Dumnezeu asa cum este El. El care este Dumnezeu nemarginit nu asteapta de la noi, trupuri, sa putem face mare lucru. Dar este lumina de descoperire. Ce descopera? Rugandu-ne, sa zicem: iubeste pe Dumnezeu, iubeste pe aproapele. Da, ai dreptate frate sau sora, acum stim ce sa facem, dar nu putem. Asculta, asta este revelatie! Te-a luminat Dumnezeu ca n-o ai si ca nu poti. E începutul! Iar de acum ce asteapta Dumnezeu? Parintele Sofronie, în aceeasi carte despre rugaciune, zice catre Dumnezeu: „Poruncile Tale, cuvintele Tale le iubesc, sufletul meu tanjeste catre ele, dar Tu vezi ca eu sunt trup si sange, nu ajung, nu pot sa le traiesc. Vino Tu si Te salasluieste în mine si Tu sa lucrezi în mine toate cele bine placute Tie!” Iata un chip de rugaciune. Spuneti cuvintele astea sau spuneti-le în cuvintele voastre, e acelasi lucru.

Dumnezeu poruncind nu este ca ofiterul în armata (pazea daca nu faci!); Dumnezeu nici nu asteapta sa faci, asteapta întai sa vezi, asteapta întai ca omul sa descopere ce nu este, ce nu este în el si încotro sa tanjeasca. Si asteapta ca raspuns de la om: „Doamne, Tu miluieste. Eu sunt tarana, eu sunt neputinta, eu sunt nefiinta; arata-mi Tu cum sa fac, vino Tu si lucreaza în mine”. Pana unde? Sfantul Pavel zice: „Viez, dar nu eu, ci Hristos în mine”. La care vreau sa mai adaug un lucru: ce înseamna ca nu eu, ci Hristos în mine? De ce cand un demonizat face tot felul de nazdravanii zicem ca este posedat? De ce cand un sfant traieste, nu el, ci Hristos în el, nu zicem ca este posedat? Diferenta între drac si Dumnezeu este ca dracul acapareaza ca sa-si faca ale lui prin om si sa distruga pe acel suflet si pe ceilalti. Posedeaza, tine cu sila si nu da drumul. Dumnezeu Facatorul, care iubeste, patrunde în om numai fiindca omul striga, si-L cheama pe Dumnezeu, si-L doreste. Numai fiindca omul Îl iubeste pe Dumnezeu si-L pofteste, dar nu poate. Bietul om e constient de neputinta lui. Dumnezeu vine si lucreaza în asa fel încat, cand harul este cu omul toate devin usoare. Acelasi om, dintr-o data, poate sa se roage, îi place sa se roage, alearga catre biserica cu prima ocazie, se mahneste cand lucreaza pacatul în el, se bucura cand împlineste ceva bine si nu stie. Este ceea ce numea parintele Sofronie, dupa evanghelia sfantului Luca: „mamona nedreapta”, adica este bogatie dumnezeiasca pe care pe nedrept o primeste. Dovada este ca, va veni ziua, daca este începutul nevointei lui, cand o va pierde si atunci iarasi îi va fi greu sa faca cele placute lui Dumnezeu. Însa Dumnezeu lucreaza în noi daca-L iubim si noi, spunand: „Asta sunt, asta-i ce vreau sa fiu!”. Dumnezeu Facatorul, locuind în om, locuieste asa încat, nesilind bucuria omului, ci raspunzand la rugaciunea lui, îl face sa fie ceea ce doreste sa fie si nu poate.

Asa ca, diferenta între a fi posedat si a vietui de acum, nu eu, ci Hristos în mine, este un cuvant al smereniei. Bineînteles ca de acum eu viez si parintele Sofronie are îndrazneala sa spuna: „De acum, prin harul Tau, eu sunt”. Omul îsi poate însusi cuvantul si numele lui Dumnezeu: Nu e nevointa mea, prin lucrarea Ta, prin harul Tau. Si atunci ce înseamna: ”Eu sunt?”. Înseamna ca eu nu mai sunt cele ale slabiciunii si pacatoseniei mele, care ma amarau zi si noapte, care traiesc în mine, ci Însusi Dumnezeu traieste în mine… numai iata vointa mea pacatoasa… Însa daca sunt un Pavel, daca sunt un Petru s-au dus si la cruce pentru a proslavi pe Dumnezeu prin credinta lor. Sau, cum zicea Hristos catre Petru: „Cand erai mai tanar, te încingeai singur si umblai unde voiai; dar cand vei îmbatrani vei întinde mainile tale si altul te va încinge si te va duce unde nu voiesti” (Ioan 21,18). Nu înseamna ca nu vreau, dar totusi trebuie. Însasi voirea omului îl duce acum. Dar stie omul ca n-ar putea vrea lucrul acesta daca n-ar fi harul lui Dumnezeu. Ce-i harul lui Dumnezeu? Însusi Dumnezeu. Zicem, dupa Sfantul Grigorie Palama, energia lui Dumnezeu, Dumnezeu ca energie care traieste în mine. Daca nu El ar trai în mine n-as putea nici s-o vreau. Deci zic: nu eu, ci Dumnezeu în mine. Parintele Sofronie zicea ca la judecata de apoi omul, în uimire, va zice: „Doamne, Tu esti mantuirea mea, Tu esti cel care m-ai mantuit”, va atribui toata mantuirea lui Dumnezeu, ca si „oile”: „Cand te-am vazut si am facut ceva bun?”. Dar Dumnezeu va zice: „Nu, tu ti-ai facut mantuirea fiindca tu a trebuit sa suferi”. Si ne atribuie noua mantuirea pentru ca noi suntem aceia care trebuit sa suferim. Asa omul, atribuie mantuirea lui Dumnezeu si zice: ”Viai tu în tine si viezi tu în mine si nu eu”. Si, totusi, în constiinta noastra Dumnezeu ne spune noua: „Tu esti cel care viezi prin alegerea ta, desi puterea este de la Mine”.

Nadajduiesc ca ti-am dat si v-am dat putin dintr-o linie directoare, zic putin pentru ca mai adanc si mai mult nu stiu, dar din cate stiu va împartasesc. Nu e cazul ca în armata sau ca în morala, unde ni se porunceste ceva si trebuie sa tinem. Morala e înca un nivel mai accesibil omului: daca vrei poti sa nu mai fumezi sau ceva de genul acesta. Însa, adevarata frumusete e ceea ce este cu omul ca chip al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu asteapta deloc sa putem sa savarsim ceva, nici chiar lasatul de tutun sau de alte chestii, daca nu zicem un pic de „Doamne”; altfel e posibil ca numai sa ne amagim. În primul rand, trebuie sa stim în alt duh, cu alta plinatate, în alta perspectiva, ce trebuie sa facem. Si daca stim, ne va ademeni si vom avea alta energie. În al doilea rand, sa stim ca porunca dumnezeiasca o putem întelege si ca moralitate, ca comportament. Numai ca în spatele comportamentului meu e nevoie de o energie pe care observ ca nu o am. Deci, în porunca dumnezeiasca este mai întai o lumina care-mi arata ce nu sunt si ce nu am si ce nu pot. Întrebarea aceasta tradeaza lumina care lucreaza. Daca stii lucrul acesta poate altfel îti va fi viata si alta biruinta.



Parinte, exista mantuire pentru fumatori?

