......bate si ti se va .....inchide....

In parabola bunului samarinean ne sunt infatisati mai intai un preot si un levit, persoane considerate evlavioase. Ambii, vazandu-l pe nefericitul calator ranit, pradat de talhari, au trecut nepasatori pe alaturi. Este limpede ca acesti oameni nu-si puteau iubi aproapele ca pe ei insisi.
La drept vorbind, nici preotul nici levitul nu i-au facut omului aceluia niciun rau. Nu l-au lovit, nu l-au pradat, ci pur si simplu, uitandu-se la el, au trecut mai departe. Veti spune ca nu poate fi vorba de un pacat. Adevaratii vinovati au fost talharii, care s-au aratat atat de cruzi cu acel om, ranindu-l, pradandu-l si lasandu-l aruncat in drum. Nici preotul, nici levitul nu au fost partasi la aceasta ticalosie. N-au participat, dar au gresit impotriva poruncii iubirii, abtinandu-se de a-i da o mana de ajutor aproapelui.
Nu obisnuim sa ne facem reprosuri pentru ce n-am facut. Fireste, ne pare rau cand se intampla sa-i aducem cuiva un prejudiciu. Dar nu ne invinuim de faptul ca am scapat oca­zia de a face un bine, de a da un ajutor care statea in puterea noastra sa-l dam. Nu incape indoiala ca ne asumam un mare pacat, atunci cand ii refuzam aproapelui nostru iubirea sau binele pe care am fi putut sa i le aratam.
Vom raspunde pentru fiecare caz in care puteam sa ne ajutam aproapele, dar pe care l-am ratat din neglijenta, neatentie, lene sau egoism. Asemenea cazuri nu se mai intorc si ar fi tre­buit sa le folosim, fiindca ne fusesera trimise de Dumnezeu.
Pe drumul vietii intalnim la tot pasul raniti, frati si surori napastuiti, lasati in parasire de toti. Ce vom fi pentru ei: preotul, levitul sau samarineanul?

cati dintre preotii care trec ,,pe alaturi astazi,, isi mai amintesc despre pilda samarineanului milostiv?

Luca cap.10

“30. Iar Iisus, raspunzand, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat, lasandu-l aproape mort.

31. Din intamplare un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l, a trecut pe alaturi.

32. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc si vazand, a trecut pe alaturi.

33. Iar un samarinean, mergand pe cale, a venit la el si, vazandu-l, i s-a facut mila,

34. Si, apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin, si, punandu-l pe dobitocul sau, l-a dus la o casa de oaspeti si a purtat grija de el.

35. Iar a doua zi, scotand doi dinari i-a dat gazdei si i-a zis: Ai grija de el si, ce vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da.

36. Care din acesti trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut intre talhari?

37. Iar el a zis: Cel care a facut mila cu el. Si Iisus i-a zis: Mergi si fa si tu asemenea.”

O zi din viata de manastire

Aici, în spatiul sacru al manastirii, viata nu se mai masoara în ore. Aici timpul are o alta curgere, o alta logica. Aici exista un prezent continuu si o vesnicie continua, amândoua învaluite într-un nimb de sfintenie, în lumina diafana a pacii si a iubirii. Pentru oamenii din lume poate parea ciudat faptul ca exista pe pamânt astfel de locuri în care timpul este abolit. Nu ma refer la timpul fizic, care este folosit si în manastire pentru niste repere orare absolute necesare, ci la timpul existential, acel timp al efemeritatii umane, acel timp care alearga de-a pururi pe urmele omului în acea goana nebuna pe care unii o numesc “viata”. În manastire acest timp nu mai exista pentru ca moartea nu mai este acea fiara înspaimântoare de care se tem atât de mult oamenii, ci este poarta prin care trecem în vesnica bucurie, în acel tarâm catre care se ridica gândurile noastre clipa de clipa.

Dar pentru ca multi oameni nu stiu cum decurge viata de zi cu zi pe tarâmul binecuvântat al manastirii, voi încerca sa va povestesc, atât cât voi putea cuprinde în prea neputincioasele cuvinte omenesti.

Când întreaga viata este înca cufundata în linistea senina a noptii, toaca începe sa-si picure chemarea cu dulce glas, semanând atât de bine cu blânda bataie a Domnului în usa inimii noastre. Desprins parca din cartile de povesti, acest moment trezeste în orice suflet un sentiment greu de descris în cuvinte. Încercati numai sa va închipuiti cum, în întunericul noptii, în mijlocul unei câmpii încremenite în tacere, se aude o toaca batând, rasunând pâna în departari, ca semn al începerii unei noi zile, înca o zi pe care Domnul ne mai da s-o traim pe pamânt.
Inima noastra, unindu-si parca ritmul batailor cu toaca, se trezeste plina de râvna si de dorinta fierbinte ca aceasta noua zi sa fie o Jertfa a Iubirii mai deplina si mai curata decât cea de ieri. Si, uneori, atât de bine se armonizeaza, încât ti se pare ca toaca bate din interior, din inima ta, si de acolo, revarsându-se în afara, învaluie întreaga viata  în naframa imaculata a iubirii si a dorului de cer. Aceste batai de toaca vestesc bucuria nasterii unei noi zile, o zi care asteapta sa fie traita la intensitate maxima, fara nici o clipa petrecuta în zadar.

Dupa ce toaca îsi conteneste chemarea, roua tacerii se reaseaza peste întreaga fire. Este perioada în care, în taina chiliei, fiecare îsi începe ziua cu Dumnezeu. Sunt primele suspine, primele rugaciuni ale unei zile. Fiecare îsi deschide sufletul în fata lui Dumnezeu în tacerea diminetii, în tacerea gândurilor, în tacerea mintii…E clipa în care inima e cea care vorbeste cu Dumnezeu!

Aceasta convorbire este întrerupta curând de sunetul puternic al clopotului, amplificat de tacerea zorilor si acompaniat, de ici de colo, de câte un ciripit somnoros. Dangatul solemn cheama la rugaciunea obsteasca. În lumina palida a lunii încep sa se distinga câteva umbre, parca vaporoase, care se îndreapta cu mers lin catre Sfânta Biserica. Tacerea abisala care domneste pretutindeni este tulburata numai de fuga vreunui iepuras ce-si gasise culcus în florile de pe marginea aleii. Acest drum, prin bezna noptii sau prin licaririle zorilor, catre Sfânta Biserica cea prea stralucitoare, pare a fi drumul ontologic al fiintei umane de la întuneric catre lumina sau un drum initiatic, care te duce de pe pamânt la cer, pe acest drum lasându-ti toate grijile si preocuparile lumesti, pierzându-te chiar pe tine însuti pentru a te regasi întrupat într-o personalitate îngereasca.

