luni, 30 iunie 2014
sâmbătă, 28 iunie 2014
Rugăciune pentru vrăjmaşi
de Sf. Nicolae VELIMIROVICI
Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.
Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii.
Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti.
Vrăjmaşii
m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii.
Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce
nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai
ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii,
nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul.
Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.
Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele înaintea lumii.
Ei m-au pedepsit, de câte ori am pregetat să o fac eu însumi.
Ei m-au chinuit, de câte ori am încercat să scap chinurilor.
Ei m-au ocărât, de câte ori m-am linguşit în sine-mi.
Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori m-am umplut de mândrie.
Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.
De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun.
De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic.
De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate.
De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier.
De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire.
De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat.
Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului Tău."
Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.
Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea:
pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;
pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen;
pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu;
pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia;
pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;
ah,
pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a
prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate.
Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine.
Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi.
Cu
adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine
mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii.
Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi.
Un rob îşi blesteamă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe.
Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa.
Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei.
„ Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai
mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau
vrăjmaşii."
„ Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."
„ Vrajmasii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii."
„ Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti."
„ Vrajmasii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul."
„ Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem."
„ Vrajmasii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii."
„ Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti."
„ Vrajmasii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul."
„În apele oceanului s-a
scufundat odată un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind
o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu.
Nu putea şti dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă
insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un
ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre
interior. Nu ştia ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu
animale sălbatice? Fără viaţă? Avea în buzunar doar o cutie de
chibrituri. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu
până dimineaţa, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă
nelocuită.
Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare era să nu lase focul
să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se
ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe
acolo nu treceau vapoare.
Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit şi a
adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic i-a
aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A
încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o
lumină mare. Furtuna s-a dezlănţuit cu putere. Spera să-şi oprească la
urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi facă
măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se
ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre
nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială, care-i stinse
până şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare.
Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră
ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii
în lacrimi.
Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din
somn voci de oameni care strigau:
- E cineva aici?
Se ridică şi răspunse cât îl ţineau puterile:
- Da, aici!
Se întâlniră. Erau nişte marinari.
- Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e
cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă şi am venit să vedem. Eşti
desigur un naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită.
Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul şi furtuna erau ultima
nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu… Şi iată că Domnul îi
aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat…”
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/
Moldova Ortodoxă
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/
Moldova Ortodoxă
„În apele oceanului s-a
scufundat odată un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind
o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu.
Nu putea şti dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă
insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un
ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre
interior. Nu ştia ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu
animale sălbatice? Fără viaţă? Avea în buzunar doar o cutie de
chibrituri. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu
până dimineaţa, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă
nelocuită.
Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare era să nu lase focul
să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se
ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe
acolo nu treceau vapoare.
Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit şi a
adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic i-a
aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A
încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o
lumină mare. Furtuna s-a dezlănţuit cu putere. Spera să-şi oprească la
urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi facă
măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se
ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre
nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială, care-i stinse
până şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare.
Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră
ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii
în lacrimi.
Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din
somn voci de oameni care strigau:
- E cineva aici?
Se ridică şi răspunse cât îl ţineau puterile:
- Da, aici!
Se întâlniră. Erau nişte marinari.
- Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e
cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă şi am venit să vedem. Eşti
desigur un naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită.
Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul şi furtuna erau ultima
nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu… Şi iată că Domnul îi
aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat…”
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/
Moldova Ortodoxăhttp://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/
Moldova Ortodoxăhttp://ortodox.md/articole/nu-te-mai-inteleg-doamne/
joi, 26 iunie 2014
Trimit către Tine, al meu Dumnezeu,
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.
Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.
Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.
Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.
cerinţe-n suspin şi nopţi nedormite,
n-am glas în cuvinte şi nici ţelul meu
de nu-i către Tine, iubire fierbinte
si gânduri căite prin sufletul meu.
Ascultă Tu, Doamne, suspinul duios
ce-apasă-n tăcere sufletul meu,
că nu-i fără vină, dar nici de folos,
si-apoi fară urmă, de nu-i dai o mână,
s-ar pierde-n grădina celui de jos.
Privesc către ceruri şi cruce-mi doresc,
Domnul să-mi fie lumina, suirea de jos,
şi-o lacrimă adie, de n-ar fi să fie
plecat în robie, obrazul roşit
prin fapta-i tărie, ce-l trage sfios.
Dă-mi Doamne, din timpul ce mi-e de folos
să-ndrept a Ta milă din sufletul meu,
cu voia Ta, Doamne, coroana sublimă
să-mi stea fără vină, prin duhul iertării,
pe capul lăsat cât mai jos. Amin.
Când ai îngeri de lumină
Ce-s trimişi de Dumnezeu,
Mergi pe cale fără teamă,
Căci ei biruie ce-i rău.
De vei fi la grea-ncercare,
Cheamă-atunci în ajutor
Şi pe Mihail Arhanghelul
E grabnic izbăvitor.
Iar în orice luptă-n viaţă
Şi la El să te gândeşti,
Fiindcă este cel mai mare
Dintre oştile cereşti.
Ce-s trimişi de Dumnezeu,
Mergi pe cale fără teamă,
Căci ei biruie ce-i rău.
De vei fi la grea-ncercare,
Cheamă-atunci în ajutor
Şi pe Mihail Arhanghelul
E grabnic izbăvitor.
Iar în orice luptă-n viaţă
Şi la El să te gândeşti,
Fiindcă este cel mai mare
Dintre oştile cereşti.
Când ai îngeri de lumină
Ce-s trimişi de Dumnezeu,
Mergi pe cale fără teamă,
Căci ei biruie ce-i rău.
De vei fi la grea-ncercare,
Cheamă-atunci în ajutor
Şi pe Mihail Arhanghelul
E grabnic izbăvitor.
Iar în orice luptă-n viaţă
Şi la El să te gândeşti,
Fiindcă este cel mai mare
Dintre oştile cereşti.
Ce-s trimişi de Dumnezeu,
Mergi pe cale fără teamă,
Căci ei biruie ce-i rău.
De vei fi la grea-ncercare,
Cheamă-atunci în ajutor
Şi pe Mihail Arhanghelul
E grabnic izbăvitor.
Iar în orice luptă-n viaţă
Şi la El să te gândeşti,
Fiindcă este cel mai mare
Dintre oştile cereşti.
Ca o petală purtată în aer de vânt,
Ai primit chemarea dumnezeiască,
Iar Tu, Teodora, nume sfânt,
Ai părăsit noaptea casa părintească.
Paşii te-au purtat spre mântuire,
Ai lăsat bucuriile vremelnice
Ai dorit să fii monah, nu monahie,
Arzând cu dor spre cele veşnice.
Atunci hainele ţi le-ai schimbat
Din firava femeie, în puternic bărbat,
La poarta mânăstirii te-ai înfăţişat
La egumen ca:,,Teodor monah!”
Ai făcut ascultare cu drag,
La fiecare cuvânt, de egumen,
Şi ai adus apă din izvor secat
Ca seva ce străbate prin lumen.
Într-un sat pe foamete, ai fost trimisă
De către egumen, să aduci pâine,
Iar după luni de zile ai fost surprinsă
Când sătenii te-au acuzat de calomnie.
Pe nedreptate ai fost judecată
De o faptă pe care nu ai comis-o
Şi hotărârea a fost luată
Spre decapitarea ta, muceniţo!
La locul de jertfă aşa te-ai rugat
Ca din sângele tău să iasă
Un râu rece cu apă, curat,
Pe Domnul lumea să-l slăvească.
,,Cu voia Ta Doamne să faci
Biserică din trupul meu,
Din părul meu să iasă copaci,
Să se slăvească Dumnezeu!”
Când sufletul tău s-a înălţat
La Domnul Slavei cel ceresc,
Acolo aidoma s-a întâmplat
Ce în rugă ai cerut firesc.
Şi astăzi de secole dăinuie
O Bisericuţă de piatră minunată,
Alături râul care o străjuie
Copacii pe acoperiş îi poartă.
Ai primit chemarea dumnezeiască,
Iar Tu, Teodora, nume sfânt,
Ai părăsit noaptea casa părintească.
Paşii te-au purtat spre mântuire,
Ai lăsat bucuriile vremelnice
Ai dorit să fii monah, nu monahie,
Arzând cu dor spre cele veşnice.
Atunci hainele ţi le-ai schimbat
Din firava femeie, în puternic bărbat,
La poarta mânăstirii te-ai înfăţişat
La egumen ca:,,Teodor monah!”
Ai făcut ascultare cu drag,
La fiecare cuvânt, de egumen,
Şi ai adus apă din izvor secat
Ca seva ce străbate prin lumen.
Într-un sat pe foamete, ai fost trimisă
De către egumen, să aduci pâine,
Iar după luni de zile ai fost surprinsă
Când sătenii te-au acuzat de calomnie.
Pe nedreptate ai fost judecată
De o faptă pe care nu ai comis-o
Şi hotărârea a fost luată
Spre decapitarea ta, muceniţo!
La locul de jertfă aşa te-ai rugat
Ca din sângele tău să iasă
Un râu rece cu apă, curat,
Pe Domnul lumea să-l slăvească.
,,Cu voia Ta Doamne să faci
Biserică din trupul meu,
Din părul meu să iasă copaci,
Să se slăvească Dumnezeu!”
Când sufletul tău s-a înălţat
La Domnul Slavei cel ceresc,
Acolo aidoma s-a întâmplat
Ce în rugă ai cerut firesc.
Şi astăzi de secole dăinuie
O Bisericuţă de piatră minunată,
Alături râul care o străjuie
Copacii pe acoperiş îi poartă.
Lăsaţi-mă în pace să-mi plâng sufletul meu
Lăsaţi-mă în pace să mă rog lui Dumnezeu
Lăsaţi-mă în pace în Numele lui Hristos,
Lăsaţi-mă în pace că sunt un păcătos.