Dintre toate patimile cu care ne încurcam, eu cel mai mult urasc fumatul pentru ca omucide. Am vazut ceea ce a trebuit sa patimeasca biata mama, care din cauza aortei a trebuit sa se lase de tutun (fuma 20 pe zi). Eram înca în Romania, la începutul comunismului. Medicul, prieten al familiei, i-a spus ca daca nu vrea sa-si lase doi copii orfani va trebui sa se lase de tutun. Tare s-a muncit un an de zile; în zilele acelea m-am hotarat ca eu niciodata n-o sa fumez, fiindca eu ma stiam deja slab ca daca ma apuca o patima n-o sa mai am putere ca sa ma lepad de ea. Mama, înteleapta, nu mi-a interzis tigara, ci mi-a zis: „Fumeaza unde vrei, cat vrei, nu te ascunde în wc, cum am facut si eu în copilarie. Dar daca vrei sfatul meu: nu fuma pana cand nu ai ajuns la maturitate. Mai bine sa nu fumezi deloc, daca poti, dar nu te ascunde, eu îti dau voie”. Dar m-a prins asa o ura pentru tigara, mai ales pentru ca, efectiv, e inutila. Eu va marturisesc ca în crizele mele cele mai amare, numai la tutun nu mi-e gandul. Ca e ciocolata, ca e înghetata, ca mai stiu eu ce, ca te dai cu capul de pereti, asta poate m-ar mai mangaia, dar tutunul… este o pacoste inutila; în sensul acesta o urasc mai mult decat pe altele.

Îmi amintesc de o doctorita frantuzoaica venita la Ortodoxie. Cand era la noi la manastire îi rugam pe toti sa nu fumeze în casa pentru a nu se îmbacsi casa de mirosul de tutun. Si iesea si ea afara si cateodata mai fuma o tigara, dar îmi spunea: „Ma simt ca o curva, ma simt ca o curva… caci nu pot sa ma scap de tutun!”. Ea însasi vroia. I-am zis eu si cred ca si parintele Sofronie: „Nu-i vorba de asta acum, ai alte greutati”. Trecea prin tot felul de sfasieri si nu era primul pas acela de a se lasa de fumat, era o povara în plus, dar ea însasi vroia sa se scape. Asa si cu altii: multi s-au lasat de tutun, dar acesta nu trebuie sa fie neaparat primul pas. Primul pas este apropierea si dorirea de Dumnezeu, si daca stii ca Dumnezeu te iubeste, poate ca într-o zi o sa-ti vina o sfanta rusine, nu o rusine dintr-asta omeneasca, ci o sa lase scarba sfanta si mantuitoare cu adevarat.

Între altele cunosc un basarabean, care de multe ori merge în Rusia din diferite motive medicale, si-mi spune ca cunoaste acolo un om care este doctor si are 24 de copii cu o singura sotie, si poate pentru ca nu erau destui a mai înfiat înca 4! Si merge de multe ori la manastire la lavra Sfintei Troite, daca nu ma însel, în Moscova. Acolo calugarii îl cunosc si îi pastreaza o chilie pentru el. Cand merge acolo, cateodata sta în chilie închis pana la 4 zile, nu mananca nimic si nu bea si nu stie nimeni ce face, dar cand iese i se pare ca au trecut 10 minute. Biserica îl iubeste si vrea sa-l faca preot, dar el nu vrea. Are o rugaciune asa de puternica încat a facut niste exorcisme cu rugaciuni simple pe care multi preoti nu au putut sa le faca, si de aceea vor sa-l faca preot. Dar dupa ce face exorcismele se duce afara si fumeaza o tigara! Spun asta nu ca sa-i încurajez pe cei care fumeaza sa fumeze în continuare, dar totusi sa avem dreptul echilibru: întai dragostea lui Dumnezeu, întai dreapta întelegere si multe dintre acestea au sa vina de la sine, în timp.



Cum ne putem feri de ispitele care ne vin de la cel rau? Sa ne dati, cumva, un medicament duhovnicesc spontan si foarte puternic, care ar putea îndeparta cat mai repede ispita sau gandul rau, care ne vine de la noi sau de la cel rau?

