Duminica a 22-a după Rusalii
(Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr)
Lc. 16, 19-31
În viaţa aceasta ne pregătim locul de dincolo: raiul sau iadul
Să ne mărturisim credinţa, dar să nu smintim
Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi credincioşi,
În Sfânta Evanghelie de la Luca, în legătură cu intrarea biruitoare a Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, se spune - între altele - că atunci când Domnul era aproape de Ierusalim, la coborâşul Muntelui Măslinilor, ucenicii Lui îl lăudau cu glas mare pentru minunile pe care le-au văzut şi strigau zicând: „ Bine este cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!” (Lc. 19, 38).
Auzind aceste cuvinte de laudă, unii dintre fariseii care erau în mulţime au zis către Domnul Hristos: „învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii… “. Şi Domnul a zis celor ce doreau să înceteze lauda lui Dumnezeu: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 39).
Înţelegem din aceste cuvinte ale Domnului că sunt lucruri care trebuie spuse, sunt adevăruri care trebuie mărturisite, sunt cuvinte care nu trebuie tăcute, că avem datoria să ne angajăm într-o lucrare de preamărire a lui Dumnezeu, de răspândire a lucrurilor bune, să fim gata să mărturisim adevărul şi să înmulţim binele cu cuvântul şi cu fapta.
Tot în Evanghelia după Luca, în legătură cu vestirea cea bună adusă dreptului Zaharia, pe când el se găsea în templul din Ierusalim şi tămâia spre slujba lui Dumnezeu, îngerul Gavriil i s-a arătat şi a vestit că soţia lui, Elisabeta, pe care Zaharia o ştia stearpă, urma să-1 nască pe Sfântul Ioan Botezătorul. Dreptul Zaharia, auzind această veste, s-a mirat şi a avut o îndoială în suflet şi chiar a zis către înger: „ După ce voi cunoaşte eu aceasta? ” (Lc. 1, 18)
Atunci îngerul Gavriil i-a spus: „ Eu sunt îngerul Gavriil, cel ce stau pururi înaintea lui Dumnezeu, şi am fost trimis să-ţi binevestesc ţie acestea. Iată, vei rămâne mut până când se vor împlini acestea, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la timpul lor “(Lc. 1, 19-20).
Iată, iubiţi credincioşi, o împrejurare în care omului i se cere să fie mut. O situaţie în care s-a ajuns pentru îndoială, pentru necredinţă - „Iată, vei rămâne mut… “. Cu alte cuvinte, chiar de ar mai vrea să vorbească, nu mai poate. „Pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la vremea lor… ” De ce vei rămâne mut ? Ca să nu răspândeşti necredinţa. Ca să nu răspândeşti îndoiala, ca să nu bagi în sufletul altora vreun gând care ar săpa la temelia mulţumirii lui, ar săpa la temelia lucrării lui. Tu nu crezi, dar, până când o să vezi, nu-ţi vei mai putea mărturisi necredinţa.
Suntem în faţa a două situaţii deosebite, în faţa unei împrejurări în care ni se cere să vorbim, să spunem, să lăudăm pe Dumnezeu şi alta în care ni se cere să tăcem, să amuţim. Cele care aduc necredinţă şi îndoială trebuie să le tăcem, iar pe cele care aduc credinţă şi întărire să le spunem, să le răspândim.
Ce anume s-a spus, în pildă, despre bogatul nemilostiv şi despre omul sărac? Fiecare-şi ducea viaţa lui aşa cum ne ducem fiecare dintre noi viaţa noastră. Ştiţi de ce, iubiţi credincioşi? Pentru că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie, nu se trăieşte prin asemănare, fiecare are viaţa lui. Nu poţi ieşi din viaţa ta, ca să duci viaţa altuia şi nici altul nu poate ieşi din viaţa lui, ca să ducă viaţa ta. Fiecare are viaţa lui, pe care i-a dat-o Dumnezeu prin părinţii care 1-au adus în această lume, viaţa pe care şi-a croit-o el.
Oamenii mai învăţaţi vorbesc despre o „ memorie cosmică “, adică despre o minte care le cuprinde pe toate şi care vine la vreme şi ne spune: Uite ce-ai făcut atunci, ce-ai zis atunci. Aşa cum ne spunem şi noi, unii altora. Dar este şi o carte înăuntrul nostru, o carte a vieţii noastre, în care se scriu lucrurile pe care le facem şi care ne fac ceea ce suntem până în clipa de faţă; totul se scrie în noi.
Nu-i totuna că ai citit o carte bună sau rea şi că ai uitat-o. Pentru că chiar dacă ai uitat cartea pe care ai citit-o, de pe urma ei tot ţi-a rămas ceva, a intrat în însăşi compoziţia ta. De aceea e de mare însemnătate ce facem. E de mare însemnătate ce gândim. E de mare însemnătate ce citim. E de mare însemnătate ce ascultăm. Se vorbeşte de o întinare a minţii, de o întinare a ochilor, de o întinare a auzului prin lucruri care nu sunt folositoare, curate. Lucrurile acestea nu rămân numai în ochi, în minte, în auz, în pipăit, ci rămân în noi înşine, în sufletul nostru, ne fac ceea ce suntem noi.
Iubiţi credincioşi,
Bogatul acela nemilostiv şi săracul Lazăr îşi duceau fiecare viaţa lor. Unul se desfăta şi altul stătea necăjit, dar răbdător şi supus voinţei lui Dumnezeu. Aşa a fost dintotdeauna în viaţa aceasta şi toată lumea zice că sigur e cu putinţă până la sfârşitul lumii să fie şi bogaţi şi săraci.
Cei doi oameni din pildă s-au dus în lumea cealaltă, în aceea în care mărturisim noi când zicem: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului… ” şi că Domnul Hristos cel ce s-a înălţat la cer „ iarăşi va să vie să judece viii şi morţii. ..”şi când zicem: „ răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem”. Mărturisim că este o lume mai presus de lumea aceasta pe care o vedem şi pe care o simţim şi-n care trăim, în lumea cealaltă lucrurile nu mai sunt aşa cum sunt în lumea aceasta, ci în mod schimbat: bogatul ajunge la rău, în iad; săracul a ajuns la bine, în rai.
Pentru lucrurile acestea nu există, iubiţi credincioşi, nici o dovadă, ci dovada va fi când se vor împlini. Aşa a spus şi îngerul bine-vestitor către dreptul Zaharia: „ Cuvintele mele se vor împlini la vremea lor”. Deci, ceea ce am auzit noi astăzi în Sfânta Evanghelie se va împlini la vremea sa. Fiecare vom ajunge să ne convingem de aceste lucruri, dacă nu suntem convinşi, numai când ne vom întâlni cu ele. Şi atunci nu vom mai putea zice că n-a fost aşa.
Dar, dacă n-avem destulă credinţă, ar fi bine să rămânem muţi, să nu ne arătăm necredinţa, pentru că, zice sfântul Pavel în epistola către Timotei: „ cuvântul nostru va roade ca şi cangrena “.
Ştiţi ce păcat mare e sminteala şi îndoiala? Dacă ne gândim la ceea ce a spus Domnul Hristos: „ iar cel ce va sminti pe unul din aceştia mai mici care cred în Mine, mai bine ar fi de el să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în râu ” (Mt. 18, 6), mai bine ar fi să moară mai înainte de a răspândi sminteala, pentru că sminteala rămâne şi după ce nu mai este omul care face sminteala.
Aici ne pregătim locul din lumea cealaltă
Bogatul (din pildă) îi cerea lui Avraam să-1 lase pe Lazăr să-i potolească setea. Răspunsul lui Avraam ne interesează acum în mod deosebit. A zis aşa: „ între noi şi voi mare prăpastie este [e vorba de depărtarea între rai şi iad, între fericire şi nefericire], e o distanţă mare.
Aici doar ne pregătim locul din lumea cealaltă. Cuvintele acestea: „ între noi şi voi mare prăpastie este “, se potrivesc şi pentru viaţa pe care o trăim noi. Toţi oamenii buni sunt depărtaţi de oamenii răi. Toţi oamenii cumsecade sunt depărtaţi de oamenii care nu sunt cumsecade, chiar dacă trăiesc împreună. Sunt de multe ori în aceiaşi familie. Nu se potriveşte soţul cu soţia, nu se potrivesc părinţii cu copiii, nu se potrivesc fraţii între ei. De ce? Pentru că între unii şi alţii e mare prăpastie.
Ce fel de prăpastie? Să ştiţi că nu vin toţi oamenii la fel în lumea aceasta: unul aduce o moştenire rea, altul una bună; din părinţi, din bunici, aduc în lumea aceasta o moştenire. Talanţii pe care îi dă Dumnezeu în existenţa lor. Şi această stare cu care vine omul, îl desparte de la început pe unul de celălalt.
Şi zice câte cineva: „ Mă, parcă nu-s fraţi ăştia “. Şi totuşi sunt fraţi. Dar unul aduce o moştenire rea, din străfunduri de existenţă, şi altul aduce o moştenire bună, tot din străfunduri de existenţă. Dar nu-i numai atâta. Omul trăieşte, fiecare într-un fel, fiecare învaţă ceva: o meserie, o învăţătură şi cu ceea ce face, se face şi el pe el însuşi. Şi iarăşi se face distanţă între oameni.
Bunătatea unuia, răutatea celuilalt, îi desparte pe unul de altul. Pentru că omul e fiinţa care gândeşte. Mai ales gândurile-i despart pe oameni, în viaţă nu-i aşa, ca la socoteli, că 2 plus 2 totdeauna fac 4, că 4 fără unu totdeauna-i 3. Nu-i aşa! Ci fiecare om gândeşte cu gândurile lui, fiecare om are mai întâi viaţa care a trăit-o şi apoi înţelegerea la care ajunge. Şi de aceea nu se pot oamenii înţelege unii cu alţii, pentru că nu au toţi acelaşi fel de viaţă şi fiecare are viaţa lui şi viaţa îi formează gândirea şi după această gândire îşi formează viaţa, că este o legătură între ceea ce gândeşte omul şi ceea ce face, şi apoi între ceea ce face şi ceea ce gândeşte.
Smerenia şi dragostea reduc distantele (prăpăstiile) dintre noi
Ce-i întâi, gândul sau fapta? Câteodată-i gândul, câteodată-i fapta. Şi fapta pregăteşte gândul şi gândul pregăteşte fapta, şi aşa se face că „ între noi şi voi mare prăpastie este “. Oamenii care se potrivesc între ei înseamnă că au cam acelaşi mod de viaţă, s-au silit cam la fel, s-au supus voinţei lui Dumnezeu, întrebarea este: cum putem, în această lume, să desfiinţăm distanţele dintre noi? Că în lumea cealaltă, prin puterile omului nu se mai poate face nimic, dar în lumea aceasta se poate. Ce se poate? Ce ne leagă între noi, şi ce ne desparte.
Ne despart răutăţile, adică oamenii buni cu cei răi nu pot fi laolaltă, chiar dacă se silesc. Omul cel bun îl îngăduie pe celălalt, îl ajută, dar oamenii răi nu suferă nimic, n-au nici un fel de îngăduinţă, sunt gata numai să dărâme în jurul lor ca să poată trece ei să-şi facă drum.
Se întâmplă de multe ori că omul face răul, dar gândeşte că face binele. Gândiţi-vă la aceia despre care spune Sfânta Evanghelie că va veni vremea când cei ce vă vor ucide să creadă că aduc slujbă lui Dumnezeu. Auziţi, iubiţi credincioşi, că omul, care omoară pe cineva, să creadă că aduce slujbă lui Dumnezeu! Cum putem oare să ieşim din distanţele acestea? Cum să înlăturăm prăpăstiile acestea, să nu mai fie bogaţi de înţelepciune şi săraci de
înţelepciune? Să nu mai fie bogat de rele şi sărac de bine? Să fie toţi săraci de rele şi bogaţi de bine? La aceasta nu se poate ajunge uitându-ne spre cer sau dorind numai.
Eu am călătorit cu nişte prieteni de-ai mei de câteva ori şi aşa bine ne-am înţeles, pentru că fiecare dintre noi căuta să facă cum doreşte celălalt. Ei se credeau în programul meu şi eu mă credeam în programul lor. Asta înseamnă să treci peste distanţe, peste prăpăstii. Să ai această dorinţă de a face binele pentru altul; în familie de pildă: soţul să se gândească mereu la fericirea soţiei, soţia mereu la fericirea soţului; copiii la bucuria părinţilor; părinţii la bucuria copiilor, şi atunci se desfiinţează distanţele.
Dar dacă fiecare spune că numai el are dreptate, că el ştie, că celălalt trebuie să asculte, că celălalt trebuie să se supună, atunci distanţele (prăpăstiile) nu se desfiinţează. Sigur că sunt situaţii când cel cu experienţă porunceşte, cel cu mai puţină experienţă se supune. Gura iadului, după Sfântul Grigorie Sinaitul, este neascultarea, nesupunerea, răzvrătirea. Şi smerenia e poarta raiului.
Ei, vedeţi, iubiţi credincioşi, care-i începutul? O încercare de a se lăsa omul unul după altul, nu ca să faci rău, ci ca să faci bine. Şi apoi, mergând în smerenia care-i mai presus decât lumea aceasta, spune tot Sfântul Grigorie Sinaitul în Filocalia vol.7, că smerenia-i mai presus de lumea aceasta şi dacă ne silim să avem smerenie, trecem mai presus de lumea aceasta, ajungem în împărăţia dragostei, care-i iubire. Dar să ştiţi că şi cei care iubesc, până la urmă tot numai cu cei care iubesc se pot uni într-un gând curat.
Se spune în Pateric că un cuvios a fost întrebat: „ De ce fugi de noi?” Şi el a zis: „Pentru că cei din ceruri sunt mii şi milioane şi au aceiaşi voie, iar oamenii au multe voi şi nu pot sta cu oamenii care-s feluriţi. Dumnezeu ştie că vă iubesc de la starea mea, dar nu pot fi cu toţi - şi cu unul care vrea bine şi cu unul care vrea rău şi mai bine stau cu Dumnezeu care vrea tot binele “.
Se spune că săracul Lazăr a fost rugat de către bogat să meargă pe pământ să spună cum e dincolo, pentru ca oamenii să se îndrepte, mai ales cei din casa lui, ca să nu meargă la rău. Răspunsul e foarte semnificativ: „Au pe Moise şi pe prooroci, să creadă în ei”.
Luaţi aminte, că n-a zis Domnul Hristos de pildă: «Au Evanghelia şi Apostolul, să creadă, ci au pe Moise şi pe prooroci». De ce? Pentru că pilda a fost spusă până când Evanghelia nu se răspândise în lume şi Domnul Hristos nu se putea referi la ceva de viitor, ci s-a referit la ceva din vremea aceea. Să creadă în cele pe care le aveau ei până atunci.
Noi avem mult mai mult decât cele din vechime. Avem Evanghelia, avem învăţătura Sfinţilor Apostoli, avem învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Să credem în ele şi atunci va veni şi vremea când, crezând în ele, ne vom schimba spre bine, vom putea aduce mărire lui Dumnezeu ca apostolii, care cu glas tare preamăreau pe Dumnezeu, chiar dacă vor mai fi farisei dintre aceia care vor mai zice: „învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii”. Aceia nu-s vrednici să vorbească, nu-s vrednic să spună ceva, şi de aceea, noi să ne ţinem calea de a preamări pe Dumnezeu prin sfintele slujbe, de a preamări pe Dumnezeu prin rânduielile Sfintei Biserici.
Iar dacă avem îndoială, dacă suntem gata să răspândim relele şi spurcăciunile, atunci să rămânem muţi, aşa cum a fost sortit să rămână mut, o vreme scurtă, şi Dreptul Zaharia.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugăciunea Maicii Preacurate şi ale tuturor sfinţilor, să ne întărim în gânduri bune, să ne întărim în dorinţa de a spori binele, în dorinţa de a curma relele din noi.
Să ne ajute Dumnezeu să desfiinţăm distanţele dintre noi, să dorim fiecare binele celuilalt, întru aceasta să se preamărească Dumnezeu, care este unirea tuturor, spre fericirea noastră, aici pe pământ, spre fala lui veşnică şi spre fericirea cea veşnică în care nădăjduim să ajungem, după ce vom trece din viaţa aceasta. Amin!
Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian
stau si ma gandesc cum oare pot fi unii oameni atat de orgoliosi? cum poti sa astepti ca D-zeu sa te ierte cand tu nu poti sa ierti pe cineva? Si ce daca a gresit in fata ta? Dreptatea noastra e ca si o carpa lepadata in fata lui D-zeu! Te crezi drept? te crezi mai presus de aproapele tau prin ceva? prin studiu? esti mai credincios? te duci la biserica mai des? Afla crestine ca toate astea sunt niste lucururi cu care tu esti dator in fata lui Dumnezeu ....esti dator a savarsi toate astea, esti o sluga netrebnica care trebuie sa isi indeplineasca sarcina pentru Stapan! Te minunezi cand lumea din jur te trateaza cu indfierenta sau ti se intampla lucruri care nu le poti suporta? toate astea sunt din cauza firii tale grele....,, ceea ce vreti ca oamenii sa va faca, faceti le voi lor?,, si cum sa ti se intample astea cand tu orgolios fiind nu poti impartasi cu cel de langa tine bucatica de sfintenie si putinta de a face bine de la Hristos? Ceri iertare? da mai inainte de toate iertare din inima....Multi spun ,, l-am iertat insa nu mai vreau sa mai am nici o legatura cu el!,, oare cand Hristos iti da tie iertare, prin duhovnic asa iti spune? ,, Te iert si te dezleg insa du te de la Fata Mea , pentru ca nu mai vreau sa te mai vad!,, Oare asa spune si Hristos? Iertare inseamna sa ierti cu adevarat, sa il imbratisezi pe cel pe care il vezi si sa te bucuri impreuna cu el de intoarcerea sa..ori de cate ori se intoarce sa fii gata sa il primesti cu bratele deschise si sa te bucuri de revenirea sa. Asta inseamna ,,IUBITI VA UNII PE ALTII ASA CUM V-AM IUBIT EU PE VOI!,, Asadar, fratilor lasati ura sa plece de la usa sufletului si incercati sa vedeti si sa ganditi lumea prin dragostea lui Hristos...Ganditi va la cum ar proceda Mantuitorul in situatiile in care sunteti...in fond si pana la urma urmei nu conteaza varsta, ocupatia, rangul , inteligenta sau bogatia...pentru Hristos conteaza sufletul si inima....duhul umilit inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi! Si daca omul poate avea ceva dumnezeiesc in el este putinta de a face bine si a ierta.
joi, 28 mai 2009
Cum să fii un bun ortodox astăzi
- Sfaturi practice pentru creştinul zilelor noastre -
Forţează-te să te trezeşti dimineaţa devreme şi împlineşte-ţi programul bine stabilit dinainte. Imediat ce te-ai trezit, primul tău gând să se îndrepte către Dumnezeu: fă-ţi semnul Crucii, mulţumeşte-I pentru noaptea ce a trecut şi pentru mila Sa faţă de tine. Roagă-te ca Domnul să-ţi călăuzească gândurile, sentimentele şi dorinţele, încât tot ceea ce spui sau lucrezi să fie potrivit voii Sale.
Când te îmbraci, adu-ţi aminte iarăşi de prezenţa Domnului şi de Îngerul tău Păzitor. Cere-I Domnului să te îmbrace în veştmântul mântuirii.
După ce te-ai spălat, aşază-te la rugăciune. Roagă-te în genunchi, cu concentrare, cu evlavie şi sfială, ca şi cum ai avea în faţa ochilor pe Atotputernicul. Cere-i Domnului să-ţi dea credinţă, nădejde şi dragoste, pace sufletească şi răbdare ca să poţi duce tot ceea ce această zi îţi va aduce, chiar greutăţi şi necazuri. Roagă-te ca Dumnezeu să binecuvinteze munca ta. Cere-i ajutorul ca să poţi duce la capăt treburile ce le ai de făcut, ferindu-te de orice păcat.
Dacă poţi, citeşte ceva din Scriptura, în special din Noul Testament şi din Psalmi. Citeşte cu scopul de a primi puţină lumină în suflet, care astfel se face mai sensibil la cele duhovniceşti. După ce ai citit puţin, stai şi gândeşte-te la ce ai citit, apoi continuă tot aşa mai departe, ascultând ceea ce Domnul îţi spune în sufletul tău.
Încearcă să-ţi dedici măcar 15 minute pentru suflet, pentru meditaţia duhovnicească, sporindu-ţi astfel credinţa, şi folosindu-ţi sufletul prin cele citite.
Întotdeauna mulţumeşte Domnului că nu te-a lăsat să pieri în păcate, ci poartă de grijă prin orice mijloc să te călăuzească spre Împărăţia Cerurilor.
Începe fiecare dimineaţă de parcă acum te-ai hotărât să devii creştin şi doreşti din tot sufletul să trăieşti după poruncile lui Dumnezeu.
Începând lucrul, străduieşte-te ca orice lucrezi să fie spre slava lui Dumnezeu. Nu începe nimic fără rugăciune, pentru că orice faci fără rugăciune se va dovedi a fi zadarnic sau chiar dăunător. Cuvintele lui Hristos rămân mereu valabile: Fără Mine nu puteţi face nimic.
Trebuie să-L urmăm pe Mântuitorul nostru, Care a ajutat pe Dreptul Iosif şi pe Fecioara Maria, lucrând împreună cu ei. În timp ce muncim, să ne păstrăm o stare sufletească bună, încrezându-ne permanent în ajutorul lui Dumnezeu. Este un lucru bun să repetăm neîncetat rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul sau păcătoasa.
Dacă ţi-a mers totul cu bine, mulţumeşte lui Dumnezeu; dacă nu, lasă tot în seama Lui, pentru că El pe toate le rânduieşte spre binele nostru şi pentru a noastră mântuire.
Înainte de fiecare masă roagă pe Dumnezeu să binecuvinteze mâncarea şi băutura; iar după masă mulţumeşte-I Domnului şi roagă-L să nu te lipsească de binecuvântarea Sa nici de acum înainte. Este bine să te ridici de la masă înainte de a te sătura, dând dovadă astfel de înfrânare şi cumpătare.
Asemenea primilor creştini trebuie să posteşti întotdeauna Miercurea şi Vinerea.
Nu fi lacom. Mulţumeşte-te cu ceea ce ai. Fii mulţumit să ai ce mânca şi să ai strictul necesar, urmând pe Hristos, Care a fost sărac, pentru a ne fi nouă exemplu de simplitate şi smerenie.
Străduieşte-te să placi lui Dumnezeu în toate câte faci, aşa încât să nu ai mustrări de conştiinţă pentru ceva. Aminteşte-ţi că Domnul te vede permanent, şi tu trebuie să fii atent la sentimentele, gândurile şi dorinţele sufletului tău.
Fereşte-te şi de cele mai mici păcate, ca nu cumva să cazi în altele mai mari. Alungă din suflet orice gând sau intenţie care te îndepărtează de Dumnezeu. Fereşte-te mai ales de poftele necurate, spurcate; alungă-le degrabă din sufletul tău, aşa cum arunci o scânteie aprinsă de pe hainele tale. Dacă nu vrei să fii tulburat de ispitele diavolului, acceptă cu blândeţe şi smerenie umilinţele şi ocările de la cei care te asupresc.
Nu vorbi prea mult, amintindu-ţi că pentru fiecare cuvânt ieşit din gura noastră vom da seama la Judecata lui Hristos. Mai bine să asculţi decât să vorbeşti: spunând multe este imposibil să nu păcătuieşti. Nu fi curios să afli multe veşti, căci acestea au darul de a desfăta auzul şi de a risipi, de a zăpăci sufletul, îndepărtându-te de gândirea la Dumnezeu.