Apoi munca se reia pâna când bing-bang-ul clopotului va anunta ultima slujba a zilei. În semiobscuritatea sfântului lacas, cu trupurile împovarate de o binecuvântata oboseala, aceleasi suflete incandescente înalta rugaciuni pentru întreaga lume, pentru credinciosi si necredinciosi, pentru cei care nu stiu, nu pot sau nu vor sa se roage, cerând pentru toti pace, bucurie si mântuire.
La terminarea slujbei, somnul noptii a învaluit de mult întreaga fire. Aceleasi fapturi, parca vaporoase, se întorc, cu mers lin, la chiliile lor, privind frumusetea câmpiei îmbratisata de razele lunii si pierzându-se cu gândul în nesfârsitele sfere ceresti, unde nadajduiesc sa ajunga curând, poate chiar în aceasta noapte. Dar ele sunt pregatite… Nu le sperie moartea pentru ca sunt întotdeauna gata sa-si ia zborul spre Mirele lor ceresc.

Îmi voi întrerupe aici povestirea pentru ca ceea ce se întâmpla în continuare în chiliile inundate de lumina calda a candelei este o taina, este taina fiecarei maici, este prinosul nevointelor personale ale fiecarui suflet. Ce se întâmpla acolo este o taina pe care o stie numai Dumnezeu si duhovnicul. Acolo, în tacerea noptii, se varsa lacrimi mai curate decât roua crinilor, acolo se înalta rugaciuni fierbinti pentru întreaga lume, acolo se primesc minunati soli ceresti, acolo se duc lupte de neimaginat cu duhurile rautatii, dar toate în taina, nestiute de nimeni… Ce se întâmpla noaptea în acele prea smerite chilii ale maicilor, nu se poate descrie… E momentul tainic când esti numai tu si Dumnezeu si sunteti atât de aproape pentru ca El se coboara în inima ta, facându-si din ea un templu stralucitor, caci cum ar putea sa nu Se pogoare într-o inima care Îi slujeste cu atâta dragoste?

Iar când, într-un târziu, dai odihna tâmplelor tale ostenite, simti cum inima îti zboara pâna la cer, sau cerul se pogoara pâna la ea, si cu suspinuri adânci continua sa rosteasca plina de dor eterna rugaciune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa!”.

Una câte una, toate maicile se aduna în sfântul lacas ca într-o noua arca a lui Noe si se închina cu evlavie în fata sfintelor icoane. Fiecare miscare se face cu simplitate si naturalete, facând parte dintr-un ritual sacru, care de doua mii de ani se pastreaza neschimbat, un ritual care nu urmareste sa încânte pe nimeni, ci tinde numai sa exprime cât mai bine sentimentele. Privindu-l nu poti sa nu fi impresionat de aceste Regine ale Iubirii, atât de marete în smerenia lor. Întreaga slujba se desfasoara conform aceluiasi ritual sacru, atât de vechi, dar mereu nou prin ceea ce trezeste în inima fiecaruia. Ca o cununa a slujbei de dimineata si ca cea mai aleasa floare din buchetul slujbelor întregii zile este Sfânta Liturghie, taina mai presus de puterea de întelegere a oamenilor si a îngerilor, care pogoara cerul pe pamânt, Dumnezeu jertfindu-Se –a câta oara?– pentru noi, nerecunoscatorii si nemultumitorii.

Dupa ce sufletul se umple de virtuti din aceasta hrana spirituala, urmeaza ca si trupul sa-si primeasca hrana materiala. La sunetul clopotelului maicile se aduna în trapeza manastirii, fiecare asezându-se în tacere la locul ei si, în timp ce manânca pentru trupeasca neputinta, asculta cu atentie cuvântul de învatatura ce se citeste dintr-o carte de suflet folositoare. Dupa rugaciunea de multumire de la sfârsitul mesei se împart ascultarile, fiecare primind anumite sarcini pe care vi fi datoare sa le îndeplineasca în ziua respectiva, binestiind ca lucreaza pentru Domnul. În general, se desfasoara activitati ca: lucrul în atelierele de pictura si croitorie, lucrul manual (metanii si cruciulite), munca la câmp, stuparitul, îngrijirea animalelor, a florilor, precum si numeroase alte activitati gospodaresti. Aceste munci ar foarte obositoare daca n-ar fi unite cu rugaciunea, dar asa totul este usor, plin de pace si inima ti se umple de o cereasca Liturghie. Astfel trece cea mai mare parte a zilei, cu mâinile lucrând si cu inima rugându-ne.

Dupa-amiaza glasul clopotului ne cheama din nou la Sfânta Biserica pentru a ne bucura împreuna de marea cinste care ni se da de a aduce lauda Domnului aici pe pamânt, întocmai ca si îngerii în cer....

Povestea iertării

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă, mamă! Unde e Raiul?“, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum s-a trezit. Dar mama avea atâta treabă în gospodărie că nu i-a putut răspunde. Atunci copilul s-a dus să-l întrebe pe tatăl său. „Nu ştiu, caută-l singur“, i-a spus părintele obosit şi s-a apucat mai departe de muncă. Iar copilul a început să-i întrebe pe oamenii din satul său, aproape plângând. Unde, unde e Raiul? Dar nici ei nu aveau timp de el, erau grăbiţi. „Ce lume urâtă…“, îşi spuse pentru sine puştiul.

„Ca să-l găseşti trebuie să părăseşti satul, îi spuse un bătrân care-l privea de mult. Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.“

Zis şi făcut. A doua zi, de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, copilul şi-a luat trăistuţa cu merinde şi a plecat către pustie. Acolo, spre seară, a găsit coliba. Mare i-a fost mirarea bătrânului care locuia acolo de mulţi ani. „Vreau să găsesc Raiul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung.“ Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.“ Noaptea trecu repede, copilul de-abia aştepta să se facă dimineaţă pentru a ajunge în Rai. În zori porniră prin pustiu şi de abia spre asfinţit văzură cum în faţa lor se ridicau nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Aceasta este o mănăstire, i-o luă pe dinainte bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.“

„Ce trebuie să fac aici?“, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, să mături şi mai încolo vom vedea.“ Dar nu după multă vreme bătrânul îl întrebă pe copil dacă i-e bine. Copilul nu se plângea de nimic, dar îi părea rău că, spunea el, în clădirea mare unde se adunau toţi la rugăciune, era un frate, tot aşa, cu plete şi cu barbă, care stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte deloc şi nimeni nu-i aduce de mâncare. „De ce nu vine şi el la masă?“ ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima oară pătrunzător pe bătrân. „Pentru că aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea. Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum se cade.“

Fără să-şi dea seama, copilul făcuse primul pas spre Rai, ce se numea iubire.

În zilele ce au urmat copilaşul se strecura nevăzut la bucătăria mănăstirii de unde fura mâncare şi neobservat de nimeni intra în biserică şi o punea jos la picioarele Fratelui mai mare atârnat de cruce. Aici, în biserică, copilul petrecea toată seara. Azi aşa, mâine aşa, până când el a fost chemat la stareţ, în consiliul mănăstirii, să dea socoteală pentru ce se întâmplă. „Spune-ne, ce faci în biserică cu mâncarea toată seara?“ „Nimic, i-am dus-o Fratelui care stătea pe cruce.“ „Şi El ce a făcut cu ea?“ „A coborât de pe cruce şi a mâncat.“ Atunci toţi îngenuncheară în jurul lui.