Cred ca pentru a ajunge sa putem în fiecare moment sa biruim ispita, si nu sa fugim de ea sau sa o ocolim, ne trebuie o pregatire. Ispita trebuie sa vina ca o alifie pe un picior de lemn. Observati ca Scriptura vorbeste de a via lui Dumnezeu si a fi morti pacatului sau a via pacatului si a fi morti lui Dumnezeu. Moartea, pana la urma, ca si viata, are si o reciprocitate, nu este doar o chestie în sine. Traiesti, dar cui? A manca nu-i un pacat, dar îmbuibarea devine pacat. De ce? Fiindca nu este numai efectul fizic, este prea multa dragoste pentru ceva nevrednic de acea dragoste. Hristos zice: „…nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu” (Luca 4, 4). Deci lacomul, undeva în sufletul lui, este un cautator al cuvantului lui Dumnezeu si nu-l întelege si nu-l dibuie. Sfantul Pavel zice: „Sa nu va îmbatati cu vin ca asta e preacurvie, ci fiti plini de Duh”. Înseamna ca este o analogie între alcool (alcoolism) si Duh. Într-adevar, stiti ca un tip de alcool este numit în romaneste spirt; e o deformare a cuvantului spirit. În franceza si engleza alcoolului i se zice spirit. Prin stiinta alchimiei, care facea tot felul de legaturi între cele duhovnicesti si materialitate, vedem ca exista o oarecare afinitate (alcohol mi se pare ca înseamna în araba tot ceva legat de spirit, duh). Sfintii Parinti, care cunosc adevarul pentru ca sunt minti de Dumnezeu vazatoare, vorbesc de „betia treaza a Duhului”. Pe multi daca îi întrebi de ce beau spun ca pentru a uita de amarul vietii acesteia. Si cand esti în acea „betie a Duhului”, ce zic sfintii? Ca uiti de pamant si de trup si de toate cele de aici, caci esti în alta lume. Deci vedeti niste analogii prin care trebuie sa întelegem mai mult sensul si limita lucrurilor pamantesti. Cu ajutorul lui Dumnezeu si nevointa noastra, sa ne îndreptam privirea launtrica si pasii nostri catre echivalentul duhovnicesc.

Deci, trebuie sa întelegem ca Hristos, cand zice diavolul ca vede în pietrele acestea paine, iar El îi raspunde ca nu numai cu paine va trai omul. Deci nu-i vorba numai de pofta si de haleala, este vorba de acea pofta de a manca, este legata de viata. De ce este buna mancarea? Uitati-va ce gust are mancarea cand îti e foame si cum se prezinta cand nu ti-e foame deloc sau ti-e greata. Deci e foarte relativa placerea mancarii ca tot ce este trupesc, relativ. Însa prin trup sa deslusim ceva al duhului, caci tot ce este trupesc îngana ceva duhovnicesc si pe acela sa-l cautam.

Cred ca daca ne nevoim în felul acesta atunci si ispita va fi ca o alifie pe un picior de lemn, adica vom fi morti pacatului pentru ca viaza în noi cele dumnezeiesti, cele cu adevarat vrednice, cele care sunt cu adevarat firea noastra, chiar daca este o fire pe care trebuie sa ne-o însusim si nu o avem din nastere. Si prin nevointa, care este apropierea de Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu, vom dobandi aceasta fire.



Ce sanse avem sa ne mantuim fara un parinte duhovnic stabil si cum sa îl recunoastem atunci cand îl întalnim?

Încep cu recunoasterea. Cere-i lui Dumnezeu: „Da-mi sa îl recunosc si el sa ma recunoasca, adica sa ma primeasca”. Daca suntem integri în cautarea noastra, daca suntem adevarati în a dori pe Dumnezeu (si fac o paranteza: daca nu vezi în tine destul adevar, îl poti dobandi, adica poti sa-i spui lui Dumnezeu: „Tu vezi ca nici nu pot sa vreau binele, vreau sa vreau, Tu da-mi”), daca suntem adevarati în cautarea noastra atunci vom gasi. Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, zice: „Cereti si vi se va da; cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide” (Matei 7, 7). Însa Sfantul Siluan zice ca e foarte greu ca cel fara duhovnic sa se mantuiasca. Foarte greu nu înseamna ca nu se va mantui. Sfintii Parinti zic ca daca Dumnezeu ne porunceste un lucru înseamna ca e cu putinta!