Nu judeca pe nimeni, ci consideră-te pe tine a fi cel mai păcătos. Acela care judecă pe altul, îi ia acestuia păcatele; este mai bine să te întristezi pentru cel păcătos, şi să te rogi ca Domnul să-l îndrepte după cum ştie El mai bine.
Dacă cineva nu ascultă sfatul tău, nu te certa cu el. Dar dacă faptele sale duc şi pe alţii în ispită, fă ceea ce poţi pentru a-i salva pe cei ce s-ar putea rătăci.
Niciodată să nu discuţi aprins ori să te juri. Fii respectuos, liniştit şi smerit; suportă orice, după exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El niciodată nu-ţi va pune pe umeri mai mult decât poţi duce. Şi întotdeauna te ajută să porţi Crucea pe care o ai de dus.
Roagă-te Domnului să-ţi dea Harul Său, ca să poţi împlini poruncile Sale, chiar dacă acest lucru pare prea greu. Făcând o faptă bună, nu aştepta recunoştinţă, ci mai curând ispite, ştiind că drumul spre Dumnezeu este plin de încercări şi obstacole. Nu te aştepta să dobândeşti vreo virtute fără a suferi. În focul încercărilor vieţii nu dispera, ci roagă-te cu rugăciuni scurte: Doamne, ajută; Doamne, învaţă-mă…; Doamne, nu mă lăsa; Doamne, apără-mă. Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi, dar tot El ne dă şi puterea să biruim necazurile, şi la sfârşit ne dă cununa învingătorilor, aşa cum a dat şi sfinţilor săi.
Roagă-te lui Dumnezeu să depărteze de la tine orice lucru care să-ţi hrănească mândria, chiar dacă este dureros să renunţi la plăcerea de a fi lăudat, la slava deşartă, la dorinţa de a fi mai sus ca alţii. Nu uita că mândria este aceea care te poate duce în toate păcatele.
Fereşte-te să fii nemilos, mohorât, cicălitor, bănuitor, suspicios sau făţarnic, şi fereşte-te de concurenţă cu alţii. Fii sincer şi simplu în purtarea ta. Acceptă cu smerenie sfaturile altora, chiar dacă eşti mai deştept sau mai experimentat decât ei.
Ceea ce nu vrei să-ţi facă alţii ţie, să nu faci nici tu altora. Mai degrabă fă tu altuia binele pe care doreşti să ţi-l facă alţii ţie. Dacă primeşti vizita cuiva fii primitor, modest, chibzuit, şi, uneori, în funcţie de împrejurări, fii surd şi orb (la bârfe, lucruri necuviincioase, la greşelile altora).
Când te simţi slăbit, sau bolnav, nu părăsi cu totul programul de rugăciune şi obiceiurile religioase stabilite. Oricât de puţin faci în numele Domnului Iisus Hristos, chiar şi lucruri mici şi nedesăvârşite (de exemplu citeşti rugăciunea stând pe scaun, neputând îngenunchea), este o manifestare a dragostei tale faţă de Dumnezeu, şi El primeşte osteneala ta.
Dacă vrei să afli pacea, lasă-te cu totul în seama lui Dumnezeu. Nu vei avea pace desăvârşită în suflet, până când nu Îl iubeşti cu adevărat pe Domnul şi nu încredinţezi în mâinile Sale viaţa ta.
Din când în când retrage-te în linişte, rugându-te şi gândind profund la Dumnezeu, urmând exemplul Domnului Iisus Hristos, Care se ducea în munte ca să Se roage. Gândeşte la iubirea fără margini a Domnului faţă de noi, la Patimile şi Moartea Sa pe Cruce, la Învierea Sa, la cea de-a Doua Sa Venire şi la Judecata de Apoi, unde vom da seama de toate câte am făcut.
Mergi la biserică pe cât poţi de des. Du şi un dar din munca ta.
Mărturiseşte-ţi păcatele mai des şi împărtăşeşte-te cu Trupul şi Sângele Domnului. Făcând astfel, vei fi permanent în Hristos şi Hristos va fi în tine, iar aceasta este cea mai mare binecuvântare. Mărturiseşte cu părere de rău, sincer şi cu pocăinţă adevărată toate păcatele tale; pentru că păcatele nepocăite te duc la moarte sufletească şi osândă veşnică.
Dedică ziua Duminicii dragostei şi milei faţă de cel în suferinţă; de exemplu, vizitează un bolnav, îmbărbătează pe cineva care are un necaz mare, salvează pe unul care e rătăcit, roagă-te pentru cei în necaz. Dacă cineva va ajuta un om rătăcit să se apropie de Dumnezeu, va primi o mare răsplată atât în lumea aceasta, cât şi în cea care va veni. Îndeamnă-ţi prietenii să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să discute lucruri duhovniceşti.
Lasă pe Hristos să te povăţuiască în orice lucru. La orice lucru, îndreptându-ţi mintea spre El ca să-L întrebi, sau să te gândeşti, potrivit cuvintelor Evangheliei, Domnul cum ar face în această situaţie, cum ne-ar îndemna să facem noi?
Înainte de a merge spre somn, roagă-te sincer, din toată inima, privind spre păcatele ce le-ai săvârşit în acea zi. Trebuie să te sileşti să te căieşti, cu durere în suflet şi cu lacrimi, ca nu cumva să mai repeţi păcatele ce le-ai săvârşit. Când mergi în pat, fă-ţi semnul Crucii, sărută crucea pe care o porţi, şi încredinţează-te Domnului Dumnezeu, Care îţi poartă de grijă. Gândeşte că se poate ca la noapte să fii înfăţişat înaintea Lui.
Adu-ţi aminte de iubirea Domnului faţă de tine şi iubeşte-L din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul tău.
Făcând toate acestea, vei dobândi viaţa şi fericirea veşnică în Rai, dar veţi afla liniştea şi pacea sufletului încă din viaţa aceasta.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi în veci. Amin.
- Sfaturi practice pentru creştinul zilelor noastre -
Forţează-te să te trezeşti dimineaţa devreme şi împlineşte-ţi programul bine stabilit dinainte. Imediat ce te-ai trezit, primul tău gând să se îndrepte către Dumnezeu: fă-ţi semnul Crucii, mulţumeşte-I pentru noaptea ce a trecut şi pentru mila Sa faţă de tine. Roagă-te ca Domnul să-ţi călăuzească gândurile, sentimentele şi dorinţele, încât tot ceea ce spui sau lucrezi să fie potrivit voii Sale.
Când te îmbraci, adu-ţi aminte iarăşi de prezenţa Domnului şi de Îngerul tău Păzitor. Cere-I Domnului să te îmbrace în veştmântul mântuirii.
După ce te-ai spălat, aşază-te la rugăciune. Roagă-te în genunchi, cu concentrare, cu evlavie şi sfială, ca şi cum ai avea în faţa ochilor pe Atotputernicul. Cere-i Domnului să-ţi dea credinţă, nădejde şi dragoste, pace sufletească şi răbdare ca să poţi duce tot ceea ce această zi îţi va aduce, chiar greutăţi şi necazuri. Roagă-te ca Dumnezeu să binecuvinteze munca ta. Cere-i ajutorul ca să poţi duce la capăt treburile ce le ai de făcut, ferindu-te de orice păcat.
Dacă poţi, citeşte ceva din Scriptura, în special din Noul Testament şi din Psalmi. Citeşte cu scopul de a primi puţină lumină în suflet, care astfel se face mai sensibil la cele duhovniceşti. După ce ai citit puţin, stai şi gândeşte-te la ce ai citit, apoi continuă tot aşa mai departe, ascultând ceea ce Domnul îţi spune în sufletul tău.
Încearcă să-ţi dedici măcar 15 minute pentru suflet, pentru meditaţia duhovnicească, sporindu-ţi astfel credinţa, şi folosindu-ţi sufletul prin cele citite.
Întotdeauna mulţumeşte Domnului că nu te-a lăsat să pieri în păcate, ci poartă de grijă prin orice mijloc să te călăuzească spre Împărăţia Cerurilor.
Începe fiecare dimineaţă de parcă acum te-ai hotărât să devii creştin şi doreşti din tot sufletul să trăieşti după poruncile lui Dumnezeu.
Începând lucrul, străduieşte-te ca orice lucrezi să fie spre slava lui Dumnezeu. Nu începe nimic fără rugăciune, pentru că orice faci fără rugăciune se va dovedi a fi zadarnic sau chiar dăunător. Cuvintele lui Hristos rămân mereu valabile: Fără Mine nu puteţi face nimic.
Trebuie să-L urmăm pe Mântuitorul nostru, Care a ajutat pe Dreptul Iosif şi pe Fecioara Maria, lucrând împreună cu ei. În timp ce muncim, să ne păstrăm o stare sufletească bună, încrezându-ne permanent în ajutorul lui Dumnezeu. Este un lucru bun să repetăm neîncetat rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul sau păcătoasa.
Dacă ţi-a mers totul cu bine, mulţumeşte lui Dumnezeu; dacă nu, lasă tot în seama Lui, pentru că El pe toate le rânduieşte spre binele nostru şi pentru a noastră mântuire.
Înainte de fiecare masă roagă pe Dumnezeu să binecuvinteze mâncarea şi băutura; iar după masă mulţumeşte-I Domnului şi roagă-L să nu te lipsească de binecuvântarea Sa nici de acum înainte. Este bine să te ridici de la masă înainte de a te sătura, dând dovadă astfel de înfrânare şi cumpătare.
Asemenea primilor creştini trebuie să posteşti întotdeauna Miercurea şi Vinerea.
Nu fi lacom. Mulţumeşte-te cu ceea ce ai. Fii mulţumit să ai ce mânca şi să ai strictul necesar, urmând pe Hristos, Care a fost sărac, pentru a ne fi nouă exemplu de simplitate şi smerenie.
Străduieşte-te să placi lui Dumnezeu în toate câte faci, aşa încât să nu ai mustrări de conştiinţă pentru ceva. Aminteşte-ţi că Domnul te vede permanent, şi tu trebuie să fii atent la sentimentele, gândurile şi dorinţele sufletului tău.
Fereşte-te şi de cele mai mici păcate, ca nu cumva să cazi în altele mai mari. Alungă din suflet orice gând sau intenţie care te îndepărtează de Dumnezeu. Fereşte-te mai ales de poftele necurate, spurcate; alungă-le degrabă din sufletul tău, aşa cum arunci o scânteie aprinsă de pe hainele tale. Dacă nu vrei să fii tulburat de ispitele diavolului, acceptă cu blândeţe şi smerenie umilinţele şi ocările de la cei care te asupresc.
Nu vorbi prea mult, amintindu-ţi că pentru fiecare cuvânt ieşit din gura noastră vom da seama la Judecata lui Hristos. Mai bine să asculţi decât să vorbeşti: spunând multe este imposibil să nu păcătuieşti. Nu fi curios să afli multe veşti, căci acestea au darul de a desfăta auzul şi de a risipi, de a zăpăci sufletul, îndepărtându-te de gândirea la Dumnezeu.
Nu judeca pe nimeni, ci consideră-te pe tine a fi cel mai păcătos. Acela care judecă pe altul, îi ia acestuia păcatele; este mai bine să te întristezi pentru cel păcătos, şi să te rogi ca Domnul să-l îndrepte după cum ştie El mai bine.
Dacă cineva nu ascultă sfatul tău, nu te certa cu el. Dar dacă faptele sale duc şi pe alţii în ispită, fă ceea ce poţi pentru a-i salva pe cei ce s-ar putea rătăci.
Niciodată să nu discuţi aprins ori să te juri. Fii respectuos, liniştit şi smerit; suportă orice, după exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El niciodată nu-ţi va pune pe umeri mai mult decât poţi duce. Şi întotdeauna te ajută să porţi Crucea pe care o ai de dus.
Roagă-te Domnului să-ţi dea Harul Său, ca să poţi împlini poruncile Sale, chiar dacă acest lucru pare prea greu. Făcând o faptă bună, nu aştepta recunoştinţă, ci mai curând ispite, ştiind că drumul spre Dumnezeu este plin de încercări şi obstacole. Nu te aştepta să dobândeşti vreo virtute fără a suferi. În focul încercărilor vieţii nu dispera, ci roagă-te cu rugăciuni scurte: Doamne, ajută; Doamne, învaţă-mă…; Doamne, nu mă lăsa; Doamne, apără-mă. Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi, dar tot El ne dă şi puterea să biruim necazurile, şi la sfârşit ne dă cununa învingătorilor, aşa cum a dat şi sfinţilor săi.
Roagă-te lui Dumnezeu să depărteze de la tine orice lucru care să-ţi hrănească mândria, chiar dacă este dureros să renunţi la plăcerea de a fi lăudat, la slava deşartă, la dorinţa de a fi mai sus ca alţii. Nu uita că mândria este aceea care te poate duce în toate păcatele.
Fereşte-te să fii nemilos, mohorât, cicălitor, bănuitor, suspicios sau făţarnic, şi fereşte-te de concurenţă cu alţii. Fii sincer şi simplu în purtarea ta. Acceptă cu smerenie sfaturile altora, chiar dacă eşti mai deştept sau mai experimentat decât ei.
Ceea ce nu vrei să-ţi facă alţii ţie, să nu faci nici tu altora. Mai degrabă fă tu altuia binele pe care doreşti să ţi-l facă alţii ţie. Dacă primeşti vizita cuiva fii primitor, modest, chibzuit, şi, uneori, în funcţie de împrejurări, fii surd şi orb (la bârfe, lucruri necuviincioase, la greşelile altora).
Când te simţi slăbit, sau bolnav, nu părăsi cu totul programul de rugăciune şi obiceiurile religioase stabilite. Oricât de puţin faci în numele Domnului Iisus Hristos, chiar şi lucruri mici şi nedesăvârşite (de exemplu citeşti rugăciunea stând pe scaun, neputând îngenunchea), este o manifestare a dragostei tale faţă de Dumnezeu, şi El primeşte osteneala ta.
Dacă vrei să afli pacea, lasă-te cu totul în seama lui Dumnezeu. Nu vei avea pace desăvârşită în suflet, până când nu Îl iubeşti cu adevărat pe Domnul şi nu încredinţezi în mâinile Sale viaţa ta.
Din când în când retrage-te în linişte, rugându-te şi gândind profund la Dumnezeu, urmând exemplul Domnului Iisus Hristos, Care se ducea în munte ca să Se roage. Gândeşte la iubirea fără margini a Domnului faţă de noi, la Patimile şi Moartea Sa pe Cruce, la Învierea Sa, la cea de-a Doua Sa Venire şi la Judecata de Apoi, unde vom da seama de toate câte am făcut.
Mergi la biserică pe cât poţi de des. Du şi un dar din munca ta.
Mărturiseşte-ţi păcatele mai des şi împărtăşeşte-te cu Trupul şi Sângele Domnului. Făcând astfel, vei fi permanent în Hristos şi Hristos va fi în tine, iar aceasta este cea mai mare binecuvântare. Mărturiseşte cu părere de rău, sincer şi cu pocăinţă adevărată toate păcatele tale; pentru că păcatele nepocăite te duc la moarte sufletească şi osândă veşnică.
Dedică ziua Duminicii dragostei şi milei faţă de cel în suferinţă; de exemplu, vizitează un bolnav, îmbărbătează pe cineva care are un necaz mare, salvează pe unul care e rătăcit, roagă-te pentru cei în necaz. Dacă cineva va ajuta un om rătăcit să se apropie de Dumnezeu, va primi o mare răsplată atât în lumea aceasta, cât şi în cea care va veni. Îndeamnă-ţi prietenii să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să discute lucruri duhovniceşti.
Lasă pe Hristos să te povăţuiască în orice lucru. La orice lucru, îndreptându-ţi mintea spre El ca să-L întrebi, sau să te gândeşti, potrivit cuvintelor Evangheliei, Domnul cum ar face în această situaţie, cum ne-ar îndemna să facem noi?
Înainte de a merge spre somn, roagă-te sincer, din toată inima, privind spre păcatele ce le-ai săvârşit în acea zi. Trebuie să te sileşti să te căieşti, cu durere în suflet şi cu lacrimi, ca nu cumva să mai repeţi păcatele ce le-ai săvârşit. Când mergi în pat, fă-ţi semnul Crucii, sărută crucea pe care o porţi, şi încredinţează-te Domnului Dumnezeu, Care îţi poartă de grijă. Gândeşte că se poate ca la noapte să fii înfăţişat înaintea Lui.
Adu-ţi aminte de iubirea Domnului faţă de tine şi iubeşte-L din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul tău.
Făcând toate acestea, vei dobândi viaţa şi fericirea veşnică în Rai, dar veţi afla liniştea şi pacea sufletului încă din viaţa aceasta.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi în veci. Amin.
Inaltarea Domnului - Sf. Ioan Gura de Aur
Cuvant la Inaltarea Domnului
"Deci, Domnul Iisus, dupa ce a grait cu ei, S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Marcu 16, 19)
Ce sarbatoare este astazi? Este o sarbatoare inalta si mare, care covarseste mintea omeneasca, si vrednica de marea bunatate a Aceluia ce a asezat-o, adica a lui Dumnezeu. Astazi neamul omenesc iarasi s-a impacat cu Dumnezeu. Astazi vrajmasia cea indelungata s-a ridicat, razboiul cel indelungat s-a sfarsit. Astazi s-a incheiat o minunata pace, care mai inainte niciodata nu se putea astepta. Caci cine ar fi nadajduit ca Dumnezeu iarasi se va impaca cu oamenii? Nu pentru ca Domnul era vrajmas al oamenilor, ci pentru ca robul era usuratic la minte; nu pentru ca Stapanul era aspru, ci pentru ca robul era nemultumit.
Voiesti sa stii cum noi am intaratat asupra noastra pe acest Domn plin de dragoste si de prietenie? Este neaparat trebuitor sa cunoastem fondul vrajmasiei de mai inainte, pentru ca atunci cand vedem ca noi, care eram vrajmasii lui Dumnezeu, iarasi am fost cinstiti, sa ne minunam de dragostea Aceluia. Si sa nu credeti ca acea schimbare s-ar fi facut in urma propriilor noastre merite, ci mai vartos sa nu incetati a recunoaste marimea harului dumnezeiesc si de-a pururea sa multumiti Lui pentru marimea darurilor Sale.
Asadar, voiesti sa stii cum am intaratat asupra noastra pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a intocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotarase odinioara a starpi tot neamul nostru, si asa de tare Se maniase asupra oamenilor, incat voia sa-i starpeasca impreuna cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele si cu tot pamantul. El chiar spusese: "Voi pierde de peste tot pamantul pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci imi pare rau ca le-am facut" (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea in sine ura El, ci rautatea ei.
Si noi, care paream nevrednici de pamant, astazi ne-am inaltat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pamant, ne-am inaltat la imparatia cea de sus si am trecut peste ceruri si am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; si acea natura, care fusese alungata din rai de catre heruvimi, astazi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a savarsit aceasta mare minune? Cum ne-am ridicat noi la aceasta inaltime, noi care am maniat pe Domnul si nu paream vrednici nici de pamant? Cum s-a inlaturat acel razboi? Cum s-a imblanzit acea manie? Cum? Caci aceasta este de mirare, ca nu noi, ci El, Care cu dreptate Se maniase pe noi, ne-a chemat la pace si a intemeiat pacea. Cum, El a fost atacat si El cheama la pace? Negresit, caci El este Dumnezeu si de aceea ne cheama pe noi, ca un Parinte plin de dragoste.
Sa vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul pacii este Fiul Aceluia Care ne cheama la pace; nu un om, sau inger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci insusi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Si ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci cand doi sunt invrajbiti se pune intre dansii un al treilea si potoleste mania unuia si a altuia, asa a facut si Hristos. Dumnezeu Se maniase pe noi, si noi ne abatusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit intre noi si a impacat amandoua partile. Dar cum S-a facut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatal, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei invrajbite cu Dumnezeu - ocara.
Voiesti sa stii cum le-a luat pe amandoua asupra Sa? "Hristos, ne-a rascumparat din blestemul legii, facandu-Se pentru noi blestem" (Galateni 3, 13). Acum vezi ca El a rabdat pedeapsa cea pusa din partea lui Dumnezeu? Dar iata cum a luat asupra Sa si ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: "Ocarile celor ce Te ocarasc pe Tine au cazut asupra mea" (Psalmul 68, 11). Asa a ridicat El vrajmasia si n-a incetat a face si a suferi toate, pana ce iarasi a impacat cu Dumnezeu pe vrajmasul lui Dumnezeu. Si ziua de astazi este pricina acestor bunatati.
El a luat parga naturii noastre (adica natura omeneasca in a ei desavarsire) si a dat-o iarasi Tatalui, facand ca un lucrator de pamant care aduce lui Dumnezeu parga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu sa binecuvanteze tot campul. El a adus Tatalui parga naturii omenesti, si Tatal a admirat jertfa, si pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, si pentru insasi curatia jertfei. Asa ca Tatal a luat-o cu mainile Sale si a pus-o langa Sine, zicand: "Sezi de-a dreapta Mea" (Psalmul 109, 1).
Dar carei naturi a grait Dumnezeu? Catre natura cea omeneasca, ori catre natura cea dumnezeiasca a lui Hristos? Aratat este ca aceleia careia ii spusese odinioara: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3, 19).
Nu era destul ca natura omeneasca, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul ca ea a ajuns in lacasul ingerilor? Nu era, oare, aceasta cinste negraita? Insa ea a trecut mai presus de ingeri, s-a inaltat peste arhangheli, peste heruvimi si serafimi, si nu s-a oprit pana ce a sezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteste cat de jos statea inainte natura omeneasca si cat de sus s-a ridicat! Nu se putea sa cada mai jos decat cazuse omenirea, si nici mai sus nu putea a se ridica decat a ridicat-o Hristos. Caci natura omeneasca prin Hristos s-a ridicat la cer. Si ce insusiri avea aceasta natura mai inainte?
Eu ma opresc bucuros la injosirea naturii noastre, pentru ca sa recunosc mai bine uimitoarea ei inaltare, prin bunatatea Domnului. Noi eram pulbere si cenusa. Dar cel putin aceasta nu era urmare a vinovatiei noastre, ci din cauza slabiciunii naturii noastre, ca oamenii se facusera mai fara de minte decat dobitoacele, dupa cum zice si psalmistul: "Alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor" (Psalmul 48, 12). A se asemana cu dobitoacele cele fara de minte inseamna a fi inca mai injosit decat ele. Adica, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinta inzestrata cu minte a se pogori pana la lipsirea de minte, aici este vinovatia vointei. Asadar, oamenii au cazut mai jos decat dobitoacele, s-au facut mai nemultumitori, mai nebuni, mai vartosi, mai injositi, mai nesimtitori decat pietrele.
Ce trebuie sa zic? Cum sa ma exprim? Aceasta nevrednica omenire, cea mai fara de minte decat toate, s-a ridicat astazi peste toate. Astazi ingerii au vazut ceea ce de mult doreau sa vada. Astazi arhanghelii privesc cele pe care de mult asteptau sa le vada. Ei au vazut natura noastra stralucind de pe Tronul cel imparatesc, stralucind in slava si frumusetea cea nemuritoare. Caci acum, cand natura omeneasca i-a covarsit cu cinstea, ei totusi se bucura, asa cum mai inainte jeleau injosirea noastra. Desi heruvimii alungasera omenirea din rai, totusi jeleau soarta ei.
Daca oamenii simt compatimire pentru altii, cu atat mai mult ingerii au simtit compatimire pentru noi, caci ei sunt mai plini de iubire decat oamenii. De aceea se arata ingerii pretutindeni unde se vorbeste despre reinaltarea omenirii, atat la Nasterea lui Hristos, cat si la invierea Sa din mormant.
