Cum imi aleg un duhovnic?

Care sunt criteriile după care să îmi aleg duhovnicul?
De ce sunt mai sporiţi duhovnicii de la mănăstire?
Nu greşesc alegându-mi un duhovnic de mir?

Discuţiile dintre cei care se apropie de Biserică şi cei care merg la slujbe de ani de zile sunt, pentru cei dintâi, prilejuri de lămurire, prilejuri de a dobândi răspunsuri la întrebările care îi frământă.



Raspunsul unui om poate fi mai de folos decat citirea unei carti intregi. Raspunsul venit in urma unei experiente are o mare valoare pentru cel care nu are timp sau nu are tragere de inima sa caute acest raspuns in carti.

Exista doua feluri de intrebari: unele simple, al caror raspuns poate fi dat de catre orice crestin care are o experienta de ani de zile in viata liturgica a Bisericii, si altele grele, al caror raspuns necesita o experienta duhovniceasca foarte inalta, in lipsa caruia problema discutata poate fi inteleasa gresit.

La astfel de probleme ii este mult mai de folos omului sa afle direct raspunsurile Sfintilor Parinti sau ale parintilor imbunatatiti din vremurile noastre.

Totusi, oamenii nu au timp (sau se lenevesc) sa cerceteze scrierile duhovnicesti. Raspunsurile pe care le obtin intrebandu-i pe altii nu sunt insa la aceeasi masura. Ba mai mult inca, daca cel care raspunde are o oarecare agonisire strict intelectuala din citirea cartilor sfinte, va putea da raspunsuri nepotrivite, nefiind in stare sa se foloseasca asa cum trebuie de cele citite. Pentru ca invatatura ortodoxa nu este un simplu curs de filosofie pe care, dupa ce il invata, cineva poate da raspunsuri precise la orice intrebare privitoare la cunostintele prezentate in curs.

Invatatura crestina nu poate fi inteleasa decat de catre cei care isi armonizeaza cunoasterea cu trairea. Hristos nu vine automat in inimile celor care citesc mii de pagini din cartile duhovnicesti, fie ele si toate volumele din Filocalie plus colectia de Parinti si scriitori bisericesti. Hristos vine la cei care merg pe calea cea ingusta a Evangheliei.

Ar fi bine ca oamenii sa ii intrebe pe preoti despre nelamuririle lor. Numai ca aceasta se intampla abia dupa ce oamenii constientizeaza importanta legaturii cu preotul, si nevoia unui preot care sa ii calauzeasca pe drumul spre rai.

Pana sa inteleaga nevoia unei calauze, cei care vin de putina vreme la biserica isi fauresc un sistem propriu de intelegere a credintei crestine.

Lumea exterioara, cu contradictiile ei, cu poticnirile ei, cu ciudateniile ei, il determina pe om sa isi creeze anumite baraje de aparare. Omul cauta un echilibru, inventeaza mijloace de supravietuire, se simte ca un animal incoltit care se lupta sa nu fie nimicit de cei mai puternici decat el. Omul isi creeaza propriul mod de a vedea lumea, de a o intelege, de a-i raspunde. Cati oameni, atatea filosofii.

In momentul in care omul se apropie de Biserica are tendinta de a o supune aceluiasi filtru prin care trece tot ce il inconjoara: are tendinta de a-si forma o viziune protestantizata a Bisericii. Aceasta atitudine este fireasca in masura in care el nu a inteles ca Biserica este Trupul lui Hristos, Trup caruia el ii este madular, sau Trup din care este chemat sa faca parte, daca nu a primit inca Taina Botezului.

La inceput, omul se vrea un simplu observator, un analist al vietii bisericesti. Incetul cu incetul, el constientizeaza tensiunea dintre filosofia proprie si viata Bisericii. Isi da seama ca Biserica este locul in care nu numai "grija cea lumeasca" trebuie sa o lepadam, ci trebuie sa lepadam si toata intelepciunea cea desarta a acestei lumi. Atunci se afla intr-un moment de cumpana: ori imbratiseaza Ortodoxia, si isi modeleaza viata dupa invatatura si filosofia Bisericii, ori ramane cu idolii sai, fiind ortodox prin Botez, dar protestant prin gandire (protestant nu in sensul limitat in care ar considera icoanele chipuri cioplite sau in care ar nega importanta Sfintei Traditii, ci in sensul in care ar pretui mai mult punctul sau de vedere, propriile sale opinii, decat adevarul pe care il propovaduieste Biserica).