Pentru întelegerea noastra moderna, analitica (îmi vine sa zic – dobitoaca, si stiu despre ce vorbesc) o sa zic lucrul acesta: un lucru pe care El ni-l porunceste si tu simti ca este greu sa-l obtii, el nu este greu, ci este total cu neputinta! Si vorbesc obiectiv. Sa tii mintea în iad… si acum urmeaza: si nu deznadajdui! De la un Dumnezeu ca al nostru sa stiti ca numai cele cu neputinta le asteptam. Auzi, Doamne, ce zic!? Cele cu putinta le poate face si omul. Iata niste chestii de care s-ar uimi stramosii nostri; ce a inventat omul: toata electronica aparuta în ultimul timp (cu o cutie de chibrituri sa poti vorbi cu unul din Australia, e cu neputinta). Si, totusi, daca a fost cu putinta ca omul sa nascoceasca ceea ce era inimaginabil candva, nu asta trebuie sa-i cerem lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie sa-i cerem si sa nadajduim de la El ceea ce e absolut cu neputinta. De ce spun asta? Atunci cand Parintii zic ca Dumnezeu nu ne-ar porunci daca nu era cu putinta, trebuie sa întelegem ca daca Dumnezeu a poruncit înseamna ca „cele cu neputinta omului, sunt cu putinta lui Dumnezeu” – zice Hristos, si „le voi vedea” (preiau cuvantul lui Iov): „Cred ca le voi vedea cu ochii mei, eu si nu altul, ci eu cu ochii mei” (cititi cartea lui Iov macar primele cateva capitole si ultimele doua).



Ce înseamna tacerea duhovnicului ca raspuns la spovedanie?

Aici se spune un lucru mare. Daca stii sa iei acea tacere, ea poate sa-ti fie mantuitoare, acela poate sa-ti fie cuvantul. În primul rand, înaintea spovedaniei, în timpul spovedaniei si dupa, sa fii în dialog cu Dumnezeu: „Doamne, da-mi cuvant de spovedanie”. Dumnezeu se spovedeste noua, oare noi nu trebuie sa ne spovedim lui Dumnezeu?! Cereti cuvant de la Dumnezeu, ca Domnul sa dea duhovnicului cuvant. Parintele Sofronie spune ca daca poti sa percepi prima miscare a inimii duhovnicului, pe aceea sa o însusesti chiar daca pare imposibil (fiindca cu imposibilul avem de-a face acum, cand e vorba de mantuire). Si acum o sa vad cum o sa ma descurc. Si nu continua legatura cu duhovnicul ca om, nu-i cere sfat ca om, ci deocamdata descurca-te cu ce ai înteles si cu ce ai putut primi, fie si tacerea, dar asigura-te întai ce înseamna cuvantul acesta sau ce înseamna tacerea asta.

Tacerea poate sa însemne mai multe lucruri. Poate sa însemne si ca tu ai venit cu inima care se numeste în Scriptura „vicleana”; asta nu-i ceea ce întelegem noi neaparat prin viclenie; dar poate ai o inima îndoita, atunci cand nu esti capabil înca sa te hotarasti sa primesti primul cuvant si sa ti-l faci al tau si sa te descurci dupa aceea cu Dumnezeu, El sa-ti arate. Încercand tu sa traiesti cuvantul, o sa descoperi ca e dialogul tau intim cu Dumnezeu. Daca n-ai duhul acela de hotarare înca, fiindca nadajduiesc ca ni-l va da Dumnezeu, s-ar putea ca de aceea sa taca duhovnicul pentru ca Dumnezeu nu-i da cuvant.

