Asculta mai multe audio Muzica
Rugaciune de multumire

Doamne Iisuse Cristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeu milostiv si indurator, a carui dragoste pentru oameni nu are margini; ma inchin slavei Tale cu teama si cuviosie, ca sa-Ti multumesc pentru tot ce mi-ai dat, mie robului Tau.
Slava Tie Doamne, Te laud si iti cant, Stapane si Binefacatorule. Din nou ingenunchez in fata Ta, ca sa iti multumesc pentru mila si bunatatea Ta, si ma rog ca si de acum inainte sa faci minuni pentru mine, pentru ca dragostea mea pentru Tine, si pentru semenii mei sa creasca.
Scapa-ma de toate relele si de toate nevoile. Da-mi liniste si pace, in toate zilele mele, ca sa pot multumi Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si in vecii vecilor.

Amin!


RUGACIUNE

Doamne, da-mi puterea sa primesc cu suflet linistit, tot ce-mi va aduce ziua de maine. Da-mi puterea sa ma las cu totul in voia Ta cea sfanta si in fiecare clipa sa stai in preajma mea si intareste-ma.
Orice veste va aduce ziua de maine, buna sau rea, invata-ma sa o primesc cu inima impacata si cu incredintarea neclintita ca Vointa Ta sta asupra tuturora.
Fie ca, in tot ce fac si in tot ce spun, Voia Ta sa-mi stapaneasca cugetul si simtirea; iar cand asupra mea vor veni imprejurari neasteptate, ajuta-ma sa le implinesc, dupa Voia Ta.
Da-mi puterea sa lucrez cu tarie si cu intelepciune, fara sa stanjenesc sau sa amarasc pe aproapele meu.
Ajuta-ma, Doamne, sa pot duce povara zilei de maine, cu toate cate le va aduce ea. Struneste-mi vointa si invata-ma sa ma rog, sa sper, sa cred, sa indur, sa iubesc si sa iert. Iar cand ma rog, fie ca Tu
Insuti sa fii Cel ce se roaga in mine.

Amin!
Arhimandritul Sofronie




RUGACIUNE PENTRU MANTUIRE


Dupa rugaciunile incepatoare (Slava Tie..., Imparat ceresc..., Sfinte Dumnezeule..., Slava..., Preasfanta Treime..., Doamne miluieste..., Slava..., Tatal nostru...), cu multa evlavie, roaga-te asa:

Dumnezeul meu, cred intru Tine si ma rog Tie, intareste-mi credinta! Te iubesc, sporeste-mi dragostea! Ma pocaiesc, fa-mi cainta sa prisoseasca! Te slavesc ca pe intaiul meu inceput! Te doresc ca pe cea mai inalta dorinta a mea! Iti multumesc ca Binefacatorului meu cel vesnic! Te chem ca pe puternicul meu ajutor.

Dumnezeul meu, binevoieste si povatuieste-ma cu intelepciunea Ta, calauzeste-ma cu dreptatea Ta, mangaie-ma cu milostivirea Ta, apara-ma cu puterea Ta. Iti inchin, o, Dumnezeule, gandurile, faptele, suferintele mele, ca in viitor sa ma gandesc la Tine, sa graiesc de Tine, sa lucrez dupa voia Ta, sa sufar, pentru Tine.

Doamne, eu voiesc ceea ce voiesti Tu, pentru ca Tu voiesti sa ma supun voii Tale si fagaduiesc sa fac ce voiesti Tu. Te rog cu umilinta, lumineaza-mi mintea, oteleste-mi voia, curateste-mi trupul si-mi sfinteste sufletul!

Dumnezeule preabun, ajuta-ma sa ma curatesc de gresalele trecute, sa biruiesc ispitele viitoare si sa lucrez cuvintele virtutii. Umple inima mea de dragoste pentru bunatatea Ta, de ura pentru gresalele mele, de ravna pentru binele aproapelui si de defaimare pentru desertaciunile lumii. Fa-ma sa fiu supus mai-marilor mei si cu dragoste pentru cei mai mici, credincios prietenilor si iertator vrasmasilor mei.

Vino, Atotputernicule, intru ajutorul meu, ca sa biruiesc cele sapte pacate de capetenie, care sunt pricina tuturor pacatelor. Sa biruiesc adica: mandria, prin smerenie crestineasca; iubirea de argint, prin milostenie; invidia, prin dragoste si bucurie pentru binele aproapelui; desfranarea, prin infranare si curatenie; lacomia, prin cumpatare; mania, prin rabdare; lenea, prin barbatie crestineasca. Asemenea sa biruiesc si toate celelalte pacate si patimi ce izvorasc din acestea.

Si-mi da virtutile crestinesti: credinta, nadejdea si dragostea. Dumnezeul meu, fa-ma intelept intru lucrarile mele, curajos in primejdii, rabdator in nenorociri si smerit in propasire. Nu ma lasa sa uit vreodata a fi cu luare-aminte la rugaciuni si in biserica, cumpatat la masa, repede la implinirea datoriilor si statornic in hotarari. Doamne, insufla-mi grija sa am totdeauna constiinta dreapta, infatisare cuviincioasa, vorbire folositoare si purtare in buna randuiala.

Da-mi harul Tau, ca sa ma deprind a-mi stapani totdeauna patimile, a ma invrednici de darurile Tale, a pazi legea Ta si a merita mantuirea. Dumnezeul meu, fa sa cunosc cat de mici sunt bunatatile pamantesti si cat de mari sunt cele ceresti, cat de scurt este timpul acestei vieti si cat de nemarginita este vesnicia. Ajuta-mi sa fiu totdeauna gata de moarte si sa nu ma cutremur de judecata Ta, sa scap de chinurile cele vesnice si sa dobindesc raiul prin Iisus Hristos, Domnul nostru.

Amin!

"Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine. Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşii vechi şi nu vor afla." (Sf. Ioan Iacob)

Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă;
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a simţi şi a vieţui cu Tine;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur. (2,11)
***
Cuprinsu-m-au durerile morţii şi râurile fărădelegii m-au tulburat.
Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laţurile morţii. (17,5-6)
***
Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului. (21,6)
***
Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti.(22,4)
***
Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul.
( 26,20)
***
Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale.
Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini. (36,4-5)
***
Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa.
Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări.
Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit; Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu.
(37,13-15)
***
Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi. (38,18)
***
Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. (48,12)
***
Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului. (54,25)
***
Să râdă săracii şi să se veselească; cântaţi lui Dumnezeu şi viu va fi sufletul vostru! (68,36)
***
Gândit-am la zilele cele de demult şi de anii cei veşnici mi-am adus aminte şi cugetam; (76,5)
***
Şi-a adus aminte că trup sunt ei, suflare ce trece şi nu se mai întoarce. (77,44)
***
Eu am zis: "Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt". (81,6)
***
Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion. (83,8)
***
Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos. (85,12)
***
Că s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat.
Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morii slobod. (87,3-4)
***
Că toate zilele noastre s-au împuţinat şi în mânia Ta ne-am stins.
Că trece viaţa noastră şi ne vom duce. (89;9,12)
***
Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu.
Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu. (93;17,19)
***
Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut. (101-4)
***
Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat
Şi numele Domnului am chemat: "O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!" (114,3-4)
***
Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui. (115,6)
***
Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul.
Mai bine este a Te încrede în Domnul, decât a Te încrede în om.
Tăria mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie spre izbăvire.Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat. (117;6,8,14,18)

Invataturi ale Sfantului Serafim de Sarov


Aminteste-ti mereu, ascultarea le intrece pe toate.
Ea intrece postul si rugaciunea!
Iar noi nu numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa alergam in intampinarea ei! Noi trebuie sa rabdam orice necaz care ar veni din partea fratilor fara sa ne tulburam si sa cartim.

Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: “Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.

Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.

In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.

Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.

Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.

Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.


Proorocirile Sfantului Serafim de Sarov

Dintre toti sfintii rusi, Serafim de Sarov pare a avea o stralucire aparte, de o statura duhovniceasca necomparabila cu nimeni si nimic. Ascet, apostol si prooroc al neamului sau, in 1902, cand a fost canonizat, toata Rusia s-a adunat in Pustia Sarovului, la Diveevo, insotind procesiunea celor 24 de arhimandriti si preoti imbracati in vesminte de aur si nestemate, daruite chiar de Imparat. Cei care au participat la procesiune povestesc ca la miezul noptii, din piepturile celor de fata au izbucnit, pline de bucurie, in plina vara, imnurile Pastilor: “Hristos a inviat din morti”. Sfantul insusi proorocise toate acestea, cu 100 de ani in urma. “In plina vara, se vor canta imnurile de Pasti, spre pomenirea mea, dar aceasta bucurie va va fi de scurta durata. Lacrimile si prigoana vor fi painea voastra vreme de aproape un veac. Viata va va fi scurta atunci si ingerii abia vor avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.” Plin de neliniste profetica, Sfantul prevazuse deslusit, inca de la 1800, zilele infricosatoare care urma sa vina asupra rusilor. “Va curge mult sange, din cauza ca unii se vor rascula impotriva Tarului si a familiei sale (…) Va trece mai mult de jumatate de veac si atunci raufacatorii isi vor ridica sus capul. Asta se va intampla negresit. Rauri de sange vor inrosi pamantul rusesc. Vor fi omorati multi nobili pentru Imparat, dar Domnul nu se va mania pana la capat si nu va ingadui ca pamantul rusesc sa fie nimicit cu desavarsire.” Unui apropiat, mireanul Motovilov, parintele Serafim i-a zis: “Cred, tatucule, ca a opta mie de ani va trece. Cred ca va trece! Si iata ce-ti voi mai spune: toate vor trece si se vor sfarsi. Si toate manastirile vor fi distruse, dar pentru sarmanul Serafim, la Diveevo, va continua sa se savarseasca Jertfa cea fara de sange si imnurile Invierii”.
Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.

“Da tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”

O anume ironie a intamplarii face ca Sfantul Serafim sa fie astazi cinstit, asa cum se intampla la manastirea Rusicon din Athos, in icoane fatuite cu prea mult aur si argint, migalite intr-o puzderie de flori si ornamente minuscule, stropite din belsug cu agate si rubine purpurii. Pustnic si ascet, parintele a trait mult timp in singuratatea padurii, la adapostul unei case modeste din barne, cu o icoana intr-un colt si un trunchi de lemn retezat in loc de scaun.
Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.
Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor - cum ii era numele de botez - traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.

Ursii, lupii si iarba caprei

A trait multi ani in padure, in nesfarsita Siberie, printre brazi grosi de cativa metri si inalti precum catargele celor mai mari corabii. Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof. Serghei Nil, Sfantul Il gasea pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul padurii, cu care stia sa discute in limba lor. Bland si rabdator, imblanzea lupi si ursi, serpi si jivine, iepuri si vulpi, toate adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum dau marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”, povesteste parintele Iosif, “vedeai la usa lui tot felul de ursi si alte animale. Terminandu-si rugaciunile, nevoitorul iesea din chilie si incepea sa le hraneasca.” Parintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. Zambind, parintele i-a raspuns ca tot ce e de pret e putin si tot ce e putin e mult, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit, dupa care a intins fagurele musafirului, asa cum cere legea ospitalitatii taranesti. Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim credea cu toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O inima adevarata se aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l atingea. Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii salbaticiunilor.
Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”

O mie de zile in genunchi pe o piatra

Intarit de rugaciune si post, Sfantul Serafim a petrecut trei ani precum stalpnicii de odinioara. Timp de o mie de zile s-a rugat in genunchi pe o piatra de granit, iar cand, spre sfarsitul vietii, cineva a gasit piatra si i-a adus-o, Sfantul a zis: “Simeon Stalpnicul a stat 47 de ani in picioare pe un stalp. In comparatie cu el, ce-am facut eu?”.
Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii. Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. Cand i se intampla sa intalneasca pe cineva in padure, cadea in genunchi, cu fata la pamant, si ramanea asa, in aceasta pozitie, pana cand trecatorul se indeparta. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana. Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica urmatoare.
Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava lui Dumnezeu.
De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata. Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii. Ostenit pe dinafara de post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns. Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare - sa revina in lume si sa renunte la linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea mantuirii. La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului. Puterea intelegerii sale patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.
Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.
Parintele Serafim cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”, spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi c

Parintele Arsenie Boca - partea 1

Profeţiile stareţului Ambrozie de la Mănăstirea Dadiou (+2006)
despre viitorul Greciei şi multe altele



1. La sfârşitul lui august 2001, cineva l-a rugat pe Stareţ să se roage Sfântului Nectarie ca să-l ajute. Şi stareţul i-a spus:
- Copilul meu, lasă-l pe sfânt; acesta este în America. Aleargă să salveze vieţi.
Pe 11 septembrie 2001 au căzut turnurile gemene. Cu câteva luni mai devreme spusese că ceea ce trebuie să se întâmple în America va schimba cursul istoriei:
– Un mare rău va veni peste America şi nu doar în septembrie. Vai!
Acest lucru îl prevestise şi fericitului episcop Antonie de Sisanios şi Siatisti într-una din vizitele celui din urmă şi erau de faţă şi alţii, însă fără a da explicaţii:
- Înalt Preasfinţite, a spus, să vedeţi ce vor păţi americanii peste două luni (pag. 119).


2. În 1990, a spus că Dumnezeu – pentru că vrea să-i întărească pe oameni – îi va descoperi în chip vădit pe sfinţii Lui cât de curând. Deoarece ispitele vor fi mari şi chinurile insuportabile, Domnul va îngădui ca sfinţii să se arate, şi mai ales cei mari, ca Sfântul Dimitrie sau Sfântul Gheorghe. Oamenii vor auzi că într-o săptămână s-a arătat cutare sfânt în Creta, în alta, cutare în Macedonia, unul aici, altul acolo (pag. 122).


3. – Gheronda, ce să fac cu copiii mei care sunt dificili? Strigă la mine, se uită la programe periculoase la televizor şi sunt influenţaţi.
– Doar Domnul va îndrepta situaţia. Vei zice: „Doamne, mântuieşte-mă şi luminează pe copiii mei să fie aproape de Tine”. Şi Domnul te va auzi şi-ţi va da ceea ce trebuie.
- Însă ne aude Domnul? Ajunge vocea noastră acolo?
– Nu știu… Luna trecută l-au durut urechile (!). Vor veni ani grei, dar nu vă temeţi. Pe copiii săi Dumnezeu nu-i va părăsi, îi va păzi în mijlocul smintelii.
– Adică, gheronda?
- Ce adică? Iată, dacă n-ai să ai ce să mănânci, te vei trezi dimineaţă, vei găsi o franzelă pe masă şi vei zice: „Asta de unde a apărut”? Dar trebuie să ai credinţă. Fără credinţă nu se face nimic (pag. 178).


4. – De acum încolo, nu-ţi poţi imagina ce vei vedea şi ce vei auzi. Nu s-au mai întâmplat niciodată în lume, a spus într-o zi de vară în anul 2005.
– În Grecia se vor întâmpla?
– În toată lumea şi la noi. Şi de ce? Pentru că noi, zice, suntem farul Ortodoxiei, dar am devenit din cauza păcatului mai răi decât ateii (p. 178).


5. Stareţul spunea despre sfârşitul lumii că va dura cât ţin cei şase psalmi (de la utrenie), câteva minute. În clipa în care vom fi judecaţi, în cer, îngerii vor cânta cei şase psalmi. Toţi oamenii care vor trăi în clipa aceea vor trece prin moarte instantaneu şi imediat după aceea vor învia, vom fi toţi cu trupurile noastre imateriale, nu vom ocupa spaţiu, unul va vedea trupul celuilalt şi toţi vor fi la vârsta de 33 de ani.
Domnul va ţine Cartea Vieţii, Evanghelia, şi imediat, vom merge singuri fie la dreapta, fie la stânga, deoarece vom şti dacă suntem pentru rai sau nu. De aceea, şi în tronul în care stă arhiereul, în icoana lui Hristos este deschisă cartea şi nu este candelă deasupra – arătând că nu există milă la A doua Venire. Dar în catapeteasmă, cartea pe care o ţine Hristos este închisă şi există candelă, pentru că încă avem milă (p. 183).

6. Pentru că vin zile foarte grele pentru omenire, Dumnezeu a ales unii oameni de i-a făcut ofiţeri. (p. 210)
7. Lucrurile se vor derula foarte repede. Diavolul va stăpâni. Pe toţi aceia care se vor apropia de el îi va zdrobi. El nu are prieteni. (p. 210)
8. Să luaţi aminte, pentru că cel rău întinde curse. Nu râdeţi! Este lângă noi şi voi nu puteţi să-l vedeţi. Ascultaţi ce vă zic. Nu încetaţi să vă rugaţi!
Diavolul pune pe oameni să păcătuiască şi după păcat îi înfricoşează şi îi face să se ruşineze să se mărturisească.
Am fost un sfert de oră în iad şi am crezut că am fost trei ore. (p. 210)
9. Toţi cei care vor primi pecetea (lui Antihrist) nu-şi vor găsi nicio clipă de linişte. Trebuie să vă câştigaţi o credinţă puternică singuri, cu răbdare, cu bunătate, cu dreptate. Să nu ne pierdem credinţa! Credinţă statornică şi Dumnezeu ne va ajuta. Fără rugăciune ne pierdem. Nu vă gândiţi la viitor. Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Să citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi în fiecare zi câte puţin şi Dumnezeu vă va lumina. Ulterior mintea voastră se va întări. (p. 211)
10. Rugăciunea „Doamne, miluieşte” este ca o sabie, care taie în două pe satana.
Ne-am găsit noi, sărmanii, în vremurile din urmă, şi monahi şi mireni, dar lupta este luptă. Nu vei înceta lupta nicio secundă. Luptă până la sfârşit! Şi atunci Domnul, care îi încununează pe oameni şi îi restaurează veşnic, El îţi va dărui în ultimul ceas nu lucruri mincinoase şi deşarte ale acestei vieţi, ci te va face vrednică să împărăţeşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Veşnic! Nu 1.000 de ani sau 100.000 de ani. Veşnic [înseamnă] nu are sfârşit. (p. 211)
11. Încă pe atât să fie pământul (ca populaţie), Dumnezeu poate să-l hrănească. De învierea trupurilor nu vă îndoiţi. Iată, sunt de 90 de ani. Acest trup trebuie să se topească în mormânt, ca să iasă unul nou, nestricăcios, veşnic, fără să se îmbolnăvească, fără să-l doară, fără să înseteze, fără să se încălzească, va fi ca trupurile îngereşti. Doar să nu cădem în păcat. Dumnezeu vrea să-I spunem că doar pentru El vom trăi. Dacă rămânem în păcat, atunci şi cele mai de jos (chinurile iadului) sunt veşnice. De acolo nu se mai schimbă situaţia, muncile, chinul, durerea, flăcările.
Vouă, la Facultatea de Teologie, aceste lucruri vi le spun moale. Nici Iacov, nici Porfirie nu le spuneau aspru. Aşa trebuiau să le spună, ca să le audă lumea şi să se pocăiască. Vine diavolul şi mă loveşte fără milă. Îmi zice: „Nu le mai spune atât de clar. Lasă-i să doarmă. Nu-i lăsa să se trezească”. (p. 211)

(traducere: M.L., sursa: http://vatopaidi.wordpress)

„Varsa-voi Duhul Meu peste tot trupul" (Ioil 3, 1).

Puterea Duhului Sfant, care se da celui ce il iubeste pe Dumnezeu si pazeste poruncile Lui, nu apare in chip vazut, sub forma de foc, nici nu vine cu vuiet mare ca de vant pu­ternic - caci aceasta s-a intamplat numai pe vremea Sfintilor Apostoli, pentru cei necredinciosi. Dar El este vazut in chip duhovnicesc sub forma de lumina spirituala si vine cu toata pacea si bucuria.

"Binecuvantat esti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaintelepti pe pescari i-ai aratat, trimitandu-le lor Duhul Sfant; si printr-insii lumea ai vanat, Datatorule de viata, slava Tie!"

Vinul Sfintit din Athos si cocalarul din Bucuresti.....o poveste ce putea fi adevarata.

Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunnidu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.

Când m-am mutat în cartierul Militari, apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom' profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat: Dom' profesor e de-acum fratele meu şi trebă să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre "cei buni" şi "cei răi", dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher - cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puşcăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care gaşca trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: "puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie" ori "n-ai venit la vorbitor / curvo vezi că te omor" au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. "Dom' profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept" a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie - eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică - lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.

Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu - idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin s-a şters tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.

În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toşi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenţie - era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe Muntele Sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani ("ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul"). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.

Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat: Dom' profesor, nu mă recunoşti?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
Mădălin? - l-am întrebat nesigur. Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
Știam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
Despre ce vorbeşti? - l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?

Nu dom' profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ții minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varsanufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent - o peşteră săpată în stâncă lângă mare. într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină puternică ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.

Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.

La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile Șmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Gelu Frumuşelu.

Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.

Ieri însă sora lui Sile Șmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am expus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.
Eşti nebun? - m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.

Surse: Jurnalul naţional
şi Pamflezistul

Precizarea autorului:

In primul rand trebuie sa va spun ca Madalin nu exista – el e un personaj compozit, in care am bagat la un loc diverse evenimente reale din viata altor persoane. Mi-a fost relatata alungarea lui Basescu de pe muntele Athos de catre 2 persoane aflate la mare distanta intre ele (un calugar si un pustnic) si am vrut sa fac din asta subiectul unei povesti. Am primit pe forumuri (povestea a fost publicata si pe jurnalul.ro) si pe mail destule injuraturi – ba ca am facut o blasfemie, ba ca trebuia sa scriu una despre Iliescu, ba ca n-aveam dreptul sa scriu despre Basescu decat dupa ce scriam una despre Patriciu, Vantu, Voiculescu, Nastase, Hrebenciuc si tot neamul lor. M-au amenintat ca hula se plateste drastic, ca desacralizez lucrurile sfinte de pe Athos, ca voi primi afurisirea si blestemul sacerdotilor si multe altele. Era o poveste…

Claudiu Târziu
http://c-tarziu.blogspot.com/2010/04/o-poveste-care-putea-fi-adevarata.html

Cum imi aleg un duhovnic?

Care sunt criteriile după care să îmi aleg duhovnicul?
De ce sunt mai sporiţi duhovnicii de la mănăstire?
Nu greşesc alegându-mi un duhovnic de mir?

Discuţiile dintre cei care se apropie de Biserică şi cei care merg la slujbe de ani de zile sunt, pentru cei dintâi, prilejuri de lămurire, prilejuri de a dobândi răspunsuri la întrebările care îi frământă.



Raspunsul unui om poate fi mai de folos decat citirea unei carti intregi. Raspunsul venit in urma unei experiente are o mare valoare pentru cel care nu are timp sau nu are tragere de inima sa caute acest raspuns in carti.

Exista doua feluri de intrebari: unele simple, al caror raspuns poate fi dat de catre orice crestin care are o experienta de ani de zile in viata liturgica a Bisericii, si altele grele, al caror raspuns necesita o experienta duhovniceasca foarte inalta, in lipsa caruia problema discutata poate fi inteleasa gresit.

La astfel de probleme ii este mult mai de folos omului sa afle direct raspunsurile Sfintilor Parinti sau ale parintilor imbunatatiti din vremurile noastre.

Totusi, oamenii nu au timp (sau se lenevesc) sa cerceteze scrierile duhovnicesti. Raspunsurile pe care le obtin intrebandu-i pe altii nu sunt insa la aceeasi masura. Ba mai mult inca, daca cel care raspunde are o oarecare agonisire strict intelectuala din citirea cartilor sfinte, va putea da raspunsuri nepotrivite, nefiind in stare sa se foloseasca asa cum trebuie de cele citite. Pentru ca invatatura ortodoxa nu este un simplu curs de filosofie pe care, dupa ce il invata, cineva poate da raspunsuri precise la orice intrebare privitoare la cunostintele prezentate in curs.

Invatatura crestina nu poate fi inteleasa decat de catre cei care isi armonizeaza cunoasterea cu trairea. Hristos nu vine automat in inimile celor care citesc mii de pagini din cartile duhovnicesti, fie ele si toate volumele din Filocalie plus colectia de Parinti si scriitori bisericesti. Hristos vine la cei care merg pe calea cea ingusta a Evangheliei.

Ar fi bine ca oamenii sa ii intrebe pe preoti despre nelamuririle lor. Numai ca aceasta se intampla abia dupa ce oamenii constientizeaza importanta legaturii cu preotul, si nevoia unui preot care sa ii calauzeasca pe drumul spre rai.

Pana sa inteleaga nevoia unei calauze, cei care vin de putina vreme la biserica isi fauresc un sistem propriu de intelegere a credintei crestine.

Lumea exterioara, cu contradictiile ei, cu poticnirile ei, cu ciudateniile ei, il determina pe om sa isi creeze anumite baraje de aparare. Omul cauta un echilibru, inventeaza mijloace de supravietuire, se simte ca un animal incoltit care se lupta sa nu fie nimicit de cei mai puternici decat el. Omul isi creeaza propriul mod de a vedea lumea, de a o intelege, de a-i raspunde. Cati oameni, atatea filosofii.

In momentul in care omul se apropie de Biserica are tendinta de a o supune aceluiasi filtru prin care trece tot ce il inconjoara: are tendinta de a-si forma o viziune protestantizata a Bisericii. Aceasta atitudine este fireasca in masura in care el nu a inteles ca Biserica este Trupul lui Hristos, Trup caruia el ii este madular, sau Trup din care este chemat sa faca parte, daca nu a primit inca Taina Botezului.

La inceput, omul se vrea un simplu observator, un analist al vietii bisericesti. Incetul cu incetul, el constientizeaza tensiunea dintre filosofia proprie si viata Bisericii. Isi da seama ca Biserica este locul in care nu numai "grija cea lumeasca" trebuie sa o lepadam, ci trebuie sa lepadam si toata intelepciunea cea desarta a acestei lumi. Atunci se afla intr-un moment de cumpana: ori imbratiseaza Ortodoxia, si isi modeleaza viata dupa invatatura si filosofia Bisericii, ori ramane cu idolii sai, fiind ortodox prin Botez, dar protestant prin gandire (protestant nu in sensul limitat in care ar considera icoanele chipuri cioplite sau in care ar nega importanta Sfintei Traditii, ci in sensul in care ar pretui mai mult punctul sau de vedere, propriile sale opinii, decat adevarul pe care il propovaduieste Biserica).