Deşi nu ştia, copilul urcase o a doua treaptă, a prieteniei. A prieteniei cu Hristos.

Dar stareţul i-a cerut ca data viitoare când Fratele cel Mare va coborî să mănânce, să-l primească la masă şi pe el. Dar Fratele i-a spus că egumenul nu poate veni fiindcă are mai multe păcate decât toate firimiturile de pe masă, după ce aceştia luau cina. Stareţului i s-a adus cunoştinţă de mesajul Fratelui celui Mare şi izbucni în plâns, prăbuşit în genunchi: „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul să mă ierte.“

Grea a fost acea noapte pentru stareţ. Se gândea la răspunsul Fratelui. Dar nici de data aceasta răspunsul nu a fost unul bun. „Dar tu nu te gândeşti că mănânci din munca lui?“, îi spuse cu curaj micuţul Fratelui de pe cruce. Atunci acesta a fost mişcat şi i-a zis: „După opt zile, îl voi primi la masă pe egumen“.

La auzul răspunsului, pentru stareţ începu cea mai grea săptămână din viaţa lui, post şi rugăciune spre a fi bine pregătit pentru marea întâlnire.

Dar a opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele bătură lung. „Stareţul a plecat la Domnul“, îl anunţară ceilalţi monahi pe tânărul nevoitor. Şi în acea seară, copilul văzu cum la masa aşternută în biserică coborî Hristos împreună cu stareţul, care cu lacrimi în ochi a mâncat împreună cu ucenicul său şi cu Domnul. Pe masă nu mai era nici o firimitură. Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul! Am văzut Raiul“, striga fericit prin mănăstire copilul. „Nu se poate, îi strigară ceilalţi monahi. Cum arată?“ „E plin de iertare“, murmură copilul.
—

NU ALUNGA PE NIMENI
Nu alunga pe nimeni
din ușa ta nicicând,
ai fost și tu vreodată
sau ai să fii flămând
Nici nu-ți închide mâna
spre-un semen zdrențuit,
ai fost și tu vreodată
sau ai să fii lipsit.
Nici nu mustra pe nimeni
necruțător pe drum,
și tu-ai greșit vreodată
sau mai greșești și-acum
Nici judeca pe altul
prea aspru, ci, tăcut
gândește și tu câte
păcate ai făcut
Căci cum ești tu spre alții,
așa va fi mereu,
cu milă sau cu-asprime,
spre tine Dumnezeu.

...

...

:)

iata imbratisarea Ta Doamne...iata Tu -peste tot...iti multumesc Doamne eu....un viermisor neinsemnat

Rugăciune pentru vrăjmaşi

de Sf. Nicolae VELIMIROVICI

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii.

Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti.

Vrăjmaşii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele înaintea lumii.

Ei m-au pedepsit, de câte ori am pregetat să o fac eu însumi.

Ei m-au chinuit, de câte ori am încercat să scap chinurilor.

Ei m-au ocărât, de câte ori m-am linguşit în sine-mi.

Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori m-am umplut de mândrie.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun.

De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic.

De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate.

De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier.

De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire.

De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat.

Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului Tău."

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea:

pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;

pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen;

pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu;

pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia;

pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;

ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate.

Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine.

Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi.

Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii.

Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi.

Un rob îşi blesteamă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe.

Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa.

Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei.

„ Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii."
„ Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."
„ Vrajmasii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii."
„ Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti."
„ Vrajmasii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul."

Iisus din Nazaret

Sf. Ioan Gură de Aur - Cuvinte din Lumină

Rugaciunea Sf. Efrem Sirul (a Postului Mare)

Rugaciunea Sf. Efrem Sirul (a Postului Mare)

„În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea şti dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viaţă? Avea în buzunar doar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţa, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă nelocuită. Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare era să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe acolo nu treceau vapoare. Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit şi a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic i-a aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o lumină mare. Furtuna s-a dezlănţuit cu putere. Spera să-şi oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi facă măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială, care-i stinse până şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare. Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii în lacrimi. Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau: - E cineva aici? Se ridică şi răspunse cât îl ţineau puterile: - Da, aici! Se întâlniră. Erau nişte marinari. - Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă şi am venit să vedem. Eşti desigur un naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită. Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul şi furtuna erau ultima nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu… Şi iată că Domnul îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat…”

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/
Moldova Ortodoxă

„În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea şti dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viaţă? Avea în buzunar doar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţa, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă nelocuită. Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare era să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe acolo nu treceau vapoare. Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit şi a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic i-a aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o lumină mare. Furtuna s-a dezlănţuit cu putere. Spera să-şi oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi facă măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială, care-i stinse până şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare. Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii în lacrimi. Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau: - E cineva aici? Se ridică şi răspunse cât îl ţineau puterile: - Da, aici! Se întâlniră. Erau nişte marinari. - Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă şi am venit să vedem. Eşti desigur un naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită. Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul şi furtuna erau ultima nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu… Şi iată că Domnul îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat…”

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/
Moldova Ortodoxăhttp://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/

si mai ales as adauga eu....mantuirea...nu o poti cumpara cu bani ;)

MARTIRIUL MONAHILOR DIN SF MUNTE

Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.
Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.
Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.
Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.

Când ai îngeri de lumină
Ce-s trimişi de Dumnezeu,
Mergi pe cale fără teamă,
Căci ei biruie ce-i rău.
De vei fi la grea-ncercare,
Cheamă-atunci în ajutor
Şi pe Mihail Arhanghelul
E grabnic izbăvitor.
Iar în orice luptă-n viaţă
Şi la El să te gândeşti,
Fiindcă este cel mai mare
Dintre oştile cereşti.

Când ai îngeri de lumină
Ce-s trimişi de Dumnezeu,
Mergi pe cale fără teamă,
Căci ei biruie ce-i rău.
De vei fi la grea-ncercare,
Cheamă-atunci în ajutor
Şi pe Mihail Arhanghelul
E grabnic izbăvitor.
Iar în orice luptă-n viaţă
Şi la El să te gândeşti,
Fiindcă este cel mai mare
Dintre oştile cereşti.

Ca o petală purtată în aer de vânt,
Ai primit chemarea dumnezeiască,
Iar Tu, Teodora, nume sfânt,
Ai părăsit noaptea casa părintească.
Paşii te-au purtat spre mântuire,
Ai lăsat bucuriile vremelnice
Ai dorit să fii monah, nu monahie,
Arzând cu dor spre cele veşnice.
Atunci hainele ţi le-ai schimbat
Din firava femeie, în puternic bărbat,
La poarta mânăstirii te-ai înfăţişat
La egumen ca:,,Teodor monah!”
Ai făcut ascultare cu drag,
La fiecare cuvânt, de egumen,
Şi ai adus apă din izvor secat
Ca seva ce străbate prin lumen.
Într-un sat pe foamete, ai fost trimisă
De către egumen, să aduci pâine,
Iar după luni de zile ai fost surprinsă
Când sătenii te-au acuzat de calomnie.
Pe nedreptate ai fost judecată
De o faptă pe care nu ai comis-o
Şi hotărârea a fost luată
Spre decapitarea ta, muceniţo!
La locul de jertfă aşa te-ai rugat
Ca din sângele tău să iasă
Un râu rece cu apă, curat,
Pe Domnul lumea să-l slăvească.
,,Cu voia Ta Doamne să faci
Biserică din trupul meu,
Din părul meu să iasă copaci,
Să se slăvească Dumnezeu!”
Când sufletul tău s-a înălţat
La Domnul Slavei cel ceresc,
Acolo aidoma s-a întâmplat
Ce în rugă ai cerut firesc.
Şi astăzi de secole dăinuie
O Bisericuţă de piatră minunată,
Alături râul care o străjuie
Copacii pe acoperiş îi poartă.

Lăsaţi-mă în pace să-mi plâng sufletul meu
Lăsaţi-mă în pace să mă rog lui Dumnezeu
Lăsaţi-mă în pace în Numele lui Hristos,
Lăsaţi-mă în pace că sunt un păcătos.
Lăsaţi-mă în pace cu dorurile mele,
Lăsaţi-mă să visez că mă plimb printre stele
Lăsaţi-mă să mă bucur de-o stea preafrumoasă,
Dragii mei vrăjmaşi, dar vouă ce va pasă?
Ce vă pasă vouă dacă dorm uşor,
Ce vă pasă vouă dacă mâine mor,
Ce va pasă vouă de mănânc ouă crude,
Nu-mi sunteţi prieteni, nici vecini, nici rude!
Înaintea voastră acum eu mă smeresc,
Şi dacă v-am greşit ceva, sincer mă căiesc,
Dacă v-am rănit cândva prin vorbă sau purtare,
Acum îmi pare rău şi vă cer iertare.
Domnul Sfânt din ceruri pe voi să vă păzească,
Din necaz şi de tot răul, El să va mântuiască,
Să vă dea sănătate şi pace şi binecuvântare
Şi păcatelor voastre în veci să le dea iertare.
Dar acum lăsaţi-mă să îmi văd de viaţa mea,
Să-mi găsesc în lume rostul şi să fac cu ea ceva,
Lăsaţi-mă să cânt, să zbor şi să fac ce-mi place,
Dragii mei vrăjmaşi, vă rog: lăsaţi-mă în pace!

Când prietenii nu-s prieteni,
când câinii toți te lătră,
când cerul nu-i cu soare,
Doar scrisul te mai scăpă.
Ai tot vorbit de prieteni,
ce ai, în suflet drag?
îi omul de nădejde
sau câinele din prag?
Și vreau să văd invers
la ce e prietenie,
să nu mai fii acel-ce o pățește
azi hai să fim acel-care greșește.
Și cred că fiecare
a fost să fie o dată
acel motiv din care,
a început o ceartă.
Azi tu ai pus pe foc
un braț uscat de paie,
chiar de ai vrut sau nu
sau chiar din întâmplare,
Te simți măreț acum,
nimic nu te înmoaie
nu l-ai rănit trupesc,
dar vorbele-l îndoaie.
Da! știu; și mă aștept să-mi spui,
că soarele ți-a luat, privirea-n raze,
acolo tu erai,`plecat la o plimbare,
iar ce a fost a fost așa din întâmplare.
De ce priveai trufaș, cu ochii spre înalt?
și nu i-ai coborât, să-l vezi pe celălalt,
ce-ți folosește totul, ce rost atunci mai are,
ce-ai face cu o arcă, de n-ai avea o mare.
Iar câinele ce-mi spui,
ce l-ai hrănit în prag
Când l-ai lovit s-a dus,
dar te-a privit cu drag.
De el te-ar fi mușcat,
sau de te-ar fi rănit
Ai fi plecat tu blând,
sau iar l-ai fi lovit?
Și nu ți-am spus ce-am spus,
așa că întâmplare,
Cu toții asta facem,
și nu cerem iertare;
Ce-aș vrea să înțelegi,
acum ca cititor,
Când bârna-ți scoate ochiul,
mai lasă paiul lor.

Eu nu stiu Doamne...


Eu nu stiu Doamne unde inca
imi vei duce pasii mei
dar stiu ca Tu-mi vei fi oriunde
lumina sfanta pentru ei

Eu nu stiu Doamne ce ispite
vor mai veni in calea mea
dar stiu ca-n Tine biruinta
si ocrotire voi avea

Eu nu stiu Doamne de cati prieteni
mai pot fi inca parasit
dar stiu ca Tu vei fi mine
Insotitor nedespartit

Eu nu stiu Doamne cate lacrimi
au sa-mi mai planga ochii mei
dar stiu ca Tu vei fi-alinare
si mangaiere pentru ei

Eu nu stiu Doamne cate jertfe
mai trebuie s-aduc din greu
dar stiu ca Tu-mi vei da putere
sa-mi sui deplin calvarul meu

Eu nu stiu Doamne cate rane
voi mai primi de la ai mei
dar stiu ca Tu-mi vei da rabdare
si rugaciune pentru ei

Eu nu-mi stiu Doamne viitorul
dar stiu ca e-n Mana Ta
ajuta-mi sa nu uit aceasta
ca linistit sa-Ti pot urma.

Eu m-am nascut sa nu mor niciodata
Si daca totusi zilnic, Doamne-n mine
O particica moare pentru Tine
E ca sa-mbrac viata fara pata!

Tu ai ales sa fiu, Parinte-asa
Nu ca sunt eu nespusa piatra rara
Ci pentru ca-n fiinta mea precara
Ai pus un strop din maiestatea Ta.

Eu m-am nascut sa fiu o marturie,
Caci litera nu are-n ea putere
Ci Duhul Tau nepotolit se cere
Sa locuiasca-ntr-o-ntrupare vie.

Dar ca s-ajung doritul tau exemplu,
Iti daruiesc intreaga mea faptura,
S-o curatesti de tot ce este zgura
Si s-o preschimbi in stralucitu-Ti Templu.

Eu m-am nascut sa plang cu cel  ce plange
Si sa -mi iubesc si fratii si dusmanii,
dar teama mi-e ca zilele si anii
Sa ii cuprind pe toti nu mi-ar ajunge.

Caci scurta e umblarea pamanteasca,
Si-n trupul meu e mare neputinta,
Dar stiu ca ai sa-Ti tii fagaduinta
Sa implinesti tot ce-o sa -mi lipseasca.

Eu m-am nascut sa stiu ce-i rau si bine
Si zeci de ani am cautat raspunsul
Dar tot atat m-am intalnit cu plansul,
Pana-ntr-o zi cand am sosit la Tine.

Si cand  mi-ai spus cuvintele nespuse
Ce-au impletit blandetea cu dojana,
Tamaduind in mine toata rana,
Tu m-ai atras de partea Ta Iisuse.

Eu m-am nascut sa aflu-n mine pretul
ce s-a platit in locul meu pe cruce,
Si-oriunde in lume pasii ma vor duce
Sa-Ti fiu pe totdeauna canteretul.