Lăsaţi-mă în pace cu dorurile mele,
Lăsaţi-mă să visez că mă plimb printre stele
Lăsaţi-mă să mă bucur de-o stea preafrumoasă,
Dragii mei vrăjmaşi, dar vouă ce va pasă?
Ce vă pasă vouă dacă dorm uşor,
Ce vă pasă vouă dacă mâine mor,
Ce va pasă vouă de mănânc ouă crude,
Nu-mi sunteţi prieteni, nici vecini, nici rude!
Înaintea voastră acum eu mă smeresc,
Şi dacă v-am greşit ceva, sincer mă căiesc,
Dacă v-am rănit cândva prin vorbă sau purtare,
Acum îmi pare rău şi vă cer iertare.
Domnul Sfânt din ceruri pe voi să vă păzească,
Din necaz şi de tot răul, El să va mântuiască,
Să vă dea sănătate şi pace şi binecuvântare
Şi păcatelor voastre în veci să le dea iertare.
Dar acum lăsaţi-mă să îmi văd de viaţa mea,
Să-mi găsesc în lume rostul şi să fac cu ea ceva,
Lăsaţi-mă să cânt, să zbor şi să fac ce-mi place,
Dragii mei vrăjmaşi, vă rog: lăsaţi-mă în pace!
Lăsaţi-mă în pace să mă rog lui Dumnezeu
Lăsaţi-mă în pace în Numele lui Hristos,
Lăsaţi-mă în pace că sunt un păcătos.
Lăsaţi-mă în pace cu dorurile mele,
Lăsaţi-mă să visez că mă plimb printre stele
Lăsaţi-mă să mă bucur de-o stea preafrumoasă,
Dragii mei vrăjmaşi, dar vouă ce va pasă?
Ce vă pasă vouă dacă dorm uşor,
Ce vă pasă vouă dacă mâine mor,
Ce va pasă vouă de mănânc ouă crude,
Nu-mi sunteţi prieteni, nici vecini, nici rude!
Înaintea voastră acum eu mă smeresc,
Şi dacă v-am greşit ceva, sincer mă căiesc,
Dacă v-am rănit cândva prin vorbă sau purtare,
Acum îmi pare rău şi vă cer iertare.
Domnul Sfânt din ceruri pe voi să vă păzească,
Din necaz şi de tot răul, El să va mântuiască,
Să vă dea sănătate şi pace şi binecuvântare
Şi păcatelor voastre în veci să le dea iertare.
Dar acum lăsaţi-mă să îmi văd de viaţa mea,
Să-mi găsesc în lume rostul şi să fac cu ea ceva,
Lăsaţi-mă să cânt, să zbor şi să fac ce-mi place,
Dragii mei vrăjmaşi, vă rog: lăsaţi-mă în pace!
Când prietenii nu-s prieteni,
când câinii toți te lătră,
când cerul nu-i cu soare,
Doar scrisul te mai scăpă.
Ai tot vorbit de prieteni,
ce ai, în suflet drag?
îi omul de nădejde
sau câinele din prag?
Și vreau să văd invers
la ce e prietenie,
să nu mai fii acel-ce o pățește
azi hai să fim acel-care greșește.
Și cred că fiecare
a fost să fie o dată
acel motiv din care,
a început o ceartă.
Azi tu ai pus pe foc
un braț uscat de paie,
chiar de ai vrut sau nu
sau chiar din întâmplare,
Te simți măreț acum,
nimic nu te înmoaie
nu l-ai rănit trupesc,
dar vorbele-l îndoaie.
Da! știu; și mă aștept să-mi spui,
că soarele ți-a luat, privirea-n raze,
acolo tu erai,`plecat la o plimbare,
iar ce a fost a fost așa din întâmplare.
De ce priveai trufaș, cu ochii spre înalt?
și nu i-ai coborât, să-l vezi pe celălalt,
ce-ți folosește totul, ce rost atunci mai are,
ce-ai face cu o arcă, de n-ai avea o mare.
Iar câinele ce-mi spui,
ce l-ai hrănit în prag
Când l-ai lovit s-a dus,
dar te-a privit cu drag.
De el te-ar fi mușcat,
sau de te-ar fi rănit
Ai fi plecat tu blând,
sau iar l-ai fi lovit?
Și nu ți-am spus ce-am spus,
așa că întâmplare,
Cu toții asta facem,
și nu cerem iertare;
Ce-aș vrea să înțelegi,
acum ca cititor,
Când bârna-ți scoate ochiul,
mai lasă paiul lor.
când câinii toți te lătră,
când cerul nu-i cu soare,
Doar scrisul te mai scăpă.
Ai tot vorbit de prieteni,
ce ai, în suflet drag?
îi omul de nădejde
sau câinele din prag?
Și vreau să văd invers
la ce e prietenie,
să nu mai fii acel-ce o pățește
azi hai să fim acel-care greșește.
Și cred că fiecare
a fost să fie o dată
acel motiv din care,
a început o ceartă.
Azi tu ai pus pe foc
un braț uscat de paie,
chiar de ai vrut sau nu
sau chiar din întâmplare,
Te simți măreț acum,
nimic nu te înmoaie
nu l-ai rănit trupesc,
dar vorbele-l îndoaie.
Da! știu; și mă aștept să-mi spui,
că soarele ți-a luat, privirea-n raze,
acolo tu erai,`plecat la o plimbare,
iar ce a fost a fost așa din întâmplare.
De ce priveai trufaș, cu ochii spre înalt?
și nu i-ai coborât, să-l vezi pe celălalt,
ce-ți folosește totul, ce rost atunci mai are,
ce-ai face cu o arcă, de n-ai avea o mare.
Iar câinele ce-mi spui,
ce l-ai hrănit în prag
Când l-ai lovit s-a dus,
dar te-a privit cu drag.
De el te-ar fi mușcat,
sau de te-ar fi rănit
Ai fi plecat tu blând,
sau iar l-ai fi lovit?
Și nu ți-am spus ce-am spus,
așa că întâmplare,
Cu toții asta facem,
și nu cerem iertare;
Ce-aș vrea să înțelegi,
acum ca cititor,
Când bârna-ți scoate ochiul,
mai lasă paiul lor.
Eu nu stiu Doamne...
Eu nu stiu Doamne unde inca
imi vei duce pasii mei
dar stiu ca Tu-mi vei fi oriunde
lumina sfanta pentru ei
Eu nu stiu Doamne ce ispite
vor mai veni in calea mea
dar stiu ca-n Tine biruinta
si ocrotire voi avea
Eu nu stiu Doamne de cati prieteni
mai pot fi inca parasit
dar stiu ca Tu vei fi mine
Insotitor nedespartit
Eu nu stiu Doamne cate lacrimi
au sa-mi mai planga ochii mei
dar stiu ca Tu vei fi-alinare
si mangaiere pentru ei
Eu nu stiu Doamne cate jertfe
mai trebuie s-aduc din greu
dar stiu ca Tu-mi vei da putere
sa-mi sui deplin calvarul meu
Eu nu stiu Doamne cate rane
voi mai primi de la ai mei
dar stiu ca Tu-mi vei da rabdare
si rugaciune pentru ei
Eu nu-mi stiu Doamne viitorul
dar stiu ca e-n Mana Ta
ajuta-mi sa nu uit aceasta
ca linistit sa-Ti pot urma.
Eu nu stiu Doamne unde inca
imi vei duce pasii mei
dar stiu ca Tu-mi vei fi oriunde
lumina sfanta pentru ei
Eu nu stiu Doamne ce ispite
vor mai veni in calea mea
dar stiu ca-n Tine biruinta
si ocrotire voi avea
Eu nu stiu Doamne de cati prieteni
mai pot fi inca parasit
dar stiu ca Tu vei fi mine
Insotitor nedespartit
Eu nu stiu Doamne cate lacrimi
au sa-mi mai planga ochii mei
dar stiu ca Tu vei fi-alinare
si mangaiere pentru ei
Eu nu stiu Doamne cate jertfe
mai trebuie s-aduc din greu
dar stiu ca Tu-mi vei da putere
sa-mi sui deplin calvarul meu
Eu nu stiu Doamne cate rane
voi mai primi de la ai mei
dar stiu ca Tu-mi vei da rabdare
si rugaciune pentru ei
Eu nu-mi stiu Doamne viitorul
dar stiu ca e-n Mana Ta
ajuta-mi sa nu uit aceasta
ca linistit sa-Ti pot urma.
Eu m-am nascut sa nu mor niciodata
Si daca totusi zilnic, Doamne-n mine
O particica moare pentru Tine
E ca sa-mbrac viata fara pata!
Tu ai ales sa fiu, Parinte-asa
Nu ca sunt eu nespusa piatra rara
Ci pentru ca-n fiinta mea precara
Ai pus un strop din maiestatea Ta.
Eu m-am nascut sa fiu o marturie,
Caci litera nu are-n ea putere
Ci Duhul Tau nepotolit se cere
Sa locuiasca-ntr-o-ntrupare vie.
Dar ca s-ajung doritul tau exemplu,
Iti daruiesc intreaga mea faptura,
S-o curatesti de tot ce este zgura
Si s-o preschimbi in stralucitu-Ti Templu.
Eu m-am nascut sa plang cu cel ce plange
Si sa -mi iubesc si fratii si dusmanii,
dar teama mi-e ca zilele si anii
Sa ii cuprind pe toti nu mi-ar ajunge.
Caci scurta e umblarea pamanteasca,
Si-n trupul meu e mare neputinta,
Dar stiu ca ai sa-Ti tii fagaduinta
Sa implinesti tot ce-o sa -mi lipseasca.