Exista mai multe motive pentru care unii prefera sa fie "protestanti". Nu sunt de acord cu posturile, care li se par aspre, sau nu vor sa inteleaga ca invatatura despre reincarnare este eretica. Nu vor sa sarute mana preotului, sub pretext ca si acesta este pacatos ca toti ceilalti, sau nu vor sa inteleaga ca omul nu se trage nici din maimuta, nici din peste si nici din cine stie ce lighioana preistorica. Åi pentru ca nu vor sa se smereasca, dar pentru ca totusi se tem sa nu isi piarda mantuirea, ei vin la biserica, ba chiar se spovedesc dupa cum cred ei ca e mai bine, si nu rareori ajung si la Sfantul Potir, convinsi ca sunt pe drumul cel bun.

Nu trebuie judecati prea aspru: dintre ei unii, mai devreme sau mai tarziu, isi vor intelege greseala si vor porni pe drumul cel bun. Oscilarile lor au fost doar pasi marunti, ocolisuri trecatoare, dar care si-au aflat in cele din urma sfarsitul. Nimeni nu vine la biserica sfant. Conceptiile noastre sunt pe masura trairii noastre. "Cine se roaga este teolog, si cine cu adevarat este teolog se roaga", spune un cuvant de demult. Altfel spus: "Cine traieste ortodox gandeste ortodox, si cine gandeste ortodox, traieste ortodox". Trairea si filosofia sunt interdependente. Este firesc ca cei care vin de putina vreme la biserica sa aiba foarte multe minusuri nu numai in ceea ce priveste cunostintele lor religioase, ci si in ceea ce priveste modul in care sunt receptate aceste cunostinte.

Numai cei care persista in idolatria lor religioasa, numai cei care nu vor cu nici un chip sa se rupa de modul protestant de intelegere a Ortodoxiei, numai acestia sunt fii vitregi ai Bisericii.

Exista oameni care, spre deosebire de protestantii la care am facut referire in randurile de mai sus, au ajuns la biserica tocmai pentru ca au fost sufocati de idolii lor. S-au saturat sa aiba puncte de vedere discutabile, s-au saturat sa isi tot modifice parerile in functie de elemente variabile, s-au saturat de nestatornicie. Cameleonismul i-a dus intr-o fundatura in care aveau de ales intre a-si nega starea de fapt, pacalindu-se pe ei insisi ca totul e in regula, a ajunge la disperarea care poate degenera in sinucidere si a alerga la Dumnezeu, Cel care poarta de grija tuturor fapturilor Sale.

In momentul in care omul are curajul sa alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el vine in Biserica hotarat sa se lepede de toate caderile sale si sa paraseasca toata filosofia cea desarta care i-a intunecat mintea.

Ritmul in care oamenii dobandesc un mod de intelegere ortodox asupra Bisericii si a lumii intregi este asemanator cu ritmul in care ei sporesc in lupta cu patimile si cu poftele care le-au intinat sufletele.

Multi ar vrea sa devina sfinti intr-o clipa, sa se vindece pentru totdeauna de caderile lor si sa nu mai cunoasca decat virtutea. Dar, cu tot elanul lor, nu rezista mult in aceasta stare proprie incepatorilor. Razboiul pentru tamaduirea sufletului este de durata. Tot asa, multi ar vrea ca intr-o clipa sa paraseasca propriul mod de intelegere a adevarului, si sa dobandeasca asa numitul cuget al Bisericii, ar vrea sa dobandeasca intelepciunea Sfintilor Parinti. Numai ca aceasta intelepciune nu se dobandeste la comanda: e nevoie de lepadare de sine, de o nevointa apriga si mai ales de primirea harului dumnezeiesc pentru ca un intelept al acestei lumi sa primeasca intelepciunea cea adevarata.

In momentul in care cineva vine la biserica hotarat sa renunte la adevarurile relative care nu au facut altceva decat sa usuce sufletul si sa primeasca invatatura ortodoxa, contactul cu preotul si cu ceilalti credinciosi este de o importanta covarsitoare.

Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de intalnire. Ci vom incerca sa atragem atentia asupra anumitor situatii nedorite, care totusi nu sunt rare.

Vom prezenta aici trei dintre aceste sfaturi, fara a avea intentia de a trata cu amanuntime subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii fata de probleme cum sunt: cat de deasa trebuie sa fie spovedania, care sunt pacatele care nu trebuie spuse la spovedanie si daca nu este mai buna spovedania la un ieromonah decat spovedania la un preot de mir.

"Trebuie sa te spovedesti si sa te impartasesti de patru ori pe an, ca asa invata Biserica..." Iata unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primeste cineva care vine la biserica de la unii care isi inchipuie ca au o "experienta vasta" in trairea ortodoxa si care, fara a-si fi tamaduit propriul suflet, incearca sa ii vindece pe altii.

De cate ori ar trebui sa se spovedeasca credinciosii intr-un an? Daca am da un raspuns precis, daca am spune un numar mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul reprodus mai sus ne-am afla intr-o inselare pe care o vom da in vileag.

Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc oamenii? Ca sa ia iertare de pacate si sa inceapa lupta cea buna pentru dobandirea mantuirii. Acest inceput bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei care sunt opriti de la impartasanie, pentru o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, nu sunt opriti de la a duce lupta cea buna. Ci dimpotriva.

Daca oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de pacate, ar trebui sa ne intrebam nu de cate ori pe an ar trebui sa ne spovedim, ci cat de des pacatuim, cat de des facem pacate care ne rup de Dumnezeu.

Este adevarat ca orice pacat intineaza sufletul, si nu putem spune ca dupa ce am facut pacate mici sufletele noastre au ramas curate.

Care sunt pacatele pentru care trebuie sa ne spovedim fara sovaiala, si care sunt pacatele pentru care putem astepta spovedania din urmatorul post? Nici aceasta intrebare nu poate primi un raspuns constand intr-o lista iezuita, care sa contina perioada in care ar trebui spovedit fiecare pacat inainte de a se inradacina in suflet.

O atitudine modernista o au preotii care considera ca in vremurile de apostazie in care traim ar putea face pogoraminte pe masura, astfel incat crestinii sa se spovedeasca macar de doua ori pe an, de Pasti si de Craciun, daca nu pot in fiecare din cele patru posturi.

O boala avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumita doctorie se vindecau in cateva zile. Dar de la un an la altul, boala a inceput sa ia forme din ce in ce mai grave. Doctorii, ingrijorati de evolutia ei, s-au multumit sa afirme ca doctoria trebuie luata in cantitati din ce in ce mai mici.

O intrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar raspunde intr-un glas: Nuuuu.

O intrebare pentru adulti: Ar putea da roade un astfel de tratament? Raspunsul nu este greu de gasit: "Nu. Numai daca tratamentul initial, fiind gresit, a fost mai ineficient decat cel din urma. Numai daca doctoria era data initial intr-o cantitate prea mare".

In cazul epidemiei de pacate care domneste astazi nu putem spune ca spovedania in cele patru posturi este prea deasa. Nu putem fi de acord cu preotii care, din prea multa dragoste pentru credinciosi, sunt prea ingaduitori.

"Imi este frica sa nu pierd credinciosii daca nu sunt atat de ingaduitor..." - spunea un slujitor al altarului. Tocmai ca sa nu se piarda, credinciosii au nevoie de spovedanie cat mai deasa. Nu este o dovada de dragoste din partea doctorului sa lase ca boala pacientilor sa se agraveze, ca nu cumva tratamentul sa produca indispozitii bolnavilor. Dovada dragostei ar fi sa ii cerceteze imediat ce au aflat de primele simptome ale bolii.

Privitor la spovedania foarte deasa, trebuie amintit si faptul ca au existat credinciosi care au ajuns la o inalta parere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns sa se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns sa confunde deasa spovedanie cu un semn al sporirii duhovnicesti, si au transformat spovedania intr-o cale de a se lauda in fata preotului cu virtutile lor: in loc sa spovedeasca faptul ca isi judeca aproapele sau ca sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca sa para cat mai sporiti in ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situatii nu sunt multe. Åi nu trebuie sa fie o piatra de poticnire pentru cei care isi dau seama ca au nevoie de spovedanie deasa.

Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: "La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele. Numai in spovedaniile de la manastiri parintele te ia la puricat. Aici, in lume, preotii sunt mai intelegatori, vad altfel lucrurile...".

Acest sfat este dat de obicei de catre crestinii cu viata caldicica celor care vor sa afle cat mai multe despre spovedanie.

Experienta primei spovedanii este hotaratoare. Daca prima spovedanie este facuta asa cum trebuie, omul incepe cu adevarat o viata noua. Tocmai de aceea diavolul incearca sa transforme aceasta Taina intr-o practica banala. In cartile monahale se fac dese referiri la ravna incepatorilor: cei care iau asupra lor crucea calugariei sunt povatuiti sa pastreze cu grija aceasta ravna, ca pe o comoara. O ravna asemanatoare o au cei care se spovedesc pentru prima data. De aceasta prima spovedanie depinde in mare masura viitorul lor duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternica.

Daca la aceasta spovedanie sunt trecute cu vederea anumite pacate, sufletul nu poate primi tamaduirea. La citirea rugaciunilor de dezlegare preotul spune credinciosilor ca "orice pacate veti ascunde, indoite le veti avea...".

Este foarte greu acest cuvant, dar cine nu tine seama de el contesta intreaga procedura de tamaduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, sa poata fi cioplit cu dalta. Nu exista o procedura magica de tamaduire a sufletului. Cine respinge invatatura Bisericii despre spovedanie nu poate primi iertarea pacatelor.

Nu putem deci inventa o noua cale de tamaduire a sufletelor. Daca oamenii nu isi spovedesc pacatele, nu se vor putea indrepta. Daca ar fi stat in puterea oamenilor sa se indrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie.

Diferentierea intre spovedania de manastire si spovedania de parohie este unul dintre indiciile ca oamenii au o conceptie gresita in privinta acestei Sfinte Taine. Majoritatea duhovnicilor de la manastiri au o alta randuiala de spovedanie decat duhovnicii de parohie: spovedesc dupa indreptarele de spovedanie sau pun intrebarile din Moliftelnic. Este firesc ca atunci cand un preot de manastire sta si da sfaturi pentru indreptarea fiecarui pacat, credinciosul se simte mai folosit duhovniceste. Nu judecam aici de ce, de regula, preotii de mir sunt mai ingaduitori la spovedanie decat preotii din manastiri (e adevarat ca uneori cei din urma folosesc indreptare de spovedanie care contin si pacate discutabile: "m-am rugat la Dumnezeu avand ochii inchisi..."; sunt scrieri duhovnicesti in care se recomanda inchiderea ochilor la rugaciune tocmai pentru ca mintea sa se adune mai bine. Oricum, spovedaniile in care se tine seama de aceste indreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor facute la intamplare, dupa criterii subiective si indoielnice).

Repetam: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care de regula preotii de manastire dau dovada de mai multa acrivie in ceea ce priveste spovedania. Ci ne vom ocupa de celalalt aspect, si anume al atitudinii unor credinciosi fata de spovedania la preotul de manastire si la preotul de parohie.

"La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele..." Asemenea atitudine fata de spovedanie este gresita. Unul dintre cele mai pacatele care intra cel mai lesne in aceasta categorie sunt cele legate de viata intima a sotilor.

Adoptand o atitudine protestanta, unii soti nu mai inteleg familia ca pe o cale a implinirii iubirii, in care pruncii sunt o binecuvantare de la Dumnezeu, ci o inteleg ca pe un mijloc de satisfacere a poftelor si a dorintelor egoiste, copiii nefiind decat piedici nedorite sau putin dorite. Numarul mare de avorturi arata ca oamenii nu inteleg deloc legatura dintre dragostea trupeasca si rodul acesteia care sunt copiii.

Toti crestinii stiu ca avortul este un mare pacat. Dar nu toti crestinii au o conceptie crestina in ceea ce priveste unirea trupeasca. Respingand rodul, ei resping de fapt ceea ce este dragoste; transforma unirea trupeasca in satisfacerea poftelor trupesti.