Prin orice biruinte si infrangeri,
Struneste-mi harfa cum iti place tie,
Cand voi sosi in sfanta-mparatie
Sa pot canta si-n corul Tau de ingeri...
AMIN

CUM POTI ?...
cum poti
cum poti sa stai nepasator
cand imprejur s-atatia pacatosi ce mor,
cand nimenea nu le-a marturisit deschis
de mantuirea sfanta ce li s-a deschis,
cand gem sub greaua lor povara de pacat,
cand zac intr-un abis  asa de-ntunecat,
cand sangera atat de-adanc launtru lor
cum poti , cum poti sa stai nepasator?

cum poti,cum poti sa treci pe drum nepasator,
pe langa cei cazuti ce-si plang durerea lor?
ce inima de piatra-ti sta ascunsa-n piept,
de nu mai simti arsura strigatului drept?
cand vin si undelemn tu porti, caci ti s-a dat,
ca-n rani adanci sa fie din belsug turnat,
cand stii ca este azi nevoie de ajutor,
cum poti,cum poti sa treci pe drum nepasator?

nu te gandesti ca vine Cel ce-o judeca,
cand pentru toate,socoteala tu vei da,
cand tot ce-i scris va fi curand,curand plinit,
cand al iertari har atunci va fi sfarsit?
TREZESTE-TE acum,cand inca te mai poti
nu-ti ingropa talantul care ii porti,
cand imprejur tu vezi nevoie de ajutor
nu fi,nu fi,nu fi asa nepasator..............

În candela de la icoană
Uleiul arde fumegând
Şi pacea intră în odaie
Căci eu te port pe Tine-n gând.
Cu chipul plin de suferinţă
Crucea credinţei Tu o porţi,
Pentru cei vii, eşti pocăinţă
Şi liniştea pentru cei morţi.
Tu te-ai jertfit prin răstignire
Să ne scapi de păcat şi tină,
Când a crăpat catapeteasma,
Din beznă s-a făcut lumină.

POEZII

Hristos ar vrea
Ca să vorbim mai des cu El,
Să îl chemăm în rugăciune;
Ar vrea să Îl iubim mai mult,
Să îi urmăm prin fapte bune;
Ar vrea să îi iertăm pe toţi,
Cum şi El a iertat
Chiar pe aceia care
Cumplit L-au chinuit,
Deşi era nevinovat.

Mai am un vis, vis ne-mplinit,
Mai am un dor, dor nesfârşit
Să fiu cu tine tot mereu
Iisuse Dumnezeul meu.
Icoana ta o strâng la piept
Şi lacrimile curg pe obraz,
Privesc spre cer şi te aştept
Iisuse scump, Iisuse drag.
M-ai câştigat prin jertfa ta,
De-aceea când mă vei chema,
Te voi slăvi şi-ţi voi cânta
Iisuse, mântuirea mea.
Şi zilele se trec pe rând,
Te port în suflet şi în gând
Şi-n piept mă arde-un dor nespus
De tine, scumpul meu Iisus.

Dacă astăzi voi pierde tot ce am pe pământ,
Nimic nu iubesc mai mult ca pe Tine,
Pe Tine, Doamne, nu te voi pierde nicicând,
Căci Tu dăinui, Iisuse, de-a pururi în mine;
Credinţa din suflet în veci va rămâne,
Cum mila Ta din veac până-n veac
De la poporul creştin, la popoare păgâne,
La tânăr, bătrân, bogat sau sărac.
Căci Tu eşti Domnul veşnic şi sfânt,
Mântuitorul nostru slăvit şi-nchinat,
Care-ai venit la noi din cer pe pământ
Şi prin moarte, de moarte pe noi ne-ai scăpat.
Slavă ţie multmilostive Stăpâne,
Slavă ţie preabunule Dumnezeu,
Care prin Cruce, moarte-ai primit pentru mine,
Slavă ţie Iisuse, Mântuitorul meu!
Dacă astăzi voi pierde tot ce am pe pământ,
Credinţa din suflet în veci va rămâne,
Căci Tu eşti Domnul veşnic şi sfânt
Slavă ţie multmilostive Stăpâne !

Sunt mii de sfinţi
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

Văd calea vieţii mele plină de neprevăzut
Şi urma paşilor mei pe nisipul ud.
Treceam plin clipe grele, urcam şi coboram
Şi drumul vieţii mele cu anevoie străbăteam.
Dar văd că lângă urma mea de paşi, mai e o urmă,
Paşi necunoscuţi lângă paşii mei se-adună,
Şi merg şi ei lângă ai mei paşi pe a vieţii cale,
Mă însoţesc mereu văd, pe lunga mea cărare.
Dar când mă uit mai bine, când mi-a fost mai greu,
Doar o singură pereche de paşi urca mereu.
N-am înţeles ce e, ce taină urma paşilor ascunde,
Dar în cuget o voce blândă îmi răspunde.
Vezi în viaţa ta, Eu Iisus te-am însoţit mereu,
Urma mea de paşi e lângă urma ta şi te-am urmat şi eu.
Când tu credeai că nu mai poţi pe drumul drept urca,
Eu îţi dădeam putere, mergeam în dreapta ta.
Când tu credeai că ai să cazi, îţi era tare greu,
Mâna mea te ridica, că ţi-am slujit, eu Domnul tău.
Şi sarcini grele de fărădelegi şi de păcate ţi-am purtat.
Şi crucea vieţii tale, pe umerii mei din dragoste am luat.
- Dar,  Doamne, când eram în nevoia cea mai grea,
Mai lăsat singur, că nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
Atunci cu glasul Tău cel dulce mi-ai răspuns în adâncuri  întristat:
- Aceia erau doar paşii mei, că pe tine pe braţe te-am purtat.
 ..............................................................

Te chem Iisuse ca să vii,
Locaş să-ţi fie al meu suflet,
Te-aştept în nopţile târzii
Ca un copil, cu scâncet.
Imn de mărire să Îţi cânt,
Că m-ai adus la viaţă,
Să mă inunzi de fericire,
Să-mi fii lumină şi povaţă.
Să simt că al Tău sunt pe veci,
Că ţii nespus la mine,
Că vrei în Rai ca să mă duci,
Să fiu mereu cu Tine.
În mintea mea să Te păstrez
Ca pe-o comoară sfântă,
Viaţa mea toată să-mi veghezi,
Să mă fereşti de-osândă.

Doi oameni când se întâlnesc,
uniţi în rugăciune,
care spre Tine năzuiesc
în cuget şi-n simţire,
vor dobândi har sfinţitor
ce îi va întări,
împlini-vei ruga lor
şi nu-i vei părăsi.
Doi tineri de se hotărăsc
să fie împreună
şi-or cere binecuvântare,
Tu le vei da cunună.
La fapte bune, fraţii,
mai mulţi de se unesc,
de cursele viclene
uşor se izbăvesc.