Astazi, la Inaltarea Mantuitorului la cer, iata ce se zice in istoria Apostolilor despre ingeri: "... doi barbati au stat inaintea lor in haine albe, care au si zis: Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer? Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte l, 10-l1).
Ascultati acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei asa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu vazusera ei insisi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul ca S-a inaltat inaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au infatisat atunci ingerii si le-au spus ca El S-a inaltat la cer? Pentru doua pricini:
Intai, fiindca ucenicii erau intristati pentru despartirea de Hristos. Cum ca ei in adevar erau tristi, aflam din cuvintele Domnului: "Nimeni dintre voi nu ma intreaba: Unde Te duci? Ci, fiindca v-am spus acestea, intristarea a umplut inima voastra" (Ioan 16, 5-6).
Cand noi ne despartim de prieteni si de rude, ne pare rau. Cum ar fi putut acum ucenicii sa nu jeleasca si sa nu simta durerea, cand vedeau ca se desparte de dansii Izbavitorul lor, Dascalul si Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel bland si bun? De aceea li s-au aratat ingerii; ei trebuiau sa aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dansii, prin fagaduinta revenirii Lui. "Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer". Va pare rau ca El se ia de la voi, insa nu va intristati, El iarasi va veni. Aceasta este intaia pricina a aratarii ingerilor.
Pentru a doua pricina, nu mai mica decat prima, ingerul a adaugat: "El S-a inaltat", adica S-a inaltat, S-a ridicat la cer. Distanta era prea mare si ochii omenesti nu puteau sa priveasca trupul ce se inalta pana a ajuns la cer. Precum o pasare, care se ridica la inaltime, se ascunde tot mai mult de ochii nostri, asa si trupul lui Hristos, cu cat mai sus se ridica, cu atat mai mult se departa de ochii ucenicilor, fiindca slabiciunea vederii nu putea sa urmareasca lungimea distantei. De aceea s-au infatisat ingerii, spre a incredinta pe ucenici despre inaltarea Sa la cer, ca ei sa nu creada ca El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o caruta de foc, Iisus a fost luat de un nor, caci si Tatal, precum zice Isaia, "sade pe nor" (Isaia 19, 1). Ilie, la inaltarea sa, a slobozit cojocul sau asupra ucenicului sau Elisei; dar Iisus, dupa ce S-a inaltat, a facut sa se pogoare asupra ucenicilor Sai darurile Harului si a facut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari si mai slaviti decat Elisei.
Asadar, iubitilor, sa priveghem si sa indreptam ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: "insusi Domnul intru porunca, la glasul arhanghelului, Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai. Dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti impreuna cu ei in nori, intru intampinarea Domnului" (I Tesaloniceni 4, 16-17). Insa nu toti. Asculta ce zice Hristos: "Atunci vor fi doua macinand la moara, una se va lua, alta se va lasa; in noaptea aceea vor fi doi intr-un pat, unul se va lua, altul se va lasa" (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce inseamna aceste vorbe neintelese? Cele de la moara sunt saracii si chinuitii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare sa macine faina in rasnita), cei din pat sunt bogatii, care au si comoditate, si prisosinta. Domnul voieste asadar sa spuna ca atat dintre saraci, cat si dintre bogati, numai unii se vor mantui, altii insa vor pieri. Dreptii vor fi rapiti in nori, spre intampinarea Domnului, iar pacatosii vor fi lasati si dati osandei.
Cand un rege viziteaza o cetate, obisnuiesc a iesi inaintea lui cei ce ii sunt favoriti; iar criminalii se tin in cetate, spre a astepta pedeapsa lor. Tot asa va fi cand Domnul va veni la judecata. Vom fi, oare, si noi atunci dusi spre intampinarea Lui? Ah, eu cunosc pacatele mele si nevrednicia mea!
Deci, sa nu se laude bogatul intru bogatia sa si saracul sa nu se creada mizerabil si nenorocit. Mai vartos fericit, si sigur fericit, si de trei ori fericit este cel care se va arata vrednic in ziua aceea a iesi intru intampinarea Domnului, de ar fi el si cel mai sarac decat toti. Iar noi, pacatosii, sa ne tanguim pe noi insine, si nu numai sa ne tanguim, dar sa ne imbunatatim, sa ne schimbam, pentru ca toti sa primim cu vrednicie pe imparatul ingerilor si sa putem gusta acea sfanta fericire intru Hristos Domnul nostru, Care fie proslavit impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in vecii vecilor. Amin.
Cuvant la Inaltarea Domnului
"Deci, Domnul Iisus, dupa ce a grait cu ei, S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Marcu 16, 19)
Ce sarbatoare este astazi? Este o sarbatoare inalta si mare, care covarseste mintea omeneasca, si vrednica de marea bunatate a Aceluia ce a asezat-o, adica a lui Dumnezeu. Astazi neamul omenesc iarasi s-a impacat cu Dumnezeu. Astazi vrajmasia cea indelungata s-a ridicat, razboiul cel indelungat s-a sfarsit. Astazi s-a incheiat o minunata pace, care mai inainte niciodata nu se putea astepta. Caci cine ar fi nadajduit ca Dumnezeu iarasi se va impaca cu oamenii? Nu pentru ca Domnul era vrajmas al oamenilor, ci pentru ca robul era usuratic la minte; nu pentru ca Stapanul era aspru, ci pentru ca robul era nemultumit.
Voiesti sa stii cum noi am intaratat asupra noastra pe acest Domn plin de dragoste si de prietenie? Este neaparat trebuitor sa cunoastem fondul vrajmasiei de mai inainte, pentru ca atunci cand vedem ca noi, care eram vrajmasii lui Dumnezeu, iarasi am fost cinstiti, sa ne minunam de dragostea Aceluia. Si sa nu credeti ca acea schimbare s-ar fi facut in urma propriilor noastre merite, ci mai vartos sa nu incetati a recunoaste marimea harului dumnezeiesc si de-a pururea sa multumiti Lui pentru marimea darurilor Sale.
Asadar, voiesti sa stii cum am intaratat asupra noastra pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a intocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotarase odinioara a starpi tot neamul nostru, si asa de tare Se maniase asupra oamenilor, incat voia sa-i starpeasca impreuna cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele si cu tot pamantul. El chiar spusese: "Voi pierde de peste tot pamantul pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci imi pare rau ca le-am facut" (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea in sine ura El, ci rautatea ei.
Si noi, care paream nevrednici de pamant, astazi ne-am inaltat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pamant, ne-am inaltat la imparatia cea de sus si am trecut peste ceruri si am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; si acea natura, care fusese alungata din rai de catre heruvimi, astazi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a savarsit aceasta mare minune? Cum ne-am ridicat noi la aceasta inaltime, noi care am maniat pe Domnul si nu paream vrednici nici de pamant? Cum s-a inlaturat acel razboi? Cum s-a imblanzit acea manie? Cum? Caci aceasta este de mirare, ca nu noi, ci El, Care cu dreptate Se maniase pe noi, ne-a chemat la pace si a intemeiat pacea. Cum, El a fost atacat si El cheama la pace? Negresit, caci El este Dumnezeu si de aceea ne cheama pe noi, ca un Parinte plin de dragoste.
Sa vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul pacii este Fiul Aceluia Care ne cheama la pace; nu un om, sau inger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci insusi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Si ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci cand doi sunt invrajbiti se pune intre dansii un al treilea si potoleste mania unuia si a altuia, asa a facut si Hristos. Dumnezeu Se maniase pe noi, si noi ne abatusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit intre noi si a impacat amandoua partile. Dar cum S-a facut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatal, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei invrajbite cu Dumnezeu - ocara.
Voiesti sa stii cum le-a luat pe amandoua asupra Sa? "Hristos, ne-a rascumparat din blestemul legii, facandu-Se pentru noi blestem" (Galateni 3, 13). Acum vezi ca El a rabdat pedeapsa cea pusa din partea lui Dumnezeu? Dar iata cum a luat asupra Sa si ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: "Ocarile celor ce Te ocarasc pe Tine au cazut asupra mea" (Psalmul 68, 11). Asa a ridicat El vrajmasia si n-a incetat a face si a suferi toate, pana ce iarasi a impacat cu Dumnezeu pe vrajmasul lui Dumnezeu. Si ziua de astazi este pricina acestor bunatati.
El a luat parga naturii noastre (adica natura omeneasca in a ei desavarsire) si a dat-o iarasi Tatalui, facand ca un lucrator de pamant care aduce lui Dumnezeu parga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu sa binecuvanteze tot campul. El a adus Tatalui parga naturii omenesti, si Tatal a admirat jertfa, si pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, si pentru insasi curatia jertfei. Asa ca Tatal a luat-o cu mainile Sale si a pus-o langa Sine, zicand: "Sezi de-a dreapta Mea" (Psalmul 109, 1).
Dar carei naturi a grait Dumnezeu? Catre natura cea omeneasca, ori catre natura cea dumnezeiasca a lui Hristos? Aratat este ca aceleia careia ii spusese odinioara: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3, 19).
Nu era destul ca natura omeneasca, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul ca ea a ajuns in lacasul ingerilor? Nu era, oare, aceasta cinste negraita? Insa ea a trecut mai presus de ingeri, s-a inaltat peste arhangheli, peste heruvimi si serafimi, si nu s-a oprit pana ce a sezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteste cat de jos statea inainte natura omeneasca si cat de sus s-a ridicat! Nu se putea sa cada mai jos decat cazuse omenirea, si nici mai sus nu putea a se ridica decat a ridicat-o Hristos. Caci natura omeneasca prin Hristos s-a ridicat la cer. Si ce insusiri avea aceasta natura mai inainte?
Eu ma opresc bucuros la injosirea naturii noastre, pentru ca sa recunosc mai bine uimitoarea ei inaltare, prin bunatatea Domnului. Noi eram pulbere si cenusa. Dar cel putin aceasta nu era urmare a vinovatiei noastre, ci din cauza slabiciunii naturii noastre, ca oamenii se facusera mai fara de minte decat dobitoacele, dupa cum zice si psalmistul: "Alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor" (Psalmul 48, 12). A se asemana cu dobitoacele cele fara de minte inseamna a fi inca mai injosit decat ele. Adica, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinta inzestrata cu minte a se pogori pana la lipsirea de minte, aici este vinovatia vointei. Asadar, oamenii au cazut mai jos decat dobitoacele, s-au facut mai nemultumitori, mai nebuni, mai vartosi, mai injositi, mai nesimtitori decat pietrele.
Ce trebuie sa zic? Cum sa ma exprim? Aceasta nevrednica omenire, cea mai fara de minte decat toate, s-a ridicat astazi peste toate. Astazi ingerii au vazut ceea ce de mult doreau sa vada. Astazi arhanghelii privesc cele pe care de mult asteptau sa le vada. Ei au vazut natura noastra stralucind de pe Tronul cel imparatesc, stralucind in slava si frumusetea cea nemuritoare. Caci acum, cand natura omeneasca i-a covarsit cu cinstea, ei totusi se bucura, asa cum mai inainte jeleau injosirea noastra. Desi heruvimii alungasera omenirea din rai, totusi jeleau soarta ei.
Daca oamenii simt compatimire pentru altii, cu atat mai mult ingerii au simtit compatimire pentru noi, caci ei sunt mai plini de iubire decat oamenii. De aceea se arata ingerii pretutindeni unde se vorbeste despre reinaltarea omenirii, atat la Nasterea lui Hristos, cat si la invierea Sa din mormant.
Astazi, la Inaltarea Mantuitorului la cer, iata ce se zice in istoria Apostolilor despre ingeri: "... doi barbati au stat inaintea lor in haine albe, care au si zis: Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer? Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte l, 10-l1).
Ascultati acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei asa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu vazusera ei insisi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul ca S-a inaltat inaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au infatisat atunci ingerii si le-au spus ca El S-a inaltat la cer? Pentru doua pricini:
Intai, fiindca ucenicii erau intristati pentru despartirea de Hristos. Cum ca ei in adevar erau tristi, aflam din cuvintele Domnului: "Nimeni dintre voi nu ma intreaba: Unde Te duci? Ci, fiindca v-am spus acestea, intristarea a umplut inima voastra" (Ioan 16, 5-6).
Cand noi ne despartim de prieteni si de rude, ne pare rau. Cum ar fi putut acum ucenicii sa nu jeleasca si sa nu simta durerea, cand vedeau ca se desparte de dansii Izbavitorul lor, Dascalul si Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel bland si bun? De aceea li s-au aratat ingerii; ei trebuiau sa aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dansii, prin fagaduinta revenirii Lui. "Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer". Va pare rau ca El se ia de la voi, insa nu va intristati, El iarasi va veni. Aceasta este intaia pricina a aratarii ingerilor.
Pentru a doua pricina, nu mai mica decat prima, ingerul a adaugat: "El S-a inaltat", adica S-a inaltat, S-a ridicat la cer. Distanta era prea mare si ochii omenesti nu puteau sa priveasca trupul ce se inalta pana a ajuns la cer. Precum o pasare, care se ridica la inaltime, se ascunde tot mai mult de ochii nostri, asa si trupul lui Hristos, cu cat mai sus se ridica, cu atat mai mult se departa de ochii ucenicilor, fiindca slabiciunea vederii nu putea sa urmareasca lungimea distantei. De aceea s-au infatisat ingerii, spre a incredinta pe ucenici despre inaltarea Sa la cer, ca ei sa nu creada ca El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o caruta de foc, Iisus a fost luat de un nor, caci si Tatal, precum zice Isaia, "sade pe nor" (Isaia 19, 1). Ilie, la inaltarea sa, a slobozit cojocul sau asupra ucenicului sau Elisei; dar Iisus, dupa ce S-a inaltat, a facut sa se pogoare asupra ucenicilor Sai darurile Harului si a facut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari si mai slaviti decat Elisei.
Asadar, iubitilor, sa priveghem si sa indreptam ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: "insusi Domnul intru porunca, la glasul arhanghelului, Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai. Dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti impreuna cu ei in nori, intru intampinarea Domnului" (I Tesaloniceni 4, 16-17). Insa nu toti. Asculta ce zice Hristos: "Atunci vor fi doua macinand la moara, una se va lua, alta se va lasa; in noaptea aceea vor fi doi intr-un pat, unul se va lua, altul se va lasa" (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce inseamna aceste vorbe neintelese? Cele de la moara sunt saracii si chinuitii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare sa macine faina in rasnita), cei din pat sunt bogatii, care au si comoditate, si prisosinta. Domnul voieste asadar sa spuna ca atat dintre saraci, cat si dintre bogati, numai unii se vor mantui, altii insa vor pieri. Dreptii vor fi rapiti in nori, spre intampinarea Domnului, iar pacatosii vor fi lasati si dati osandei.
Cand un rege viziteaza o cetate, obisnuiesc a iesi inaintea lui cei ce ii sunt favoriti; iar criminalii se tin in cetate, spre a astepta pedeapsa lor. Tot asa va fi cand Domnul va veni la judecata. Vom fi, oare, si noi atunci dusi spre intampinarea Lui? Ah, eu cunosc pacatele mele si nevrednicia mea!
Deci, sa nu se laude bogatul intru bogatia sa si saracul sa nu se creada mizerabil si nenorocit. Mai vartos fericit, si sigur fericit, si de trei ori fericit este cel care se va arata vrednic in ziua aceea a iesi intru intampinarea Domnului, de ar fi el si cel mai sarac decat toti. Iar noi, pacatosii, sa ne tanguim pe noi insine, si nu numai sa ne tanguim, dar sa ne imbunatatim, sa ne schimbam, pentru ca toti sa primim cu vrednicie pe imparatul ingerilor si sa putem gusta acea sfanta fericire intru Hristos Domnul nostru, Care fie proslavit impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in vecii vecilor. Amin.
Icoana Inaltarii Domnului - talcuire
Inaltarea lui Hristos este una dintre dogmele Bisericii incluse in Simbolul de Credinta niceo-constantinopolitan. Acesta afirma: "Si S-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si S-a ingropat. Si a inviat a treia zi dupa Scripturi. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui".
Ca si Rastignirea si Invierea, Inaltarea nu se praznuieste la o data fixa. Ziua Inaltarii variaza de la an la an. Ea depinde de data Pastelui, Inaltarea fiind la a Patruzecea zi dupa Paste, adica in joia de dupa Duminica Orbului.
In iconografia bizantina, Inaltarea este prezentata astfel: La milloc, in planul frontal, se afla Maica Domnului, cu fata, privind drept inainte, cu mainile inaltate in rugaciune. Adeseori o putem vedea stand in picioare pe un scaunel. In spatele ei, in dreapta si in stanga, se afla cate un inger imbracat in vesminte albe. Ingerii tin cate un toiag in mana dreapta, iar cu stanga ridicata Il arata, deasupra lor, pe Domnul inaltandu-se. Uneori tin cate un filacter desfasurat, pe care sunt scrise fraze preluate din Faptele Apostolilor. Pe filacterul unuia dintre ingeri sta scris: "Barbati galileieni de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte 1, 11).
Langa ingeri se afla Apostolii, sase de o parte si sase de cealalta. Apostolii din fata, Pavel si Petru, stau langa Maica Domnului, Pavel in dreapta ei si Petru in stanga. Capetele Sfintilor Apostoli sunt indreptate "in sus," privind cu uimire la Hristos, Care Se inalta. Unii dintre ei fac gesturi vii cu mana, pe care o ridica, aratandu-L pe Hristos. Sfantul Pavel priveste ametit, cu mana dreapta in fata ochilor. Acest gest aminteste de experienta lui de pe drumul Damascului, cand a fost orbit de lumina lui Iisus (Fapte 9, 1-5).
In spatele Maicii Domnului, al ingerilor si al Apostolilor, se afla un munte cu maslini - reprezentat schematic - pentru a aminti privitorului ca inaltarea s-a petrecut pe muntele Maslinilor.
Deasupra muntelui, la mijlocul laturii de sus a compozitiei, este reprezentat Hristos, intr-o mandorla circulara. Sta asezat pe un curcubeu, binecuvantand cu mana dreapta si tinand un filacter in stanga. In afara mandorlei sunt doi, patru sau mai multi ingeri, care zboara, cu bratele intinse, atingand cu mainile lor marginea exterioara a mandorlei - un gest de cinstire a lui Hristos. Aureola este utilizata numai in reprezentarea lui Iisus, a Maicii Domnului si a Ingerilor.
In capatul de sus al icoanei, deasupra mandorlei, se afla inscriptia: "Inaltarea". Nu se face nici o referire la Inaltare in Evangheliile dupa Matei si Ioan. O referire scurta apare in celelalte doua Evanghelii si in prima Epistola a Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: Mult mai mult se vorbeste despre ea in Faptele Apostolilor.
Evanghelistul Marcu spune ca inaltarea s-a petrecut dupa ce Hristos le-a aparut celor unsprezece ucenici ai Sai si "i-a mustrat pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat" si le-a poruncit sa raspandeasca peste tot cuvantul Evangheliei, spunand: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura" (Mc. 16,15). Dupa ce Domnul a rostit aceste cuvinte si altele cateva, pe care Marcu le reda; "S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecand, au propovaduit pretutindeni si Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau" (Mc. 76, 1,9-20).
Acest pasaj ne ofera informatia importanta ca Inaltarea a avut loc in prezenta ucenicilor, dupa cum arata si icoana. In icoana sunt prezenti doisprezece Apostoli, in loc de unsprezece - numarul dat de Marcu. A fost inclus Sfantul Apostol Pavel, implinind numarul celor doisprezece ucenici, chiar daca el nu se afla impreuna cu ceilalti ucenici la Inaltarea Domnului. Sfantul Apostol Pavel apare in compozitie pentru ca Iuda Iscariotenul, unul dintre cei doisprezece ucenici de la inceput, il tradase pe Iisus si nu era acolo. In legatura cu aceasta, Kontoglou remarca: "in multe situatii, iconografia ortodoxa nu reprezinta un subiect evanghelic cu acuratete istorica, ci in chip simbolic". Fapt este ca doar cu putin inainte de Inaltarea Sa, Hristos ii indemnase pe ucenicii Sai sa propovaduiasca pretutindeni Evanghelia - asa cum am aratat deja - iar Sfantul Pavel a fost "vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel" (Fapte 9, 15). Trebuie observat ca, desi Pavel nu s-a numarat printre ucenici in timpul vietii lui Hristos pe pamant, ci a devenit unul dintre cei doisprezece dupa Inaltare si dupa adunarea Sfintilor Apostoli la Ierusalim in ziua Cincizecimii, el a fost prezent la intalnirile Apostolilor, dupa aceste evenimente (vezi, de exemplu, Fapte 9, 26-28, 15, 6-25).
Evanghelia dupa Luca ne mai ofera niste informatii despre Inaltare. In ultimul capitol se spune ca dupa Inviere, Hristos li s-a aratat celor unsprezece ucenici la Ierusalim, le-a vorbit, le-a cerut de mancare si a mancat inaintea lor, le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile" si le-a vorbit despre necesitatea de a propovadui in numele Sau la toate neamurile", dupa ce vor fi "imbracati cu putere de sus" (Lc. 24, 45, 47, 19). Apoi i-a dus pe cei unsprezece ucenici ai Sai "Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare" (Lc. 24, 50-52).
Ceea ce adauga acest pasaj la relatarea Evangheliei dupa Marcu este locul inaltarii - langa Betania - si faptul ca Hristos Si-a binecuvantat atunci ucenicii, asa cum se vede si in icoana. In Faptele Apostolilor, Sfantul Evanghelist Luca precizeaza si mai exact locul unde s-a petrecut Inaltarea: el spune ca era Muntele Maslinilor. Mai departe, vorbeste aici despre un "nor" in care S-a dedicat Hristos. "Norul" era Slava dumnezeiasca a lui Hristos, care, in icoane, apare in forma circulara luminoasa de jur-imprejurul Lui. In plus, mai vorbeste de cei doi ingeri in vesminte albe, care au aparut pe Muntele Maslinilor si citeaze cuvintele pe care ei le-au adresat Apostolilor. Toate aceste informatii se afla in primul capitol din Faptele Apostolilor. Aici citim: "(Iisus) S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratanduli-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-n luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer." Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata" (Fapte 1,3,9-12). In sfarsit, Sfantul Apostol Pavel spune in Epistola intai catre Timotei: "Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava" (I Tim. 3,16).
Troparul care se canta in ziua sarbatorii inaltarii, precizandu-I semnificatia, isi ia primele cuvinte de la incheierea pasajului paulin citat mai sus: " Inaltatu-Te-ai intru slava, Hristoase Dumnezeule, bucurie facand ucenicilor Tai prin fagaduinta Duhului Sfant, incredintandu-se ei prin binecuvantare ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii."
Elementele icoanei Inaltarii care nu se regesesc in textele Noului Testament sunt - pe langa includerea Sfantului Apostol Pavel, despre care deja am vorbit - prezenta Maicii Domnului si a ingerilor care zboara in jurul mandorlei circulare. Cu privire la Maica Domnului, Kontoglou remarcand faptul ca ea este reprezentata ca fiind prezenta la eveniment, dupa cum afirma traditia nescrisa. Cat despre ingerii care zboara, se poate spune ca includerea lor are o semnificatie simbolica, exprimand nespusa evlavie si iubire pe care le au ingerii pentru Hristos. Este, totodata, in acord si cu afirmatia din Evanghelii ca ingerii Ii slujesc Lui (Mt. 4,1l; Mc. 1,13).
Inaltarea apare, de obicei, zugravita pe bolta in leagan, spre risdrit (la baza turlei, spre Sfantul Altar). Cand se foloseste pentru Inaltare intreaga bolta, jumatate dintre Apostoli impreuna cu Maica Domnului, incadrata de doi ingeri, sunt pictati pe o parte a boltii, ceilalti sase pe cealalta parte, iar Hristos in slavi si ingerii care zboara, pe partea cea mai inalta a boltii.