Amintim aici faptul ca unele mijloace anticonceptionale nu fac altceva decat sa ucida embrionul abia format, si femeile care le folosesc nu fac altceva decat avorturi in serie (care, chiar daca nu sunt constientizate ca atare, tot crime sunt). Asa-numitele "pilule post-contact" omoara embrionii. Steriletul impiedica numai dezvoltarea embrionului, nu si formarea acestuia, si determina implicit avorturi incipiente (in marea majoritate a cazurilor aceste avorturi nu sunt simtite de catre femeile care nici nu isi dau seama ca au fost mame, embrionul eliminat la perioada de necuratie neavand prea mult timp si nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai putin crime decat avorturile programate).

Se poate pune intrebarea: ce legatura are folosirea steriletului cu alegerea duhovnicului? Cum un autor isi permite sa amestece doua subiecte atat de diferite, cel al povatuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticonceptionale?18

O astfel de intrebare ar trada insa imaturitate duhovniceasca. Credinta ortodoxa nu este traita numai in spatii cu o traire spirituala aleasa. Nu toti fiii Bisericii isi petrec vremea ocupandu-se de sufletul lor. Unii isi impart timpul liber intre slujba de duminica, singurul moment duhovnicesc din saptamana, si momentele de satisfacere a diferitelor patimi. Dar scopul Bisericii nu este de a se ocupa numai de oile cele cuminti, ci este de a-i aduce pe toti la mantuire. In aceasta situatie, a nu face referire la un pacat in care cad unele dintre femeile care se considera crestine ar fi o dovada de ipocrizie (pacatul sotilor nu trebuie trecut cu vederea, doar femeia nu ramane insarcinata de una singura...).

Am adus in discutie acest subiect delicat dupa ce am ascultat cum un doctor crestin relata cu stupoare o parte din discutiile sale cu diferiti duhovnici. Era intrigat nu numai de faptul ca acestia le ingaduiau credinciosilor care se spovedeau la ei sa se pazeasca de a face copii, fara sa stie ca unele din aceste metode includeau avortul.

"Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit sa stie ca o femeie care are sterilet ramane insarcinata la fel de usor ca inainte. Ei ingaduiau asa ceva, desi erau foarte categorici impotriva avortului. Cand le-am spus ca de fapt ingaduiau avortul, chiar daca in faza incipienta, au ramas fara cuvinte...

Nu este greu de observat ca problema metodelor anticonceptionale nu este o simpla problema medicala sau o chestiune care tine numai de optiunea personala "“ fara implicatii spirituale, asa cum se considera de obicei, ci este in acelasi timp o problema duhovniceasca. Una este insa cand sotii pacatuiesc, pazindu-se sa faca copii, si alta este cand pacatuiesc, ucigand fara sa fie constienti copiii pe care i-au facut fara sa vrea.

Nu vom intra prea mult in acest subiect, pentru a nu ne indeparta de tema principala. Ne vom opri insa inca putin asupra intrebarii: "Care sunt pacatele care nu trebuie spuse la spovedanie?"

Un sfant si-a adus aminte ca in tineretea sa furase o smochina, si pentru acest pacat plangea cu frangere de inima. "Pentru o smochina? Asta este exagerare, altii fura fabrici intregi, si unul s-a gasit sa se pocaiasca pentru o smochina? Asta este exagerare..." Aceasta pozitie apartine celor care considera ca pacatele trebuie cantarite in functie de caderile marilor pacatosi, ale marilor hoti, criminali, desfranati, ...

Dar nu este asa. Pe masura ce urcam pe scara duhovniceasca, intelegem ca pacatele care mai inainte ni se pareau mici ne indepartau de Dumnezeu.

Ce este de facut? Trebuie ca cei care injura sa se spovedeasca de mai multe ori pe zi, dupa fiecare injuratura? Sau cei care se lupta cu patima fumatului sa alerge la spovedanie de fiecare data cand le vine sa aprinda o tigara?

