In parabola bunului samarinean ne sunt infatisati mai intai un preot si un levit, persoane considerate evlavioase.
Ambii, vazandu-l pe nefericitul calator ranit, pradat de talhari, au
trecut nepasatori pe alaturi. Este limpede ca acesti oameni nu-si puteau
iubi aproapele ca pe ei insisi.
La drept vorbind, nici preotul nici levitul nu i-au facut omului
aceluia niciun rau. Nu l-au lovit, nu l-au pradat, ci pur si simplu,
uitandu-se la el, au trecut mai departe. Veti spune ca nu poate fi vorba
de un pacat. Adevaratii vinovati au fost talharii, care s-au aratat
atat de cruzi cu acel om, ranindu-l, pradandu-l si lasandu-l aruncat in
drum. Nici preotul, nici levitul nu au fost partasi la aceasta
ticalosie. N-au participat, dar au gresit impotriva poruncii iubirii,
abtinandu-se de a-i da o mana de ajutor aproapelui.
Nu obisnuim sa ne facem reprosuri pentru ce n-am facut. Fireste, ne pare rau cand se intampla sa-i aducem cuiva un prejudiciu. Dar nu ne invinuim de faptul ca am scapat ocazia de a face un bine, de a da un ajutor care statea in puterea noastra sa-l dam.
Nu incape indoiala ca ne asumam un mare pacat, atunci cand ii refuzam
aproapelui nostru iubirea sau binele pe care am fi putut sa i le aratam.
Vom raspunde pentru fiecare caz in care puteam sa ne ajutam aproapele,
dar pe care l-am ratat din neglijenta, neatentie, lene sau egoism.
Asemenea cazuri nu se mai intorc si ar fi trebuit sa le folosim,
fiindca ne fusesera trimise de Dumnezeu.
Pe drumul vietii intalnim la tot pasul raniti, frati si surori napastuiti, lasati in parasire de toti. Ce vom fi pentru ei: preotul, levitul sau samarineanul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu