Când prietenii nu-s prieteni,
când câinii toți te lătră,
când cerul nu-i cu soare,
Doar scrisul te mai scăpă.
Ai tot vorbit de prieteni,
ce ai, în suflet drag?
îi omul de nădejde
sau câinele din prag?
Și vreau să văd invers
la ce e prietenie,
să nu mai fii acel-ce o pățește
azi hai să fim acel-care greșește.
Și cred că fiecare
a fost să fie o dată
acel motiv din care,
a început o ceartă.
Azi tu ai pus pe foc
un braț uscat de paie,
chiar de ai vrut sau nu
sau chiar din întâmplare,
Te simți măreț acum,
nimic nu te înmoaie
nu l-ai rănit trupesc,
dar vorbele-l îndoaie.
Da! știu; și mă aștept să-mi spui,
că soarele ți-a luat, privirea-n raze,
acolo tu erai,`plecat la o plimbare,
iar ce a fost a fost așa din întâmplare.
De ce priveai trufaș, cu ochii spre înalt?
și nu i-ai coborât, să-l vezi pe celălalt,
ce-ți folosește totul, ce rost atunci mai are,
ce-ai face cu o arcă, de n-ai avea o mare.
Iar câinele ce-mi spui,
ce l-ai hrănit în prag
Când l-ai lovit s-a dus,
dar te-a privit cu drag.
De el te-ar fi mușcat,
sau de te-ar fi rănit
Ai fi plecat tu blând,
sau iar l-ai fi lovit?
Și nu ți-am spus ce-am spus,
așa că întâmplare,
Cu toții asta facem,
și nu cerem iertare;
Ce-aș vrea să înțelegi,
acum ca cititor,
Când bârna-ți scoate ochiul,
mai lasă paiul lor.