POEZII

Se-apropie miez de noapte,
E-ntuneric în grădini;
Doar pe-alocuri se-aud şoapte,
Se aprind lumini.
Iată-ncepe rugăciunea,
După un scurt somn;
Toaca bate, bate-ntruna,
Nu mai pot să dorm.
Lâng-un iaz uitat de lume
Şade fastuos
O biserică străbună,
Casa lui Hristos.
Taine mari se-ascund aici
În ‘ăst colţişor,
Sfinţit de viaţa ascetă
De nevoitor.
Slujba-ncepe.
Se adună, în chip nevăzut,
Cete de sfinţi şi de îngeri
În locaşul sfânt.
Ctitorii cei mari ai ei,
Martirii Brâncoveni,
Sunt prezenţi acum
Ca şi-n alte seri.
Dar mai mult decât aceştia,
Străluceşte mai presus
O Fecioară Prea aleasă:
- Maica lui Iisus –
Şi de sus, vine din ceruri
Chiar Domnul Hristos,
Care binecuvintează
Pe-orice credincios.
Ce evlavios se roagă
Lângă ai săi sfinţi,
Răbdători îngenunchează
Tăcuţi şi cuminţi.
Negrul nopţii-aici dispare.
Candelele ard,
Maici în sobre haine negre
Portă-n inimi nufăr alb.
Iar un preot iată-apare,
Ca venit de Sus
Şi dă binecuvântare
Slujbei lui Iisus.
Veştmintele-i luminoase
Vădesc dragostea curată
Ce se-ascunde-n al său suflet
Şi credinţa-i neschimbată.
Împreună ei se roagă
Cu lacrimi fierbinţi;
Cum să nu audă Domnul
A lor rugăminţi?
Rug aprins spre Cer porneşte
Din inimi de foc,
Cu-alte inimi se-ntâlneşte
Şi toţi la un loc,
Aduc Domnului,
Umilă, caldă rugăciune,
Slavă Creatorului
Şi închinăciune!
 ........................................

Paşii mei aleargă spre Tine Doamne,
Dar pe cale mă împiedic mereu
De pietre, spini şi rafale
Şi drumu-i greu, tot mai greu.
Cu corpul zdrobit de atâtea căderi
Cu inima-mi frântă şi grea
Alerg încă Doamne cu temeri
Şi îţi cer ca Petru mâna.
Am Doamne încă atâta neputinţă,
Dar cad, mă ridic şi pornesc,
Tu ştii Doamne a mea nevoinţă
Când paşii tot mai greu îi târşesc.
Tu mai ştii că murdară mi-e firea,
Din înalta-ţi mărire din Cer
Întoarce-Ţi cu milostivire privirea
Şi nu mă lasa Iisuse să pier!
Iartă-mă iubite Stăpâne Ceresc
De faptele rele ce pe cale
Le-am ridicat ca pe un Everest
Şi privesc spre Tine cu jale.

 .................................................

Când durerea te apasă
Şi nu poţi a te ruga,
Linişteşte-te şi rabdă,
Domnul nu te va lăsa.
Iar dacă vreo ascultare
Greu îţi pare de făcut,
De o începi, apoi Iisus
Îţi va fi sprijin şi scut.
La părintele duhovnic
Sincer să te spovedeşti,
Ale lui sfinte îndemnuri
Cu râvnă să le-mplineşti!

POEZII PT MAICUTA DOMNULUI

Împărăteasa mea, popas al mângîierii,
Pe drumul vieții m-ai sprijinit mereu,
Căci lacrimile mele înfrigurate
Ți-au spus atâtea de necazul meu.
Ți-am spus atâtea din frageda mea viață,
Icoanei Tale atâtea i-am rostit,
Iar ruga mea și temerile mele
Cu Tine Maică le-am împărtășit.
La vreme de ispită și durere
Când sufletul mi-era prea răvășit,
M-am resemnat în rugă și tăcere,
Iar Tu m-ai protejat, m-ai ocrotit.
Te rog, Presfântă Maică și Fecioară,
Să-mi fii alături Tu și Fiul Tău,
Iar celor ce se roagă către Tine
Să-i miluiești și să-i iubești mereu.
........................................................


Era o fată-odată
Ce mai mereu plângea
Şi nimenea din lume
N-o putea mângâia.
De ce plângi, măi fetiţo,
Hai, ia priveşte-n sus
Nu vezi acum tu, oare,
Pe Mirele Iisus?
De ce mai plângi fetiţo,
Hai, ia priveşte-acum
Spre Maica iubitoare
Te va-nsoţi la drum.
Pe Maica Mângâierii
Mereu să o cinstim,
Şi-n toată viaţa noastră
Pe ea să o iubim!
...................................

Dulce Marie, luceafărul dimineţii,
Miracol din Ceruri al blândeţii,
Braţul care tainic ne ocroteşte,
Steaua ce paşii ni-i călăuzeşte.
Marie, sublim nume de Crăiasă,
Ne trimiţi mângâierea ca rază,
Ne ştergi chipul de lacrimi brăzdat
Şi nu-ţi uiţi copilul îngenunchiat.
Eşti inocenta făptură a iubirii,
Şi râul ce curge, al milostivirii,
Eşti răsăritul dimineţii de vară
Şi raza ce-n suflet coboară.
Tu eşti magnifica Împărăteasă
Din azurul Ceresc ce priveşti,
Nu-ţi uiţi supuşii ce-i doboară
Atâtea şi atâtea griji pământeşti.

.............................................................................

 Când simţi că nu mai poţi nimic să faci
Măcar în taină tu să rabzi, să taci,
Iar Domnului necazul să i-l spui
Şi nu uita să chemi pe Maica Lui.
Nici un răspuns acum de nu primeşti,
De mila lor să nu te îndoieşti.
Ei te ajută mai mult decât tu crezi,
Deşi de multe ori poate nu vezi.
Şi nu uita nicicând de marii sfinţi
Ei împlinesc a noastre rugăminţi.
Pe Îngeri, pe Arhangheli să îi chemi,
De grele încercări să nu te temi.


...........................................................

 Până când, Măicuţă
Mă vei tot păzi,
De răul vrăjmaş
Tu mă vei feri?

Dragostea Ta sfântă
Nu mă părăseşte;
Până când la pieptu-ţi
Iarăşi mă primeşte?

 ..............................................

De vreo durere grea
Sufletu-ţi apasă,
Maicii Domnului să-i spui
-Ea este împărăteasă-.
La biserică să mergi
În orice sărbătoare,
Iar Domnul îţi va răsplăti
Cu mila Lui cea mare.
El îţi va dărui şi-aici
Tot ce îţi trebuieşte
Şi viaţă veşnică va da
La cel ce Îl doreşte.
Cu veselie să munceşti
Cât poţi pe-acest pământ,
Chiar dacă uneori e greu,
Dar lucrul este sfânt.

https://www.youtube.com/watch?v=qHQ84ujnstM

Bucură-te, Maica noastră cerească, care cu cuvintele tale „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră” dăruieşti putere plină de har sufletelor noastre! (Din Acatistul icoanei)

Zi bogdaproste că Maica Domnului este cu noi şi nu lăsa rugăciunea!