Exista mai multe motive pentru care unii prefera sa fie "protestanti". Nu sunt de acord cu posturile, care li se par aspre, sau nu vor sa inteleaga ca invatatura despre reincarnare este eretica. Nu vor sa sarute mana preotului, sub pretext ca si acesta este pacatos ca toti ceilalti, sau nu vor sa inteleaga ca omul nu se trage nici din maimuta, nici din peste si nici din cine stie ce lighioana preistorica. Åi pentru ca nu vor sa se smereasca, dar pentru ca totusi se tem sa nu isi piarda mantuirea, ei vin la biserica, ba chiar se spovedesc dupa cum cred ei ca e mai bine, si nu rareori ajung si la Sfantul Potir, convinsi ca sunt pe drumul cel bun.

Nu trebuie judecati prea aspru: dintre ei unii, mai devreme sau mai tarziu, isi vor intelege greseala si vor porni pe drumul cel bun. Oscilarile lor au fost doar pasi marunti, ocolisuri trecatoare, dar care si-au aflat in cele din urma sfarsitul. Nimeni nu vine la biserica sfant. Conceptiile noastre sunt pe masura trairii noastre. "Cine se roaga este teolog, si cine cu adevarat este teolog se roaga", spune un cuvant de demult. Altfel spus: "Cine traieste ortodox gandeste ortodox, si cine gandeste ortodox, traieste ortodox". Trairea si filosofia sunt interdependente. Este firesc ca cei care vin de putina vreme la biserica sa aiba foarte multe minusuri nu numai in ceea ce priveste cunostintele lor religioase, ci si in ceea ce priveste modul in care sunt receptate aceste cunostinte.

Numai cei care persista in idolatria lor religioasa, numai cei care nu vor cu nici un chip sa se rupa de modul protestant de intelegere a Ortodoxiei, numai acestia sunt fii vitregi ai Bisericii.

Exista oameni care, spre deosebire de protestantii la care am facut referire in randurile de mai sus, au ajuns la biserica tocmai pentru ca au fost sufocati de idolii lor. S-au saturat sa aiba puncte de vedere discutabile, s-au saturat sa isi tot modifice parerile in functie de elemente variabile, s-au saturat de nestatornicie. Cameleonismul i-a dus intr-o fundatura in care aveau de ales intre a-si nega starea de fapt, pacalindu-se pe ei insisi ca totul e in regula, a ajunge la disperarea care poate degenera in sinucidere si a alerga la Dumnezeu, Cel care poarta de grija tuturor fapturilor Sale.

In momentul in care omul are curajul sa alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el vine in Biserica hotarat sa se lepede de toate caderile sale si sa paraseasca toata filosofia cea desarta care i-a intunecat mintea.

Ritmul in care oamenii dobandesc un mod de intelegere ortodox asupra Bisericii si a lumii intregi este asemanator cu ritmul in care ei sporesc in lupta cu patimile si cu poftele care le-au intinat sufletele.

Multi ar vrea sa devina sfinti intr-o clipa, sa se vindece pentru totdeauna de caderile lor si sa nu mai cunoasca decat virtutea. Dar, cu tot elanul lor, nu rezista mult in aceasta stare proprie incepatorilor. Razboiul pentru tamaduirea sufletului este de durata. Tot asa, multi ar vrea ca intr-o clipa sa paraseasca propriul mod de intelegere a adevarului, si sa dobandeasca asa numitul cuget al Bisericii, ar vrea sa dobandeasca intelepciunea Sfintilor Parinti. Numai ca aceasta intelepciune nu se dobandeste la comanda: e nevoie de lepadare de sine, de o nevointa apriga si mai ales de primirea harului dumnezeiesc pentru ca un intelept al acestei lumi sa primeasca intelepciunea cea adevarata.

In momentul in care cineva vine la biserica hotarat sa renunte la adevarurile relative care nu au facut altceva decat sa usuce sufletul si sa primeasca invatatura ortodoxa, contactul cu preotul si cu ceilalti credinciosi este de o importanta covarsitoare.

Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de intalnire. Ci vom incerca sa atragem atentia asupra anumitor situatii nedorite, care totusi nu sunt rare.

Vom prezenta aici trei dintre aceste sfaturi, fara a avea intentia de a trata cu amanuntime subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii fata de probleme cum sunt: cat de deasa trebuie sa fie spovedania, care sunt pacatele care nu trebuie spuse la spovedanie si daca nu este mai buna spovedania la un ieromonah decat spovedania la un preot de mir.

"Trebuie sa te spovedesti si sa te impartasesti de patru ori pe an, ca asa invata Biserica..." Iata unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primeste cineva care vine la biserica de la unii care isi inchipuie ca au o "experienta vasta" in trairea ortodoxa si care, fara a-si fi tamaduit propriul suflet, incearca sa ii vindece pe altii.

De cate ori ar trebui sa se spovedeasca credinciosii intr-un an? Daca am da un raspuns precis, daca am spune un numar mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul reprodus mai sus ne-am afla intr-o inselare pe care o vom da in vileag.

Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc oamenii? Ca sa ia iertare de pacate si sa inceapa lupta cea buna pentru dobandirea mantuirii. Acest inceput bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei care sunt opriti de la impartasanie, pentru o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, nu sunt opriti de la a duce lupta cea buna. Ci dimpotriva.

Daca oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de pacate, ar trebui sa ne intrebam nu de cate ori pe an ar trebui sa ne spovedim, ci cat de des pacatuim, cat de des facem pacate care ne rup de Dumnezeu.

Este adevarat ca orice pacat intineaza sufletul, si nu putem spune ca dupa ce am facut pacate mici sufletele noastre au ramas curate.

Care sunt pacatele pentru care trebuie sa ne spovedim fara sovaiala, si care sunt pacatele pentru care putem astepta spovedania din urmatorul post? Nici aceasta intrebare nu poate primi un raspuns constand intr-o lista iezuita, care sa contina perioada in care ar trebui spovedit fiecare pacat inainte de a se inradacina in suflet.

O atitudine modernista o au preotii care considera ca in vremurile de apostazie in care traim ar putea face pogoraminte pe masura, astfel incat crestinii sa se spovedeasca macar de doua ori pe an, de Pasti si de Craciun, daca nu pot in fiecare din cele patru posturi.

O boala avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumita doctorie se vindecau in cateva zile. Dar de la un an la altul, boala a inceput sa ia forme din ce in ce mai grave. Doctorii, ingrijorati de evolutia ei, s-au multumit sa afirme ca doctoria trebuie luata in cantitati din ce in ce mai mici.

O intrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar raspunde intr-un glas: Nuuuu.

O intrebare pentru adulti: Ar putea da roade un astfel de tratament? Raspunsul nu este greu de gasit: "Nu. Numai daca tratamentul initial, fiind gresit, a fost mai ineficient decat cel din urma. Numai daca doctoria era data initial intr-o cantitate prea mare".

In cazul epidemiei de pacate care domneste astazi nu putem spune ca spovedania in cele patru posturi este prea deasa. Nu putem fi de acord cu preotii care, din prea multa dragoste pentru credinciosi, sunt prea ingaduitori.

"Imi este frica sa nu pierd credinciosii daca nu sunt atat de ingaduitor..." - spunea un slujitor al altarului. Tocmai ca sa nu se piarda, credinciosii au nevoie de spovedanie cat mai deasa. Nu este o dovada de dragoste din partea doctorului sa lase ca boala pacientilor sa se agraveze, ca nu cumva tratamentul sa produca indispozitii bolnavilor. Dovada dragostei ar fi sa ii cerceteze imediat ce au aflat de primele simptome ale bolii.

Privitor la spovedania foarte deasa, trebuie amintit si faptul ca au existat credinciosi care au ajuns la o inalta parere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns sa se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns sa confunde deasa spovedanie cu un semn al sporirii duhovnicesti, si au transformat spovedania intr-o cale de a se lauda in fata preotului cu virtutile lor: in loc sa spovedeasca faptul ca isi judeca aproapele sau ca sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca sa para cat mai sporiti in ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situatii nu sunt multe. Åi nu trebuie sa fie o piatra de poticnire pentru cei care isi dau seama ca au nevoie de spovedanie deasa.

Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: "La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele. Numai in spovedaniile de la manastiri parintele te ia la puricat. Aici, in lume, preotii sunt mai intelegatori, vad altfel lucrurile...".

Acest sfat este dat de obicei de catre crestinii cu viata caldicica celor care vor sa afle cat mai multe despre spovedanie.

Experienta primei spovedanii este hotaratoare. Daca prima spovedanie este facuta asa cum trebuie, omul incepe cu adevarat o viata noua. Tocmai de aceea diavolul incearca sa transforme aceasta Taina intr-o practica banala. In cartile monahale se fac dese referiri la ravna incepatorilor: cei care iau asupra lor crucea calugariei sunt povatuiti sa pastreze cu grija aceasta ravna, ca pe o comoara. O ravna asemanatoare o au cei care se spovedesc pentru prima data. De aceasta prima spovedanie depinde in mare masura viitorul lor duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternica.

Daca la aceasta spovedanie sunt trecute cu vederea anumite pacate, sufletul nu poate primi tamaduirea. La citirea rugaciunilor de dezlegare preotul spune credinciosilor ca "orice pacate veti ascunde, indoite le veti avea...".

Este foarte greu acest cuvant, dar cine nu tine seama de el contesta intreaga procedura de tamaduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, sa poata fi cioplit cu dalta. Nu exista o procedura magica de tamaduire a sufletului. Cine respinge invatatura Bisericii despre spovedanie nu poate primi iertarea pacatelor.

Nu putem deci inventa o noua cale de tamaduire a sufletelor. Daca oamenii nu isi spovedesc pacatele, nu se vor putea indrepta. Daca ar fi stat in puterea oamenilor sa se indrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie.

Diferentierea intre spovedania de manastire si spovedania de parohie este unul dintre indiciile ca oamenii au o conceptie gresita in privinta acestei Sfinte Taine. Majoritatea duhovnicilor de la manastiri au o alta randuiala de spovedanie decat duhovnicii de parohie: spovedesc dupa indreptarele de spovedanie sau pun intrebarile din Moliftelnic. Este firesc ca atunci cand un preot de manastire sta si da sfaturi pentru indreptarea fiecarui pacat, credinciosul se simte mai folosit duhovniceste. Nu judecam aici de ce, de regula, preotii de mir sunt mai ingaduitori la spovedanie decat preotii din manastiri (e adevarat ca uneori cei din urma folosesc indreptare de spovedanie care contin si pacate discutabile: "m-am rugat la Dumnezeu avand ochii inchisi..."; sunt scrieri duhovnicesti in care se recomanda inchiderea ochilor la rugaciune tocmai pentru ca mintea sa se adune mai bine. Oricum, spovedaniile in care se tine seama de aceste indreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor facute la intamplare, dupa criterii subiective si indoielnice).

Repetam: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care de regula preotii de manastire dau dovada de mai multa acrivie in ceea ce priveste spovedania. Ci ne vom ocupa de celalalt aspect, si anume al atitudinii unor credinciosi fata de spovedania la preotul de manastire si la preotul de parohie.

"La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele..." Asemenea atitudine fata de spovedanie este gresita. Unul dintre cele mai pacatele care intra cel mai lesne in aceasta categorie sunt cele legate de viata intima a sotilor.

Adoptand o atitudine protestanta, unii soti nu mai inteleg familia ca pe o cale a implinirii iubirii, in care pruncii sunt o binecuvantare de la Dumnezeu, ci o inteleg ca pe un mijloc de satisfacere a poftelor si a dorintelor egoiste, copiii nefiind decat piedici nedorite sau putin dorite. Numarul mare de avorturi arata ca oamenii nu inteleg deloc legatura dintre dragostea trupeasca si rodul acesteia care sunt copiii.

Toti crestinii stiu ca avortul este un mare pacat. Dar nu toti crestinii au o conceptie crestina in ceea ce priveste unirea trupeasca. Respingand rodul, ei resping de fapt ceea ce este dragoste; transforma unirea trupeasca in satisfacerea poftelor trupesti.

Amintim aici faptul ca unele mijloace anticonceptionale nu fac altceva decat sa ucida embrionul abia format, si femeile care le folosesc nu fac altceva decat avorturi in serie (care, chiar daca nu sunt constientizate ca atare, tot crime sunt). Asa-numitele "pilule post-contact" omoara embrionii. Steriletul impiedica numai dezvoltarea embrionului, nu si formarea acestuia, si determina implicit avorturi incipiente (in marea majoritate a cazurilor aceste avorturi nu sunt simtite de catre femeile care nici nu isi dau seama ca au fost mame, embrionul eliminat la perioada de necuratie neavand prea mult timp si nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai putin crime decat avorturile programate).

Se poate pune intrebarea: ce legatura are folosirea steriletului cu alegerea duhovnicului? Cum un autor isi permite sa amestece doua subiecte atat de diferite, cel al povatuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticonceptionale?18

O astfel de intrebare ar trada insa imaturitate duhovniceasca. Credinta ortodoxa nu este traita numai in spatii cu o traire spirituala aleasa. Nu toti fiii Bisericii isi petrec vremea ocupandu-se de sufletul lor. Unii isi impart timpul liber intre slujba de duminica, singurul moment duhovnicesc din saptamana, si momentele de satisfacere a diferitelor patimi. Dar scopul Bisericii nu este de a se ocupa numai de oile cele cuminti, ci este de a-i aduce pe toti la mantuire. In aceasta situatie, a nu face referire la un pacat in care cad unele dintre femeile care se considera crestine ar fi o dovada de ipocrizie (pacatul sotilor nu trebuie trecut cu vederea, doar femeia nu ramane insarcinata de una singura...).

Am adus in discutie acest subiect delicat dupa ce am ascultat cum un doctor crestin relata cu stupoare o parte din discutiile sale cu diferiti duhovnici. Era intrigat nu numai de faptul ca acestia le ingaduiau credinciosilor care se spovedeau la ei sa se pazeasca de a face copii, fara sa stie ca unele din aceste metode includeau avortul.

"Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit sa stie ca o femeie care are sterilet ramane insarcinata la fel de usor ca inainte. Ei ingaduiau asa ceva, desi erau foarte categorici impotriva avortului. Cand le-am spus ca de fapt ingaduiau avortul, chiar daca in faza incipienta, au ramas fara cuvinte...

Nu este greu de observat ca problema metodelor anticonceptionale nu este o simpla problema medicala sau o chestiune care tine numai de optiunea personala "“ fara implicatii spirituale, asa cum se considera de obicei, ci este in acelasi timp o problema duhovniceasca. Una este insa cand sotii pacatuiesc, pazindu-se sa faca copii, si alta este cand pacatuiesc, ucigand fara sa fie constienti copiii pe care i-au facut fara sa vrea.

Nu vom intra prea mult in acest subiect, pentru a nu ne indeparta de tema principala. Ne vom opri insa inca putin asupra intrebarii: "Care sunt pacatele care nu trebuie spuse la spovedanie?"

Un sfant si-a adus aminte ca in tineretea sa furase o smochina, si pentru acest pacat plangea cu frangere de inima. "Pentru o smochina? Asta este exagerare, altii fura fabrici intregi, si unul s-a gasit sa se pocaiasca pentru o smochina? Asta este exagerare..." Aceasta pozitie apartine celor care considera ca pacatele trebuie cantarite in functie de caderile marilor pacatosi, ale marilor hoti, criminali, desfranati, ...

Dar nu este asa. Pe masura ce urcam pe scara duhovniceasca, intelegem ca pacatele care mai inainte ni se pareau mici ne indepartau de Dumnezeu.

Ce este de facut? Trebuie ca cei care injura sa se spovedeasca de mai multe ori pe zi, dupa fiecare injuratura? Sau cei care se lupta cu patima fumatului sa alerge la spovedanie de fiecare data cand le vine sa aprinda o tigara?

Consideram nefolositoare prezentarea unei liste care sa contina pacatele care ar trebui spovedite fara zabava, si cele a caror spovedanie poate fi amanata. O astfel de lista nu poate fi decat gresita. Pentru ca oamenii nu sunt roboti, sa reactioneze fiecare la fel. Daca oamenii ar fi roboti, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila bisericeasca si ar citi de acolo reteta. Ar cauta canonul prescris de Sfintii Parinti, si l-ar repeta fara sa stea pe ganduri.

Numai ca atat pravilele cat si canoanele Sfintilor Parinti nu au fost date ca retete exacte pentru fiecare persoana bolnava sau doar ranita de pacat. Invatatura Bisericii atrage atentia asupra faptului ca duhovnicul, tinand seama de canoanele din pravile, trebuie sa foloseasca retetele lor cu cat mai multa intelepciune, dand dovada de acrivie sau facand pogoramant, dupa situatie. Rostul canonului este indreptarea pacatosului, nu pedepsirea lui.

Ajunsi in acest punct vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, si anume alegerea duhovnicului, alegerea intre un ieromonah si un preot de mir.

Comparatia clasica dintre monahii care stralucesc precum soarele, vaduvii care stralucesc precum luna si cei casatoriti care stralucesc precum stelele a fost inteleasa in mod gresit ca o afirmare a faptului ca preotii de mir nu pot ajunge la o masura duhovniceasca inalta.

"Preotii de la manastire au har, cei de mir nu..."

Aceasta cugetare tradeaza o conceptie eretica asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care dispretuiau nunta si se scarbeau de unirea trupeasca dintre soti.

Taina hirotoniei este aceeasi: nu exista vreo Sfanta Taina pe care sa o poata savarsi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toti preotii, cata vreme nu primesc invataturi eretice, au har. Iar daca sunt vatamati de vreo erezie, sunt cazuti din har, indiferent daca traiesc sau nu in manastire.

Daca exista o anumita diferentiere, aceasta este intre duhovnicii mai iscusiti si cei mai putin iscusiti. Chiar daca si unii si altii au puterea de a dezlega pacatele oamenilor, cei dintai au si priceperea de a-i ajuta pe oameni sa se ridice din caderea in care se afla.

Rostul spovedaniei nu este doar ca pacatosul sa ia dezlegare de pacate, ci este ca pacatosul sa se indrepte si sa nu mai pacatuiasca. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la manastire sau cel de la parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare dintre credinciosi.