Eu m-am nascut sa stiu ce-i rau si bine
Si zeci de ani am cautat raspunsul
Dar tot atat m-am intalnit cu plansul,
Pana-ntr-o zi cand am sosit la Tine.
Si cand mi-ai spus cuvintele nespuse
Ce-au impletit blandetea cu dojana,
Tamaduind in mine toata rana,
Tu m-ai atras de partea Ta Iisuse.
Eu m-am nascut sa aflu-n mine pretul
ce s-a platit in locul meu pe cruce,
Si-oriunde in lume pasii ma vor duce
Sa-Ti fiu pe totdeauna canteretul.
Prin orice biruinte si infrangeri,
Struneste-mi harfa cum iti place tie,
Cand voi sosi in sfanta-mparatie
Sa pot canta si-n corul Tau de ingeri...
AMIN
Si daca totusi zilnic, Doamne-n mine
O particica moare pentru Tine
E ca sa-mbrac viata fara pata!
Tu ai ales sa fiu, Parinte-asa
Nu ca sunt eu nespusa piatra rara
Ci pentru ca-n fiinta mea precara
Ai pus un strop din maiestatea Ta.
Eu m-am nascut sa fiu o marturie,
Caci litera nu are-n ea putere
Ci Duhul Tau nepotolit se cere
Sa locuiasca-ntr-o-ntrupare vie.
Dar ca s-ajung doritul tau exemplu,
Iti daruiesc intreaga mea faptura,
S-o curatesti de tot ce este zgura
Si s-o preschimbi in stralucitu-Ti Templu.
Eu m-am nascut sa plang cu cel ce plange
Si sa -mi iubesc si fratii si dusmanii,
dar teama mi-e ca zilele si anii
Sa ii cuprind pe toti nu mi-ar ajunge.
Caci scurta e umblarea pamanteasca,
Si-n trupul meu e mare neputinta,
Dar stiu ca ai sa-Ti tii fagaduinta
Sa implinesti tot ce-o sa -mi lipseasca.
Eu m-am nascut sa stiu ce-i rau si bine
Si zeci de ani am cautat raspunsul
Dar tot atat m-am intalnit cu plansul,
Pana-ntr-o zi cand am sosit la Tine.
Si cand mi-ai spus cuvintele nespuse
Ce-au impletit blandetea cu dojana,
Tamaduind in mine toata rana,
Tu m-ai atras de partea Ta Iisuse.
Eu m-am nascut sa aflu-n mine pretul
ce s-a platit in locul meu pe cruce,
Si-oriunde in lume pasii ma vor duce
Sa-Ti fiu pe totdeauna canteretul.
Prin orice biruinte si infrangeri,
Struneste-mi harfa cum iti place tie,
Cand voi sosi in sfanta-mparatie
Sa pot canta si-n corul Tau de ingeri...
AMIN
CUM POTI ?...
cum poti
cum poti sa stai nepasator
cand imprejur s-atatia pacatosi ce mor,
cand nimenea nu le-a marturisit deschis
de mantuirea sfanta ce li s-a deschis,
cand gem sub greaua lor povara de pacat,
cand zac intr-un abis asa de-ntunecat,
cand sangera atat de-adanc launtru lor
cum poti , cum poti sa stai nepasator?
cum poti,cum poti sa treci pe drum nepasator,
pe langa cei cazuti ce-si plang durerea lor?
ce inima de piatra-ti sta ascunsa-n piept,
de nu mai simti arsura strigatului drept?
cand vin si undelemn tu porti, caci ti s-a dat,
ca-n rani adanci sa fie din belsug turnat,
cand stii ca este azi nevoie de ajutor,
cum poti,cum poti sa treci pe drum nepasator?
nu te gandesti ca vine Cel ce-o judeca,
cand pentru toate,socoteala tu vei da,
cand tot ce-i scris va fi curand,curand plinit,
cand al iertari har atunci va fi sfarsit?
TREZESTE-TE acum,cand inca te mai poti
nu-ti ingropa talantul care ii porti,
cand imprejur tu vezi nevoie de ajutor
nu fi,nu fi,nu fi asa nepasator..............
cum poti
cum poti sa stai nepasator
cand imprejur s-atatia pacatosi ce mor,
cand nimenea nu le-a marturisit deschis
de mantuirea sfanta ce li s-a deschis,
cand gem sub greaua lor povara de pacat,
cand zac intr-un abis asa de-ntunecat,
cand sangera atat de-adanc launtru lor
cum poti , cum poti sa stai nepasator?
cum poti,cum poti sa treci pe drum nepasator,
pe langa cei cazuti ce-si plang durerea lor?
ce inima de piatra-ti sta ascunsa-n piept,
de nu mai simti arsura strigatului drept?
cand vin si undelemn tu porti, caci ti s-a dat,
ca-n rani adanci sa fie din belsug turnat,
cand stii ca este azi nevoie de ajutor,
cum poti,cum poti sa treci pe drum nepasator?
nu te gandesti ca vine Cel ce-o judeca,
cand pentru toate,socoteala tu vei da,
cand tot ce-i scris va fi curand,curand plinit,
cand al iertari har atunci va fi sfarsit?
TREZESTE-TE acum,cand inca te mai poti
nu-ti ingropa talantul care ii porti,
cand imprejur tu vezi nevoie de ajutor
nu fi,nu fi,nu fi asa nepasator..............
marți, 24 iunie 2014
În candela de la icoană
Uleiul arde fumegând
Şi pacea intră în odaie
Căci eu te port pe Tine-n gând.
Cu chipul plin de suferinţă
Crucea credinţei Tu o porţi,
Pentru cei vii, eşti pocăinţă
Şi liniştea pentru cei morţi.
Tu te-ai jertfit prin răstignire
Să ne scapi de păcat şi tină,
Când a crăpat catapeteasma,
Din beznă s-a făcut lumină.
Uleiul arde fumegând
Şi pacea intră în odaie
Căci eu te port pe Tine-n gând.
Cu chipul plin de suferinţă
Crucea credinţei Tu o porţi,
Pentru cei vii, eşti pocăinţă
Şi liniştea pentru cei morţi.
Tu te-ai jertfit prin răstignire
Să ne scapi de păcat şi tină,
Când a crăpat catapeteasma,
Din beznă s-a făcut lumină.
POEZII
Hristos ar vrea
Ca să vorbim mai des cu El,
Să îl chemăm în rugăciune;
Ar vrea să Îl iubim mai mult,
Să îi urmăm prin fapte bune;
Ar vrea să îi iertăm pe toţi,
Cum şi El a iertat
Chiar pe aceia care
Cumplit L-au chinuit,
Deşi era nevinovat.
Mai am un vis, vis ne-mplinit,Ca să vorbim mai des cu El,
Să îl chemăm în rugăciune;
Ar vrea să Îl iubim mai mult,
Să îi urmăm prin fapte bune;
Ar vrea să îi iertăm pe toţi,
Cum şi El a iertat
Chiar pe aceia care
Cumplit L-au chinuit,
Deşi era nevinovat.
Mai am un dor, dor nesfârşit
Să fiu cu tine tot mereu
Iisuse Dumnezeul meu.
Icoana ta o strâng la piept
Şi lacrimile curg pe obraz,
Privesc spre cer şi te aştept
Iisuse scump, Iisuse drag.
M-ai câştigat prin jertfa ta,
De-aceea când mă vei chema,
Te voi slăvi şi-ţi voi cânta
Iisuse, mântuirea mea.
Şi zilele se trec pe rând,
Te port în suflet şi în gând
Şi-n piept mă arde-un dor nespus
De tine, scumpul meu Iisus.
Nimic nu iubesc mai mult ca pe Tine,
Pe Tine, Doamne, nu te voi pierde nicicând,
Căci Tu dăinui, Iisuse, de-a pururi în mine;
Credinţa din suflet în veci va rămâne,
Cum mila Ta din veac până-n veac
De la poporul creştin, la popoare păgâne,
La tânăr, bătrân, bogat sau sărac.
Căci Tu eşti Domnul veşnic şi sfânt,
Mântuitorul nostru slăvit şi-nchinat,
Care-ai venit la noi din cer pe pământ
Şi prin moarte, de moarte pe noi ne-ai scăpat.
Slavă ţie multmilostive Stăpâne,
Slavă ţie preabunule Dumnezeu,
Care prin Cruce, moarte-ai primit pentru mine,
Slavă ţie Iisuse, Mântuitorul meu!
Dacă astăzi voi pierde tot ce am pe pământ,
Credinţa din suflet în veci va rămâne,
Căci Tu eşti Domnul veşnic şi sfânt
Slavă ţie multmilostive Stăpâne !
Ce-au îndurat martiriu,
Chinuri cumplite ei au suferit,
Dar câţi din oameni
Ştiu de-a lor durere,
Câţi despre ei au auzit?
Avem mulţi sfinţi
Ce mijlocesc la Domnul
Pentru a noastră mântuire,
Să le aducem şi noi astăzi
Prinos de mulţumire.
Să le urmăm credinţa neclinită
Şi dragostea de Dumnezeu,
Să îi rugăm să ne ajute,
Căci drumul vieţii este
Din zi în zi mai greu.
Văd calea vieţii mele plină de neprevăzut
Şi urma paşilor mei pe nisipul ud.
Treceam plin clipe grele, urcam şi coboram
Şi drumul vieţii mele cu anevoie străbăteam.
Dar văd că lângă urma mea de paşi, mai e o urmă,
Paşi necunoscuţi lângă paşii mei se-adună,
Şi merg şi ei lângă ai mei paşi pe a vieţii cale,
Mă însoţesc mereu văd, pe lunga mea cărare.
Dar când mă uit mai bine, când mi-a fost mai greu,
Doar o singură pereche de paşi urca mereu.
N-am înţeles ce e, ce taină urma paşilor ascunde,
Dar în cuget o voce blândă îmi răspunde.