Iconografia Inaltarii are o istorie foarte lunga, incepand, cel tarziu, din secolul al VI-lea. In Evangheliarul Rabbula apare o miniatura infatisand Inaltarea, care dateaza din anul 586, iar o icoana a el, datand din a doua jumatate a secolului al VI-lea sau inceputul secolului al VII-lea, se pastreaza la Manastirea Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Prototipul icoanelor Inaltarii se poate deslusi deja, in elementele principale, in aceste icoane sau in altele tot atat de vechi: Hristos in slava, cu ingeri zburand in jurul Lui; dedesubt, Maica Domnului incadrata de doi ingeri si doisprezece Apostoli, printre care si Sfantul Pavel.
Una dintre cele mai remarcabile icoane monumentale ale Inaltarii este cea din Biserica Sfanta Sofia din Trapezund, Pont, din nordul Asiei Mici. Aceasta este o biscrica monumentaa, construita in secolul al XIII - lea de imparatul Manuel Comnenul (1238-1263).
Inaltarea ocupa aici intreaga bolta de deasupra Sfantului Altar. Hristos in slava este inconjurat de sase ingeri, trei de o parte si trei de cealalta.
Constantine Cavarnos
Inaltarea lui Hristos este una dintre dogmele Bisericii incluse in Simbolul de Credinta niceo-constantinopolitan. Acesta afirma: "Si S-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si S-a ingropat. Si a inviat a treia zi dupa Scripturi. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui".
Ca si Rastignirea si Invierea, Inaltarea nu se praznuieste la o data fixa. Ziua Inaltarii variaza de la an la an. Ea depinde de data Pastelui, Inaltarea fiind la a Patruzecea zi dupa Paste, adica in joia de dupa Duminica Orbului.
In iconografia bizantina, Inaltarea este prezentata astfel: La milloc, in planul frontal, se afla Maica Domnului, cu fata, privind drept inainte, cu mainile inaltate in rugaciune. Adeseori o putem vedea stand in picioare pe un scaunel. In spatele ei, in dreapta si in stanga, se afla cate un inger imbracat in vesminte albe. Ingerii tin cate un toiag in mana dreapta, iar cu stanga ridicata Il arata, deasupra lor, pe Domnul inaltandu-se. Uneori tin cate un filacter desfasurat, pe care sunt scrise fraze preluate din Faptele Apostolilor. Pe filacterul unuia dintre ingeri sta scris: "Barbati galileieni de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte 1, 11).
Langa ingeri se afla Apostolii, sase de o parte si sase de cealalta. Apostolii din fata, Pavel si Petru, stau langa Maica Domnului, Pavel in dreapta ei si Petru in stanga. Capetele Sfintilor Apostoli sunt indreptate "in sus," privind cu uimire la Hristos, Care Se inalta. Unii dintre ei fac gesturi vii cu mana, pe care o ridica, aratandu-L pe Hristos. Sfantul Pavel priveste ametit, cu mana dreapta in fata ochilor. Acest gest aminteste de experienta lui de pe drumul Damascului, cand a fost orbit de lumina lui Iisus (Fapte 9, 1-5).
In spatele Maicii Domnului, al ingerilor si al Apostolilor, se afla un munte cu maslini - reprezentat schematic - pentru a aminti privitorului ca inaltarea s-a petrecut pe muntele Maslinilor.
Deasupra muntelui, la mijlocul laturii de sus a compozitiei, este reprezentat Hristos, intr-o mandorla circulara. Sta asezat pe un curcubeu, binecuvantand cu mana dreapta si tinand un filacter in stanga. In afara mandorlei sunt doi, patru sau mai multi ingeri, care zboara, cu bratele intinse, atingand cu mainile lor marginea exterioara a mandorlei - un gest de cinstire a lui Hristos. Aureola este utilizata numai in reprezentarea lui Iisus, a Maicii Domnului si a Ingerilor.
In capatul de sus al icoanei, deasupra mandorlei, se afla inscriptia: "Inaltarea". Nu se face nici o referire la Inaltare in Evangheliile dupa Matei si Ioan. O referire scurta apare in celelalte doua Evanghelii si in prima Epistola a Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: Mult mai mult se vorbeste despre ea in Faptele Apostolilor.
Evanghelistul Marcu spune ca inaltarea s-a petrecut dupa ce Hristos le-a aparut celor unsprezece ucenici ai Sai si "i-a mustrat pentru necredinta si impietrirea inimii lor, caci n-au crezut pe cei ce-L vazusera inviat" si le-a poruncit sa raspandeasca peste tot cuvantul Evangheliei, spunand: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura" (Mc. 16,15). Dupa ce Domnul a rostit aceste cuvinte si altele cateva, pe care Marcu le reda; "S-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecand, au propovaduit pretutindeni si Domnul lucra cu ei si intarea cuvantul, prin semnele care urmau" (Mc. 76, 1,9-20).
Acest pasaj ne ofera informatia importanta ca Inaltarea a avut loc in prezenta ucenicilor, dupa cum arata si icoana. In icoana sunt prezenti doisprezece Apostoli, in loc de unsprezece - numarul dat de Marcu. A fost inclus Sfantul Apostol Pavel, implinind numarul celor doisprezece ucenici, chiar daca el nu se afla impreuna cu ceilalti ucenici la Inaltarea Domnului. Sfantul Apostol Pavel apare in compozitie pentru ca Iuda Iscariotenul, unul dintre cei doisprezece ucenici de la inceput, il tradase pe Iisus si nu era acolo. In legatura cu aceasta, Kontoglou remarca: "in multe situatii, iconografia ortodoxa nu reprezinta un subiect evanghelic cu acuratete istorica, ci in chip simbolic". Fapt este ca doar cu putin inainte de Inaltarea Sa, Hristos ii indemnase pe ucenicii Sai sa propovaduiasca pretutindeni Evanghelia - asa cum am aratat deja - iar Sfantul Pavel a fost "vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel" (Fapte 9, 15). Trebuie observat ca, desi Pavel nu s-a numarat printre ucenici in timpul vietii lui Hristos pe pamant, ci a devenit unul dintre cei doisprezece dupa Inaltare si dupa adunarea Sfintilor Apostoli la Ierusalim in ziua Cincizecimii, el a fost prezent la intalnirile Apostolilor, dupa aceste evenimente (vezi, de exemplu, Fapte 9, 26-28, 15, 6-25).
Evanghelia dupa Luca ne mai ofera niste informatii despre Inaltare. In ultimul capitol se spune ca dupa Inviere, Hristos li s-a aratat celor unsprezece ucenici la Ierusalim, le-a vorbit, le-a cerut de mancare si a mancat inaintea lor, le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile" si le-a vorbit despre necesitatea de a propovadui in numele Sau la toate neamurile", dupa ce vor fi "imbracati cu putere de sus" (Lc. 24, 45, 47, 19). Apoi i-a dus pe cei unsprezece ucenici ai Sai "Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare" (Lc. 24, 50-52).
Ceea ce adauga acest pasaj la relatarea Evangheliei dupa Marcu este locul inaltarii - langa Betania - si faptul ca Hristos Si-a binecuvantat atunci ucenicii, asa cum se vede si in icoana. In Faptele Apostolilor, Sfantul Evanghelist Luca precizeaza si mai exact locul unde s-a petrecut Inaltarea: el spune ca era Muntele Maslinilor. Mai departe, vorbeste aici despre un "nor" in care S-a dedicat Hristos. "Norul" era Slava dumnezeiasca a lui Hristos, care, in icoane, apare in forma circulara luminoasa de jur-imprejurul Lui. In plus, mai vorbeste de cei doi ingeri in vesminte albe, care au aparut pe Muntele Maslinilor si citeaze cuvintele pe care ei le-au adresat Apostolilor. Toate aceste informatii se afla in primul capitol din Faptele Apostolilor. Aici citim: "(Iisus) S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratanduli-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-n luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer." Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata" (Fapte 1,3,9-12). In sfarsit, Sfantul Apostol Pavel spune in Epistola intai catre Timotei: "Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava" (I Tim. 3,16).
Troparul care se canta in ziua sarbatorii inaltarii, precizandu-I semnificatia, isi ia primele cuvinte de la incheierea pasajului paulin citat mai sus: " Inaltatu-Te-ai intru slava, Hristoase Dumnezeule, bucurie facand ucenicilor Tai prin fagaduinta Duhului Sfant, incredintandu-se ei prin binecuvantare ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii."
Elementele icoanei Inaltarii care nu se regesesc in textele Noului Testament sunt - pe langa includerea Sfantului Apostol Pavel, despre care deja am vorbit - prezenta Maicii Domnului si a ingerilor care zboara in jurul mandorlei circulare. Cu privire la Maica Domnului, Kontoglou remarcand faptul ca ea este reprezentata ca fiind prezenta la eveniment, dupa cum afirma traditia nescrisa. Cat despre ingerii care zboara, se poate spune ca includerea lor are o semnificatie simbolica, exprimand nespusa evlavie si iubire pe care le au ingerii pentru Hristos. Este, totodata, in acord si cu afirmatia din Evanghelii ca ingerii Ii slujesc Lui (Mt. 4,1l; Mc. 1,13).
Inaltarea apare, de obicei, zugravita pe bolta in leagan, spre risdrit (la baza turlei, spre Sfantul Altar). Cand se foloseste pentru Inaltare intreaga bolta, jumatate dintre Apostoli impreuna cu Maica Domnului, incadrata de doi ingeri, sunt pictati pe o parte a boltii, ceilalti sase pe cealalta parte, iar Hristos in slavi si ingerii care zboara, pe partea cea mai inalta a boltii.
Iconografia Inaltarii are o istorie foarte lunga, incepand, cel tarziu, din secolul al VI-lea. In Evangheliarul Rabbula apare o miniatura infatisand Inaltarea, care dateaza din anul 586, iar o icoana a el, datand din a doua jumatate a secolului al VI-lea sau inceputul secolului al VII-lea, se pastreaza la Manastirea Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Prototipul icoanelor Inaltarii se poate deslusi deja, in elementele principale, in aceste icoane sau in altele tot atat de vechi: Hristos in slava, cu ingeri zburand in jurul Lui; dedesubt, Maica Domnului incadrata de doi ingeri si doisprezece Apostoli, printre care si Sfantul Pavel.
Una dintre cele mai remarcabile icoane monumentale ale Inaltarii este cea din Biserica Sfanta Sofia din Trapezund, Pont, din nordul Asiei Mici. Aceasta este o biscrica monumentaa, construita in secolul al XIII - lea de imparatul Manuel Comnenul (1238-1263).
Inaltarea ocupa aici intreaga bolta de deasupra Sfantului Altar. Hristos in slava este inconjurat de sase ingeri, trei de o parte si trei de cealalta.
Constantine Cavarnos
miercuri, 27 mai 2009
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…”
Duminica a XIX-a după Rusalii - Luca VI, 31-36
Cinci versete de foc care-ar trebui să mistuie în noi ura, duşmănia, iraţionalul neiubirii. Cinci versete ca cinci trepte din moarte la viaţă, din iad în raiul desfătărilor. Cinci versete ca cinci degete dumnezeieşti care-apucă ciotul inimii noastre, spre a-l scoate din întunericul urii la lumina iubirii.
Până astăzi, acest „iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Luca 6, 27a) este pricină de sminteală, de scandal duhovnicesc. Ce valuri a înălţat spusa aceasta în inimi îngheţate şi fiori de gheaţă a strecurat în inimile aprinse de ură! Câte suflete nu se vor fi mântuit şi numai pentru că au identificat între valorile adevărate că vrăjmăşia ucide… Pentru că au aflat că în inconştienţa nebună a urii nu se poate naşte decât fiul urii, diavolul, egoistul fariseu al întunericului. De câte feluri poate fi vrăjmăşia o ştiţi mai bine decât mine. Uneori, ea ne cuprinde propriile inimi şi, mascând-o cu zâmbete - aşa cum îşi cosmetizează desfrânata faţa, ca să seducă mai nenorocit - credem că dac-am reuşit să zicem „iartă-mă” sau „te iubesc”, am scăpat de ea. Când colo, de nu-i smulsă din inimă, ea sapă mai adânc, ca firul de apă pe sub alcătuirea de piatră şi nisip a malului, surpând casa sufletului. Şi, Doamne, câte zâmbete false nu ne aruncăm unii altora, în loc să încercăm să ne izbăvim inimile de ură, să le scoatem din robia necunoaşterii în libertatea cunoştinţei cu Dumnezeu. Poate versetele acestei părţi de Evanghelie sunt de foc; dar parcă acesta, cu duşmanii, te aduce în pragul să zici că „nu poţi”, n-ai cum ierta pe cel care-ţi greşeşte şi te vrăjmăşeşte. Şi astfel, în loc să încerci să afli „de ce?” şi să lucrezi la „cum!” să rezolvi drama ruperii din inimă, cauţi mereu să te îndreptăţeşti, găsind - uşor - mii de motive să nu faci nimic.
De multe ori în viaţă e valabilă spusa că „faci bine şi dai de rău”. Şi pentru aceea că binele pe care l-ai încercat face nu-L are pe Hristos de miez sau pentru că te-ai apucat să arunci focul binelui într-o pădure îngheţată de ură. Căci există o ură foarte bine drapată în faldurile duhovniciei, aceea care, când scapă de sub control, răneşte adânc, mai ales când vine de la oameni pe care crezi că-ţi pot fi tovarăşi de „pescuire minunată”. Din păcate, chiar în Biserică constaţi mult mai uşor unde-i ura decât unde-i iubirea deplină, adică aceea care trece dincolo de zâmbete false, necruţător de false. Exerciţiul vindecării de vrăjmăşie are ceva din exerciţiul pentru veşnicie pe care mereu Hristos îl propune. Căci, nu-i aşa, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste este: „Tu (chiar tu, vrăjmaşul meu), n-ai să mori niciodată”. În sensul deplin al faptului că iubirea pe care ţi-o port te va face părtaş nemuririi, umplerea de dragoste a inimii şi cugetului tău le va face vase binecuvântate ale vinului celui ales, esenţă de Duh Sfânt. De aceea urâtorii se rup de Hristos şi aruncă sufletul în moarte, răstignindu-şi nemurirea între prostie şi ură, între neminte şi neomenie. Căci măsura omeniei noastre stă în câte iertări am asumat, dându-le din tot cugetul şi tot sufletul nostru.
N-are rost să ne aflăm vrăjmaşul. Uneori, o spuneau înţelepţii de demult, alteori chiar Sfinţii Părinţi (de ex. Martinian de Braccara), omul are un duşman de temut - pe el însuşi. Cu noi ar trebui să fim în vrăjmăşie când dăm cinstea de creştin pe necinstea de neinvidiat a păcatului. Cu noi suntem în luptă, cu limitele scăzute ale iubirii.
Să luăm aminte! De la o vreme, printre slujitorii bisericii sau printre ceilalţi fraţi în Hristos se tot strecoară lupul în „blană” de miel. Şi aud că părintele X spunea lui Y că are duşmani, şi făcătură şi blesteme… Ba chiar aruncă în focul iadului vrăjmăşiei pe omul care-l caută spre aflarea dragostei. Iar ceilalţi, zvoniştii lucrători ai vrăjmăşiei drapaţi în faldurile bunei credinţe, rănesc adânc, inventând draci acolo unde nu există şi nevăzând dureroasa lucrare a vrăjmăşiei - acolo unde este cu adevărat.
Evanghelia aceasta este declaraţia de dragoste pe care Hristos ne-o face, învăţându-ne esenţa nemuririi.
„Iar vouă, celor ce ascultaţi, vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri.
Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;
Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care-ţi ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 27-35)....Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Duminica a XIX-a după Rusalii - Luca VI, 31-36
Cinci versete de foc care-ar trebui să mistuie în noi ura, duşmănia, iraţionalul neiubirii. Cinci versete ca cinci trepte din moarte la viaţă, din iad în raiul desfătărilor. Cinci versete ca cinci degete dumnezeieşti care-apucă ciotul inimii noastre, spre a-l scoate din întunericul urii la lumina iubirii.
Până astăzi, acest „iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Luca 6, 27a) este pricină de sminteală, de scandal duhovnicesc. Ce valuri a înălţat spusa aceasta în inimi îngheţate şi fiori de gheaţă a strecurat în inimile aprinse de ură! Câte suflete nu se vor fi mântuit şi numai pentru că au identificat între valorile adevărate că vrăjmăşia ucide… Pentru că au aflat că în inconştienţa nebună a urii nu se poate naşte decât fiul urii, diavolul, egoistul fariseu al întunericului. De câte feluri poate fi vrăjmăşia o ştiţi mai bine decât mine. Uneori, ea ne cuprinde propriile inimi şi, mascând-o cu zâmbete - aşa cum îşi cosmetizează desfrânata faţa, ca să seducă mai nenorocit - credem că dac-am reuşit să zicem „iartă-mă” sau „te iubesc”, am scăpat de ea. Când colo, de nu-i smulsă din inimă, ea sapă mai adânc, ca firul de apă pe sub alcătuirea de piatră şi nisip a malului, surpând casa sufletului. Şi, Doamne, câte zâmbete false nu ne aruncăm unii altora, în loc să încercăm să ne izbăvim inimile de ură, să le scoatem din robia necunoaşterii în libertatea cunoştinţei cu Dumnezeu. Poate versetele acestei părţi de Evanghelie sunt de foc; dar parcă acesta, cu duşmanii, te aduce în pragul să zici că „nu poţi”, n-ai cum ierta pe cel care-ţi greşeşte şi te vrăjmăşeşte. Şi astfel, în loc să încerci să afli „de ce?” şi să lucrezi la „cum!” să rezolvi drama ruperii din inimă, cauţi mereu să te îndreptăţeşti, găsind - uşor - mii de motive să nu faci nimic.
De multe ori în viaţă e valabilă spusa că „faci bine şi dai de rău”. Şi pentru aceea că binele pe care l-ai încercat face nu-L are pe Hristos de miez sau pentru că te-ai apucat să arunci focul binelui într-o pădure îngheţată de ură. Căci există o ură foarte bine drapată în faldurile duhovniciei, aceea care, când scapă de sub control, răneşte adânc, mai ales când vine de la oameni pe care crezi că-ţi pot fi tovarăşi de „pescuire minunată”. Din păcate, chiar în Biserică constaţi mult mai uşor unde-i ura decât unde-i iubirea deplină, adică aceea care trece dincolo de zâmbete false, necruţător de false. Exerciţiul vindecării de vrăjmăşie are ceva din exerciţiul pentru veşnicie pe care mereu Hristos îl propune. Căci, nu-i aşa, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste este: „Tu (chiar tu, vrăjmaşul meu), n-ai să mori niciodată”. În sensul deplin al faptului că iubirea pe care ţi-o port te va face părtaş nemuririi, umplerea de dragoste a inimii şi cugetului tău le va face vase binecuvântate ale vinului celui ales, esenţă de Duh Sfânt. De aceea urâtorii se rup de Hristos şi aruncă sufletul în moarte, răstignindu-şi nemurirea între prostie şi ură, între neminte şi neomenie. Căci măsura omeniei noastre stă în câte iertări am asumat, dându-le din tot cugetul şi tot sufletul nostru.
N-are rost să ne aflăm vrăjmaşul. Uneori, o spuneau înţelepţii de demult, alteori chiar Sfinţii Părinţi (de ex. Martinian de Braccara), omul are un duşman de temut - pe el însuşi. Cu noi ar trebui să fim în vrăjmăşie când dăm cinstea de creştin pe necinstea de neinvidiat a păcatului. Cu noi suntem în luptă, cu limitele scăzute ale iubirii.
Să luăm aminte! De la o vreme, printre slujitorii bisericii sau printre ceilalţi fraţi în Hristos se tot strecoară lupul în „blană” de miel. Şi aud că părintele X spunea lui Y că are duşmani, şi făcătură şi blesteme… Ba chiar aruncă în focul iadului vrăjmăşiei pe omul care-l caută spre aflarea dragostei. Iar ceilalţi, zvoniştii lucrători ai vrăjmăşiei drapaţi în faldurile bunei credinţe, rănesc adânc, inventând draci acolo unde nu există şi nevăzând dureroasa lucrare a vrăjmăşiei - acolo unde este cu adevărat.
Evanghelia aceasta este declaraţia de dragoste pe care Hristos ne-o face, învăţându-ne esenţa nemuririi.
„Iar vouă, celor ce ascultaţi, vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri.
Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;
Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care-ţi ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 27-35)....Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
luni, 25 mai 2009
Fericiţi cei milostivi - Sf. Teofan Zăvorâtul
Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul
“Tot celui ce cere de la tine, dă-i, porunceşte Domnul (Lc. 6, 30). Iată una dintre cele dintâi porunci ale creştinismului, despre care amintesc deseori şi Domnul, şi Sfinţii Apostoli. Ca să ne facă a o păzi cu mai multă râvnă, ei au înconjurat-o cu cele mai mişcătoare îndemnuri şi cu cele mai înspăimântoare ameninţări. Oricine ştie asta, şi orice om cu conştiinţă se socoate îndatorat să îi ajute pe nevoiaşi după puterea sa. Totuşi, dacă vom cerceta faptele noastre mai cu asprime, poate nu vom afla nici una pe care s-o împlinim cu mai puţină luare-aminte decât ajutorarea celor nevoiaşi, la care suntem îndatoraţi. Ajutăm în silă, numai ca să scăpăm de cel ce ne bate la cap cu cereri, iar câteodată îl refuzăm cu totul (şi asta nu se întâmplă oare nu câteodată, ci cel mai des?). Ce n-au mai născocit zgârcenia şi lăcomia ca să-şi îndreptăţească răceala faţă de cei aflaţi în nevoie! “Milogeli făţarnice”, “milogi care nu vor să facă treabă”, “n-avem de unde”, “sunt vremuri grele”, “trebuie să punem deoparte pentru zile negre”, şi aşa mai departe. Toate aceste gânduri umblă sub chipul lozincilor de mai sus între cei ce nu iau aminte la datoria lor, trec şi la cei cu luare-aminte şi adeseori îi rătăcesc de la calea dreaptă a făptuirii.
În clipa când trebuie să ajutăm, primul gând care trece prin cap este următorul: “Măi, dar ăsta care cere chiar este nevoiaş? Parcă poţi să ştii? S-a nărăvit - şi cere, dar poate că n-are deloc nevoie”. Nimic de zis, sunt şi dintr-aceştia, dar putem noi şti cu încredinţare că cel ce stă înaintea noastră chiar face parte din această tagmă? Iar de vreme ce nu ştim, de ce să fim bănuitori, şi cu atât mai mult, de ce să refuzăm doar pe temeiul unei bănuieli? Poate că este vorba de o mamă care şi-a lăsat copiii flămânzi acasă, ori de un tată a cărui soţie e bolnavă şi ai cărui copii sunt lipsiţi de haine, ori de nişte orfani mai mari dintr-un orfelinat! Pe unii ca aceştia nu-i veţi refuza, nu mă îndoiesc. Dar priviţi-i astfel pe toţi care cer de la voi, şi nu-i jigniţi cu bănuieli. Dacă cineva cu adevărat nevoiaş, care şi aşa are o piatră grea pe inimă, va citi bănuiala aceasta în ochii voştri? Asta nu va face decât să îi sporească necazul şi povara, şi în loc de mângâiere va pleca de la voi cu şi mai mare amărăciune. Bun lucru este acesta? Dacă nu are ochii înceţoşaţi şi faţa schimonosită, dacă nu se clatină şi n-are hainele cârpite înseamnă că nu vă merită milostenia? Ce, ca să-l ajutaţi, vreţi să ajungă mai întâi în ultimul hal? Poate că tot ce-i mai lipseşte ca să ajungă în ultimul hal este refuzul vostru… Şi ce, porunca Mântuitorului îi acoperă doar pe cei care nu mai au nici un loc de întors, care nu mai au nici acoperiş, nici hrană, nici haine şi nici puteri? Nu: pentru a-i ajuta pe unii ca aceştia nu e nevoie de o poruncă anume. Mântuitorul spune: Tot celui ce cere de la tine, dă-i. Când este vorba de dat milostenie, nu vă bănuiţi aproapele, nu desenaţi în spatele lui tabloul unei presupuse îndestulări, ci mai degrabă tabloul celei mai de pe urmă sărăcii şi al unui necaz cu adevărat apăsător. Atunci însăşi inima nu vă va da pace până când nu veţi uşura soarta omului. Mulţi răspândesc acum bănuieli asupra sărmanilor, dar împotriva acestor bănuieli poate fi pusă o hotărâre: verificaţi cine cere fără să aibă nevoie şi unuia ca acesta să nu-i daţi; însă a-i refuza pe toţi din pricină că există şi cerşetori mincinoşi este un păcat. Sfântul Ioan cel Milostiv nu făcea aşa: nu-i refuza nici pe cei despre care toţi ştiau că nu-s nevoiaşi, iar când i se făcea observaţie răspundea: “Pesemne că acum au ajuns la strâmtorare mare”.