“Zi bogdaproste că Maica Domnului este cu noi şi nu lăsa rugăciunea!
“Dragii mei, până la uşa Raiului este tare greu.”, răspundea bătrânul (Pr. Paisie, n. n.) şi începea să plângă…
“Dar, dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: “Uşa milostivirii deschide-o nouă!” şi Măicuţa Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în Rai, căci ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineaţa Acatistul Bunei Vestiri şi seara Paraclisul – căci este tuturor Mamă, acoperământ şi grabnică ajutătoare…
Unii dintre noi îl întrebam: “Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în Rai. De ce doriţi să ne întâlnim la uşa Raiului?”.
Iar bătrânul (Pr. Paisie, n. n.) răspundea cu nădejde şi blândeţe: “Să ne vedem noi izbăviţi de viclenii diavoli, că, dacă ajungem până aici, nu ne lasă Dumnezeu. De la uşa Raiului strigăm la Maica Domnului, cerem ajutor Sfinţilor, plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară! Până aici este greu!”.
Caută-ţi pacea cu toată lumea şi nu pierde legătura cu Dumnezeu şi cu Măicuţa Lui.
Să te simţi totdeauna în braţele Maicii Domnului şi vei vedea ce mare pace vei avea. Noi suntem încă pe loc şi ne rugăm pentru pacea a toată lumea.
Ai jurat să te duci la mănăstire? Să nu mai faci jurăminte din astea… Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mănăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul…
Nu-ţi pierde gândul bun. Şi, dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze!
Tu să ai frică de Dumnezeu, şi să fii cuminte şi să te fereşti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viaţa şi este echivalentă cu sinuciderea. Dar, dacă aşa o să faci, şi Maica Domnului o să te acopere!
Mai citeşte câte o carte, spune mereu “Doamne Iisuse” şi să n-o uiţi pe Maica Domnului.”
Parintele Ilie Cleopa

Rugăciune pentru împlinirea sufletească (o veche rugăciune descoperită și îngrijită de Arhiepiscopul Ioan Șahovski)


Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă să fiu unealta păcii Tale,
Pentru ca să aduc dragoste acolo unde este ură,
Pentru ca să iert acolo unde se face supărare,
Pentru ca să fac unire acolo unde se iscă ceartă,
Pentru ca să spun adevărul unde domnește înșelarea,
Pentru ca să înalț credința acolo unde apasă îndoiala,
Pentru ca să trezesc nădejdea întru cei munciți de deznădăjduire,
Pentru ca să aduc lumină întru întuneric,
Pentru ca să pricinuiesc bucurie acolo unde sălășluiște amărăciunea.
Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă nu să fiu mângâiat, ci să aduc mângâiere,
Nu să fiu înțeles, ci să-i înțeleg eu pe alții,
Nu să fiu iubit, ci să-i iubesc eu pe alții,
Căci cel ce dă, acela primește,
Cel ce se uită pe sine, acela se găsește,
Cel care iartă acela va fi iertat,
Cel care moare, acela se trezește la viața veșnică. Amin.

CARAREA IMPARATIEI-DE IEROM ARSENIE BOCA

http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Arsenie-Boca/CARAREA%20IMPARATIEI-Parintele-Arsenie-Boca-Sfantul-Ardealului-Ieromonah-Arsenie-Boca-Editura-Sfintei-Episcopii-Ortodoxe-Romane-a-Aradului-1995.pdf

-,, de ce îi faceţi suparare?,, Ganditi ca şi Hristos nu ca şi oamenii...Nu-l mâhni, primeste -i rugaciunea, fapta- ce ţi -o aduce pt mântuirea ta şi roaga -te şi tu pentru el si cere-i lui Dumnezeu sa te înţeleptească. Să nu te intereseze nimic altceva decât sa ajuti la mantuirea ta si a celor din jur. Asa sa ne purtam cu cei din jurul nostru, cum dorim sa se poarte şi ei cu noi. Lasa -i pe cei care râd de faptele tale bune! Aceia din invidie si rautate nu pot vedea dincolo de ele. Nu pot vedea iubirea, nu pot vedea decât batjocura si râsul. Aminteste-ţi de Hristos si fa orice lucru ca şi cum El ar fi de faţă.

 sub supravegherea maicutei :)

maica stareta Lucia :)

Manastirea de langa orasul meu- SAMURCASESTI

Pe raza comunei Ciorogarla, la nici 20 de km. de Bucuresti, se afla manastirea de maici Samurcasesti, singura din tara care are 3 altare. Lacasul a fost ctitorit de boierii Samurcasi si, la inceputul secolului trecut, reprezenta un ideal popas de reculegere pentru locuitorii Capitalei care obisnuiau sa se plimbe cu trasura pe soseaua ce duce spre Bolintin. Astazi, dupa 200 de ani de la infiintare, acest complex manastiresc continua sa atraga credinciosii, dornici sa se roage intr-un loc curat si linistit, incarcat de istorie, ale carui ziduri marete impun respect vizitatorului. Lacasul are trei hramuri: Sfanta Treime, Adormirea Maicii Domnului si Cuvioasa Parascheva.

Adapost pentru Tudor Vladimirescu

Inca din anul 1808, vornicul Constantin Samurcasi, care avea origini grecesti,  incepe sa zideasca pe mosia sa o biserica sateasca cu hramul Sfantului Nicolae. Vornicul era casatorit cu Zoe Vranceanu, stranepoata lui Constantin Brancoveanu, si detinea averi impresionante in zona. Cand biserica fu gata, boierul dadu o fuga pana-n Grecia, la Sfantul Munte Athos, si aduse de acolo moastele mai multor sfinti si mucenici, printre care: Sf. Mc. Teodor Tiron, Sf. Teodor Stratilat, Sf. Ierarhi Ioan Gura de Aur, Modest si Silvestru, Sf. Ap. Andrei, Sf. Arhidiacon Stefan, Sf. Mc. Ermin, Sf. Mc. Dimitrie. Implicat in viata politica a vremii, vornicul Samurcasi a fost de 6 ori seful Divanului de la Craiova. Prieten bun la inceput cu Tudor Vladimirescu, l-a ajutat adesea pe acesta cu sume de bani si arme pentru revolutie. Nu de putine ori, Tudor cu pandurii lui au poposit la Sfanta Manastire Samurcasi, ca sa discute cu boierul despre afacerile lor secrete. Din cand in cand, un pandur se cocota in bradul ce se inalta in cimitir si scruta departarile. In caz ca erau atacati, dadea imediat semnalul de fuga. Cu timpul, insa, vornicul Samurcasi si-a dat seama ca Tudor ura fanariotii greci si nu i-a mai oferit armele promise pentru revolutie, lucru care l-a suparat foarte tare pe Vladimirescu si prietenia lor s-a racit. Nu trece multa vreme de la aceste intamplari si vornicul Samurcasi trece la cele vesnice, inainte sa lase in seama cuiva intretinerea lacasului, astfel incat de-abia dupa o jumatate de secol clucerul Alexandru pune la dispozitia bisericii vatra si pamantul dimprejur. Zidurile interioare au fost pictate de Gheorghe Tattarescu. La cutremurul din 1940 biserica a fost grav avariata. Au ramas in picioare cativa pereti si catapeteasma, care exista si in zilele noastre. Maicutele erau disperate. Cu lacrimi in ochi priveau daramaturile, rugandu-L pe Bunul Dumnezeu sa faca o minune. Si minunea n-a intarziat. Intre anii 1941-1943, cu ajutorul generalului Teodor Ciurea, prefect de Ilfov in guvernul Antonescu, pe locul fostei biserici se incepe reconstructia celei de astazi, care pastreaza forma initiala, cu 3 altare. Arhitectura este in stil brancovenesc, lacasul fiind placat pe exterior cu caramida aparenta si ceramica.