Vezi în viaţa ta, Eu Iisus te-am însoţit mereu,
Urma mea de paşi e lângă urma ta şi te-am urmat şi eu.
Când tu credeai că nu mai poţi pe drumul drept urca,
Eu îţi dădeam putere, mergeam în dreapta ta.
Când tu credeai că ai să cazi, îţi era tare greu,
Mâna mea te ridica, că ţi-am slujit, eu Domnul tău.
Şi sarcini grele de fărădelegi şi de păcate ţi-am purtat.
Şi crucea vieţii tale, pe umerii mei din dragoste am luat.
- Dar, Doamne, când eram în nevoia cea mai grea,
Mai lăsat singur, că nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
Atunci cu glasul Tău cel dulce mi-ai răspuns în adâncuri întristat:
- Aceia erau doar paşii mei, că pe tine pe braţe te-am purtat.
..............................................................
Şi urma paşilor mei pe nisipul ud.
Treceam plin clipe grele, urcam şi coboram
Şi drumul vieţii mele cu anevoie străbăteam.
Dar văd că lângă urma mea de paşi, mai e o urmă,
Paşi necunoscuţi lângă paşii mei se-adună,
Şi merg şi ei lângă ai mei paşi pe a vieţii cale,
Mă însoţesc mereu văd, pe lunga mea cărare.
Dar când mă uit mai bine, când mi-a fost mai greu,
Doar o singură pereche de paşi urca mereu.
N-am înţeles ce e, ce taină urma paşilor ascunde,
Dar în cuget o voce blândă îmi răspunde.
Vezi în viaţa ta, Eu Iisus te-am însoţit mereu,
Urma mea de paşi e lângă urma ta şi te-am urmat şi eu.
Când tu credeai că nu mai poţi pe drumul drept urca,
Eu îţi dădeam putere, mergeam în dreapta ta.
Când tu credeai că ai să cazi, îţi era tare greu,
Mâna mea te ridica, că ţi-am slujit, eu Domnul tău.
Şi sarcini grele de fărădelegi şi de păcate ţi-am purtat.
Şi crucea vieţii tale, pe umerii mei din dragoste am luat.
- Dar, Doamne, când eram în nevoia cea mai grea,
Mai lăsat singur, că nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
Atunci cu glasul Tău cel dulce mi-ai răspuns în adâncuri întristat:
- Aceia erau doar paşii mei, că pe tine pe braţe te-am purtat.
..............................................................
Te chem Iisuse ca să vii,
Locaş să-ţi fie al meu suflet,
Te-aştept în nopţile târzii
Ca un copil, cu scâncet.
Imn de mărire să Îţi cânt,
Că m-ai adus la viaţă,
Să mă inunzi de fericire,
Să-mi fii lumină şi povaţă.
Să simt că al Tău sunt pe veci,
Că ţii nespus la mine,
Că vrei în Rai ca să mă duci,
Să fiu mereu cu Tine.
În mintea mea să Te păstrez
Ca pe-o comoară sfântă,
Viaţa mea toată să-mi veghezi,
Să mă fereşti de-osândă.
Locaş să-ţi fie al meu suflet,
Te-aştept în nopţile târzii
Ca un copil, cu scâncet.
Imn de mărire să Îţi cânt,
Că m-ai adus la viaţă,
Să mă inunzi de fericire,
Să-mi fii lumină şi povaţă.
Să simt că al Tău sunt pe veci,
Că ţii nespus la mine,
Că vrei în Rai ca să mă duci,
Să fiu mereu cu Tine.
În mintea mea să Te păstrez
Ca pe-o comoară sfântă,
Viaţa mea toată să-mi veghezi,
Să mă fereşti de-osândă.
Doi oameni când se întâlnesc,
uniţi în rugăciune,
care spre Tine năzuiesc
în cuget şi-n simţire,
vor dobândi har sfinţitor
ce îi va întări,
împlini-vei ruga lor
şi nu-i vei părăsi.
Doi tineri de se hotărăsc
să fie împreună
şi-or cere binecuvântare,
Tu le vei da cunună.
La fapte bune, fraţii,
mai mulţi de se unesc,
de cursele viclene
uşor se izbăvesc.
uniţi în rugăciune,
care spre Tine năzuiesc
în cuget şi-n simţire,
vor dobândi har sfinţitor
ce îi va întări,
împlini-vei ruga lor
şi nu-i vei părăsi.
Doi tineri de se hotărăsc
să fie împreună
şi-or cere binecuvântare,
Tu le vei da cunună.
La fapte bune, fraţii,
mai mulţi de se unesc,
de cursele viclene
uşor se izbăvesc.
POEZII
Se-apropie miez de noapte,
E-ntuneric în grădini;
Doar pe-alocuri se-aud şoapte,
Se aprind lumini.
Iată-ncepe rugăciunea,
După un scurt somn;
Toaca bate, bate-ntruna,
Nu mai pot să dorm.
Lâng-un iaz uitat de lume
Şade fastuos
O biserică străbună,
Casa lui Hristos.
Taine mari se-ascund aici
În ‘ăst colţişor,
Sfinţit de viaţa ascetă
De nevoitor.
Slujba-ncepe.
Se adună, în chip nevăzut,
Cete de sfinţi şi de îngeri
În locaşul sfânt.
Ctitorii cei mari ai ei,
Martirii Brâncoveni,
Sunt prezenţi acum
Ca şi-n alte seri.
Dar mai mult decât aceştia,
Străluceşte mai presus
O Fecioară Prea aleasă:
- Maica lui Iisus –
Şi de sus, vine din ceruri
Chiar Domnul Hristos,
Care binecuvintează
Pe-orice credincios.
Ce evlavios se roagă
Lângă ai săi sfinţi,
Răbdători îngenunchează
Tăcuţi şi cuminţi.
Negrul nopţii-aici dispare.
Candelele ard,
Maici în sobre haine negre
Portă-n inimi nufăr alb.
Iar un preot iată-apare,
Ca venit de Sus
Şi dă binecuvântare
Slujbei lui Iisus.
Veştmintele-i luminoase
Vădesc dragostea curată
Ce se-ascunde-n al său suflet
Şi credinţa-i neschimbată.
Împreună ei se roagă
Cu lacrimi fierbinţi;
Cum să nu audă Domnul
A lor rugăminţi?
Rug aprins spre Cer porneşte
Din inimi de foc,
Cu-alte inimi se-ntâlneşte
Şi toţi la un loc,
Aduc Domnului,
Umilă, caldă rugăciune,
Slavă Creatorului
Şi închinăciune!
........................................
Când durerea te apasă
Şi nu poţi a te ruga,
Linişteşte-te şi rabdă,
Domnul nu te va lăsa.
Iar dacă vreo ascultare
Greu îţi pare de făcut,
De o începi, apoi Iisus
Îţi va fi sprijin şi scut.
La părintele duhovnic
Sincer să te spovedeşti,
Ale lui sfinte îndemnuri
Cu râvnă să le-mplineşti!
E-ntuneric în grădini;
Doar pe-alocuri se-aud şoapte,
Se aprind lumini.
Iată-ncepe rugăciunea,
După un scurt somn;
Toaca bate, bate-ntruna,
Nu mai pot să dorm.
Lâng-un iaz uitat de lume
Şade fastuos
O biserică străbună,
Casa lui Hristos.
Taine mari se-ascund aici
În ‘ăst colţişor,
Sfinţit de viaţa ascetă
De nevoitor.
Slujba-ncepe.
Se adună, în chip nevăzut,
Cete de sfinţi şi de îngeri
În locaşul sfânt.
Ctitorii cei mari ai ei,
Martirii Brâncoveni,
Sunt prezenţi acum
Ca şi-n alte seri.
Dar mai mult decât aceştia,
Străluceşte mai presus
O Fecioară Prea aleasă:
- Maica lui Iisus –
Şi de sus, vine din ceruri
Chiar Domnul Hristos,
Care binecuvintează
Pe-orice credincios.
Ce evlavios se roagă
Lângă ai săi sfinţi,
Răbdători îngenunchează
Tăcuţi şi cuminţi.
Negrul nopţii-aici dispare.
Candelele ard,
Maici în sobre haine negre
Portă-n inimi nufăr alb.
Iar un preot iată-apare,
Ca venit de Sus
Şi dă binecuvântare
Slujbei lui Iisus.
Veştmintele-i luminoase
Vădesc dragostea curată
Ce se-ascunde-n al său suflet
Şi credinţa-i neschimbată.
Împreună ei se roagă
Cu lacrimi fierbinţi;
Cum să nu audă Domnul
A lor rugăminţi?
Rug aprins spre Cer porneşte
Din inimi de foc,
Cu-alte inimi se-ntâlneşte
Şi toţi la un loc,
Aduc Domnului,
Umilă, caldă rugăciune,
Slavă Creatorului
Şi închinăciune!
........................................
Paşii mei aleargă spre Tine Doamne,
Dar pe cale mă împiedic mereu
De pietre, spini şi rafale
Şi drumu-i greu, tot mai greu.
Cu corpul zdrobit de atâtea căderi
Cu inima-mi frântă şi grea
Alerg încă Doamne cu temeri
Şi îţi cer ca Petru mâna.
Am Doamne încă atâta neputinţă,
Dar cad, mă ridic şi pornesc,
Tu ştii Doamne a mea nevoinţă
Când paşii tot mai greu îi târşesc.
Tu mai ştii că murdară mi-e firea,
Din înalta-ţi mărire din Cer
Întoarce-Ţi cu milostivire privirea
Şi nu mă lasa Iisuse să pier!
Iartă-mă iubite Stăpâne Ceresc
De faptele rele ce pe cale
Le-am ridicat ca pe un Everest
Şi privesc spre Tine cu jale.
.................................................Dar pe cale mă împiedic mereu
De pietre, spini şi rafale
Şi drumu-i greu, tot mai greu.