Câteodată ne întoarcem spre noi înşine de la cel care cere şi zicem: “Da’ de unde să iau? De-abia mi-ajunge pentru mine, că mă descurc cu greutate”. Dacă n-ai de unde, nimeni nu te obligă. Eşti dator să dai din prisosul tău: Că de este pusă înainte osârdia, zice Sfântul Apostol Pavel, după cât are cineva este bine primită, iar nu după cât nu are; că nu se face ca să fie altora odihnă, iar vouă necaz (2 Cor. 8, 12-13). Dar chiar să fie adevărat că, dacă facem milostenie, nu ne mai rămâne nimic pentru îndestularea propriilor nevoi? Pe lângă asta, oare cu înţelepciune am stabilit ceea ce socotim a fi “nevoia noastră”? Vedeţi voi, nevoia este ceva care poate fi (şi încă cum!) micşorat sau lărgit. Ia tăiaţi cheltuielile pe care le socotesc trebuincioase năravul, capriciul, slava deşartă, pretenţiile vane ale lumii: ce mult va rămâne în folosul nevoiaşilor!… Chiar presupunând că nu cheltuim pe aceste trebuinţe netrebuincioase, înţelepciunea va şti întotdeauna să facă parte lui Hristos chiar şi din lucrurile de care avem cea mai adâncă nevoie - din mâncare, din haine şi din celelalte de acest fel.
Se mai spune câteodată: “Ce se tot învârt fără nici un rost! Să pună mâna să muncească şi să-şi câştige cinstit pâinea! Pretenţie foarte îndreptăţită. Şi Apostolul porunceşte creştinilor să muncească, aşa încât nu numai să aibă de unde să îşi acopere nevoile, ci să poată da şi celor care le cer (Efes. 4, 28). Dar ferindu-ne sub acest pretext de ajutorarea aproapelui ştim sigur că cel care cere poate munci? Cum să muncească bătrânul, copilul, bolnavul? Şi chiar de poate să muncească, are de lucru oare? Unii sunt gata să lucreze, dar nu au slujbă. În pilda despre lucrători se arată că o parte dintre ei n-au avut de lucru până în ceasul al unsprezecelea, adică până aproape de miezul nopţii, fiindcă nu îi năimea nimeni. Bun, să zicem că au şi slujbă - dar poate leafa aceea să le acopere toate nevoile? Ce des muncesc oamenii zi şi noapte, dar tot se chinuiesc în nevoi, mai ales când lucrează unul pentru mai mulţi! Uşor de zis: “Munceşte!”, dar mai înainte trebuie să faci în aşa fel ca cel care cere să poată câştiga din munca sa hrană pentru sine şi pentru ceilalţi. Atunci să-l refuzaţi, iar până atunci a-l refuza este totuna cu a-l face să moară de foame.
Şi ce nu mai zic oamenii ca să-şi îndreptăţească împietrirea!… Unul zice: “Grele vremuri! Ce să mă mai gândesc la alţii - măcar de m-aş putea hrăni pe mine!”. Altul: “Şi eu sunt în nevoie, trebuie să pun deoparte bănuţi pentru zile negre”. Un al treilea: “Ce, pe lumea asta trăiesc doar eu? Sunt mai avuţi ca mine, ăia să dea”. Un al patrulea: “Ei, dau şi eu ce se nimereşte”. Ia staţi puţin şi judecaţi: este ceva aici care să semene a dreptate? “Vremuri grele”, zic oamenii - dar dacă sunt grele pentru cei cu stare, cu cât mai grele sunt pentru nevoiaşi? Aşadar, în atare caz ajutorarea trebuie nu curmată, ci înmulţită. “Trebuie să strângem pentru zile negre” - să zicem că aşa este, dar şi aici trebuie să avem măsură. Altfel, nevoile viitoare pe care ni le închipuim nu ne vor îngădui niciodată să-i ajutăm pe cei sărmani în nevoile lor, ce sunt adevărate. Şi apoi, viitorul depinde de prevederea noastră ori de rânduiala Proniei Dumnezeieşti? Fireşte, de cea din urmă. Ei bine, atrageţi asupră-vă milostivirea lui Dumnezeu prin milostivirea voastră faţă de nevoiaşi, şi atunci veţi avea chezăşia sigură a bunăstării pe viitor. Arătaţi-mi şi mie o casă care să se fi ruinat din princina dărniciei faţă de nevoiaşi! Iar eu o să vă arăt mii care au ajuns la sapă de lemn din pricina risipei fără rost… “O să dea altul” - dar oare va da altul? Dacă şi el va spune: “O să dea altul”, la fel al treilea, la fel al patrulea: asta nu înseamnă oare că nevoiaşul va fi lăsat în voia soartei? Nu, nu e bine aşa. Domnul ţi l-a trimis pe nevoiaşul cu pricina tocmai ţie - tu să-l ajuţi şi să nu laşi să treacă prilejul care, poate, nu va veni a doua oară. “Dau şi eu ce nimeresc şi când nimeresc”; bine, dar asta înseamnă oare a da după toată cuprinderea datoriei şi după toată măsura posibilităţilor? Şi oare nu este această nepăsare pricina faptului că ajutorul ajunge în mâini nepotrivite şi este întrebuinţat cum nu se cuvine? Tu dai cui nimereşti, dar cine le ajută celor pe care ruşinea îi ţine acasă şi care rabdă în tăcere, poate mai mult ca cel ce îşi strigă nevoia în gura mare? Nu, adevărata milă creştinească nu se mulţumeşte cu asta; ea se grăbeşte fără a fi împinsă de la spate să meargă în locurile unde trăieşte sărăcia ca să îi pipăie rănile cu propriile sale mâini şi să pună fără întârziere peste ele pansamentul vindecător de care este nevoie.
Iată câte gânduri rele a născocit vrăjmaşul ca să-i depărteze şi pe oamenii buni de ajutorarea sărmanilor! Să recunoaştem că toţi ne-am lăsat câteodată, mai mult sau mai puţin, mânaţi de aceste gânduri. Deci să luăm în inima noastră hotărârea de a nu le mai ceda - căci dacă ele sunt atât de slabe în faţa simplelor noastre raţionamente, cum vor ţine piept la judecata dreptăţii lui Dumnezeu, care vede totul, până la ultimul amănunt, atât în fapte, cât şi în simţămintele inimii?
Fericiţi cei milostivi!”
Sfântul Teofan Zăvorâtul
din cartea “Rãspunsuri la întrebãri ale intelectualilor”
/orthoblog.ro/
Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul
“Tot celui ce cere de la tine, dă-i, porunceşte Domnul (Lc. 6, 30). Iată una dintre cele dintâi porunci ale creştinismului, despre care amintesc deseori şi Domnul, şi Sfinţii Apostoli. Ca să ne facă a o păzi cu mai multă râvnă, ei au înconjurat-o cu cele mai mişcătoare îndemnuri şi cu cele mai înspăimântoare ameninţări. Oricine ştie asta, şi orice om cu conştiinţă se socoate îndatorat să îi ajute pe nevoiaşi după puterea sa. Totuşi, dacă vom cerceta faptele noastre mai cu asprime, poate nu vom afla nici una pe care s-o împlinim cu mai puţină luare-aminte decât ajutorarea celor nevoiaşi, la care suntem îndatoraţi. Ajutăm în silă, numai ca să scăpăm de cel ce ne bate la cap cu cereri, iar câteodată îl refuzăm cu totul (şi asta nu se întâmplă oare nu câteodată, ci cel mai des?). Ce n-au mai născocit zgârcenia şi lăcomia ca să-şi îndreptăţească răceala faţă de cei aflaţi în nevoie! “Milogeli făţarnice”, “milogi care nu vor să facă treabă”, “n-avem de unde”, “sunt vremuri grele”, “trebuie să punem deoparte pentru zile negre”, şi aşa mai departe. Toate aceste gânduri umblă sub chipul lozincilor de mai sus între cei ce nu iau aminte la datoria lor, trec şi la cei cu luare-aminte şi adeseori îi rătăcesc de la calea dreaptă a făptuirii.
În clipa când trebuie să ajutăm, primul gând care trece prin cap este următorul: “Măi, dar ăsta care cere chiar este nevoiaş? Parcă poţi să ştii? S-a nărăvit - şi cere, dar poate că n-are deloc nevoie”. Nimic de zis, sunt şi dintr-aceştia, dar putem noi şti cu încredinţare că cel ce stă înaintea noastră chiar face parte din această tagmă? Iar de vreme ce nu ştim, de ce să fim bănuitori, şi cu atât mai mult, de ce să refuzăm doar pe temeiul unei bănuieli? Poate că este vorba de o mamă care şi-a lăsat copiii flămânzi acasă, ori de un tată a cărui soţie e bolnavă şi ai cărui copii sunt lipsiţi de haine, ori de nişte orfani mai mari dintr-un orfelinat! Pe unii ca aceştia nu-i veţi refuza, nu mă îndoiesc. Dar priviţi-i astfel pe toţi care cer de la voi, şi nu-i jigniţi cu bănuieli. Dacă cineva cu adevărat nevoiaş, care şi aşa are o piatră grea pe inimă, va citi bănuiala aceasta în ochii voştri? Asta nu va face decât să îi sporească necazul şi povara, şi în loc de mângâiere va pleca de la voi cu şi mai mare amărăciune. Bun lucru este acesta? Dacă nu are ochii înceţoşaţi şi faţa schimonosită, dacă nu se clatină şi n-are hainele cârpite înseamnă că nu vă merită milostenia? Ce, ca să-l ajutaţi, vreţi să ajungă mai întâi în ultimul hal? Poate că tot ce-i mai lipseşte ca să ajungă în ultimul hal este refuzul vostru… Şi ce, porunca Mântuitorului îi acoperă doar pe cei care nu mai au nici un loc de întors, care nu mai au nici acoperiş, nici hrană, nici haine şi nici puteri? Nu: pentru a-i ajuta pe unii ca aceştia nu e nevoie de o poruncă anume. Mântuitorul spune: Tot celui ce cere de la tine, dă-i. Când este vorba de dat milostenie, nu vă bănuiţi aproapele, nu desenaţi în spatele lui tabloul unei presupuse îndestulări, ci mai degrabă tabloul celei mai de pe urmă sărăcii şi al unui necaz cu adevărat apăsător. Atunci însăşi inima nu vă va da pace până când nu veţi uşura soarta omului. Mulţi răspândesc acum bănuieli asupra sărmanilor, dar împotriva acestor bănuieli poate fi pusă o hotărâre: verificaţi cine cere fără să aibă nevoie şi unuia ca acesta să nu-i daţi; însă a-i refuza pe toţi din pricină că există şi cerşetori mincinoşi este un păcat. Sfântul Ioan cel Milostiv nu făcea aşa: nu-i refuza nici pe cei despre care toţi ştiau că nu-s nevoiaşi, iar când i se făcea observaţie răspundea: “Pesemne că acum au ajuns la strâmtorare mare”.
Câteodată ne întoarcem spre noi înşine de la cel care cere şi zicem: “Da’ de unde să iau? De-abia mi-ajunge pentru mine, că mă descurc cu greutate”. Dacă n-ai de unde, nimeni nu te obligă. Eşti dator să dai din prisosul tău: Că de este pusă înainte osârdia, zice Sfântul Apostol Pavel, după cât are cineva este bine primită, iar nu după cât nu are; că nu se face ca să fie altora odihnă, iar vouă necaz (2 Cor. 8, 12-13). Dar chiar să fie adevărat că, dacă facem milostenie, nu ne mai rămâne nimic pentru îndestularea propriilor nevoi? Pe lângă asta, oare cu înţelepciune am stabilit ceea ce socotim a fi “nevoia noastră”? Vedeţi voi, nevoia este ceva care poate fi (şi încă cum!) micşorat sau lărgit. Ia tăiaţi cheltuielile pe care le socotesc trebuincioase năravul, capriciul, slava deşartă, pretenţiile vane ale lumii: ce mult va rămâne în folosul nevoiaşilor!… Chiar presupunând că nu cheltuim pe aceste trebuinţe netrebuincioase, înţelepciunea va şti întotdeauna să facă parte lui Hristos chiar şi din lucrurile de care avem cea mai adâncă nevoie - din mâncare, din haine şi din celelalte de acest fel.
Se mai spune câteodată: “Ce se tot învârt fără nici un rost! Să pună mâna să muncească şi să-şi câştige cinstit pâinea! Pretenţie foarte îndreptăţită. Şi Apostolul porunceşte creştinilor să muncească, aşa încât nu numai să aibă de unde să îşi acopere nevoile, ci să poată da şi celor care le cer (Efes. 4, 28). Dar ferindu-ne sub acest pretext de ajutorarea aproapelui ştim sigur că cel care cere poate munci? Cum să muncească bătrânul, copilul, bolnavul? Şi chiar de poate să muncească, are de lucru oare? Unii sunt gata să lucreze, dar nu au slujbă. În pilda despre lucrători se arată că o parte dintre ei n-au avut de lucru până în ceasul al unsprezecelea, adică până aproape de miezul nopţii, fiindcă nu îi năimea nimeni. Bun, să zicem că au şi slujbă - dar poate leafa aceea să le acopere toate nevoile? Ce des muncesc oamenii zi şi noapte, dar tot se chinuiesc în nevoi, mai ales când lucrează unul pentru mai mulţi! Uşor de zis: “Munceşte!”, dar mai înainte trebuie să faci în aşa fel ca cel care cere să poată câştiga din munca sa hrană pentru sine şi pentru ceilalţi. Atunci să-l refuzaţi, iar până atunci a-l refuza este totuna cu a-l face să moară de foame.
Şi ce nu mai zic oamenii ca să-şi îndreptăţească împietrirea!… Unul zice: “Grele vremuri! Ce să mă mai gândesc la alţii - măcar de m-aş putea hrăni pe mine!”. Altul: “Şi eu sunt în nevoie, trebuie să pun deoparte bănuţi pentru zile negre”. Un al treilea: “Ce, pe lumea asta trăiesc doar eu? Sunt mai avuţi ca mine, ăia să dea”. Un al patrulea: “Ei, dau şi eu ce se nimereşte”. Ia staţi puţin şi judecaţi: este ceva aici care să semene a dreptate? “Vremuri grele”, zic oamenii - dar dacă sunt grele pentru cei cu stare, cu cât mai grele sunt pentru nevoiaşi? Aşadar, în atare caz ajutorarea trebuie nu curmată, ci înmulţită. “Trebuie să strângem pentru zile negre” - să zicem că aşa este, dar şi aici trebuie să avem măsură. Altfel, nevoile viitoare pe care ni le închipuim nu ne vor îngădui niciodată să-i ajutăm pe cei sărmani în nevoile lor, ce sunt adevărate. Şi apoi, viitorul depinde de prevederea noastră ori de rânduiala Proniei Dumnezeieşti? Fireşte, de cea din urmă. Ei bine, atrageţi asupră-vă milostivirea lui Dumnezeu prin milostivirea voastră faţă de nevoiaşi, şi atunci veţi avea chezăşia sigură a bunăstării pe viitor. Arătaţi-mi şi mie o casă care să se fi ruinat din princina dărniciei faţă de nevoiaşi! Iar eu o să vă arăt mii care au ajuns la sapă de lemn din pricina risipei fără rost… “O să dea altul” - dar oare va da altul? Dacă şi el va spune: “O să dea altul”, la fel al treilea, la fel al patrulea: asta nu înseamnă oare că nevoiaşul va fi lăsat în voia soartei? Nu, nu e bine aşa. Domnul ţi l-a trimis pe nevoiaşul cu pricina tocmai ţie - tu să-l ajuţi şi să nu laşi să treacă prilejul care, poate, nu va veni a doua oară. “Dau şi eu ce nimeresc şi când nimeresc”; bine, dar asta înseamnă oare a da după toată cuprinderea datoriei şi după toată măsura posibilităţilor? Şi oare nu este această nepăsare pricina faptului că ajutorul ajunge în mâini nepotrivite şi este întrebuinţat cum nu se cuvine? Tu dai cui nimereşti, dar cine le ajută celor pe care ruşinea îi ţine acasă şi care rabdă în tăcere, poate mai mult ca cel ce îşi strigă nevoia în gura mare? Nu, adevărata milă creştinească nu se mulţumeşte cu asta; ea se grăbeşte fără a fi împinsă de la spate să meargă în locurile unde trăieşte sărăcia ca să îi pipăie rănile cu propriile sale mâini şi să pună fără întârziere peste ele pansamentul vindecător de care este nevoie.
Iată câte gânduri rele a născocit vrăjmaşul ca să-i depărteze şi pe oamenii buni de ajutorarea sărmanilor! Să recunoaştem că toţi ne-am lăsat câteodată, mai mult sau mai puţin, mânaţi de aceste gânduri. Deci să luăm în inima noastră hotărârea de a nu le mai ceda - căci dacă ele sunt atât de slabe în faţa simplelor noastre raţionamente, cum vor ţine piept la judecata dreptăţii lui Dumnezeu, care vede totul, până la ultimul amănunt, atât în fapte, cât şi în simţămintele inimii?
Fericiţi cei milostivi!”
Sfântul Teofan Zăvorâtul
din cartea “Rãspunsuri la întrebãri ale intelectualilor”
/orthoblog.ro/
sâmbătă, 23 mai 2009
Crucea intre moda si credinta
Respinsa o data cu aparitia teologiei protestante, in secolul 16, crucea este oarecum repusa in drepturile ei o data cu mileniul trei crestin. Chiar daca argumentele teologice, gresite de altfel, ale protestantilor si neoprotestantilor, resping inca inchinarea la cruce si insemnarea cu ea, crucea a aparut pe templele si cartile de rugaciuni si de cult ale diferitelor confesiuni mai recente. Daca e bine sau rau, daca duce sau nu la confuzii, daca este sau nu vorba de manipularea credinciosilor, acesta e subiectul unei alte dezbateri. Insa cea mai inedita „provocare“ legata de cruce nu vine dinspre teologie, ci dinspre laicitate, in speta dinspre moda.
Revolutia pe care anii de mijloc ai secolului trecut au adus-o in mentalitati s-a rasfrant si asupra felului in care oamenii se poarta fata in fata cu sfintenia, cu biserica, cu altarul si cu Dumnezeu Insusi. Mult mai curajosi si mai detasati, mai rebeli in raport cu Traditia si traditiile, oamenii vin in fata Domnului direct, zic ei, deseori fara intermedierea facuta de preoti, iar la biserica ajung doar pentru slujbele esentiale: botez, cununie si inmormantare. In rest, fiecare „isi rezolva singur si direct“ problemele cu Dumnezeu, in ceea ce ar fi un fel de rugaciune personala. Fara invataturi religioase, fara cunostinte biblice, omul contemporan ajunge sa faca cum crede el cele ale credintei, amestecand amarnic lumescul cu sfintenia.
Bunaoara, sa vedem ce se intampla cu crucea. Desi nu ii cunosc foarte bine semnificatia, si mai ales teologia, oamenii stiu totusi ca Mantuitorul a fost rastignit pe cruce si ca, macar de aceea, ar trebui sa fie si ei in relatie cu crucea. Astfel, o poarta si se insemneaza cu ea, ceea ce nu ar fi rau, daca nu ar fi deseori ostentativ sau deplasat. Ostentatia apare atunci cand credinciosul „toarna“ cu nemiluita cruci in vazul lumii si mai mult pentru a fi remarcat de semeni decat de catre Dumnezeu. Sau atunci cand cate o cruce impresionanta, din aur masiv, troneaza intre sanii semiexpusi ai cate unei cucoane care participa la o cununie, sa zicem. Sau atunci cand pe pieptul bronzat si paros al cate unui bisnitar renumit sta, intre bretelele unui maieu de fitness, o cruce bine legata de un lant de doua kile, tot din aur, daca nu cumva din platina. Sa nu mai vorbim de crucile tatuate cu multa suferinta pe brate vajnice de barbati adevarati, deseori aplicate prin penitenciarele Patriei.
Dar se poate si altfel, nu opulent, ci mult mai delicat si mai discret, insa la fel de deplasat. Oare de cate ori n-am vazut cu totii cate o bratara fina, de argint, la incheietura mainii unei domnisoare fragile, de care atarna, cam intr-o parte, o cruce atent lucrata in filigran? Si de cate ori n-am vazut, oare, aceeasi bratara cu cruce pusa la o glezna la fel de zvelta ca intreg trupul cochetei domnite a carei credinta se manifesta atat de remarcabil?! Sau nu am vazut si cercei eleganti, atent alesi pentru urechea gingasa a unei tinere nevinovate, de care atarna o cruciulita care gadila cand si cand un gat sidefat si delicat?
La cealalta extrema ar fi crucile pioase, deseori mai multe una peste alta, care sunt silite sa suporte duhoarea ascetica a cate unui credincios care confunda nespalarea cu nevointa. Sau crucile care zac in vitrinele iubitorilor de suveniruri, sau crucile care se nasc din matritele ieftine si proaste ale cate unui fabricant de gablonturi, vandute apoi chiar si pe la biserici, desi sunt cele mai bune exemplificari ale kitsch-ului.
Ce-am vrut sa zic, de fapt? Am vrut sa zic ca daca Sf. Ap. Pavel le spune galatenilor: „Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume“ (Gal. 6,14), atunci ar fi bine ca noi sa nu ne batem joc de cruce. Atata tot.
Respinsa o data cu aparitia teologiei protestante, in secolul 16, crucea este oarecum repusa in drepturile ei o data cu mileniul trei crestin. Chiar daca argumentele teologice, gresite de altfel, ale protestantilor si neoprotestantilor, resping inca inchinarea la cruce si insemnarea cu ea, crucea a aparut pe templele si cartile de rugaciuni si de cult ale diferitelor confesiuni mai recente. Daca e bine sau rau, daca duce sau nu la confuzii, daca este sau nu vorba de manipularea credinciosilor, acesta e subiectul unei alte dezbateri. Insa cea mai inedita „provocare“ legata de cruce nu vine dinspre teologie, ci dinspre laicitate, in speta dinspre moda.
Revolutia pe care anii de mijloc ai secolului trecut au adus-o in mentalitati s-a rasfrant si asupra felului in care oamenii se poarta fata in fata cu sfintenia, cu biserica, cu altarul si cu Dumnezeu Insusi. Mult mai curajosi si mai detasati, mai rebeli in raport cu Traditia si traditiile, oamenii vin in fata Domnului direct, zic ei, deseori fara intermedierea facuta de preoti, iar la biserica ajung doar pentru slujbele esentiale: botez, cununie si inmormantare. In rest, fiecare „isi rezolva singur si direct“ problemele cu Dumnezeu, in ceea ce ar fi un fel de rugaciune personala. Fara invataturi religioase, fara cunostinte biblice, omul contemporan ajunge sa faca cum crede el cele ale credintei, amestecand amarnic lumescul cu sfintenia.
Bunaoara, sa vedem ce se intampla cu crucea. Desi nu ii cunosc foarte bine semnificatia, si mai ales teologia, oamenii stiu totusi ca Mantuitorul a fost rastignit pe cruce si ca, macar de aceea, ar trebui sa fie si ei in relatie cu crucea. Astfel, o poarta si se insemneaza cu ea, ceea ce nu ar fi rau, daca nu ar fi deseori ostentativ sau deplasat. Ostentatia apare atunci cand credinciosul „toarna“ cu nemiluita cruci in vazul lumii si mai mult pentru a fi remarcat de semeni decat de catre Dumnezeu. Sau atunci cand cate o cruce impresionanta, din aur masiv, troneaza intre sanii semiexpusi ai cate unei cucoane care participa la o cununie, sa zicem. Sau atunci cand pe pieptul bronzat si paros al cate unui bisnitar renumit sta, intre bretelele unui maieu de fitness, o cruce bine legata de un lant de doua kile, tot din aur, daca nu cumva din platina. Sa nu mai vorbim de crucile tatuate cu multa suferinta pe brate vajnice de barbati adevarati, deseori aplicate prin penitenciarele Patriei.
Dar se poate si altfel, nu opulent, ci mult mai delicat si mai discret, insa la fel de deplasat. Oare de cate ori n-am vazut cu totii cate o bratara fina, de argint, la incheietura mainii unei domnisoare fragile, de care atarna, cam intr-o parte, o cruce atent lucrata in filigran? Si de cate ori n-am vazut, oare, aceeasi bratara cu cruce pusa la o glezna la fel de zvelta ca intreg trupul cochetei domnite a carei credinta se manifesta atat de remarcabil?! Sau nu am vazut si cercei eleganti, atent alesi pentru urechea gingasa a unei tinere nevinovate, de care atarna o cruciulita care gadila cand si cand un gat sidefat si delicat?
La cealalta extrema ar fi crucile pioase, deseori mai multe una peste alta, care sunt silite sa suporte duhoarea ascetica a cate unui credincios care confunda nespalarea cu nevointa. Sau crucile care zac in vitrinele iubitorilor de suveniruri, sau crucile care se nasc din matritele ieftine si proaste ale cate unui fabricant de gablonturi, vandute apoi chiar si pe la biserici, desi sunt cele mai bune exemplificari ale kitsch-ului.
Ce-am vrut sa zic, de fapt? Am vrut sa zic ca daca Sf. Ap. Pavel le spune galatenilor: „Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume“ (Gal. 6,14), atunci ar fi bine ca noi sa nu ne batem joc de cruce. Atata tot.
marți, 19 mai 2009
Dragostea este bucuria de a face altora bucurie
Sursa: Ziarul Lumina
„Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul. Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim.” (I Corinteni 15, 58; 16, 1-3)
Strângerea de ajutoare pentru Biserica din Ierusalim se realiza în ziua de duminică, imediat după Sfânta Liturghie. În acest fragment apostolic avem cea mai veche mărturie scrisă ce vorbeşte despre practica Bisericii primare, care a înţeles legătura dintre Liturghie şi filantropie. În frângerea pâinii, omul aude prin imnul liturgic şi vede în icoana sfântă, trăieşte prin participare şi primeşte prin cuminecare, darul iubirii lui Dumnezeu. Dar atunci când primeşti şi înţelegi iubirea, primul gest este de a oferi din preaplinul iubirii primite. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dragostea este bucuria de a face altora bucurie, iar Liturghia Bisericii te învaţă tocmai aceasta. Biserica din Corint, primind bucuria euharistică, a înţeles că legătura cu Hristos se trăieşte şi în relaţie cu semenii. Solidaritatea este o atitudine firească, izvorâtă din sensibilitatea umană, dar, atunci când solidaritatea este unită cu rugăciunea, devine punte de legătură între oameni şi cale către cer. Unitatea credinţei, prezentă în mărturia celor două Biserici Apostolice, este întărită şi confirmată de legătura dragostei frăţeşti, concretizată în ajutorul material. Omul dăruitor confirmă, prin gestul oferirii, că a participat la Sfânta Liturghie. În biserici nu avem condică de prezenţă tocmai pentru că participarea la sfânta slujbă naşte atitudini care confirmă credinţa trăită în cadrul liturgic.
Sursa: Ziarul Lumina
„Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul. Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veţi socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim.” (I Corinteni 15, 58; 16, 1-3)
Strângerea de ajutoare pentru Biserica din Ierusalim se realiza în ziua de duminică, imediat după Sfânta Liturghie. În acest fragment apostolic avem cea mai veche mărturie scrisă ce vorbeşte despre practica Bisericii primare, care a înţeles legătura dintre Liturghie şi filantropie. În frângerea pâinii, omul aude prin imnul liturgic şi vede în icoana sfântă, trăieşte prin participare şi primeşte prin cuminecare, darul iubirii lui Dumnezeu. Dar atunci când primeşti şi înţelegi iubirea, primul gest este de a oferi din preaplinul iubirii primite. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dragostea este bucuria de a face altora bucurie, iar Liturghia Bisericii te învaţă tocmai aceasta. Biserica din Corint, primind bucuria euharistică, a înţeles că legătura cu Hristos se trăieşte şi în relaţie cu semenii. Solidaritatea este o atitudine firească, izvorâtă din sensibilitatea umană, dar, atunci când solidaritatea este unită cu rugăciunea, devine punte de legătură între oameni şi cale către cer. Unitatea credinţei, prezentă în mărturia celor două Biserici Apostolice, este întărită şi confirmată de legătura dragostei frăţeşti, concretizată în ajutorul material. Omul dăruitor confirmă, prin gestul oferirii, că a participat la Sfânta Liturghie. În biserici nu avem condică de prezenţă tocmai pentru că participarea la sfânta slujbă naşte atitudini care confirmă credinţa trăită în cadrul liturgic.
miercuri, 13 mai 2009
Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos
Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrăjmaşii de pe pământ? Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor fără El, dacă mă va îndepărta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrăjmaşii de pe pământ? Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor fără El, dacă mă va îndepărta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
Vrei să vezi cum te păcăleşte diavolul ?
De ce oare nu uităm niciodată defăimările care ne vin de la oameni, ne mâniem pe ei şi îi duşmănim, dar uităm repede cele mai rele, mai nocive şi mai îndărătnice defăimări ce ne vin de la diavolul, deşi suntem victima acestora de o mie de ori pe zi, în timp ce ţinem minte, şi nu doar o singură zi, jignirea pe care ne-a adus-o o persoană oarecare?
Aceasta este o ispită diavolească (diavolul ştie cum să ne înşele şi o face cu abilitate; atunci când ne defăimează în vreun fel, o face sub masca propriului nostru egoism, ca şi când ar vrea mai întâi să ne facă pe plac, folosindu-se de o pornire pătimaşă a noastră, pentru ca mai pe urmă să ne lovească de moarte şi să ne facă să plătim amarnic iraţionalul, nerodul nostru egoism). Jignirile care ne vin de la alţii diavolul caută de fiecare dată să le umfle de o sută de ori, înfăţişându-ni-le într-o lumină mincinoasă. Şi aici nu face decât să se ascundă în spatele egoismului nostru, ca şi când ne-ar pizmui pentru bunăstarea noastră, pe care alţii ar vrea, chipurile, să ne-o distrugă, defăimându-ne.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
De ce oare nu uităm niciodată defăimările care ne vin de la oameni, ne mâniem pe ei şi îi duşmănim, dar uităm repede cele mai rele, mai nocive şi mai îndărătnice defăimări ce ne vin de la diavolul, deşi suntem victima acestora de o mie de ori pe zi, în timp ce ţinem minte, şi nu doar o singură zi, jignirea pe care ne-a adus-o o persoană oarecare?
Aceasta este o ispită diavolească (diavolul ştie cum să ne înşele şi o face cu abilitate; atunci când ne defăimează în vreun fel, o face sub masca propriului nostru egoism, ca şi când ar vrea mai întâi să ne facă pe plac, folosindu-se de o pornire pătimaşă a noastră, pentru ca mai pe urmă să ne lovească de moarte şi să ne facă să plătim amarnic iraţionalul, nerodul nostru egoism). Jignirile care ne vin de la alţii diavolul caută de fiecare dată să le umfle de o sută de ori, înfăţişându-ni-le într-o lumină mincinoasă. Şi aici nu face decât să se ascundă în spatele egoismului nostru, ca şi când ne-ar pizmui pentru bunăstarea noastră, pe care alţii ar vrea, chipurile, să ne-o distrugă, defăimându-ne.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
marți, 12 mai 2009
Arhitectura în arta bizantină
După recunoaşterea creştinismului ca religie oficială de stat, la Roma a apărut necesitatea amenajării unor locaşuri publice pentru întrunirile credincioşilor, suficient de spaţioase ca să le adăpostească în interiorul lor. Ca bază pentru biserica creştină s-a luat drept model bazilica. Bazilica propriu-zisă este, la origine, locul unde la Roma şi în Orient se făcea comerţ şi unde se ţineau şedinţele tribunalului. Iniţial, bazilica romană a avut abside la ambele capete, la est şi la vest, cu intrarea pe latura mare. Bazilica creştină a preluat numai absida estică, unde era plasat altarul, intrarea făcându-se prin latura vestică. Acestor bazilici li s-a adăugat un atrium, o curte descoperită, preluată de la casele romane, şi nartexul - un hol de intrare amplasat în faţa navei.
Planul primitiv al Bisericii “Sfântul Petru” din Roma, pe care Constantin cel Mare a construit-o pe mormântul celui mai mare dintre Apostoli, este de tip bazilical. După acest plan a fost clădită, tot de Constantin cel Mare (sec. IV), biserica de la Bethleem, deasupra ieslei în care se născuse Iisus.
Bazilica San Pietro din Roma
Alături de acest plan generalizat sub Constantin cel Mare se mai întâlneşte un tip: cel al bisericii circulare sau octogonale, care va avea un viitor mai strălucit datorită flexibilităţii ei la modificări, culminând cu “Sfânta Sofia” din Constantinopol. Spre deosebire de bisericile bazilicale, care serveau la reuniunile credincioşilor şi pentru ascultarea slujbei, bisericile rotunde serveau de baptisterii sau clădiri funerare.
Arta bizantină constantinopolitană, în epoca lui Justinian, îşi întinde domeniul şi dincolo de Adriatica, la Ravena - capitala bizantină a Italiei, unde cunoaşte o înflorire strălucită, la fel ca în Imperiul Bizantin propriu-zis. Biserica “San Vitale” din Ravena este o biserică octogonală, cu plan central, acoperită de cupolă. Prin analogie cu bisericile bizantine, exteriorul acestei biserici e simplu, neornamentat, dar în interior sunt dispuse splendide mozaicuri.
Însă capodopera desăvârşită a arhitecturii bizantine este “Sfânta Sofia” din Constantinopol, clădită în sec. VI de cei doi arhitecţi asiatici, Anthemisius din Tralles şi Isidor din Milet. Cupola colosală exterioară (cu diametru de 31 de metri) se sprijină pe două ziduri la dreapta şi la stânga şi pe două arcuri, fiind preferate de către bizantini pandantivele ca stâlpi de susţinere în locul trompelor. În ciuda dimensiunilor sale impresionante, cupola pare să planeze graţios datorită şirului de ferestre cu arcade din jurul bazei sale. Lumina care pătrunde în interior accentuează impresia de vastitate.
Bazilica Sfânta Sofia
O altă derivaţie a planului circular o găsim în bisericile care au formă de cruce (două dreptunghiuri întretăiate). Planul cruciform a fost utilizat de împăratul Justinian la clădirea Bisericii “Sfinţilor Apostoli” din Constantinopol, distrusă în întregime. Această formă alungită a fost preferată în Europa Occidentală, în timp ce în Orientul bizantin s-a acordat prioritate planurilor centrale.
După Justinian şi urmaşii lui, către finele secolului VII, întărirea puterii islamului, cuceririle arabilor în detrimentul Imperiului Bizantin şi mişcarea iconoclastă duc la decadenţa artei bizantine, sub toate formele ei. Numai în regiunile mai îndepărtate, cum ar fi Armenia, arta se dezvoltă normal. Aici, de pildă, într-o biserică cruciformă, bolta se va aşeza la intersecţia braţelor, căpătând proporţii impresionante prin interpunerea între cupolă şi arcurile ce o susţin a unui tambur cilindric. Acest tip de biserică se va răspândi până departe şi va avea un mare viitor.
După recunoaşterea creştinismului ca religie oficială de stat, la Roma a apărut necesitatea amenajării unor locaşuri publice pentru întrunirile credincioşilor, suficient de spaţioase ca să le adăpostească în interiorul lor. Ca bază pentru biserica creştină s-a luat drept model bazilica. Bazilica propriu-zisă este, la origine, locul unde la Roma şi în Orient se făcea comerţ şi unde se ţineau şedinţele tribunalului. Iniţial, bazilica romană a avut abside la ambele capete, la est şi la vest, cu intrarea pe latura mare. Bazilica creştină a preluat numai absida estică, unde era plasat altarul, intrarea făcându-se prin latura vestică. Acestor bazilici li s-a adăugat un atrium, o curte descoperită, preluată de la casele romane, şi nartexul - un hol de intrare amplasat în faţa navei.
Planul primitiv al Bisericii “Sfântul Petru” din Roma, pe care Constantin cel Mare a construit-o pe mormântul celui mai mare dintre Apostoli, este de tip bazilical. După acest plan a fost clădită, tot de Constantin cel Mare (sec. IV), biserica de la Bethleem, deasupra ieslei în care se născuse Iisus.
Bazilica San Pietro din Roma
Alături de acest plan generalizat sub Constantin cel Mare se mai întâlneşte un tip: cel al bisericii circulare sau octogonale, care va avea un viitor mai strălucit datorită flexibilităţii ei la modificări, culminând cu “Sfânta Sofia” din Constantinopol. Spre deosebire de bisericile bazilicale, care serveau la reuniunile credincioşilor şi pentru ascultarea slujbei, bisericile rotunde serveau de baptisterii sau clădiri funerare.
Arta bizantină constantinopolitană, în epoca lui Justinian, îşi întinde domeniul şi dincolo de Adriatica, la Ravena - capitala bizantină a Italiei, unde cunoaşte o înflorire strălucită, la fel ca în Imperiul Bizantin propriu-zis. Biserica “San Vitale” din Ravena este o biserică octogonală, cu plan central, acoperită de cupolă. Prin analogie cu bisericile bizantine, exteriorul acestei biserici e simplu, neornamentat, dar în interior sunt dispuse splendide mozaicuri.
Însă capodopera desăvârşită a arhitecturii bizantine este “Sfânta Sofia” din Constantinopol, clădită în sec. VI de cei doi arhitecţi asiatici, Anthemisius din Tralles şi Isidor din Milet. Cupola colosală exterioară (cu diametru de 31 de metri) se sprijină pe două ziduri la dreapta şi la stânga şi pe două arcuri, fiind preferate de către bizantini pandantivele ca stâlpi de susţinere în locul trompelor. În ciuda dimensiunilor sale impresionante, cupola pare să planeze graţios datorită şirului de ferestre cu arcade din jurul bazei sale. Lumina care pătrunde în interior accentuează impresia de vastitate.
Bazilica Sfânta Sofia
O altă derivaţie a planului circular o găsim în bisericile care au formă de cruce (două dreptunghiuri întretăiate). Planul cruciform a fost utilizat de împăratul Justinian la clădirea Bisericii “Sfinţilor Apostoli” din Constantinopol, distrusă în întregime. Această formă alungită a fost preferată în Europa Occidentală, în timp ce în Orientul bizantin s-a acordat prioritate planurilor centrale.
După Justinian şi urmaşii lui, către finele secolului VII, întărirea puterii islamului, cuceririle arabilor în detrimentul Imperiului Bizantin şi mişcarea iconoclastă duc la decadenţa artei bizantine, sub toate formele ei. Numai în regiunile mai îndepărtate, cum ar fi Armenia, arta se dezvoltă normal. Aici, de pildă, într-o biserică cruciformă, bolta se va aşeza la intersecţia braţelor, căpătând proporţii impresionante prin interpunerea între cupolă şi arcurile ce o susţin a unui tambur cilindric. Acest tip de biserică se va răspândi până departe şi va avea un mare viitor.
Arta Bizantina
Pe baza artei crestine vechi si sub influenta artei antice din Egipt, Siria si Persia, in Imperiul Roman de Rasarit, numit si Bizantin, avand capitala la Constantinopol, a aparut un nou stil artistic - stilul bizantin.
Caracterizata printr-o mare varietate de forme si bogatie ornamentala, este o arta de curte, somputoasa cu diferite simboluri si opere realizate in sec. V-lea si al XV-lea, in Imperiul Bizantin. Existau doua tipuri de biserici: cu plan rotund – construite deasupra criptelor martirilor crestini sau ale unor principi (Mausoleul Gallei Placidia – Ravena) si cu plan dreptughiular (bazilici) – orientate spre rasarit si destinate cultului (Sfanta Sofia – Constantinopol, San Vitale – Ravena, etc.).
Pictura bizantina continua traditia pictorilor greci si romani; mozaicul mausoleului Gallei Placida din Ravena (sec.V) mai pastreaza viziunea romano-elenistica in care predomina motivele florale si zoomorfe.
Lucrari Bizantine: - “Sf. Gheorghe” = icoana bizantina
- “ Biserica Sfanta Sofia” = Constantinopol
- “Inaltarea” = Relief in fedeles
- “Christos Pantocrator” = Sf. Sofia
- “Blandul Pastor” = Galla Placida = Ravena
- “Maica Domnului din Vladimir”=Icoana bizantina
- “Zidurile Conastantinopolui” = lucrare bizantina
Arta Romanica
Arhitetura este dominata de constructii masive si severe: catedrale, manastiri, castele, fortificatii, realizate mai ales din piatra, cu ziduri groase, turnuri inalte si ferestre inguste. Principalele caracteristici ale acestor constructii sunt bolta in semicerc si forma de arc in plin cintru a putinelor deschideri practicate in ziduri: ferestre, portaluri si arcade. Fiecare cladire bisericeasca din Pisa – domul, baptiseriul si clopotnita – are o forma constructiva simpla, iar suprafata este impodobita cu coloane din marmura alba; cele mai renumite catredale sunt cele din Politiers si Arles, Franta, din Warms, Germania, s.a.
Lucrari romanice: - “Biserica Manastirii Voronet”
- “Biserica St. Benoit-Sur-Loire (Cupola)
- “Iisus vorbind ucenicilor” = miniatura
- “ Fecioara” = detaliu (fresca)
- “Apostol” = detaliu (fresca)
- “Batalia de la Hastings” = tapiserie catedrala din Bayeux
- “Instiintarea pastorilor” = pictura romanica
Lucrari romanice (din Romania): - “Biserica manastirii voronet”
Arta Gotica
Arta Gotica a aparut in Franta, in prima jumatate a sec. al XII-lea, iar acesta se raspandeste cu repeziciune in vestul si centrul Europei si anumite elemente decorative ajung chiar in Transilvania si Moldova. Catedralele sunt foarte inalte, zvelte cu turnuri ascutite si basoreliefuri si vitralii viu colorate, reprezentand scene religioase.
Cele mai cunoscute catredale in stil gotic se gasesc in Franta la Reims, Amiens, Paris (Notre Dame), in Germania (Koln), in Spania (Burgos), in Anglia (Worcester), in Italia (Domnul din Milano), in Cehia (Sfantul Vit din Praga), in Romania (Sf. Mihail – Cluj si Biserica Neagra – Brasov). O capodopera a picturii gotice este “Altarul din Trebon”, Cehia.
Vitraliile viu colorate redau cu maiestrie sfinti, oameni, animale, plante etc. Scenele de batalie sau de vanatoare sunt infatisate intr-o incandescenta de culori, ca in lumea basmelor. Cele mai vechi vitralii colorate sunt cele din Domnul de la Augsburg – Germania (sec. al XII-lea).
Lucrari gotice: - “Catredala din Chartres”= vitralii
- “Catredala Notre-Dame”= din Paris
- “Dipticul Wilton” = pictura
- “Raiul” = pictura
- “Paftaua de la arges”= arta decorativa
- “Adoratia magilor” = miniatura
Renasterea
Incepand din sec. XIV-lea si pana in sec. al XVI-lea – ca uramare a schimbarilor economice, sociale si politice – Italia si mai apoi restul Europei au cunoscut una dintre cele mai stralucite perioade din istoria omenirii, perioada de mari prefaceri culturale, numita Renastere.
Conceptiile, ideile oamenilor de stiinta si cultura din Renastere sunt cunoscute sub numele de umanism. Umanismul a contribuit la dezvoltarea stiintelor, la progresul tehnic si, prin acesta, la o viata mai buna.
In stiinta s-au remarcat: Leonardo da Vinci, Giordano Bruno si Galileo Galilei – in Italia, Thomas Morus in Anglia, Erasmus de Rotterdam – in Tarile de Jos si Nicolaus Copernic – in Polonia.
Titanii renasterii italiene
Leonardo da Vinci (1452-1519): - arhitect, fizician, chimist, inginer, anatomist, pictor, muzician si literat, a incercat sa apropie pictura de muzica si poezie. A studiat structura corpului omenesc si a animalelor, a proiectat fortificatii, masini de razboi, aparate de zbor sau pentru scufundari acvatice etc., desenele lui fiind remarcabile opere de arta. In “Cina cea de taina”-Milano(Santa delle Grazie), a realizat un adevarat studiu al temperamentelor umane. In centrul compozitei se afla Hristos, plin de noblete, calm si resemnat, inconjurat de cei doiasprezece apostoli.
Lucrari: - “Gioconda” sau “Mona Lisa” = pictura
- “Car de lupta” = desen
- “Cina cea de taina” = fresca
Michelangelo Buonarroti (1475-1564): - s-a distins ca sculptor, pictor, arhitect, inginer si poet. A fost artist si cetatean. Lucrarea “Moise” este infatisata ca un batran viguros, plin de vitaliate, intr-o pozitie dinamica si cu o figura severa.
Lucrari: - “Moise” = scluptura
- “Pieta” = scluptura
- “Judecata de apoi” = pictura
- “Sclav” = scluptura
- “Iudita” = fresca (detaliu)
- “Profetul ezechiel”
- “Ganditorul” = scluptura
Rafael Sanzio (1483-1520): - este cel mai popular dintre artistii Renasterii. A pictat madone de o gratie aparte: “Madona Sixtina”, “Madonna cu scaunul”, “Madona marelui duce”etc. La Vatican a decorat “Stanze”-le (incaperile apartamentului papal).
Lucrari: - “Coborarea dupa cruce”
- Catedrala Gotica din Olanda
- Catedrala St. Jan din Hertogenbosch
- “Inaltarea lui Hristos” = pictura
- “Angelo Doni” = pictura
- “Frumoasa gradinita” = pictura
- “Scoala din Atena” = pictura
Pe baza artei crestine vechi si sub influenta artei antice din Egipt, Siria si Persia, in Imperiul Roman de Rasarit, numit si Bizantin, avand capitala la Constantinopol, a aparut un nou stil artistic - stilul bizantin.