Unii vor ajunge la concluzia ca pentru ei este mai bine sa se spovedeasca la un duhovnic dintr-o manastire, altii la un preot de mir.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca unii crestini nici macar nu isi pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a carui biserica este aproape de casa lor. Nu vor sa se osteneasca sa gaseasca un duhovnic iscusit, pentru ca se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic sa le dea canoane grele, sa ii puna sa renunte la pacate. Ei inteleg in mod gresit faptul ca parintele la care se spovedesc este ingaduitor, si ajung sa considere viata crestina un compromis permanent, inlocuind poruncile Evangheliei cu niste porunci mai comode, lepadand crucea mantuirii fara mustrari de constiinta.

In acelasi timp exista altii care, din snobism sau din dorinta de a iesi in evidenta, se spovedesc la manastire fara ca prin aceasta sa manifeste dorinta de a primi o povatuire mai inalta.

Acestia vor sa iasa in evidenta cu orice pret. Sfintii Parinti au observat ca, in viata monahala, exista ispita ca anumite patimi sa fie ascunse sub masca cuvioseniei. Mandria este cea mai puternica dintre acestea. De o forma asemanatoare a mandriei sunt biruiti cei care ii dispretuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, si care pot face sute sau chiar mii de metanii in fiecare zi, dar la baza nevointei lor sta mandria.

Nu incercam aici sa stabilim un clasament, sa facem o ierarhie intre duhovnicii de la manastire si cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul ca ieromonahilor, slujind mult mai des decat preotii de mir si neavand grijile familiei, le este mai usor sa mearga pe calea Evangheliei, avandu-i ca povatuitori pe Sfintii Parinti. Dar credinta crestina nu se rezuma la rugaciune. Åi familia este o cale de mantuire, si crucea ei este binecuvantata de Dumnezeu. Sunt preoti de mir care, crescandu-si copiii cu dragoste, sporesc mai mult decat unii ieromonahi care se lasa cuprinsi de rutina slujbelor, si pentru care randuiala monahala este aducatoare de uscaciune, de plictiseala si de impietrire a inimii.

Intrebarea nu trebuie sa fie pusa la modul general: "care sunt mai sporiti?", ci fiecare trebuie sa se intrebe care duhovnic este cel mai potrivit pentru sine.

Nu trebuie sa ne sperie faptul ca in vremurile noastre s-au imputinat povatuitorii. Cuviosul Serafim Rose scrie ca nu trebuie sa ne asteptam ca in aceste vremuri pagane sa mai gasim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie ca iubitorii de Dumnezeu trebuie sa inteleaga ca trebuie sa ne multumim cu duhovnicii pe care ii avem, si nu sa asteptam degeaba sa gasim duhovnici de marimea celor din Pateric.

Indraznim totusi sa spunem ca parintele Porfirie Bairaktaris a trait in vremurile noastre. Ca parintele Paisie Aghioritul a trait in vremurile noastre. Ca parintele Dimitri Gagasthis din Platanos, vrednicul preot de mir facator de minuni, a trait in vremurile noastre. Åi altii ca ei, multi la numar, pe care ii stie numai Dumnezeu, au urcat pe culmile sfinteniei prin rabdare si smerenie.

Oare sfatul parintelui Serafim Rose este gresit? Nu, in nici un caz. Parintele ii previne insa pe cei care cauta duhovnici din Pateric sa fie cu picioarele pe pamant. Daca am fi fost la masura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde ca avem nevoie de indrumatori la masura Avvei Antonie cel Mare, dar asa, fiind plini de pacate si iubitori de sine, ar trebui sa ne multumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar daca acestia nu se ridica la inaltimea batranilor din Pateric.

"Duhovnic de mir sau de manastire?"

Fiecare are ranile lui. Pentru unele boli unii doctori sunt mai buni decat altii. Sunt unii carora le este mai de folos sa se spovedeasca la preotul de parohie, la care pot ajunge foarte des. Cata vreme au de luptat cu caderi foarte mari, spovedania deasa le este de mare folos. In acelasi timp s-ar putea ca de mai mare folos sa le fie intalnirea cu un duhovnic ieromonah, care poate avea mai multa experienta in arta spovedaniei.

Dar spovedania nu tine numai de arta, cel mai important este ca duhovnicul sa fie luminat de Dumnezeu.

Una dintre solutiile pe care le intalnim din ce in ce mai des in zilele noastre este urmatoarea: crestinii isi gasesc un duhovnic de mir cu care se pot intalni des. In acelasi timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai batrani (nu numai la trup, ci mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ii impiedica sa tina seama de povetele batranilor ieromonahi, iar ieromonahii ii vor ajuta sa sporeasca in toate cele bune pe care le recomanda duhovnicii de mir.

S-ar mai putea spune multe despre acest subiect, dar nu o vom face, intrucat nu dorim decat sa atragem atentia asupra unor probleme care isi cauta rezolvare.

"Trebuie sa te spovedesti si sa te impartasesti de patru ori pe an, ca asa invata Biserica..." "La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele"... "Preotii de la manastire au har, cei de mir nu..." Iata care au fost afirmatiile care ne-au provocat sa scriem acest text. Astfel de sfaturi nu pot da roade bune. Dovedesc imaturitate duhovniceasca. Cei care s-au grabit sa le comunice altora sunt doctori care nu s-au vindecat mai intai pe ei insisi.

Nu este usor ca, dupa citirea randurilor de mai sus, cititorii sa reuseasca sa discearna intre ceea ce le este cu adevarat de folos sa preia din sfaturile altor crestini si ceea ce nu merita luat in seama.

Trebuie totusi sa atragem atentia asupra faptului ca nu ne-am dorit in nici un caz sa promovam un anumit scepticism cu masca duhovniceasca. Efectul unui asemenea scepticism poate fi demolator, poate duce la uscaciune duhovniceasca. Un astfel de scepticism risca sa transforme omul intr-un judecator nu numai al parerilor indoielnice ale altora, ci si al intregii vieti ortodoxe, ajungand sa judece critic pana si invatatura Sfintilor Parinti, Sfanta Scriptura si insasi Biserica.

Pentru a preintampina o astfel de atitudine, vom afirma fara sovaiala importanta legaturii duhovnicesti dintre crestini. Cei care vin la biserica de putina vreme vor avea multe de invatat de la cei care au o experienta duhovniceasca mai solida. Este adevarat ca sfaturile acestora nu au rolul de a substitui sfaturile primite de la duhovnic. Dar este si mai adevarat ca pot fi foarte folositoare. Mai ales pentru cei care inca nu indraznesc, din rusine sau din lasitate, sa ceara raspunsuri chiar de la cel randuit de Dumnezeu pentru a raspunde: adica de la duhovnic...

din cartea: Despre sfintenia preotilor de mir
autor: Danion Vasile

Luni, 24 Mai, ora 18:30, la Mănăstirea Antim va fi invitat la cateheză prof. Sorin Dumitrescu. Tema: Iconografia Cincizecimii si a Sfintei Treimi

Nu-ţi mai pierde timpul, frate şi fă ceva pentru sufletul tău, pentru că vei fi foarte singur când vei trece dincolo.
Dumnezeu să te ajute..
.

Acatistul Sfintei Mucenite Hristina (Cristina) (24 iulie)

Rugaciunile incepatoare, apoi:

Condacul 1

Mult pătimitoarei, prealăudatei muceniţe Cristina, celeia ce numele Mântuitorului a purtat, crucea suferinţei spre Golgota pătimirilor a ridicat, veniţi să-i împletim cântări de laude zicând: Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Icosul 1

Născându-te în cetatea Tirului, din părinţi păgâni şi slujitori ai necuraţilor zei, din tinereţe cunoscând pe Dumnezeul Cel Adevărat, numai Aceluia voiai a-I sluji, pentru care îţi cântăm:

Bucură-te, curată mieluşea născută între păgâni,
Bucură-te, că tatăl tău, Urban, avea stăpânirea ighemonică,
Bucură-te, că acesta, după purtarea de grija a lui Dumnezeu, ţi-a pus numele “Cristina”,
Bucură-te, că numele tău însemna mai înainte oarecare proorocie,
Bucură-te, că între fecioarele vremii nu era nici una care să te întreacă în frumuseţe,
Bucură-te, că părinţii, văzându-te crescând, se umpleau de bucurie,
Bucură-te, că aceştia îţi pregăteau un anume fel de vieţuire,
Bucură-te, căci dorinţa lor avea să fie deşartă,
Bucură-te, fecioară blândă şi curată,
Bucură-te, că haina curăţiei ţi-ai păzit-o neîntinată;
Bucură-te căci în credinţă erai nestrămutată,
Bucură-te, cea plină de dragoste nemăsurată,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 2

Vrând tatăl său a o păzi de vederea omenească, i-a rânduit petrecerea în palatul cel mai înalt, dându-i slugi nenumărate şi zeii de aur şi de argint, jertfe zilnice, neprihănita fecioară cânta Adevăratului Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Auzind tinerii cei de bun neam, despre a ta frumuseţe, voiau a te lua spre însoţire, însă tatăl tău le spunea tuturor că “nu te vei însoţi cu nimeni, ci în feciorie vei petrece spre a sluji zeilor toată viaţa, căci mult te-au iubit”, iar noi îţi cântăm unele că acestea:

Bucură-te, că părintele tău trupesc, prooroc a fost,
Bucură-te, că acesta voia să slujeşti zeilor celor neînsufleţiţi,
Bucură-te, că niciodată tu n-ai voit a le aduce jertfe, nici a te închina lor,
Bucură-te, că privind de la fereastră la luminătorii cei cereşti ai cunoscut pe Ziditorul,
Bucură-te, că rugându-te cu lacrimi, ai cerut Acestuia să ţi se descopere,
Bucură-te, că petrecând în post şi rugăciune, Domnul ţi-a trimis pe îngerul Său,
Bucură-te, că îngerul te-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci,
Bucură-te, că “Mireasa a lui Christos” te-a numit,
Bucură-te, că tainele credinţei ţi-a desluşit,
Bucură-te, că pentru dragostea Sfintei Treimi de trei muncitori ţi-a prevestit că vei fi muncită,
Bucură-te, ceea ce cu pâine cerească de înger ai fost hrănită,
Bucură-te, că sufleteşte şi trupeşte te-ai simţit întărită,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 3

Umplându-te de râvna dumnezeiască, ai început a sfărâma idolii cei neînsufleţiţi şi aruncându-i pe fereastră, ţi-ai curăţat odaia spre a te putea închina Ziditorului şi a-I cânta: Aliluia!

Icosul 3

Venind tatăl tău să te cerceteze şi să se închine zeilor săi şi aflând cele săvârşite de tine, s-a umplut de mânie ucigând cu sabia toate slugile, iar pe tine a început a te bate peste obraz, pentru care te lăudăm zicând:
Bucură-te, că lovindu-te peste obraz ai mărturisit pe Adevăratul Dumnezeu,
Bucură-te, că pe idolii cei de aur şi argint i-ai numit diavoli,
Bucură-te, că tatăl tău mai tare s-a umplut de mânie,
Bucură-te, că a poruncit să fi bătută fără cruţare,
Bucură-te, că apoi în temniţă te-a aruncat,
Bucură-te, că înştiinţându-se despre această maica ta la tine a alergat,
Bucură-te, că prin vorbe bune încerca a te momi,
Bucură-te, că acesteia i-ai spus să nu te mai numească fiică a sa,
Bucură-te, că fiică şi închinătoare a Tatălui Ceresc te-ai numit,
Bucură-te, că maica ta mult s-a mâhnit,
Bucură-te, că această nici prin plângere, nici prin momele nimic n-a sporit,
Bucură-te, căci credinţa ta era nestrămutată,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 4

Scoţându-te a doua zi la judecată, ighemonul Urban, uitând dragostea cea firească către fiica sa, voia să te judece şi să te muncească că pe o străină şi făcătoare de rele, iară mulţimea adunată la privelişte minunându-se de frumuseţea ta zicea: ,,Dumnezeule al roabei tale, Cristina, ajută-i ei, căci la Tine a alergat”. Iar noi împreună cu muceniţa cântăm: Aliluia!

Icosul 4

Stând mieluşeaua lui Christos înaintea lui Urban, acesta căuta să o înduplece spre închinare la idoli, însă nesporind ci mai rău mâniindu-se a poruncit să fie dată spre muncire, pentru care îţi aducem laude zicând:

Bucură-te, cea tare în credinţă că un diamant,
Bucură-te, că fiinţa întreagă Domnului ţi-ai închinat,
Bucură-te, că de stâlp au poruncit să fi legată,
Bucură-te, căci cu fiare ascuţite ai fost zdrobită,
Bucură-te, că bucăţi de carne din trupul tău cădeau,
Bucură-te, că spre Mirele Christos, privirile pline de rugăciune îţi ridicai,
Bucură-te, că dezlegându-te de stâlp, ai luat o bucată de carne şi i-ai aruncat-o lui Urban în obraz,
Bucură-te, că acesta de şi o mai aprigă mânie s-a aprins,
Bucură-te, că ulei încins pe tine au turnat,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 5

Învârtind roata deasupra focului, cu neputinţă este nouă a descrie pătimirile tale, vitează muceniţă, dar Bunul Dumnezeu te ţinea în viaţă întărindu-te în chinuri spre slava numelui Său şi spre ruşinarea păgânilor, iar noi împreună cu tine cântăm: Aliluia!

Icosul 5

Fără de veste, ieşind din foc o văpaie, a ars că la o mie de păgâni ce erau împrejur, iar muceniţa întărită fiind de îngerii ce o înconjurau nevăzuţi de ochii mulţimii se veselea şi mai mult cu duhul în aprigile munci, pentru care şi noi îţi aducem laude, zicând:

Bucură-te, nebiruită răbdătoare de chinuri,
Bucură-te, că răbdarea ta pe muncitori îi nimicea,
Bucură-te, că îngerii în juru-ţi stăteau şi te întăreau,
Bucură-te, că nemaiştiind cum să te mai muncească, te-au aruncat din nou în temniţă,
Bucură-te, că un înger trimis de Dumnezeu, de răni te-a tămăduit,
Bucură-te, căci cu hrană cerească din nou ai fost hrănită,
Bucură-te, că asemeni lui Christos, bătăi peste obraz ai primit,
Bucură-te, că prin chinuri nenumărate cu El te-ai unit,
Bucură-te, că luminoasă ţi-ai adus crucea pe Golgota suferinţei,
Bucură-te, că niciodată n-ai slăbit cu cugetul,
Bucură-te, că uneltirile nevăzuţilor vrăjmaşi ai biruit,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 6

Neştiind tatăl tău cărei munci să te mai supună, a poruncit să fi aruncată în mare. Atunci, slujitorii, luând o corabie, te-au dus în largul mării, unde ţi-au legat o piatră mare de gât şi te-au aruncat în apă, nădăjduind că aşa vor sfârşi cu tine, iar tu cântai Celui ce te-a întărit în chinuri: Aliluia!

Icosul 6

Trimis a fost îngerul Domnului spre a te purta pe deasupra apei că pe uscat şi plină de bucurie fiind, ai socotit această că pe o sfântă baie a botezului tău, căci nor luminos umbrindu-te, ai auzit glas dumnezeiesc deasupra ta şi pe Însuşi Christos L-ai văzut, pentru care te lăudăm zicând:

Bucură-te, că prin această muncă dorinţa de a fi botezată ţi-a fost împlinită,
Bucură-te, că înger dumnezeiesc te purta pe deasupra apei,
Bucură-te, căci cuvinte de întărire de la Însuşi Christos, Mirele tău, ai primit,
Bucură-te, că Acesta faţă către faţă ţi-a vorbit,
Bucură-te, că de mare dar te-ai învrednicit,
Bucură-te, căci cununa muceniciei mai repede voiai s-o iei,
Bucură-te, că numai spre cereasca împărăţie priveai,
Bucură-te, că toate cele trecătoare le-ai socotit gunoaie,
Bucură-te, că pentru Christos toate cu bucurie le răbdai,
Bucură-te, că şi alte munci mai grabnic voiai a le primi,
Bucură-te, că de la a ta dorinţă nimic nu te putea clinti,
Bucură-te, albină plină de mierea faptelor bune,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 7

Ieşind la uscat şi înfăţisându-te înaintea tatălui tău, acesta s-a înspăimântat, dar n-a vrut să recunoască minunile lui Dumnezeu, ci pe toate le socotea vrăji, fapt pentru care te-a aruncat din nou în temniţă, voind a te scoate a doua zi spre tăiere, iară tu cântai cu bucurie lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Neputându-şi împlini gândul, tatăl tău, fiind el însuşi tăiat peste noapte de secera morţii a venit la conducerea cetăţii alt ighemon pe nume Dion, care scoţându-te la judecată încerca prin înşelăciune a te întoarce de la gândul cel bun, dar neizbutind a început a te munci, pentru care îţi cântăm:

Bucură-te, că Dion ighemonul încerca a te îndupleca spre închinarea zeului Apolon,
Bucură-te, căci cu nimic nu te-a putut clinti,
Bucură-te, căci a început a te bate fără milă,
Bucură-te, că strujită cu unghii de fier şi arsă din nou ai fost,
Bucură-te, că încingând o tigaie de fier au poruncit să fi aruncată într-nsa,
Bucură-te, că ulei încins au poruncit să toarne peste tine,
Bucură-te, căci după toate acestea statornică ai rămas în credinţă,
Bucură-te, că zeul Apolon a fost sfărâmat prin rugăciunea ta,
Bucură-te, că idolul căzând la pământ, a căzut şi slujitorul său Dion, zăcând mort,
Bucură-te, că împreună cu idolul s-a surpat şi capiştea,
Bucură-te, că din nou ai fost aruncată în temniţă,
Bucură-te, trandafir prin răni pururi înflorit,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 8

Pătimirile tale nu au fost fără roade, deoarece poporul văzând nenumăratele minuni săvârşite cu tine, au crezut în Christos că la trei mii de suflete slăvindu-L şi cântându-I cu tine: Aliluia!