Salvat de Cuvioasa Parascheva

Ce l-a determinat pe generalul Ciurea sa inceapa aceasta grandioasa constructie? O promisiune facuta cuvioasei Parascheva in timpul Primului Razboi Mondial. Ostasul se afla pe campul de lupta cu tovarasii sai de arme cand au fost atacati din toate partile de inamic. Cadeau bombele ca grindina peste trupurile lor, sfartecandu-le. Toti colegii lui de arme mureau unul cate unul. Disperat, Teodor Ciurea a inceput sa o strige pe Sf. Parascheva: „Ajuta-ma, sfanta mucenita, ca daca scap de aici iti voi ridica o biserica frumoasa!“. Si Sfanta Parascheva l-a ajutat. Nu numai ca a ramas in viata, dar nu a avut o singura zgarietura. Razboiul s-a sfarsit, dar, cum se intampla adeseori in viata, Teodor a uitat de promisiunea facuta sfintei. Au trecut anii, ofiterul s-a casatorit si a fost inaintat in grad, devenind general. Totodata, indeplinea si functia de prefect al judetului Ilfov, in guvernul Antonescu. Era in anul 1941. Abia atunci cand pe birou i-a fost adusa cererea maicutelor de la Samurcasesti, care solicitau refacerea manastirii distruse in timpul cutremurului din 10 noiembrie 1940, generalul Ciurea si-a amintit ca avea de indeplinit dorinta Sfintei Parascheva. N-a mai stat o clipa de ganduri. „In momentul in care am citit memoriul, am simtit un fior de foc ca trece prin mine“, ii marturisea el ulterior unei maicute de la Samurcasesti. „Nu stiu cum am putut sa uit atatia ani ca am ramas in viata datorita Sfintei Parascheva! Mi-a parut rau. Imediat am dat ordin sa se faca rost de bani de la prefectura si, daca n-au fost suficienti, am pus de la mine“. Si, de data asta, generalul s-a tinut de promisiune. Manastirea a fost refacuta, iar unul dintre hramuri a devenit cel al sfintei Parascheva. Cele trei hramuri erau acum: hramul Sfintei Treimi, hramul Adormirii Maicii Domnului si  hramul Sfintei Parascheva. Generalul Ciurea devenea astfel al doilea ctitor al Manastirii Samurcasesti. Intre anii 1951-1953 biserica actuala a fost pictata de Ghita Popescu, in fresca. Patriarhul Iustinian Marina s-a ingrijit indeaproape de intregul ansamblu manastiresc si, timp de 7 ani, intre 1951-1958, a refacut toate chiliile si iconografia exterioara a bisericii, realizata din ceramica.

Adevarata chemare

Manastirea Samurcasesti detine o colectie de arta religioasa si, totodata, un depozit de carte veche din protopopiatele Sectorului Agricol Ilfov si Giurgiului. De asemenea, in muzeu sta la loc de cinste crucea donata manastirii de catre Tudor Vladimirescu. In cimitirul care se afla in curtea sfantului lacas sunt inmormantate cateva personalitati de seama: Alexandru Beldiman, fondatorul ziarului Adevarul, mama eroului Valter Maracineanu, Frosa Sarandi, una dintre primele actrite ale teatrului romanesc, Sofia Heliade, fiica lui Ion Heliade-Radulescu, care s-a calugarit si a fost stareta multi ani aici, etc. Acum, la Samurcasesti stareta este Maica Lucia Bostan. E blanda cu surorile ei intru Domnul, dar stie sa fie si aspra cand e necesar. Ea considera ca femeile nu trebuie sa vina la manastire din cauza deceptiilor sau a necazurilor, ci numai daca au vocatie. Altfel nu rezista. Absolventa de Teologie si stareta din 1996, maicutei ii place foarte mult sa citeasca si sa asculte muzica. Dar cel mai mult o pasioneaza agricultura. Manastirea detine cateva hectare de pamant arabil, pe care calugaritele cultiva cereale, grau, porumb, floarea-soarelui si nutret pentru vite. Maica Lucia abia asteapta sa intre ea insasi cu plugul in brazda si sa simta mirosul de pamant crud. Munca este sfanta si mereu alaturata rugaciunii. „Cel mai bun lucru pentru un calugar este sa munceasca in permanenta si sa impleteasca lucrul cu rugaciunea“, spune stareta, cu o figura luminoasa si zambitoare. Cand calugarul sta degeaba, nu e bine, il impunge ala cu coarne, apar ispitele, cu fapta si cu gandul“.

Maicute albinute

Astazi, manastirea, care cuprinde 55 de vietuitoare, este asemenea unui stup de albine. Maicutele detin un atelier lucrativ de toata frumusetea, dotat cu utilaje moderne: zi de zi, 15 dintre acestea, sub conducerea Maicii Iustina, sefa lor, confectioneaza pe baza de comanda piese de mobilier, usi si glasvanduri. Mai executa vitralii, rame si icoane pictate pe lemn, o minunatie! Impreuna cu Maica Stareta si Maica Iustina vizitam atelierele. Miroase puternic a brad crud, a lac si a diluant. Pretutindeni dai de scaune, mari si mici, inalte sau joase, poti admira mese de toate dimensiunile, dulapuri, dulapioare, cutiute, rafturi, cuiere, chiar si biblioteci. Nu mai stii la care dintre ele sa te opresti si sa alegi, pentru ca, de fiecare data, vezi altceva si altceva! Toate obiectele sunt executate ireprosabil de maicute marunte la stat, firave, dar puternice si cu drag de munca. „Asa mai scoatem si noi un banut pentru manastirea noastra“, zice Maica Iustina. „Nu avem un magazin anume unde sa le expunem sau sa le vindem. Credinciosii sunt aceia care dau vestea prin tara si, din om in om, se duce informatia cum ca la noi se fac obiecte de mobilier“. In timp ce ne explica aceste lucruri, maicutei Iustina ii rad ochii de panseluta albastra, pictati parca. Nu sta locului o clipa, mereu gaseste cate ceva de aratat, invartindu-se ici si colo, ca un titirez, sarind peste scaunele si ferind scandurile ce se ivesc in calea ei. In fiecare zi, cele 15 maicute-albinute robotesc de zor la atelier si sudoarea lor curata, de mirese ale Domnului, picura ca o sarutare pe lemnul padurii, taiat si ordonat de maini sfintite prin munca. Daca ati vedea cu ce dexteritate manuiesc masina electrica de gaurit sau cum bat voiniceste cu ciocanul in vreun cui indaratnic, v-ati minuna, cu siguranta. Si parca scaunul ori masa ori dulapul, inchegate cu drag de fapturile acestea luminoase, prind viata, au suflet, sunt mai frumoase si mai durabile.