Caracterizata printr-o mare varietate de forme si bogatie ornamentala, este o arta de curte, somputoasa cu diferite simboluri si opere realizate in sec. V-lea si al XV-lea, in Imperiul Bizantin. Existau doua tipuri de biserici: cu plan rotund – construite deasupra criptelor martirilor crestini sau ale unor principi (Mausoleul Gallei Placidia – Ravena) si cu plan dreptughiular (bazilici) – orientate spre rasarit si destinate cultului (Sfanta Sofia – Constantinopol, San Vitale – Ravena, etc.).
Pictura bizantina continua traditia pictorilor greci si romani; mozaicul mausoleului Gallei Placida din Ravena (sec.V) mai pastreaza viziunea romano-elenistica in care predomina motivele florale si zoomorfe.
Lucrari Bizantine: - “Sf. Gheorghe” = icoana bizantina
- “ Biserica Sfanta Sofia” = Constantinopol
- “Inaltarea” = Relief in fedeles
- “Christos Pantocrator” = Sf. Sofia
- “Blandul Pastor” = Galla Placida = Ravena
- “Maica Domnului din Vladimir”=Icoana bizantina
- “Zidurile Conastantinopolui” = lucrare bizantina
Arta Romanica
Arhitetura este dominata de constructii masive si severe: catedrale, manastiri, castele, fortificatii, realizate mai ales din piatra, cu ziduri groase, turnuri inalte si ferestre inguste. Principalele caracteristici ale acestor constructii sunt bolta in semicerc si forma de arc in plin cintru a putinelor deschideri practicate in ziduri: ferestre, portaluri si arcade. Fiecare cladire bisericeasca din Pisa – domul, baptiseriul si clopotnita – are o forma constructiva simpla, iar suprafata este impodobita cu coloane din marmura alba; cele mai renumite catredale sunt cele din Politiers si Arles, Franta, din Warms, Germania, s.a.
Lucrari romanice: - “Biserica Manastirii Voronet”
- “Biserica St. Benoit-Sur-Loire (Cupola)
- “Iisus vorbind ucenicilor” = miniatura
- “ Fecioara” = detaliu (fresca)
- “Apostol” = detaliu (fresca)
- “Batalia de la Hastings” = tapiserie catedrala din Bayeux
- “Instiintarea pastorilor” = pictura romanica
Lucrari romanice (din Romania): - “Biserica manastirii voronet”
Arta Gotica
Arta Gotica a aparut in Franta, in prima jumatate a sec. al XII-lea, iar acesta se raspandeste cu repeziciune in vestul si centrul Europei si anumite elemente decorative ajung chiar in Transilvania si Moldova. Catedralele sunt foarte inalte, zvelte cu turnuri ascutite si basoreliefuri si vitralii viu colorate, reprezentand scene religioase.
Cele mai cunoscute catredale in stil gotic se gasesc in Franta la Reims, Amiens, Paris (Notre Dame), in Germania (Koln), in Spania (Burgos), in Anglia (Worcester), in Italia (Domnul din Milano), in Cehia (Sfantul Vit din Praga), in Romania (Sf. Mihail – Cluj si Biserica Neagra – Brasov). O capodopera a picturii gotice este “Altarul din Trebon”, Cehia.
Vitraliile viu colorate redau cu maiestrie sfinti, oameni, animale, plante etc. Scenele de batalie sau de vanatoare sunt infatisate intr-o incandescenta de culori, ca in lumea basmelor. Cele mai vechi vitralii colorate sunt cele din Domnul de la Augsburg – Germania (sec. al XII-lea).
Lucrari gotice: - “Catredala din Chartres”= vitralii
- “Catredala Notre-Dame”= din Paris
- “Dipticul Wilton” = pictura
- “Raiul” = pictura
- “Paftaua de la arges”= arta decorativa
- “Adoratia magilor” = miniatura
Renasterea
Incepand din sec. XIV-lea si pana in sec. al XVI-lea – ca uramare a schimbarilor economice, sociale si politice – Italia si mai apoi restul Europei au cunoscut una dintre cele mai stralucite perioade din istoria omenirii, perioada de mari prefaceri culturale, numita Renastere.
Conceptiile, ideile oamenilor de stiinta si cultura din Renastere sunt cunoscute sub numele de umanism. Umanismul a contribuit la dezvoltarea stiintelor, la progresul tehnic si, prin acesta, la o viata mai buna.
In stiinta s-au remarcat: Leonardo da Vinci, Giordano Bruno si Galileo Galilei – in Italia, Thomas Morus in Anglia, Erasmus de Rotterdam – in Tarile de Jos si Nicolaus Copernic – in Polonia.
Titanii renasterii italiene
Leonardo da Vinci (1452-1519): - arhitect, fizician, chimist, inginer, anatomist, pictor, muzician si literat, a incercat sa apropie pictura de muzica si poezie. A studiat structura corpului omenesc si a animalelor, a proiectat fortificatii, masini de razboi, aparate de zbor sau pentru scufundari acvatice etc., desenele lui fiind remarcabile opere de arta. In “Cina cea de taina”-Milano(Santa delle Grazie), a realizat un adevarat studiu al temperamentelor umane. In centrul compozitei se afla Hristos, plin de noblete, calm si resemnat, inconjurat de cei doiasprezece apostoli.
Lucrari: - “Gioconda” sau “Mona Lisa” = pictura
- “Car de lupta” = desen
- “Cina cea de taina” = fresca
Michelangelo Buonarroti (1475-1564): - s-a distins ca sculptor, pictor, arhitect, inginer si poet. A fost artist si cetatean. Lucrarea “Moise” este infatisata ca un batran viguros, plin de vitaliate, intr-o pozitie dinamica si cu o figura severa.
Lucrari: - “Moise” = scluptura
- “Pieta” = scluptura
- “Judecata de apoi” = pictura
- “Sclav” = scluptura
- “Iudita” = fresca (detaliu)
- “Profetul ezechiel”
- “Ganditorul” = scluptura
Rafael Sanzio (1483-1520): - este cel mai popular dintre artistii Renasterii. A pictat madone de o gratie aparte: “Madona Sixtina”, “Madonna cu scaunul”, “Madona marelui duce”etc. La Vatican a decorat “Stanze”-le (incaperile apartamentului papal).
Lucrari: - “Coborarea dupa cruce”
- Catedrala Gotica din Olanda
- Catedrala St. Jan din Hertogenbosch
- “Inaltarea lui Hristos” = pictura
- “Angelo Doni” = pictura
- “Frumoasa gradinita” = pictura
- “Scoala din Atena” = pictura
ARTA BIZANTINA
Muzica bizantină, arta, literatura populară şi poezia cultă aproape în întregime gravitau în jurul religiei, erau concentrate în biserică sau erau în dependenţă de serviciul liturgic.
LITERATURA
Literatura bizantină s-a format sub influenţa creştinismului şi a antichităţii greceşti. Scriitorul va manifesta o predilecţie constantă pentru aluziile mitologice. Cultul literaturii este principal, dar sursele de informaţie sunt bogate, variate, incluzând şi subiecte, teme sau motive literare orientale, precum şi aspecte pitoreşti din viaţa bizantină.
Sunt multe genuri literare: povestiri, bibliografi, opere de retorică, amintiri, satire, romane, etc. Astfel, Theodorus II Lascaris a fost un cunoscut scriitor de satire.
Caracteristica cea mai evidentă a literaturii bizantine este tradiţionalismul său. Literatura şi activitatea literară au constituit graniţa cea mai de preţ a conştiinţei de sine bizantine.
Alături de impresionanta operă istoriografică, ceea ce îl preocupa pe omul de litere bizantin era retorica. Nu este vorba doar despre “retorica literară” ci şi de o mare producţie de opere ecleziastice sau laice.
Caracteristică literaturii bizantine este si cultivarea unor genuri şi specii literare minore, a unor compoziţii de fractură fragilă, miniaturală.
MUZICA ŞI TEATRUL
Poezia lirică bizantină era religioasă şi cântată fără acompaniament muzical. Poeţii compuneau mai întâi muzica, apoi textul. Muzica bizantină cultă era strâns legată de Biserică. Or, tocmai această muzică religioasă, ”cântul bizantin”, a constituit - împreună cu artele plastice-contribuţia adusă de Bizanţ culturii occidentale.
Muzica Bizantină este cântată pe o singură voce, necunoscând armonia decât foarte târziu. În cântul liturgic vur apărea şi instrumente dar aceste vor susţine cântul, nu-l vor acompania armonic. Imnurile se cântau la slujbele de dimineaţă, seară şi la liturghii.
Cele trei forme ale imnografiei sunt:
a) troparul- imn scurt, de o singură strofă, având o structură metrică variată ;
b) codacul- constând din 15-30 de tropare, având aceeaşi structură metrică variată;
c) canonul- o compoziţie literaro-muzicală foarte lungă, din nouă părţi, fiecare formată din mai multe tropare şi referindu-se la cele nouă ode biblice.
În Bizanţ erau într-un an 179 sărbători. Actorii erau de o moralitate dubioasă, dar erau celebri şi câştigau mult. Piesele clasice erau înlocuite de mim Epoca de aur a acestui teatru a fost perioada iconoclastă, dar existenţa şi succesul lui a continuat până în sec. XV.
Biserica a înţeles că un divertisment atât de popular ar putea deveni un atractiv instrument de propagandă religioasă în rândurile maselor. În acest scop, se impusese preoţilor să adopte anumite gesturi rituale în timpul oficierii slujbei, iar imnurile cântate să introducă melodii profane, cântate pe străzi.
La sfârşitul sec. IX în bisericile bizantine se prezintă episoade dramatice cu subiecte biblice. În Bizanţ acest teatru era scris de clerici, jucat de diaconi, ţi numai în interiorul bisericii.
ARHITECTURA ŞI SCULPTURA
În sec IV şi V, arhitectura rămâne în cadrele stilistice ale antichităţii târzii.
Din sec VI datează faimoasa capodoperă a arhitecturii bizantine sf. Sofia din Constantinopol.
Ca toate clădirile religioase bizantine, exteriorul este simplu, sever, chiar monoton, lipsit fiind de faţade ornamentale. Interiorul e luminat de 40 ferestre de la baza cupolei. Cupola reprezintă bolta cerului, iar partea centrală – spaţiul terestru.
În acelaşi sec. se realizează alte tipuri de arhitectură sacră: biserica ale cărei arce se prelungesc în formă de boltă; planul de cruce greacă şi cu cinci cupole, câte una pe fiecare braţ al crucii şi una centrală.
În sec. IX, după perioada iconoclastă, în arhitectura bizantină devine tot mai frecventă biserica pe plan de cruce greacă. Apare şi ornamentaţia exterioară a bisericilor. Începând cu sec. X, decoraţia este mai bogată. Din sec. XV, exteriorul e ornat şi cu sculpturi şi fresce.
Perioada a treia din istoria arhitecturii bizantine începe cu dinastia Comnenilor: construcţie cu cupola şi întreaga siluetă mai elevate. Alt moment din această serie este Chora: cea mai elegantă ca linie şi mai somptuoasă ca decoraţie biserică bizantină (în afară de sf .Sofia) ; aceasta era decorată cu mozaicuri celebre.
În curând sculptura în ronde bosse va dispărea aproape complet în Bizanţ. Această sculptură deţinea un loc secundar în arta bizantină.” Era prea materială şi realistă pentru a-şi găsi loc într-o artă concepută să reprezinte numai prototipuri eterne.”(Wl. Tatarkiewicz)
O atenţie merită doar basorelieful. Începând cu sec. VI, relieful plastic se aplatizează tot mai mult, eliminând impresia de profunzime, neglijând senzaţia de volum, preferând contururile fixe şi geometrice.
PICTURA. MOZAICUL ŞI ICOANA
Temele iconografice bizantine şi modalitatea de prezentare a lor au suferit o influenţă orientală evidentă.
Dumnezeu - Tatăl nu e niciodată reprezentat. Hristos e figurat în ipostaze diferite. Astfel, în primele sec. Figura lui este blândă, milostivă; în epoca ereziilor şi după victoria bisericii Hristos e înfăţişat ca un luptător.
Alături de arhitectură şi icoană, contribuţia cea mai de seamă a bizanţului la arta universală este mozaicul.
Mozaicul era genul de artă prin mijlocirea căruia strălucirea lumii şi a culorilor apropia spiritul de perfecţiunea invizibilă. Avânduşi originile în mozaicul roman, mozaicul bizantin se va îndepărta foarte curând de spiritul realist al acestuia, folosindu-se de imagini solemne plasate pe un fond de aur pentru a sugera supranaturalul credinţei.
Primele capodopere nu apar în capitala Bizanţului, figurile umane vor apărea doar la sfârşitul sec. VI. Centrul cel mai important al tehnicii mozaicului este în Italia.
În istoria artei bizantine, iconoclasmul avea urmări negative, dar şi pozitive.
Iconoclasmul interzicea reprezentarea sfinţilor, a lui Hristos, a Fecioarei şi în primul rând a lui Dumnezeu în formă umană. Mozaicurile figurative şi icoanele au fost distruse.
Odată cu sfârşitul acestei faze s-a produs o puternică reacţie care a dus la cea de-a doua fază – cea de apogeu – a mozaicului bizantin.
Compoziţiile simple şi clare, cu puţine personaje, sunt acum mai libere. Acestea sunt tratate în dimensiuni diferite: dimensiunile cele mai mari sunt rezervate lui Iisus şi Fecioarei, apostolii apar mai mici, sfinţii şi mai mici s.a.m.d.
Originea icoanelor trebuie căutată în regiunile Siriei, Egiptului şi Palestinei unde începuseră să fie venerate chipurile unor martiri, sihaştri, episcopi.
În primele secole ale creştinismului cultul icoanelor era interzis de Biserică; din sec. VI ea a devenit un element al cultului. Ele erau produse într-un număr enorm dar, cu rare ocazii, de o calitate artistică îndoielnică. Figura sfinţilor era un pic alungită şi plasată pe un fundal auriu.
INFLUENŢA ARTEI BIZANTINE
În Ţările Româneşti, influenţa Bizantină a pătruns prin intermediul meşterilor şi artiştilor sârbi (Mănăstirea Cozia). După înfiinţarea Mitropoliei din Ţara Românească domnitorii români au adus meşteri din Bizanţ a căror contribuţie s-a manifestat magistral în arhitectura şi frescele Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş. Influenţa bizantină se remarcă şi în Moldova unde însă arhitectura bisericilor preferă, în locul modelelor bizantine, influenţele goticului care au dus la crearea elegantului “stil moldovenesc”.
O mare răspândire a cunoscut stilul bizantin în arta Occidentului. Remarcăm stilul şi decorarea cu mozaicuri a unor mari biserici din Franţa, Italia, Elveţia şi apoi mai târziu în Germania.
Muzica bizantină, arta, literatura populară şi poezia cultă aproape în întregime gravitau în jurul religiei, erau concentrate în biserică sau erau în dependenţă de serviciul liturgic.
LITERATURA
Literatura bizantină s-a format sub influenţa creştinismului şi a antichităţii greceşti. Scriitorul va manifesta o predilecţie constantă pentru aluziile mitologice. Cultul literaturii este principal, dar sursele de informaţie sunt bogate, variate, incluzând şi subiecte, teme sau motive literare orientale, precum şi aspecte pitoreşti din viaţa bizantină.
Sunt multe genuri literare: povestiri, bibliografi, opere de retorică, amintiri, satire, romane, etc. Astfel, Theodorus II Lascaris a fost un cunoscut scriitor de satire.
Caracteristica cea mai evidentă a literaturii bizantine este tradiţionalismul său. Literatura şi activitatea literară au constituit graniţa cea mai de preţ a conştiinţei de sine bizantine.
Alături de impresionanta operă istoriografică, ceea ce îl preocupa pe omul de litere bizantin era retorica. Nu este vorba doar despre “retorica literară” ci şi de o mare producţie de opere ecleziastice sau laice.
Caracteristică literaturii bizantine este si cultivarea unor genuri şi specii literare minore, a unor compoziţii de fractură fragilă, miniaturală.
MUZICA ŞI TEATRUL
Poezia lirică bizantină era religioasă şi cântată fără acompaniament muzical. Poeţii compuneau mai întâi muzica, apoi textul. Muzica bizantină cultă era strâns legată de Biserică. Or, tocmai această muzică religioasă, ”cântul bizantin”, a constituit - împreună cu artele plastice-contribuţia adusă de Bizanţ culturii occidentale.
Muzica Bizantină este cântată pe o singură voce, necunoscând armonia decât foarte târziu. În cântul liturgic vur apărea şi instrumente dar aceste vor susţine cântul, nu-l vor acompania armonic. Imnurile se cântau la slujbele de dimineaţă, seară şi la liturghii.
Cele trei forme ale imnografiei sunt:
a) troparul- imn scurt, de o singură strofă, având o structură metrică variată ;
b) codacul- constând din 15-30 de tropare, având aceeaşi structură metrică variată;
c) canonul- o compoziţie literaro-muzicală foarte lungă, din nouă părţi, fiecare formată din mai multe tropare şi referindu-se la cele nouă ode biblice.
În Bizanţ erau într-un an 179 sărbători. Actorii erau de o moralitate dubioasă, dar erau celebri şi câştigau mult. Piesele clasice erau înlocuite de mim Epoca de aur a acestui teatru a fost perioada iconoclastă, dar existenţa şi succesul lui a continuat până în sec. XV.
Biserica a înţeles că un divertisment atât de popular ar putea deveni un atractiv instrument de propagandă religioasă în rândurile maselor. În acest scop, se impusese preoţilor să adopte anumite gesturi rituale în timpul oficierii slujbei, iar imnurile cântate să introducă melodii profane, cântate pe străzi.
La sfârşitul sec. IX în bisericile bizantine se prezintă episoade dramatice cu subiecte biblice. În Bizanţ acest teatru era scris de clerici, jucat de diaconi, ţi numai în interiorul bisericii.
ARHITECTURA ŞI SCULPTURA
În sec IV şi V, arhitectura rămâne în cadrele stilistice ale antichităţii târzii.
Din sec VI datează faimoasa capodoperă a arhitecturii bizantine sf. Sofia din Constantinopol.
Ca toate clădirile religioase bizantine, exteriorul este simplu, sever, chiar monoton, lipsit fiind de faţade ornamentale. Interiorul e luminat de 40 ferestre de la baza cupolei. Cupola reprezintă bolta cerului, iar partea centrală – spaţiul terestru.
În acelaşi sec. se realizează alte tipuri de arhitectură sacră: biserica ale cărei arce se prelungesc în formă de boltă; planul de cruce greacă şi cu cinci cupole, câte una pe fiecare braţ al crucii şi una centrală.
În sec. IX, după perioada iconoclastă, în arhitectura bizantină devine tot mai frecventă biserica pe plan de cruce greacă. Apare şi ornamentaţia exterioară a bisericilor. Începând cu sec. X, decoraţia este mai bogată. Din sec. XV, exteriorul e ornat şi cu sculpturi şi fresce.
Perioada a treia din istoria arhitecturii bizantine începe cu dinastia Comnenilor: construcţie cu cupola şi întreaga siluetă mai elevate. Alt moment din această serie este Chora: cea mai elegantă ca linie şi mai somptuoasă ca decoraţie biserică bizantină (în afară de sf .Sofia) ; aceasta era decorată cu mozaicuri celebre.
În curând sculptura în ronde bosse va dispărea aproape complet în Bizanţ. Această sculptură deţinea un loc secundar în arta bizantină.” Era prea materială şi realistă pentru a-şi găsi loc într-o artă concepută să reprezinte numai prototipuri eterne.”(Wl. Tatarkiewicz)
O atenţie merită doar basorelieful. Începând cu sec. VI, relieful plastic se aplatizează tot mai mult, eliminând impresia de profunzime, neglijând senzaţia de volum, preferând contururile fixe şi geometrice.
PICTURA. MOZAICUL ŞI ICOANA
Temele iconografice bizantine şi modalitatea de prezentare a lor au suferit o influenţă orientală evidentă.
Dumnezeu - Tatăl nu e niciodată reprezentat. Hristos e figurat în ipostaze diferite. Astfel, în primele sec. Figura lui este blândă, milostivă; în epoca ereziilor şi după victoria bisericii Hristos e înfăţişat ca un luptător.
Alături de arhitectură şi icoană, contribuţia cea mai de seamă a bizanţului la arta universală este mozaicul.
Mozaicul era genul de artă prin mijlocirea căruia strălucirea lumii şi a culorilor apropia spiritul de perfecţiunea invizibilă. Avânduşi originile în mozaicul roman, mozaicul bizantin se va îndepărta foarte curând de spiritul realist al acestuia, folosindu-se de imagini solemne plasate pe un fond de aur pentru a sugera supranaturalul credinţei.
Primele capodopere nu apar în capitala Bizanţului, figurile umane vor apărea doar la sfârşitul sec. VI. Centrul cel mai important al tehnicii mozaicului este în Italia.
În istoria artei bizantine, iconoclasmul avea urmări negative, dar şi pozitive.
Iconoclasmul interzicea reprezentarea sfinţilor, a lui Hristos, a Fecioarei şi în primul rând a lui Dumnezeu în formă umană. Mozaicurile figurative şi icoanele au fost distruse.
Odată cu sfârşitul acestei faze s-a produs o puternică reacţie care a dus la cea de-a doua fază – cea de apogeu – a mozaicului bizantin.
Compoziţiile simple şi clare, cu puţine personaje, sunt acum mai libere. Acestea sunt tratate în dimensiuni diferite: dimensiunile cele mai mari sunt rezervate lui Iisus şi Fecioarei, apostolii apar mai mici, sfinţii şi mai mici s.a.m.d.
Originea icoanelor trebuie căutată în regiunile Siriei, Egiptului şi Palestinei unde începuseră să fie venerate chipurile unor martiri, sihaştri, episcopi.
În primele secole ale creştinismului cultul icoanelor era interzis de Biserică; din sec. VI ea a devenit un element al cultului. Ele erau produse într-un număr enorm dar, cu rare ocazii, de o calitate artistică îndoielnică. Figura sfinţilor era un pic alungită şi plasată pe un fundal auriu.
INFLUENŢA ARTEI BIZANTINE
În Ţările Româneşti, influenţa Bizantină a pătruns prin intermediul meşterilor şi artiştilor sârbi (Mănăstirea Cozia). După înfiinţarea Mitropoliei din Ţara Românească domnitorii români au adus meşteri din Bizanţ a căror contribuţie s-a manifestat magistral în arhitectura şi frescele Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş. Influenţa bizantină se remarcă şi în Moldova unde însă arhitectura bisericilor preferă, în locul modelelor bizantine, influenţele goticului care au dus la crearea elegantului “stil moldovenesc”.
O mare răspândire a cunoscut stilul bizantin în arta Occidentului. Remarcăm stilul şi decorarea cu mozaicuri a unor mari biserici din Franţa, Italia, Elveţia şi apoi mai târziu în Germania.
Nimic nu sunt
Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sã facã de rusine pe cele întelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sã facã de rusine pe cele tari.Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, si lucrurile dispretuite, ba încã lucrurile care nu sunt, ca sã nimiceascã pe cele ce sunt;pentru ca nimeni sã nu se laude înaintea lui Dumnezeu.
De câte ori ţi s-a zis, când erai copil, că ceea ce faci nu e bine făcut?
De câte ori ţi s-a zis asta, adult fiind?
De câte ori ai spus altora că nu sunt în stare de nimic şi apoi, te-ai uitat la tine şi în sinea ta ai gândit “Eu pot face asta de 100 de ori mai bine!”
Fiecare dintre noi a trecut pe aici, măcar odată în viaţa lor.
Ba am fost sus, ba am fost jos, uneori de prea multe ori aruncată la pământ sau ascunsă sub pat, pentru că în ochii unora nu valoram nimic. Alteori, cocoţată sus de tot, pentru că nimeni din jurul meu nu era în stare să facă ceea ce fac eu.