Cu corpul zdrobit de atâtea căderi
Cu inima-mi frântă şi grea
Alerg încă Doamne cu temeri
Şi îţi cer ca Petru mâna.
Am Doamne încă atâta neputinţă,
Dar cad, mă ridic şi pornesc,
Tu ştii Doamne a mea nevoinţă
Când paşii tot mai greu îi târşesc.
Tu mai ştii că murdară mi-e firea,
Din înalta-ţi mărire din Cer
Întoarce-Ţi cu milostivire privirea
Şi nu mă lasa Iisuse să pier!
Iartă-mă iubite Stăpâne Ceresc
De faptele rele ce pe cale
Le-am ridicat ca pe un Everest
Şi privesc spre Tine cu jale.
Când durerea te apasă
Şi nu poţi a te ruga,
Linişteşte-te şi rabdă,
Domnul nu te va lăsa.
Iar dacă vreo ascultare
Greu îţi pare de făcut,
De o începi, apoi Iisus
Îţi va fi sprijin şi scut.
La părintele duhovnic
Sincer să te spovedeşti,
Ale lui sfinte îndemnuri
Cu râvnă să le-mplineşti!
POEZII PT MAICUTA DOMNULUI
Împărăteasa mea, popas al mângîierii,
Pe drumul vieții m-ai sprijinit mereu,
Căci lacrimile mele înfrigurate
Ți-au spus atâtea de necazul meu.
Ți-am spus atâtea din frageda mea viață,
Icoanei Tale atâtea i-am rostit,
Iar ruga mea și temerile mele
Cu Tine Maică le-am împărtășit.
La vreme de ispită și durere
Când sufletul mi-era prea răvășit,
M-am resemnat în rugă și tăcere,
Iar Tu m-ai protejat, m-ai ocrotit.
Te rog, Presfântă Maică și Fecioară,
Să-mi fii alături Tu și Fiul Tău,
Iar celor ce se roagă către Tine
Să-i miluiești și să-i iubești mereu.
........................................................
Era o fată-odată
Ce mai mereu plângea
Şi nimenea din lume
N-o putea mângâia.
De ce plângi, măi fetiţo,
Hai, ia priveşte-n sus
Nu vezi acum tu, oare,
Pe Mirele Iisus?
De ce mai plângi fetiţo,
Hai, ia priveşte-acum
Spre Maica iubitoare
Te va-nsoţi la drum.
Pe Maica Mângâierii
Mereu să o cinstim,
Şi-n toată viaţa noastră
Pe ea să o iubim!
...................................
Dulce Marie, luceafărul dimineţii,Pe drumul vieții m-ai sprijinit mereu,
Căci lacrimile mele înfrigurate
Ți-au spus atâtea de necazul meu.
Ți-am spus atâtea din frageda mea viață,
Icoanei Tale atâtea i-am rostit,
Iar ruga mea și temerile mele
Cu Tine Maică le-am împărtășit.
La vreme de ispită și durere
Când sufletul mi-era prea răvășit,
M-am resemnat în rugă și tăcere,
Iar Tu m-ai protejat, m-ai ocrotit.
Te rog, Presfântă Maică și Fecioară,
Să-mi fii alături Tu și Fiul Tău,
Iar celor ce se roagă către Tine
Să-i miluiești și să-i iubești mereu.
........................................................
Era o fată-odată
Ce mai mereu plângea
Şi nimenea din lume
N-o putea mângâia.
De ce plângi, măi fetiţo,
Hai, ia priveşte-n sus
Nu vezi acum tu, oare,
Pe Mirele Iisus?
De ce mai plângi fetiţo,
Hai, ia priveşte-acum
Spre Maica iubitoare
Te va-nsoţi la drum.
Pe Maica Mângâierii
Mereu să o cinstim,
Şi-n toată viaţa noastră
Pe ea să o iubim!
...................................
Miracol din Ceruri al blândeţii,
Braţul care tainic ne ocroteşte,
Steaua ce paşii ni-i călăuzeşte.
Marie, sublim nume de Crăiasă,
Ne trimiţi mângâierea ca rază,
Ne ştergi chipul de lacrimi brăzdat
Şi nu-ţi uiţi copilul îngenunchiat.
Eşti inocenta făptură a iubirii,
Şi râul ce curge, al milostivirii,
Eşti răsăritul dimineţii de vară
Şi raza ce-n suflet coboară.
Tu eşti magnifica Împărăteasă
Din azurul Ceresc ce priveşti,
Nu-ţi uiţi supuşii ce-i doboară
Atâtea şi atâtea griji pământeşti.
.............................................................................
Când simţi că nu mai poţi nimic să faci
Măcar în taină tu să rabzi, să taci,
Iar Domnului necazul să i-l spui
Şi nu uita să chemi pe Maica Lui.
Nici un răspuns acum de nu primeşti,
De mila lor să nu te îndoieşti.
Ei te ajută mai mult decât tu crezi,
Deşi de multe ori poate nu vezi.
Şi nu uita nicicând de marii sfinţi
Ei împlinesc a noastre rugăminţi.
Pe Îngeri, pe Arhangheli să îi chemi,
De grele încercări să nu te temi.
...........................................................
Până când, MăicuţăMăcar în taină tu să rabzi, să taci,
Iar Domnului necazul să i-l spui
Şi nu uita să chemi pe Maica Lui.
Nici un răspuns acum de nu primeşti,
De mila lor să nu te îndoieşti.
Ei te ajută mai mult decât tu crezi,
Deşi de multe ori poate nu vezi.
Şi nu uita nicicând de marii sfinţi
Ei împlinesc a noastre rugăminţi.
Pe Îngeri, pe Arhangheli să îi chemi,
De grele încercări să nu te temi.
...........................................................
Mă vei tot păzi,
De răul vrăjmaş
Tu mă vei feri?
Dragostea Ta sfântă
Nu mă părăseşte;
Până când la pieptu-ţi
Iarăşi mă primeşte?
..............................................
De vreo durere grea
Sufletu-ţi apasă,
Maicii Domnului să-i spui
-Ea este împărăteasă-.
La biserică să mergi
În orice sărbătoare,
Iar Domnul îţi va răsplăti
Cu mila Lui cea mare.
El îţi va dărui şi-aici
Tot ce îţi trebuieşte
Şi viaţă veşnică va da
La cel ce Îl doreşte.
Cu veselie să munceşti
Cât poţi pe-acest pământ,
Chiar dacă uneori e greu,
Dar lucrul este sfânt.
Sufletu-ţi apasă,
Maicii Domnului să-i spui
-Ea este împărăteasă-.
La biserică să mergi
În orice sărbătoare,
Iar Domnul îţi va răsplăti
Cu mila Lui cea mare.
El îţi va dărui şi-aici
Tot ce îţi trebuieşte
Şi viaţă veşnică va da
La cel ce Îl doreşte.
Cu veselie să munceşti
Cât poţi pe-acest pământ,
Chiar dacă uneori e greu,
Dar lucrul este sfânt.
https://www.youtube.com/watch?v=qHQ84ujnstM
Zi bogdaproste că Maica Domnului este cu noi şi nu lăsa rugăciunea!
“Dragii mei, până la uşa Raiului este tare greu.”, răspundea bătrânul (Pr. Paisie, n. n.) şi începea să plângă…
“Dar, dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: “Uşa milostivirii deschide-o nouă!” şi Măicuţa Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în Rai, căci ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare zi suntem datori să-i citim dimineaţa Acatistul Bunei Vestiri şi seara Paraclisul – căci este tuturor Mamă, acoperământ şi grabnică ajutătoare…
Unii dintre noi îl întrebam: “Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în Rai. De ce doriţi să ne întâlnim la uşa Raiului?”.
Iar bătrânul (Pr. Paisie, n. n.) răspundea cu nădejde şi blândeţe: “Să ne vedem noi izbăviţi de viclenii diavoli, că, dacă ajungem până aici, nu ne lasă Dumnezeu. De la uşa Raiului strigăm la Maica Domnului, cerem ajutor Sfinţilor, plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă El afară! Până aici este greu!”.
Caută-ţi pacea cu toată lumea şi nu pierde legătura cu Dumnezeu şi cu Măicuţa Lui.
Să te simţi totdeauna în braţele Maicii Domnului şi vei vedea ce mare pace vei avea. Noi suntem încă pe loc şi ne rugăm pentru pacea a toată lumea.
Ai jurat să te duci la mănăstire? Să nu mai faci jurăminte din astea… Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mănăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul…
Nu-ţi pierde gândul bun. Şi, dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze!
Tu să ai frică de Dumnezeu, şi să fii cuminte şi să te fereşti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viaţa şi este echivalentă cu sinuciderea. Dar, dacă aşa o să faci, şi Maica Domnului o să te acopere!
Mai citeşte câte o carte, spune mereu “Doamne Iisuse” şi să n-o uiţi pe Maica Domnului.”
Parintele Ilie Cleopa
Rugăciune pentru împlinirea sufletească (o veche rugăciune descoperită și îngrijită de Arhiepiscopul Ioan Șahovski)
Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă să fiu unealta păcii Tale,
Pentru ca să aduc dragoste acolo unde este ură,
Pentru ca să iert acolo unde se face supărare,
Pentru ca să fac unire acolo unde se iscă ceartă,
Pentru ca să spun adevărul unde domnește înșelarea,
Pentru ca să înalț credința acolo unde apasă îndoiala,
Pentru ca să trezesc nădejdea întru cei munciți de deznădăjduire,
Pentru ca să aduc lumină întru întuneric,
Pentru ca să pricinuiesc bucurie acolo unde sălășluiște amărăciunea.
Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă nu să fiu mângâiat, ci să aduc mângâiere,
Nu să fiu înțeles, ci să-i înțeleg eu pe alții,
Nu să fiu iubit, ci să-i iubesc eu pe alții,
Căci cel ce dă, acela primește,
Cel ce se uită pe sine, acela se găsește,
Cel care iartă acela va fi iertat,
Cel care moare, acela se trezește la viața veșnică. Amin.
Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă să fiu unealta păcii Tale,
Pentru ca să aduc dragoste acolo unde este ură,
Pentru ca să iert acolo unde se face supărare,
Pentru ca să fac unire acolo unde se iscă ceartă,
Pentru ca să spun adevărul unde domnește înșelarea,
Pentru ca să înalț credința acolo unde apasă îndoiala,
Pentru ca să trezesc nădejdea întru cei munciți de deznădăjduire,
Pentru ca să aduc lumină întru întuneric,
Pentru ca să pricinuiesc bucurie acolo unde sălășluiște amărăciunea.
Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă nu să fiu mângâiat, ci să aduc mângâiere,
Nu să fiu înțeles, ci să-i înțeleg eu pe alții,
Nu să fiu iubit, ci să-i iubesc eu pe alții,
Căci cel ce dă, acela primește,
Cel ce se uită pe sine, acela se găsește,
Cel care iartă acela va fi iertat,
Cel care moare, acela se trezește la viața veșnică. Amin.
luni, 23 iunie 2014
-,, de ce îi faceţi suparare?,, Ganditi ca şi Hristos nu ca şi
oamenii...Nu-l mâhni, primeste -i rugaciunea, fapta- ce ţi -o aduce pt
mântuirea ta şi roaga -te şi tu pentru el si cere-i lui Dumnezeu sa te
înţeleptească. Să nu te intereseze nimic altceva decât sa ajuti la
mantuirea ta si a celor din jur. Asa sa ne purtam cu cei din jurul
nostru, cum dorim sa se poarte şi ei cu noi. Lasa -i pe cei care râd de
faptele tale bune! Aceia din invidie si rautate nu pot vedea dincolo de
ele. Nu pot vedea iubirea, nu pot vedea decât batjocura si râsul.
Aminteste-ţi de Hristos si fa orice lucru ca şi cum El ar fi de faţă.
Manastirea de langa orasul meu- SAMURCASESTI
Pe raza comunei Ciorogarla, la nici 20 de km. de Bucuresti, se afla manastirea de maici Samurcasesti, singura din tara
care are 3 altare. Lacasul a fost ctitorit de boierii Samurcasi si, la
inceputul secolului trecut, reprezenta un ideal popas de reculegere
pentru locuitorii Capitalei care obisnuiau sa se plimbe cu trasura pe
soseaua ce duce spre Bolintin. Astazi, dupa 200 de ani de la infiintare,
acest complex manastiresc continua sa atraga credinciosii, dornici sa
se roage intr-un loc curat si linistit, incarcat de istorie, ale carui
ziduri marete impun respect vizitatorului. Lacasul are trei hramuri: Sfanta Treime, Adormirea Maicii Domnului si Cuvioasa Parascheva.
Adapost pentru Tudor Vladimirescu
Inca din anul 1808, vornicul Constantin Samurcasi, care avea origini grecesti, incepe sa zideasca pe mosia sa o biserica sateasca cu hramul Sfantului Nicolae.
Vornicul era casatorit cu Zoe Vranceanu, stranepoata lui Constantin
Brancoveanu, si detinea averi impresionante in zona. Cand biserica fu
gata, boierul dadu o fuga pana-n Grecia, la Sfantul Munte Athos,
si aduse de acolo moastele mai multor sfinti si mucenici, printre care:
Sf. Mc. Teodor Tiron, Sf. Teodor Stratilat, Sf. Ierarhi Ioan Gura de
Aur, Modest si Silvestru, Sf. Ap. Andrei, Sf. Arhidiacon Stefan,
Sf. Mc. Ermin, Sf. Mc. Dimitrie. Implicat in viata politica a vremii,
vornicul Samurcasi a fost de 6 ori seful Divanului de la Craiova.
Prieten bun la inceput cu Tudor Vladimirescu, l-a ajutat adesea pe
acesta cu sume de bani si arme pentru revolutie. Nu de putine ori, Tudor
cu pandurii lui au poposit la Sfanta Manastire Samurcasi,
ca sa discute cu boierul despre afacerile lor secrete. Din cand in
cand, un pandur se cocota in bradul ce se inalta in cimitir si scruta
departarile. In caz ca erau atacati, dadea imediat semnalul de fuga. Cu
timpul, insa, vornicul Samurcasi si-a dat seama ca Tudor ura fanariotii
greci si nu i-a mai oferit armele promise pentru revolutie, lucru care
l-a suparat foarte tare pe Vladimirescu si prietenia lor s-a racit. Nu
trece multa vreme de la aceste intamplari si vornicul Samurcasi trece la
cele vesnice, inainte sa lase in seama cuiva intretinerea lacasului,
astfel incat de-abia dupa o jumatate de secol clucerul Alexandru pune la
dispozitia bisericii vatra si pamantul dimprejur. Zidurile interioare
au fost pictate de Gheorghe Tattarescu. La cutremurul din 1940 biserica a
fost grav avariata. Au ramas in picioare cativa pereti si catapeteasma,
care exista si in zilele noastre. Maicutele erau disperate. Cu lacrimi
in ochi priveau daramaturile, rugandu-L pe Bunul Dumnezeu sa faca o
minune. Si minunea n-a intarziat. Intre anii 1941-1943, cu ajutorul
generalului Teodor Ciurea, prefect de Ilfov in guvernul Antonescu, pe
locul fostei biserici se incepe reconstructia celei de astazi, care
pastreaza forma initiala, cu 3 altare. Arhitectura este in stil
brancovenesc, lacasul fiind placat pe exterior cu caramida aparenta si
ceramica.
Salvat de Cuvioasa Parascheva
Ce l-a
determinat pe generalul Ciurea sa inceapa aceasta grandioasa
constructie? O promisiune facuta cuvioasei Parascheva in timpul Primului
Razboi Mondial. Ostasul se afla pe campul de lupta cu tovarasii sai de
arme cand au fost atacati din toate partile de inamic. Cadeau bombele ca
grindina peste trupurile lor, sfartecandu-le. Toti colegii lui de arme
mureau unul cate unul. Disperat, Teodor Ciurea a inceput sa o strige pe
Sf. Parascheva: „Ajuta-ma, sfanta mucenita, ca daca scap de aici iti voi
ridica o biserica frumoasa!“. Si Sfanta Parascheva
l-a ajutat. Nu numai ca a ramas in viata, dar nu a avut o singura
zgarietura. Razboiul s-a sfarsit, dar, cum se intampla adeseori in
viata, Teodor a uitat de promisiunea facuta sfintei. Au trecut anii,
ofiterul s-a casatorit si a fost inaintat in grad, devenind general.
Totodata, indeplinea si functia de prefect al judetului Ilfov, in
guvernul Antonescu. Era in anul 1941. Abia atunci cand pe birou i-a fost
adusa cererea maicutelor de la Samurcasesti, care solicitau refacerea
manastirii distruse in timpul cutremurului din 10 noiembrie 1940,
generalul Ciurea si-a amintit ca avea de indeplinit dorinta Sfintei
Parascheva. N-a mai stat o clipa de ganduri. „In momentul in care am
citit memoriul, am simtit un fior de foc ca trece prin mine“, ii
marturisea el ulterior unei maicute de la Samurcasesti. „Nu stiu cum am
putut sa uit atatia ani ca am ramas in viata datorita Sfintei Parascheva!
Mi-a parut rau. Imediat am dat ordin sa se faca rost de bani de la
prefectura si, daca n-au fost suficienti, am pus de la mine“. Si, de
data asta, generalul s-a tinut de promisiune. Manastirea a fost
refacuta, iar unul dintre hramuri a devenit cel al sfintei Parascheva. Cele trei hramuri erau acum: hramul Sfintei Treimi, hramul Adormirii Maicii Domnului si hramul
Sfintei Parascheva. Generalul Ciurea devenea astfel al doilea ctitor al
Manastirii Samurcasesti. Intre anii 1951-1953 biserica actuala a fost
pictata de Ghita Popescu, in fresca. Patriarhul Iustinian
Marina s-a ingrijit indeaproape de intregul ansamblu manastiresc si,
timp de 7 ani, intre 1951-1958, a refacut toate chiliile si iconografia
exterioara a bisericii, realizata din ceramica.
Adevarata chemare
Manastirea Samurcasesti
detine o colectie de arta religioasa si, totodata, un depozit de carte
veche din protopopiatele Sectorului Agricol Ilfov si Giurgiului. De
asemenea, in muzeu sta la loc de cinste crucea donata manastirii de
catre Tudor Vladimirescu. In cimitirul care se afla in curtea sfantului
lacas sunt inmormantate cateva personalitati de seama: Alexandru
Beldiman, fondatorul ziarului Adevarul, mama eroului Valter Maracineanu,
Frosa Sarandi, una dintre primele actrite ale teatrului romanesc, Sofia
Heliade, fiica lui Ion Heliade-Radulescu, care s-a calugarit si a fost
stareta multi ani aici, etc. Acum, la Samurcasesti stareta este Maica
Lucia Bostan. E blanda cu surorile ei intru Domnul, dar stie sa fie si
aspra cand e necesar. Ea considera ca femeile nu trebuie sa vina la
manastire din cauza deceptiilor sau a necazurilor, ci numai daca au
vocatie. Altfel nu rezista. Absolventa de Teologie si stareta din 1996,
maicutei ii place foarte mult sa citeasca si sa asculte muzica. Dar cel
mai mult o pasioneaza agricultura. Manastirea detine cateva hectare de
pamant arabil, pe care calugaritele cultiva cereale, grau, porumb,
floarea-soarelui si nutret pentru vite. Maica Lucia abia asteapta sa
intre ea insasi cu plugul in brazda si sa simta mirosul de pamant crud.
Munca este sfanta si mereu alaturata rugaciunii. „Cel mai bun lucru
pentru un calugar este sa munceasca in permanenta si sa impleteasca
lucrul cu rugaciunea“, spune stareta, cu o figura luminoasa si
zambitoare. Cand calugarul sta degeaba, nu e bine, il impunge ala cu
coarne, apar ispitele, cu fapta si cu gandul“.
Maicute albinute
Astazi,
manastirea, care cuprinde 55 de vietuitoare, este asemenea unui stup de
albine. Maicutele detin un atelier lucrativ de toata frumusetea, dotat
cu utilaje moderne: zi de zi, 15 dintre acestea, sub conducerea Maicii
Iustina, sefa lor, confectioneaza pe baza de comanda piese de mobilier,
usi si glasvanduri. Mai executa vitralii, rame si icoane pictate pe
lemn, o minunatie! Impreuna cu Maica Stareta
si Maica Iustina vizitam atelierele. Miroase puternic a brad crud, a
lac si a diluant. Pretutindeni dai de scaune, mari si mici, inalte sau
joase, poti admira mese de
toate dimensiunile, dulapuri, dulapioare, cutiute, rafturi, cuiere,
chiar si biblioteci. Nu mai stii la care dintre ele sa te opresti si sa
alegi, pentru ca, de fiecare data, vezi altceva si altceva! Toate
obiectele sunt executate ireprosabil de maicute marunte la stat, firave,
dar puternice si cu drag de munca. „Asa mai scoatem si noi un banut
pentru manastirea noastra“, zice Maica Iustina. „Nu avem un magazin
anume unde sa le expunem sau sa le vindem. Credinciosii sunt aceia care
dau vestea prin tara si, din om in om,
se duce informatia cum ca la noi se fac obiecte de mobilier“. In timp ce
ne explica aceste lucruri, maicutei Iustina ii rad ochii de panseluta
albastra, pictati parca. Nu sta locului o clipa, mereu gaseste cate ceva
de aratat, invartindu-se ici si colo, ca un titirez, sarind peste
scaunele si ferind scandurile ce se ivesc in calea ei. In fiecare zi,
cele 15 maicute-albinute robotesc de zor la atelier si sudoarea lor
curata, de mirese ale Domnului, picura ca o sarutare pe lemnul padurii,
taiat si ordonat de maini sfintite prin munca. Daca ati vedea cu ce
dexteritate manuiesc masina electrica de gaurit sau cum bat voiniceste
cu ciocanul in vreun cui indaratnic, v-ati minuna, cu siguranta. Si
parca scaunul ori masa ori dulapul, inchegate cu drag de fapturile
acestea luminoase, prind viata, au suflet, sunt mai frumoase si mai
durabile.
(PAR.Paisie Olaru)
- Cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bună pentru
toate și se folosește de toți în fiecare zi, și pentru mâncare și pentru
apă și pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe polițe, se
încuie în dulapuri, este râvnit de hoți si se folosește numai la zile
mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuințelor zilnice, căci
toți o caută și se folosesc de ea. Așa și omul smerit, care nu caută
cinste și dregătorie. El rămâne nebagat în seamă între cei de jos, dar
pe toți îi folosește, îi indeamnă, îi ajută, îi odihnește și toți îl
caută și se bucură de el. Mare dar este smerenia pentru călugări și
creștini!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc I, Ediția a VI-a, revăzută și îngrijită de Arhim. Petru Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 730)
Sufletul cu adevarat rational vazând fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor în viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7
Antonie cel Mare
ˇ
Oamenii se socotesc rationali
însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au
învatat cuvintele si cartile vechilor
întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul
rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este
raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului
si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului;
iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre
Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie
cel Mare)7
ˇ
Omul cu adevarat rational
are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si
sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul
sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o
asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice
soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit
sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne
dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I
multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul
nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în
cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta
mântuirea si desavârsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Cel ce poate îmblânzi pe cei
neînvatati, ca sa iubeasca învatatura
si îndreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca.
Asemenea si aceia care îndreapta pe cei desfrânati catre
petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce
schimba alcatuirea oamenilor. Caci blândetea si
înfrânarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul
oamenilor. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Om se numeste sau cel
rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate
fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii
ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc
laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle
niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Dupa cum corabierii
cârmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo
stânca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se
silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica
ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea
sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de
la suflet toate gândurile pacatoase. (Antonie cel Mare)10
ˇ
Dupa cum cârmacii si cei ce
tin frânele cu sârguinta si cu luare aminte ajung la
tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta
si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu
sârguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa
cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate
aceasta, crezând îsi face loc în nemurire. (Antonie cel Mare)10
ˇ
Iata semnele dupa care se
cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul,
glasul, râsul, ocupatiile si întâlnirile cu oamenii. Caci toate
acestea se îndrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor
cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si închide
intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel
Mare) 27
ˇ
Celui nu stie sa
deosebeasca binele de rau nu-i este îngaduit a judeca pe cei
buni sau pe cei rai. Caci bun este omul care cunoaste pe
Dumnezeu, dar el nu este, nu stie nimic si nu va sti vreodata.
Caci calea cunostintei lui Dumnezeu este bunatatea.
(Antonie cel Mare)11
ˇ
Omul bun si iubitor de Dumnezeu
nu mustra pe oameni pentru rele când sunt de fata; iar în dos
nu-i bârfeste. Dar nici celor ce încearca sa-i
graiasca de rau nu le îngaduie. (Antonie cel Mare)11
ˇ
În cuvântari orice asprime
sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea
stiu sa înfrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decât
pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care învaluie
sufletul, cum învaluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)3
ˇ
Nestatornicii si
nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei întelepti. Iar
cel întelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste
putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu.
(Antonie cel Mare)47
ˇ
Cel ce urmareste
vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu
grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt
bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se
împartaseste numai pe cât se poate, dupa cum da si
voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie de ele
oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpa hraneste numai trupul;
cunostinta lui Dumnezeu însa, înfrânarea, bunatatea,
facerea de bine, buna cinstire si blândetea, acestea îndumnezeiesc
sufletul. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Cei ce socotesc nefericire pierderea
banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa
stie întâi ca trebuie sa se multumeasca cu cele date
de Dumnezeu; iar când trebuie sa le dea înapoi, sa fie gata a face
aceasta cu recunostinta, întru nimic scârbindu-se pentru
lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Caci dupa ce
s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi înapoi.
(Antonie cel Mare)27 41
ˇ
Nu se cuvine ca cei mai
slabuti cu firea sa deznadajduiasca si
sa paraseasca vietuirea virtuoasa si
placuta lui Dumnezeu si sa o dispretuiasca ca una
ce nu ar putea fi ajunsa nici înteleasa de ei. Caci unii
chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtutii si mântuirii, prin
sârguinta si dorinta, totusi se fac mai buni sau
în nici un caz mai rai. Iar acest folos al sufletului nu este mic.
(Antonie cel Mare)9
ˇ
Când afli pe unul gâlcevindu-se
si luptându-se împotriva adevarului si a lucrului vadit,
pune capat gâlcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca
si-a împietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica
vinul, cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu
socotinta. (Antonie cel Mare)47
ˇ
Daca întrebuintam
orice sârguinta si iscusinta ca sa
scapam de moartea trupeasca, cu atât mai vârtos suntem datori
sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca,
pentru ca cel ce voieste sa se mântuiasca nici o
piedica nu are, fara numai negrija si lenea. (Antonie
cel Mare)38
ˇ
Moartea, de o va avea omul în minte,
nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie
sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta
de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului. (Antonie cel Mare)24
ˇ
Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini
de toata bunavointa si, dorind cele ceresti,
dispretuiesc cele pamântesti. Unii ca acestia nu plac la
multi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâti, ci
si luati în râs de multi smintiti. Ei însa rabda
toate în saracie, stiind ca cele ce par multora rele pentru
ei sunt bune. Caci cel ce întelege cele ceresti crede lui
Dumnezeu, stiind ca toate sunt fapturile voi Lui. Cel ce
însa nu le întelege nu crede niciodata ca lumea este
zidirea lui Dumnezeu si ca a fost facuta pentru mântuirea
omului. (Antonie cel Mare)43
ˇ
Cei ce nu sunt multumiti cu
cele ce le au la îndemna pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi
patimilor, care apoi tulbura sufletul si îi insufla gânduri
si închipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum
hainele mai mari mai mari decât masura împiedica la miscare pe
cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste
masura împiedica sufletele sa lupte sau sa se mântuiasca.
(Antonie cel Mare)41
ˇ
Starea în care se afla cineva
fara sa vrea îi este si paza si osânda. Deci
îndestuleaza-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemultumire,
sa te pedepsesti singur fara sa simti. Iar calea
spre aceasta este una singura: dispretuirea celor
pamântesti. (Antonie cel Mare)41
ˇ
Nu cele ce se fac dupa fire sunt
pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a mânca,
ci a mânca nemultumind, fara cuviinta si
fara înfrânare. Caci esti dator sa tii trupul în
viata, însa fara nici un gând rau. Nu e
pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mândrie. Nu e pacat
neînfrânarea limbii la multumire si rugaciune, dar e pacat
la vorbire de rau. E pacat sa nu lucreze mâinile milostenie, ci
ucideri si rapiri. Si asa fiecare din madularele noastre
pacatuieste, când din sloboda alegere lucreaza cele
rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)27
ˇ
Cei ce cunosc binele, dar nu vad
ce le este de folos, îsi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a
împietrit. De aceea nu trebuie sa ne îndreptam mintea spre
acestia, ca nu cumva sa cadem si noi, în chip silnic, în
acelasi lucruri, fara bagare de seama, ca niste
orbi. (Antonie cel Mare)10
ˇ
Nu trebuie sa ne mâniem pe cei
ce pacatuiesc, chiar de-ar fi facut crime vrednice de
osânda. Ci pentru dreptatea însasi, pe cei ce gresesc
sa-i întoarcem si sa-i certam daca se nimereste,
fie prin ei însisi, fie prin altii. Dar sa ne mâniem sau
sa ne înfuriem nu se cade, pentru ca mânia lucreaza dusa de
patima si nu de dreptate si de judecata. De aceea nu primi
sa te sfatuiasca nici oamenii prea milosi, caci pentru
binele însusi si pentru dreptate trebuie sa certi pe cei
rai, însa nu pentru patima mâniei. (Antonie cel Mare)3
ˇ
Nu se cuvine ca sufletul
rational si luptator sa se sperie si sa se
înfricoseze îndata de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva
sa fie batjocorit de draci, ca fricos. Caci tulburat de
nalucirile lumesti sufletul îsi iese din limanul sau.