S-ar putea cateodata ca cuvantul sa fie prea mare si duhovnicului sa-i fie frica sa-l pronunte. Avem un chip minunat în cartea proorocului Daniel cand, catre sfarsitul vietii împaratului Nabucodonosor, îi cere lui Daniel sa-i interpreteze un vis si Daniel tace un ceas. Nabucodonosor simte ca Daniel nu îndrazneste sa spuna si insista. Daniel atunci îsi deschide gura si zice: „Împarate, fie visul acesta vrajmasilor tai si nu tie!”. Apoi îi spune ca avea sa înnebuneasca 7 ani si sa fie ca fiarele campului sub roua cerului, dar ca dupa cei 7 ani va reveni la împaratia lui. Cititi mai în amanunt cartea lui Daniel, unde apare Daniel în rolul de duhovnic; nu îndraznea sa spuna împaratului, pentru ca se mahnea împreuna cu el pentru ce avea sa pateasca. Cine stie cate altele poate sa însemne tacerea!? Numai ca în clipa aceea tacerea duhovnicului poate sa fie un cuvant pentru tine si las-o asa, cere blagoslovenie duhovnicului, termina cu spovedania si dupa aia ciorovaieste-te cu Dumnezeu: „Doamne, ce înseamna asta, Doamne, spune-mi, Doamne, nu ma lasa!”



Daca glasul constiintei îmi spune altceva decat duhovnicul, ce sa fac? Merita sa-ti asumi riscul ascultarii pana la capat, ascultare oarba, fara sa iei în seama eventualele semnale de neliniste, de împotrivire launtrica? E mai bine sa ma las cu totul în voia lui Dumnezeu cu credinta ca daca drumul e undeva gresit Domnul îl va corecta pe cale? Nu este posibil ca din aceasta taiere sa se ciunteasca si un firav glas al lui Dumnezeu în noi?

O întrebare plina de primejdii, dar foarte importanta. Sfantul Ioan Scararul în capitolul IV din Scara - despre ascultare (vorbeste specific pentru monahi, dar se aplica tuturor celor care cauta un duhovnic), spune ca în manastirea în care te duci pentru duhovnic sa încerci sa vezi daca este un carmaci sau daca este un marinar, daca este un despatimit sau daca este înca împatimit. Întotdeauna m-am întrebat: de unde se vede acest discernamant în începator, cand merge la biserica sa stie daca este un carmaci sau un marinar? M-am vadit mie însami ca eu nu aveam acest discernamant. Banuiesc ca era alta umilire pe vremea Sfantului Ioan Scararul în veacul al VI-lea si ca era mult mai mult discernamant pentru ca era mai multa lumina si mai mult har.

Ascultarea oarba o faci dupa ce ai cercat pe duhovnic. Daca ai vazut ca este un carmaci si nu un marinar, daca ai vazut ca este un despatimit si nu un împatimit, atunci îti pui sufletul în mainile lui si nu-l mai judeci fiindca poti sa faci ascultare oarba. Care este diferenta între carmaci si marinar? Bineînteles ca e greu de deslusit, dar cand e cazul, Dumnezeu o sa va arate. Diferenta esentiala este ca un despatimit, un carmaci, este acela care are sufletul tau, dar inima lui. Si nu, de exemplu, ceea ce ar putea obtine el de la tine sau sa scoata din tine un om asa si pe dincolo, moral, corect… ci mantuirea ta, sufletul tau, durerea ta, bucuria ta. Daca vezi asta si daca simti asta în duhovnicul tau, acesta este poate unul din semnele cele mai convingatoare. Si tot asa daca simti ca spovedindu-te total nu se sminteste. Daca simti ca caderea ta este a lui si bucuria ta este a lui si te simti liber în prezenta lui, atunci poti sa-ti pui sufletul si mantuirea în mainile lui, si poate ca tu însuti o sa simti ca un fel de crima sa nu-i faci ascultare unui astfel de om.

Acum vorbesc dintr-o extrema, pentru ca întotdeauna eu am judecat prin extreme; iau extrema dreapta si extrema stanga si încerc sa vad unde ma aflu între cele doua, dar ca criteriu, ca un fel de identificare. Ceva la nivelul vietii obisnuite este ceea ce tine de simt, de încredere deplina în duhovnicul tau, pentru ca te-ai rugat, pentru ca Dumnezeu a lucrat în inima ta, acesta e un semn ca te poti încrede si deschide. Parintii zic ca cel care vrea cu adevarat sa afle voia lui Dumnezeu si printr-un prunc o poate afla. Este iarasi integritatea aceea a cautarii, omul care-L cauta pe Dumnezeu. Îmi vine sa zic ca fiul risipitor din pilda lui Hristos avea o integritate de cautare; el vroia, hai sa o numim, fericirea. Credea ca fericirea este sa traiasca destrabalat si-i zice tatalui sa-i dea mostenirea, o primeste si o risipeste. Cand se trezeste cu toata agonisirea risipita si pe deasupra i se face si foame, pentru ca în tara aceea îndepartata a trebuit sa-i slujeasca unuia care nu-i pasa de el, ci-i pasa mai mult de porcii lui, îsi vine în fire. Parafrazez gandul lui, zicand: asta-i ce-am vrut, asta-i ce-am cautat? Am cerut tatalui meu mostenirea si acum ce-o sa fac? Si-a amintit ca argatii tatalui sau traiau bine, dar ce sa faca pentru ca nu mai este vrednic sa se numeasca fiu al tatalui sau. Ma duc si-i spun tatalui meu: „Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiu, dar fa-ma ca pe unul din argati”. Deci acum vroia sa munceasca ca unul din argati, cinstit. Si tatal îl primeste si îl înalta mai mult decat era înainte. Tatal este chipul lui Dumnezeu, nu e prostul care s-a fript asa cum zicem noi, ci e însusi Dumnezeu care s-a „fript” cu Adam. Din dragoste se lasa „fript” ca sa dea libertate fapturii.

Deci, daca ai într-adevar o dorire deplina si adevarata ca sa afli voia lui Dumnezeu, o poti afla, dar nu neaparat printr-o ascultare oarba. Îndoiala ca daca sa faci sau nu acea ascultare oarba poate sa fie din necredinta ta sau poate sa fie o informatie duhovniceasca sau din primejdie. Poate nu e destul de despatimit cel de la care ceri sfaturi duhovnicesti… nu ca sa-l judeci pe el, ci ca sa judeci ce poti si ce nu poti face. Cere-i lui Dumnezeu, striga catre Dumnezeu si încearca tu sa fii despatimit; mergi iarasi la duhovnic si cere-i lui Dumnezeu de acum sa-ti vorbeasca. Dar sa stii ca atata vreme cat nu simti în tine ura pentru voia ta patimasa, cat nu te poti lepada de tot esti în risc. Nu numai ca ne retragem în neputinta înduhovnicirii, dar poti sa nu primesti înca cuvant de la Dumnezeu. În cartea lui Iezechiel o sa gasiti ca vin niste barbati la Iezechiel si Dumnezeu îi spune lui Iezechiel: „Vezi pe acesti barbati? Ei vin cu inima îndoita la Mine”. Nu-i zice: „O sa le spun Eu ceva sa le spui”, ci: „O sa le dau dupa inima lor!”. Într-o nota de subsol parintele Staniloae explica taina asta ca Dumnezeu vorbeste omului dupa inima lui. Poate ca si aici se arata Dumnezeu care, dupa capul meu, stiind ca deocamdata nu ma poate scoate, zice: „Iata, faca-se voia ta!” si atunci îmi da dupa voia mea. Aparent ma justifica si eu linistit ma duc si-mi fac voia mea. Cred ca gandul lui Dumnezeu este ca doar-doar simtim ceva, si ne ocroteste Dumnezeu ca sa nu cadem chiar în fundul iadului din prima, dar patim ceva ca sa ne dam seama, si sa încep sa-mi urasc voia mea si sa ma întorc catre Dumnezeu.

E greu de dat un raspuns concret la întrebarea aceasta plina de primejdii. Sa stiti ca sunt primejdii, dar sa stiti ca Dumnezeu este mai tare decat toate primejdiile. Sa învatam sa ne nevoim ca sa dam putinta lui Dumnezeu - cum ziceau apostolii – sa înmulteasca credinta noastra. Iar pentru duhovnic, atentie, sa nu-l judecati, caci noi, patimasi fiind, nu stim real daca e vorba despre nevrednicia lui sau a mea. Si daca nu stim sa deslusim între carmaci si marinar sau daca nu gasesti carmaciul pe care-l vrei nu judeca pe marinar, ci roaga-te pentru el.

Profit de momentul acesta ca sa spun si asta: biserica, asa cum am vazut-o în evenimentele recente, trece prin crize multe si grave. Si nu numai Biserica noastra romana, ci tot ce este Biserica, fiindca astazi sunt cernerile, încep sau poate au început deja, ultimele cerneri de care vorbea Hristos cand zicea ca în seceris va trimite Dumnezeu pe îngerii Sai. Sa nu-i judecam pe mai marii Bisericii, ci sa ne rugam pentru ei. Judecand dupa mintea noastra proasta, riscam sa fie judecata proasta, si chiar daca este judecata buna nu asta ma mantuieste nici pe mine, nici pe el. Rugati-va! Si rugati-va pentru Biserica, pentru duhovnici, pentru preoti.

Astazi una din crizele Bisericii este ca nu mai avem „batrani”. Tuturor preotilor si duhovnicilor care au venit la mine si cu care am avut conversatie si le-am spus ca noi (ma adaug si eu, desi la varsta mea ar trebui sa fiu un carmaci, dar spre rusinea mea nu sunt, dar macar o stiu, macar o vad acum) nu suntem carmaci, suntem împreuna-calatori cu cei pe care-i duhovnicim. Dar daca ne smerim si tinem adevarul acesta si lucram cu el în constiinta, am nadejdea ca, cu ajutorul lui Hristos si prin Hristos, duhovnicul va putea sa te calauzeasca pe tine. Daca duhovnicul întelege si se smereste si daca tu te smeresti, iata si Dumnezeu se smereste prin duhovnicul tau si va veni la tine. Dar ce înseamna: orb calauzeste pe orb? Daca esti cu un pas înaintea celui duhovnicit de tine e ca orbul care încearca cu bastonul sau cu piciorul terenul si daca a calcat într-o gaura spune: nu calca aici pentru ca m-am poticnit, aici e o gaura. Daca simti unde e terenul bun si ai facut un pas bun, trage-l un pas catre tine. Deci, o parte din criza Bisericii este ca lipsesc „batranii”, si parte din aceasta criza este lucrarea duhului modernitatii care ne-a rupt de „batranii” nostri si de la traditia Bisericii. Si acum cei mai multi din cei care povatuiesc în Biserica sunt tineri.

Eu sunt, iertati, un batran neîmplinit, m-a convins Dumnezeu cu varf si îndesat ca nu pot sa duhovnicesc, desi am facut-o. Eu fac pocainta nadajduind ca asta va ajuta pe cei carora am gresit sa si-o faca pe-a lor. Mi-a venit vremea sa ma retrag si singurul lucru pe care încerc sa-l fac este, mai ales, sa traduc din cartile parintelui Sofronie cuvantul cu care eu am trait atatia ani si într-o masura sa-l dau, ca si în seara asta, si sa va împartasesc din cele pe care le port în „traista mea”.