Când e vorba de alţii însă, raportaţi la ceea ce spune Scriptura, trăim într-o societate care, după părerea mea, s-a învăţat cu ideea că în viaţa asta trebuie să tragi tare, să atingi absolutul în orice faci şi orice ar fi, oricât de greu ar fi, să nu cumva să îţi permiţi luxul să cazi.
Încă din scoală, cine e codaş, e privit ca pe un codaş în tot ceea ce face. Rezistă cine poate. Învaţă cât mai mult, dă din coate până ajungi unde trebuie. Dacă ai ceva respect pentru omenire şi nu vrei să îi calci în picioare, e ok. Dar dacă nu, cu atât mai bine. Cineva a spus odată că lumea în care trăim este ca o junglă. Cel mai tare, cel mai învăţat, cel mai descurcăreţ … învinge. Restul… pff, ce contează? Dacă ai mai multă educaţie şi eşti mai capabil decât ceilalţi, este tot ce contează.
Şi aşa ne-am învăţat să trăim. Perseverând, stând în picioare şi în final, când reuşeşti -sau ai impresia că ai reuşit- să îi priveşti pe toţi ceilalţi(măcar în sinea ta, dacă nu şi pe faţă) ca pe nişte nimicuri.
Ori din eşec în eşec, pentru că nu eşti suficient de bun. Din depresie în depresie, ca mine poate, ascuns sub pat, fără dorinţa de a mai ieşi de acolo.
Dacă nu ai gândit aşa niciodată, poţi să apeşi pe x-ul din colţul drept al paginii şi să faci ceva mai productiv decât să citeşti bazaconiile mele.
Eu ştiu că am făcut-o de multe ori, voluntar sau involuntar. Eu sunt mai pocăită decât alţii, eu ştiu mai bine, eu cânt mai frumos, eu sunt mai bună, eu nu înjur, eu nu fac ce fac alţii.
În final însă, în ochii lui Dumnezeu, suntem cu toţii la fel. În final,orice deal ajunge să fie coborât şi orice vale ridicată.
Pentru că Dumnezeu nu se uită la statură, la educaţie, la frumuseţe, la capacitaţi şi aptitudini personale.
Dumnezeu a ales să îşi facă lucrarea cu oameni laşi, bâlbâiţi, săraci, abuzaţi, imorali, depresivi, îndoielnici, timizi, impulsivi, mici în ochii altora, lipsiţi de putere sau strălucire, oameni care nu erau nimic dar aveau o inimă mare pentru El şi o dorinţă nealterată de a-I face voia .
De ce? Pentru că a fi creştin nu înseamnă a-ţi câştiga un loc la dreapta lui Cristos. Locul tău a fost deja plătit la Golgota. Nu trebuie să aştepţi să fii perfect că să fii iubit de Dumnezeu.Trebuie să Îl iubeşti aşa cum eşti, fie că eşti cel mai bun sau cel din urmă. El, tot ce începe va duce la bun sfârşit.Nu prin meritele tale, nu prin ceea ce poţi tu, ci prin ceea ce El a făcut deja pentru tine, prin Fiul Său.
Sunt nebun în Cristos, sunt slab, sunt josnic, sunt dispreţuit, sunt chiar inexistent, pentru că El vrea aşa. Ca nimeni să nu se laude înaintea Lui cu ceea ce are, pentru că tot ceea ce avem (sănătate, acoperiş deasupra capului, mancare pentru trup şi îmbrăcaminte , virtuti ) vine de la El.
Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sã facã de rusine pe cele întelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sã facã de rusine pe cele tari.Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, si lucrurile dispretuite, ba încã lucrurile care nu sunt, ca sã nimiceascã pe cele ce sunt;pentru ca nimeni sã nu se laude înaintea lui Dumnezeu.
De câte ori ţi s-a zis, când erai copil, că ceea ce faci nu e bine făcut?
De câte ori ţi s-a zis asta, adult fiind?
De câte ori ai spus altora că nu sunt în stare de nimic şi apoi, te-ai uitat la tine şi în sinea ta ai gândit “Eu pot face asta de 100 de ori mai bine!”
Fiecare dintre noi a trecut pe aici, măcar odată în viaţa lor.
Ba am fost sus, ba am fost jos, uneori de prea multe ori aruncată la pământ sau ascunsă sub pat, pentru că în ochii unora nu valoram nimic. Alteori, cocoţată sus de tot, pentru că nimeni din jurul meu nu era în stare să facă ceea ce fac eu.
Când e vorba de alţii însă, raportaţi la ceea ce spune Scriptura, trăim într-o societate care, după părerea mea, s-a învăţat cu ideea că în viaţa asta trebuie să tragi tare, să atingi absolutul în orice faci şi orice ar fi, oricât de greu ar fi, să nu cumva să îţi permiţi luxul să cazi.
Încă din scoală, cine e codaş, e privit ca pe un codaş în tot ceea ce face. Rezistă cine poate. Învaţă cât mai mult, dă din coate până ajungi unde trebuie. Dacă ai ceva respect pentru omenire şi nu vrei să îi calci în picioare, e ok. Dar dacă nu, cu atât mai bine. Cineva a spus odată că lumea în care trăim este ca o junglă. Cel mai tare, cel mai învăţat, cel mai descurcăreţ … învinge. Restul… pff, ce contează? Dacă ai mai multă educaţie şi eşti mai capabil decât ceilalţi, este tot ce contează.
Şi aşa ne-am învăţat să trăim. Perseverând, stând în picioare şi în final, când reuşeşti -sau ai impresia că ai reuşit- să îi priveşti pe toţi ceilalţi(măcar în sinea ta, dacă nu şi pe faţă) ca pe nişte nimicuri.
Ori din eşec în eşec, pentru că nu eşti suficient de bun. Din depresie în depresie, ca mine poate, ascuns sub pat, fără dorinţa de a mai ieşi de acolo.
Dacă nu ai gândit aşa niciodată, poţi să apeşi pe x-ul din colţul drept al paginii şi să faci ceva mai productiv decât să citeşti bazaconiile mele.
Eu ştiu că am făcut-o de multe ori, voluntar sau involuntar. Eu sunt mai pocăită decât alţii, eu ştiu mai bine, eu cânt mai frumos, eu sunt mai bună, eu nu înjur, eu nu fac ce fac alţii.
În final însă, în ochii lui Dumnezeu, suntem cu toţii la fel. În final,orice deal ajunge să fie coborât şi orice vale ridicată.
Pentru că Dumnezeu nu se uită la statură, la educaţie, la frumuseţe, la capacitaţi şi aptitudini personale.
Dumnezeu a ales să îşi facă lucrarea cu oameni laşi, bâlbâiţi, săraci, abuzaţi, imorali, depresivi, îndoielnici, timizi, impulsivi, mici în ochii altora, lipsiţi de putere sau strălucire, oameni care nu erau nimic dar aveau o inimă mare pentru El şi o dorinţă nealterată de a-I face voia .
De ce? Pentru că a fi creştin nu înseamnă a-ţi câştiga un loc la dreapta lui Cristos. Locul tău a fost deja plătit la Golgota. Nu trebuie să aştepţi să fii perfect că să fii iubit de Dumnezeu.Trebuie să Îl iubeşti aşa cum eşti, fie că eşti cel mai bun sau cel din urmă. El, tot ce începe va duce la bun sfârşit.Nu prin meritele tale, nu prin ceea ce poţi tu, ci prin ceea ce El a făcut deja pentru tine, prin Fiul Său.
Sunt nebun în Cristos, sunt slab, sunt josnic, sunt dispreţuit, sunt chiar inexistent, pentru că El vrea aşa. Ca nimeni să nu se laude înaintea Lui cu ceea ce are, pentru că tot ceea ce avem (sănătate, acoperiş deasupra capului, mancare pentru trup şi îmbrăcaminte , virtuti ) vine de la El.
BARFA....
Barfa este unealta omului cu sufletul incarcat de ura, de lasitate si minciuna.
Este lopata care sapa la temelia cetatii unei colectivitati pentru a-i scadea taria.
Barfa este in opozitie totala cu compasiunea, iubirea si increderea.
Fii si fiicele ei sunt neincrederea, agresivitatea, falsitatea, gelozia, frica, mania, ura.
Cel mai mare efect al ei, frate, sora, prietene, vere, este ca ma impiedica sa te cunosc. Sunt lipsit de vraja cuvintelor tale, de bucuria revederii tale. Barfa ma face sa te privesc cu suspiciune si sa-mi te inchipui ca un monstru hidos. Aceasta otrava ma impiedica sa te vad asa cum esti draga frate, sora, vere, prietene.
Cum se manifesta barfa ? stim asta. Un om de nimic incearca sa-si creasca importanta incepand sa vorbeasca despre ceilalti ca un mare cunoscator: "Acela-i egoist !", "Acela-i lipsit de inocenta!", "Acela-i un betiv notoriu!" ... . DRAGA barfitorule si ce daca ? Daca un om a avut un defect minor in aceasta viata el merge mai departe. A cazut, a vazut adevarul si s-a ridicat gata de lupta. Tu insa, suflet murmurand, continui ca de fiecare data, sa cobori nemuritorul din fiecare din noi de pe piedestal.
Tie-ti place mocirla, noroiul. Tie iti place sa-i vezi pe ceilalti murdariti si intinati.Tu nu vrei sa vezi in nimeni un frate, o sora, un prieten. Tu te hranesti cu suferinta pe care o provoci caci asta te face sa te crezi puternic, te face sa crezi ca ai controlul asupra celorlalti, poate chiar incepi sa te crezi un LIDER de oameni.
Este ironic, caci un lider este acela care s-a invins pe el, si-a invins mania, orgoliul, impuritatiile si a devenit lumina.
Un lider este cel care le arata celorlalti calea pe care trebuie s-o urmeze si toti simt in inima lor ca acolo este adevarul"Barfa este arma celui slab , este arma celui ascuns si ipocrit,,.
Barfa este unealta omului cu sufletul incarcat de ura, de lasitate si minciuna.
Este lopata care sapa la temelia cetatii unei colectivitati pentru a-i scadea taria.
Barfa este in opozitie totala cu compasiunea, iubirea si increderea.
Fii si fiicele ei sunt neincrederea, agresivitatea, falsitatea, gelozia, frica, mania, ura.
Cel mai mare efect al ei, frate, sora, prietene, vere, este ca ma impiedica sa te cunosc. Sunt lipsit de vraja cuvintelor tale, de bucuria revederii tale. Barfa ma face sa te privesc cu suspiciune si sa-mi te inchipui ca un monstru hidos. Aceasta otrava ma impiedica sa te vad asa cum esti draga frate, sora, vere, prietene.
Cum se manifesta barfa ? stim asta. Un om de nimic incearca sa-si creasca importanta incepand sa vorbeasca despre ceilalti ca un mare cunoscator: "Acela-i egoist !", "Acela-i lipsit de inocenta!", "Acela-i un betiv notoriu!" ... . DRAGA barfitorule si ce daca ? Daca un om a avut un defect minor in aceasta viata el merge mai departe. A cazut, a vazut adevarul si s-a ridicat gata de lupta. Tu insa, suflet murmurand, continui ca de fiecare data, sa cobori nemuritorul din fiecare din noi de pe piedestal.
Tie-ti place mocirla, noroiul. Tie iti place sa-i vezi pe ceilalti murdariti si intinati.Tu nu vrei sa vezi in nimeni un frate, o sora, un prieten. Tu te hranesti cu suferinta pe care o provoci caci asta te face sa te crezi puternic, te face sa crezi ca ai controlul asupra celorlalti, poate chiar incepi sa te crezi un LIDER de oameni.
Este ironic, caci un lider este acela care s-a invins pe el, si-a invins mania, orgoliul, impuritatiile si a devenit lumina.
Un lider este cel care le arata celorlalti calea pe care trebuie s-o urmeze si toti simt in inima lor ca acolo este adevarul"Barfa este arma celui slab , este arma celui ascuns si ipocrit,,.
duminică, 10 mai 2009
Nu am om care sa ma arunce in scaldatoare
Evanghelia din "Duminica Slabanogului" ne descopera ca "in Ierusalim era o Scaldatoare a Oilor, numita Vitezda, care avea cinci pridvoare. In acelea zacea o multime de bolnavi: orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci ingerul Domnului se pogora la vreme in scaldatoare si tulbura apa. Si cel ce intra cel dintai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos de orice boala era stapanit" (Ioan 5, 1-4). Din multimea celor aflati in suferinta, evanghelistul se opreste asupra unui om, un paralitic. El suferea de acesta boala de 38 de ani. Hristos il intalneste si il intreaba daca doreste sa se faca sanatos. Acesta ii raspunde: "Doamne, om nu am ca, atunci cand se tulbura apa, sa ma arunce in scaldatoare. Pana ce vin eu, coboara altul inaintea mea" (Ioan 5,7)
Am intalnit de multe ori expresia "nu am om care sa ma arunce in scaldatoare". Expresia nu facea aluzie la Biserica, la dorinta de vindecare, ci la reusita imediata.
Omul de astazi nu-si mai pune problema in termeni de vrednicie sau nevrednicie. Pentru el nu mai este important sa stie daca este inzestrat sa faca anumite lucruri. Se crede bun la toate. Pentru el este important sa fie in "apa tulburata" de omul impatimit, nu de inger. Sa fie cat mai adanc inradacinat in lume. El crede ca esti om atat cat stii sa te descurci in societate, nu cat cuprins launtric ai.
Asta e lumea in care traim. Spune-i unui roman (pe ei ii cunosc mai bine), ca ai o treaba de rezolvat si vei vedea ca se va gasi cineva sa se angajeze, fara rezerve, in a te rezolva. E omul care "arunca in scaldatoare". Ajuns in aceasta scaldatoare, ajungi sa "mergi" mai usor prin lume. Paradoxul e urmatorul: cu cat te misti mai usor in lume in acest fel, cu atat esti mai intepenit in a te misca in Imparatia Cerurilor. De ce? Pentru ca mersul din aceasta lume e doar pentru a risipi si a saraci. Iar acest mod de miscare, nu-ti poate asigura "plimbarea" in lumea de dincolo. Nu intamplator se canta in Biserica "toata grija cea lumeasca sa o lepadam".
Asa cum se spune despre Biserica Ortodoxa ca este invechita, ca refuza noul, ca nu vrea sa se modernizeze, la fel este privit si omul care intra intr-o alta scaldatoare: in Biserica. Acest om nu intra pentru a profita de ceilalti, ci pentru a se vindeca si astfel, iesit in lume, el nu poate aduce decat tamaduire.
Dar acest om al Bisericii, nu stie sa insele, sa minta, sa fure. E un om icomod pentru cel scufundat in lume, caci nu lasa loc de insotire. Omul scaldat in grijile lumii, e omul care cauta solutii. Cel coborat in viata Bisericii nu mai are cautari, el a gasit. El nu mai alearga printre ceilalti. Dimpotriva, doreste sa se odihneasca in ei.
Omul lumii se crede sanatos, nu are nevoie de tulburarea apei de catre inger. Isi doarme lenea unui trup obosit de senzatii tari. E omul stors de prezentul lipsit de sensuri. Ce va fi dincolo de sfarsitul chipului acestei lumi, nu-l intereaza pe acest om. Nevoia de a corespunde vremurilor, l-a indemnat sa se scalde in lumea inutilului. El crede ca totul poate fi adunat si consumat. Ce trist! E totusi bolnav, e slabanogit, vine vesnicia si el nu va mai putea merge niciodata. Expresia “Nu am om care sa mă arunce în scăldătoare!” este una folosită adeseori pentru a exprima lipsa unei cunoştinţe, a unei persoane care să pună o vorbă bună pentru a obţine un favor, un post mai bun, o promovare….
Nu mulţi cunosc însă că această expresie este de origine biblică şi a fost rostită de slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda în faţa lui Iisus, pentru ai explica cum a rabdat 38 de ani la marginea scaldatorii, cu nadejdea ca intr-o zi va veni un om care-l va ajuta sa se coboare in scăldătoare imediat după tulburarea apei, pentru a-şi redobândi sănătatea.
Acest om a apărut într-o bună zi…era mai mult decât un om, era Iisus Fiul lui Dumnezeu, care şi-a arătat puterea vindecându-l pe slăbănog numai cu cuvântul.
Nu avea om dar a găsit pe Dumnezeu!
Redăm mai jos căteva fragmente grăitoare din predica IPS Antonie Plămădeală de la Duminica vindecării slăbănogului la scăldătoarea Vitezda:
“ Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă să purtăm grijă unii faţă de alţii, să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.
Se plâng unii că nu sunt iubiţi. Dar oare s-au gândit să iubească şi ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubeşte. Ea îl bucură întâi pe acela, deşi ea se întoarce apoi şi dinspre cel iubit. „Cel ce-si iubeşte fraţii, spune Sf. Ciprian, e onorat la rândul său cu preţul iubirii” (Despre gelozie si invidie, 16).
Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu ştia Pilat ce spune. Sau poate ştia. In socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valorează omul în faţa voastră, îl condamnaţi pe nedrept, dintr-o ambiţie pe care eu n-o înţeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr!
„Iată Omul!” — omul pe care îl reclamaţi că a vrut să se facă rege. Are el acum înfăţişarea unui rege? „Iată-l pe împăratul vostru”, a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritaţi. Desfigurat. Bătut. Desfiinţat ca om! „Să-l răstignesc pe împăratul vostru?” - „Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma, au răspuns, „şi dacă nu-L răstigneşti, nu eşti prieten al Cezarului”.
Si au răstignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat, şi complicitatea lui e cu atât mai gravă, cu cât Il ştia si Il declara nevinovat. Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a omului pentru alţii, a Omului Iisus Hristos care se născuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El.
„Iată Omul! …. Ecce Homo!”
Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi trebuit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva!
Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul de 38 de ani!
Iată Omul pe care-L aşteptăm şi noi. Pentru că avem si noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai putini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece. »
Evanghelia din "Duminica Slabanogului" ne descopera ca "in Ierusalim era o Scaldatoare a Oilor, numita Vitezda, care avea cinci pridvoare. In acelea zacea o multime de bolnavi: orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci ingerul Domnului se pogora la vreme in scaldatoare si tulbura apa. Si cel ce intra cel dintai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos de orice boala era stapanit" (Ioan 5, 1-4). Din multimea celor aflati in suferinta, evanghelistul se opreste asupra unui om, un paralitic. El suferea de acesta boala de 38 de ani. Hristos il intalneste si il intreaba daca doreste sa se faca sanatos. Acesta ii raspunde: "Doamne, om nu am ca, atunci cand se tulbura apa, sa ma arunce in scaldatoare. Pana ce vin eu, coboara altul inaintea mea" (Ioan 5,7)
Am intalnit de multe ori expresia "nu am om care sa ma arunce in scaldatoare". Expresia nu facea aluzie la Biserica, la dorinta de vindecare, ci la reusita imediata.
Omul de astazi nu-si mai pune problema in termeni de vrednicie sau nevrednicie. Pentru el nu mai este important sa stie daca este inzestrat sa faca anumite lucruri. Se crede bun la toate. Pentru el este important sa fie in "apa tulburata" de omul impatimit, nu de inger. Sa fie cat mai adanc inradacinat in lume. El crede ca esti om atat cat stii sa te descurci in societate, nu cat cuprins launtric ai.
Asta e lumea in care traim. Spune-i unui roman (pe ei ii cunosc mai bine), ca ai o treaba de rezolvat si vei vedea ca se va gasi cineva sa se angajeze, fara rezerve, in a te rezolva. E omul care "arunca in scaldatoare". Ajuns in aceasta scaldatoare, ajungi sa "mergi" mai usor prin lume. Paradoxul e urmatorul: cu cat te misti mai usor in lume in acest fel, cu atat esti mai intepenit in a te misca in Imparatia Cerurilor. De ce? Pentru ca mersul din aceasta lume e doar pentru a risipi si a saraci. Iar acest mod de miscare, nu-ti poate asigura "plimbarea" in lumea de dincolo. Nu intamplator se canta in Biserica "toata grija cea lumeasca sa o lepadam".
Asa cum se spune despre Biserica Ortodoxa ca este invechita, ca refuza noul, ca nu vrea sa se modernizeze, la fel este privit si omul care intra intr-o alta scaldatoare: in Biserica. Acest om nu intra pentru a profita de ceilalti, ci pentru a se vindeca si astfel, iesit in lume, el nu poate aduce decat tamaduire.
Dar acest om al Bisericii, nu stie sa insele, sa minta, sa fure. E un om icomod pentru cel scufundat in lume, caci nu lasa loc de insotire. Omul scaldat in grijile lumii, e omul care cauta solutii. Cel coborat in viata Bisericii nu mai are cautari, el a gasit. El nu mai alearga printre ceilalti. Dimpotriva, doreste sa se odihneasca in ei.
Omul lumii se crede sanatos, nu are nevoie de tulburarea apei de catre inger. Isi doarme lenea unui trup obosit de senzatii tari. E omul stors de prezentul lipsit de sensuri. Ce va fi dincolo de sfarsitul chipului acestei lumi, nu-l intereaza pe acest om. Nevoia de a corespunde vremurilor, l-a indemnat sa se scalde in lumea inutilului. El crede ca totul poate fi adunat si consumat. Ce trist! E totusi bolnav, e slabanogit, vine vesnicia si el nu va mai putea merge niciodata. Expresia “Nu am om care sa mă arunce în scăldătoare!” este una folosită adeseori pentru a exprima lipsa unei cunoştinţe, a unei persoane care să pună o vorbă bună pentru a obţine un favor, un post mai bun, o promovare….
Nu mulţi cunosc însă că această expresie este de origine biblică şi a fost rostită de slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda în faţa lui Iisus, pentru ai explica cum a rabdat 38 de ani la marginea scaldatorii, cu nadejdea ca intr-o zi va veni un om care-l va ajuta sa se coboare in scăldătoare imediat după tulburarea apei, pentru a-şi redobândi sănătatea.
Acest om a apărut într-o bună zi…era mai mult decât un om, era Iisus Fiul lui Dumnezeu, care şi-a arătat puterea vindecându-l pe slăbănog numai cu cuvântul.
Nu avea om dar a găsit pe Dumnezeu!
Redăm mai jos căteva fragmente grăitoare din predica IPS Antonie Plămădeală de la Duminica vindecării slăbănogului la scăldătoarea Vitezda:
“ Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă să purtăm grijă unii faţă de alţii, să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.
Se plâng unii că nu sunt iubiţi. Dar oare s-au gândit să iubească şi ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubeşte. Ea îl bucură întâi pe acela, deşi ea se întoarce apoi şi dinspre cel iubit. „Cel ce-si iubeşte fraţii, spune Sf. Ciprian, e onorat la rândul său cu preţul iubirii” (Despre gelozie si invidie, 16).
Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu ştia Pilat ce spune. Sau poate ştia. In socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valorează omul în faţa voastră, îl condamnaţi pe nedrept, dintr-o ambiţie pe care eu n-o înţeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr!
„Iată Omul!” — omul pe care îl reclamaţi că a vrut să se facă rege. Are el acum înfăţişarea unui rege? „Iată-l pe împăratul vostru”, a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritaţi. Desfigurat. Bătut. Desfiinţat ca om! „Să-l răstignesc pe împăratul vostru?” - „Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma, au răspuns, „şi dacă nu-L răstigneşti, nu eşti prieten al Cezarului”.
Si au răstignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat, şi complicitatea lui e cu atât mai gravă, cu cât Il ştia si Il declara nevinovat. Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a omului pentru alţii, a Omului Iisus Hristos care se născuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El.
„Iată Omul! …. Ecce Homo!”
Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi trebuit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva!
Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul de 38 de ani!
Iată Omul pe care-L aşteptăm şi noi. Pentru că avem si noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai putini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece. »