Sa stim ca virtutile noastre sufletesti ni se fac
înaintemergatoare ale bunurilor vesnice, iar pacatele de
bunavoie pricini ale muncilor. (Antonie cel Mare)8
ˇ
Dintre cei ce se afla într-o
ospatarie, unii închiriaza paturi; altii neputând avea pat
si dormind pe jos, sforaie nu mai putin decât cei ce dorm în
pat. Si asteptând masura noptii, dimineata toti
se duc, lasând paturile ospatariei si luând numai lucrurile
lor. Asemenea este si cu toti cei ce vin în viata: si
cei ce au trait cu putine si cei ce au vietuit în
slava si bogatie, ies din viata ca dintr-o
ospatarie, neluând nimic din desfatarea si
bogatia vietii, fara numai faptele lor, bune sau rele,
savârsite de ei în viata lor. (Antonie cel Mare)24
ˇ
A scapa de moarte este cu
neputinta. Cunoscând aceasta, oamenii întelepti si
deprinsi în virtute si în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea
fara suspine, fara frica si fara plâns,
aducându-si aminte de neînlaturarea ei si de izbavirea din
relele vietii. (Antonie cel Mare)24
ˇ
Nu trebuie sa urâm pe cei ce au
uitat de vietuirea cea buna si placuta lui Dumnezeu
si care nu recunosc dogmele drepte si iubite de Dumnezeu. Ci mai
vârtos sa ne fie mila de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi
lucrurile si orbi cu inima si cu întelegerea. Caci primind
raul ca bine, se pierd din pricina nestiintei, si nu cunosc
pe Dumnezeu, sarmanii si nechibzuitii de ei. (Antonie cel
Mare)11
ˇ
Nu spune multimii cuvinte despre
evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc
ca vei fi luat în râs de cei smintiti. Caci cel asemenea se
bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori
gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decât ceea ce voieste
Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47
ˇ
Sufletul este în trup, iar în suflet
este mintea si în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înteles
si preamarit face sufletul nemuritor, dându-i nestricaciunea
si fericirea vesnica. Caci Dumnezeu le-a daruit
tuturor fapturilor existenta numai pentru bunatatea Sa. (Antonie
cel Mare)7
ˇ
Numai daca am fost
încercati de suparari, simtim placerile si
bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a însetat si nu
manânca cu placere cel ce n-a flamânzit; de asemenea nu
doarme cu placere cel ce n-a privegheat îndelung si nu simte bucuria
cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice,
daca nu le vom dispretui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)27
ˇ
Cuvântul este sluga mintii.
Caci ce voieste mintea, aceea tâlcuieste cuvântul. (Antonie
cel Mare)47
ˇ
Mintea vede toate, chiar si cele
din Ceruri. Si nimic nu o întuneca fara numai pacatul.
Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînteles, iar cuvântului sau
nimic nu-i este cu neputinta de exprimat. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Prin trup omul este muritor. Dar prin
minte si cuvânt nemuritor. Tacând întelegi si dupa ce
ai înteles graiesti. Caci în tacere naste mintea
cuvântul. Si rostind cuvânt de multumita lui Dumnezeu, îti
lucrezi mântuirea. (Antonie cel Mare)47
ˇ
Cel ce vorbeste fara
socoteala nu are minte, caci graieste fara
sa înteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos
sa faci pentru mântuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47
ˇ
Cuvântul care are înteles
si este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea
desarta, care cauta sa masoare cerul si
pamântul, marimea soarelui si departarea stelelor, este o nascocire
a omului care se osteneste în desert. Caci cautând cele ce
nu folosesc nimic, osteneste în zadar, ca si cum ar vrea sa
scoata apa cu ciurul. Deoarece este cu neputinta oamenilor
a afla acestea. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Precum trupul, dupa ce s-a
desavârsit în pântece trebuie sa se nasca, asa si
sufletul dupa ce si-a plinit în trup masura hotarâta
lui de Dumnezeu, trebuie sa iasa din trup. (Antonie cel Mare)24
ˇ
Necunostinta lui Dumnezeu
este o nesimtire si nebunie a sufletului, caci raul se
naste din nestiinta, iar binele, care mântuieste
sufletul, din cunostinta lui Dumnezeu. Prin urmare daca te vei
sârgui sa nu faci voile tale, petrecând cu trezvie si cunoscând pe
Dumnezeu, mintea ta va fi cu grija la virtuti. Daca însa te
vei sili sa faci voile tale pentru placere, ametit de
necunostinta lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând
la relele ce ti se vor întâmpla dupa moarte. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Ochiul priveste cele
vazute, iar mintea întelege cele nevazute caci mintea care
iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce
are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe
Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Cel care are minte se stie pe
sine ca este om stricacios iar cel ce se stie pe sine pe toate
le stie ca sunt fapturile lui Dumnezeu si s-au facut
pentru mântuirea omului. Caci sta în puterea omului sa
înteleaga toate si sa creada drept. Iar un asemenea
barbat cunoaste sigur ca cei ce nu pun pret pe cele
lumesti au osteneala foarte putina, iar dupa moarte
dobândesc de la Dumnezeu odihna vesnica. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Precum trupul fara suflet
este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este
nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu. (Antonie cel
Mare)7
ˇ
Sufletul se afla în lume fiind
nascut. Mintea este mai presus de lume fiind nenascuta. Sufletul
care întelege lumea si vrea sa se mântuiasca în fiecare
ceas are o lege pe care nu o calca. El cugeta întru sine ca acum
e vreme lunga si de cercetare si nu asteapta sa o
faca aceasta judecatorul. El stie ca-si poate pierde
mântuirea primind cea mai mica placere urâta. (Antonie cel
Mare)7
ˇ
Cei ce sunt siliti de niscai
trebuinte sau împrejurari sa treaca înot râuri foarte mari,
de vor fi treji la minte, scapa de primejdie chiar de-ar fi valuri
potrivnice; si de se scufunda putin, prinzându-se de ceva de la
tarm, scapa. Dar cei ce vor fi beti, chiar daca de
zeci de mii de ori vor lupta sa ajunga la tinta, nu vor
putea, ci biruiti de vin se vor scufunda în valuri si îsi vor
afla moartea. Tot asa si sufletul, cazând în învolburarea
valurilor vietii, de nu se va trezi din pacatul materiei ca sa
se cunoasca pe sine ca e dumnezeiesc si nemuritor si
ca numai pentru scurta vreme a fost legat cu trupul cel muritor
si plin de patimi, va fi atras de placerile trupesti spre
pierzare; si dispretuindu-se pe sine si îmbatându-se de
nestiinta, se va pierde si se va afla în afara de cei
mântuiti. Caci trupul ne trage adeseori ca un râu spre placerile
necuvenite. (Antonie cel Mare)27
ˇ
Sufletul cu adevarat
rational vazând fericirea celor rai si bunatatea celor
nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor în viata
aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit
nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si
judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca
Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.
(Antonie cel Mare)7
ˇ
Cei ce si-au înnoroiat
vesmântul, întineaza si haina celor ce se apropie de ei.
Asa si cei rai cu voia si nedrepti la purtare,
petrecând cu cei simpli si vorbind cele ce nu se cuvin, le întineaza
sufletul prin auz. (Antonie cel Mare)27
ˇ
Pofta din amintire este
radacina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul
zabovind în amintirea poftei nu se cunoaste pe sine ca este
insuflarea lui Dumnezeu. Si asa este dus spre pacat, nesocotind
relele de dupa moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)28
ˇ
Numai omul este în stare sa
primeasca pe Dumnezeu, caci numai acestui animal îi vorbeste
Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Si prin toate
prevesteste oamenilor vrednici de el bunatatile viitoare.
(Antonie cel Mare)43
ˇ
Omului credincios si celui ce
vrea sa înteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar
daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia
tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvântul Lui.
Si toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7
ˇ
Fa bine celui ce te
nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu
grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni.
Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu înfrânarea
si cu cele asemenea. Caci aceasta este cunostinta de
Dumnezeu: sa-i urmezi Lui cu smerita cugetare si printr-unele ca
acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are
minte. (Antonie cel Mare)43
ˇ
Când te întorci cu multumire
spre asternutul tau, aducându-ti aminte de binefacerile si
de marea purtare de grija a lui Dumnezeu si umplându-te de
întelegerea cea buna, te vei veseli si mai mult, iar somnul
trupului tau se va face trezvie a sufletului si închiderea ochilor
tai, vedere adevarata a lui Dumnezeu. Atunci tacerea ta,
umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul si puterea o adânc
simtita slava Dumnezeului a toate. Caci de va lipsi
pacatul din om, o singura multumire cumpaneste mai
mult decât toata jertfa cea de mare pret înaintea lui Dumnezeu.
(Antonie cel Mare)43