Icosul 8

Venind la stăpânire un alt ighemon plin de veninul răutăţii, pe nume Iulian, te-a scos din nou în privelişte, pregătindu-ţi nenumărate munci, pentru care îţi cântăm:

Bucură-te, că ighemonul a poruncit să ardă un cuptor vreme de 3 zile,
Bucură-te, că în acesta te-a aruncat pe tine,
Bucură-te, că apoi a stat închis 5 zile,
Bucură-te, că în cuptor fiind, aduceai slavă lui Dumnezeu, precum tinerii în Babilon oarecând,
Bucură-te, că îngerii erau cu tine răcorind cuptorul,
Bucură-te, că acolo petreceai că într-o cămară de mult preţ,
Bucură-te, că deschizind cuptorul după 5 zile, nevătămată te-au aflat,
Bucură-te, că toate acestea păgânii vrăji le-au socotit,
Bucură-te, că cei ce crezuseră în tine, lui Dumnezeu îi aduceau slavă,
Bucură-te, că nesocotitul Iulian mai rău s-a înfuriat,
Bucură-te, că alte chinuri se muncea să-ţi găsească,
Bucură-te, că orbit de răutate fiind nu putea cunoaşte minunile lui Dumnezeu,,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 9

Chemând păgânul pe toţi vrăjitorii şi fermecătorii care ştiau să farmece şerpii, le-a poruncit acestora să adune mulţime de şerpi, vipere şi scorpii şi să le dea drumul asupra muceniţei că să o omoare, prin muşcăturile lor otrăvitoare. Dar mieluşeaua lui Christos rămâne neînfricată şi cântă bucurându-se: Aliluia!

Icosul 9

Adunându-se mulţime de târâtoare se încolăceau împrejurul trupului muceniţei, dar nici una n-a muşcat-o pe dânsa, ci din porunca lui Dumnezeu s-au întors asupra fermecătorului ce le întărâta asupra sfintei. Deci pentru atâta credinţă a minunatei fecioare şi noi îi cântăm:

Bucură-te, că mulţimea şerpilor nu te-a spăimântat,
Bucură-te, că şi de data asta putere de la Domnul ai luat,
Bucură-te, că încolăcindu-se împrejurul tău nu te-au vătămat,
Bucură-te, că asupra fermecătorului s-au năpustit,
Bucură-te, că prin muşcăturile lor otrăvitoare pe loc l-au omorât,
Bucură-te, că fiindu-ţi milă de cei ce te înconjurau, ai poruncit tuturor şerpilor, că în numele lui Iisus Hristos să se retragă în locurile lor fără a vătăma pe cineva,
Bucură-te, că acestea ţi-au ascultat porunca întocmai,
Bucură-te, că făcând rugăciune pe fermecător l-ai înviat,
Bucură-te, că acesta s-a încreştinat,
Bucură-te, că mulţimea văzând minunile s-au întărit şi mai mult în credinţa,
Bucură-te, că mulţi s-au adăugat celor ce crezuseră în Christos,
Bucură-te, că pe toţi îi învăţai tainele credinţei cu glas duios,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 10

Văzând ighemonul minunile săvârşite de tine, mai tare s-a umplut de mânie asupra ta şi a poruncit să şi se taie feciorelnicul piept din a cărui răni a curs lapte în loc de sânge, iar poporul văzând una că această cânta: Aliluia!

Icosul 10

Neştiind păgânul la ce muncă să te mai supună a poruncit să ţi se taie limba, însă prin darul lui Dumnezeu, chiar după tăierea limbii vorbeai bine mărturisind adevărata credinţă pentru care îţi cântăm:

Bucură-te, că nici tăierea limbii nu te-a oprit de la mărturisire,
Bucură-te, că apucând mădularul cel tăiat l-au aruncat în obrazul ighemonului,
Bucură-te, că păgânul pe dată a orbit,
Bucură-te, că văzându-te înfruntat şi ruşinat de tine, mai rău se tulbura,
Bucură-te, că neştiind ce să-ţi mai facă, a poruncit să te dea la moarte,
Bucură-te, că auzind această de nespusă bucurie te-ai umplut,
Bucură-te, că dorinţa de a te număra în ceata muceniţelor, acum o simţeai aproape de înfăptuire,
Bucură-te, că împunsă fiind cu fiare ascuţite sfântul tău suflet Domnului l-ai dat,
Bucură-te, că sufletul tău de îngeri pe braţe a fost purtat,
Bucură-te, că cetele muceniceşti cu bucurie te-au întâmpinat,
Bucură-te, că veselie mare s-a făcut în cer şi pe pământ,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 11

Împlinindu-se astfel proorocia că de la trei ighemoni vei pătimi până vei fi slobozită, din temniţa trupului celui stricăcios, pentru numele Dumnezeului Celui în Treime închinat, căruia îi cântăm: Aliluia!

Icosul 11

Văzându-te mulţimile adunate la pătimirile tale, te slaveau pentru nenumăratele osteneli crezând în Christos, Cel Ce ţi-a dat putere a trece prin toate cântând unele că acestea:

Bucură-te, frumoasă fecioară,
Bucură-te, tânără cu suflet bărbătesc,
Bucură-te, crinule răsărit între mărăcini,
Bucură-te, că bogăţiile lumii le-ai socotit gunoaie,
Bucură-te, că pentru dragostea lui Christos pe toate le-ai defăimat,
Bucură-te, că numai pe Acela l-ai iubit cu adevărat,
Bucură-te, că de la hotărârea ta cea bună nimic nu te-a clintit,
Bucură-te, că şi de părinţii cei trupeşti te-ai lepădat,
Bucură-te, că pe ighemoni în faţă i-ai mustrat,
Bucură-te, că nici o muncă nu te-a înfricoşat,
Bucură-te, că spre ceruri că o porumbiţă ai zburat,
Bucură-te, că acolo odihnă ai aflat,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 12

Un oarecare creştin a luat sfintele rămăşite pământeşti ale mult ostenitului tău trup şi le-a îngropat cu cinste la loc curat cântând cântarea de biruinţă: Aliluia!

Icosul 12Cine va laudă îndeajuns dragostea, credinţa şi nădejdea ta neclintită în Mirele Christos pentru care ţi-ai ales a pătimi, însă, aşa nevrednici îndrăznim a-ţi cânta unele că acestea:

Bucură-te, că asemeni unui miel fără de glas ce merge spre junghiere, aşa spre pătimiri ai mers,
Bucură-te, că rugăciunea ta că o tămâie cu bună mireasmă spre cer se ridică,
Bucură-te, că şi păgânii de răbdarea ta în pătimiri se minunau,
Bucură-te, că mulţi necredincioşi la credinţă au venit,
Bucură-te, că -n sTăulul Bisericii multe oiţe rătăcite ai adus,
Bucură-te, că -n pătimirile tale te bucuri nespus,
Bucură-te, mireasa neprihănită a Mirelui ceresc,
Bucură-te, ceea ce cunună cerească din mâna lui Christos ai primit,
Bucură-te, caldă rugătoare pentru cei ce năzuiesc în ajutorul tău,
Bucură-te, că prin rugăciunile tale de multe rele ne izbăvim,
Bucură-te, ajutătoarea noastra în vreme de nevoi,
Bucură-te, mijlocitoarea noastră în ceasul judecăţii,
Bucură-te, Sfântă Mare Muceniţă Cristina, mult pătimitoare!

Condacul 13


O, prealăudată şi mult pătimitoare muceniţă Cristina, primeşte această puţină rugăciune a noastră şi mijloceşte la tronul lui Dumnezeu să ne ferească de ispite peste puterea noastră, să ne dăruiască sănătate, înţelepciune, răbdare, iertarea păcatelor şi ajutor în toate cele bune spre a-I cânta împreună cu tine: Aliluia! (de 3 ori)

Apoi se zic, iarasi Icosul 1 si Condacul 1.

RUGĂCIUNE

O de 3 ori fericită muceniţă Cristina, ceea ce te-ai învrednicit a pătimi pentru Hristos, ajută-ne şi pe noi să primim cu dragoste şi înţelegere ispitele ce vin asupra noastră. Ca ceea ce nu ai cârtit niciodată în timpul muncilor, ajută-ne să nu cârtim pe cărarea vieţii celei trecătoare asupra întâmplărilor ce se abat asupra noastră.
Asemeni ţie celei ce te-ai rugat cu lacrimi fierbinţi şi cu post spre a ţi se descoperi tainele cele ascunse şi pentru a putea ajunge cu bine la limanurile cereşti, ajută-ne şi pe noi să ne putem ruga şi posti că să ne simţim şi noi că trăim pentru şi în Dumnezeu şi să nu ne pierdem timpul în deşert. Mijloceşte înaintea lui Hristos, cu îndrăzneala ce ai dobândit-o, să ne mântuiască cu judecăţile pe care le ştie El, că ajungând şi noi în cereasca împărăţie să slăvim pururi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe tine mijlocitoarea noastră. AMIN!