Consideram nefolositoare prezentarea unei liste care sa contina pacatele care ar trebui spovedite fara zabava, si cele a caror spovedanie poate fi amanata. O astfel de lista nu poate fi decat gresita. Pentru ca oamenii nu sunt roboti, sa reactioneze fiecare la fel. Daca oamenii ar fi roboti, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila bisericeasca si ar citi de acolo reteta. Ar cauta canonul prescris de Sfintii Parinti, si l-ar repeta fara sa stea pe ganduri.

Numai ca atat pravilele cat si canoanele Sfintilor Parinti nu au fost date ca retete exacte pentru fiecare persoana bolnava sau doar ranita de pacat. Invatatura Bisericii atrage atentia asupra faptului ca duhovnicul, tinand seama de canoanele din pravile, trebuie sa foloseasca retetele lor cu cat mai multa intelepciune, dand dovada de acrivie sau facand pogoramant, dupa situatie. Rostul canonului este indreptarea pacatosului, nu pedepsirea lui.

Ajunsi in acest punct vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, si anume alegerea duhovnicului, alegerea intre un ieromonah si un preot de mir.

Comparatia clasica dintre monahii care stralucesc precum soarele, vaduvii care stralucesc precum luna si cei casatoriti care stralucesc precum stelele a fost inteleasa in mod gresit ca o afirmare a faptului ca preotii de mir nu pot ajunge la o masura duhovniceasca inalta.

"Preotii de la manastire au har, cei de mir nu..."

Aceasta cugetare tradeaza o conceptie eretica asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care dispretuiau nunta si se scarbeau de unirea trupeasca dintre soti.

Taina hirotoniei este aceeasi: nu exista vreo Sfanta Taina pe care sa o poata savarsi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toti preotii, cata vreme nu primesc invataturi eretice, au har. Iar daca sunt vatamati de vreo erezie, sunt cazuti din har, indiferent daca traiesc sau nu in manastire.

Daca exista o anumita diferentiere, aceasta este intre duhovnicii mai iscusiti si cei mai putin iscusiti. Chiar daca si unii si altii au puterea de a dezlega pacatele oamenilor, cei dintai au si priceperea de a-i ajuta pe oameni sa se ridice din caderea in care se afla.

Rostul spovedaniei nu este doar ca pacatosul sa ia dezlegare de pacate, ci este ca pacatosul sa se indrepte si sa nu mai pacatuiasca. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la manastire sau cel de la parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare dintre credinciosi.

Unii vor ajunge la concluzia ca pentru ei este mai bine sa se spovedeasca la un duhovnic dintr-o manastire, altii la un preot de mir.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca unii crestini nici macar nu isi pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a carui biserica este aproape de casa lor. Nu vor sa se osteneasca sa gaseasca un duhovnic iscusit, pentru ca se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic sa le dea canoane grele, sa ii puna sa renunte la pacate. Ei inteleg in mod gresit faptul ca parintele la care se spovedesc este ingaduitor, si ajung sa considere viata crestina un compromis permanent, inlocuind poruncile Evangheliei cu niste porunci mai comode, lepadand crucea mantuirii fara mustrari de constiinta.

In acelasi timp exista altii care, din snobism sau din dorinta de a iesi in evidenta, se spovedesc la manastire fara ca prin aceasta sa manifeste dorinta de a primi o povatuire mai inalta.

Acestia vor sa iasa in evidenta cu orice pret. Sfintii Parinti au observat ca, in viata monahala, exista ispita ca anumite patimi sa fie ascunse sub masca cuvioseniei. Mandria este cea mai puternica dintre acestea. De o forma asemanatoare a mandriei sunt biruiti cei care ii dispretuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, si care pot face sute sau chiar mii de metanii in fiecare zi, dar la baza nevointei lor sta mandria.

Nu incercam aici sa stabilim un clasament, sa facem o ierarhie intre duhovnicii de la manastire si cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul ca ieromonahilor, slujind mult mai des decat preotii de mir si neavand grijile familiei, le este mai usor sa mearga pe calea Evangheliei, avandu-i ca povatuitori pe Sfintii Parinti. Dar credinta crestina nu se rezuma la rugaciune. Åi familia este o cale de mantuire, si crucea ei este binecuvantata de Dumnezeu. Sunt preoti de mir care, crescandu-si copiii cu dragoste, sporesc mai mult decat unii ieromonahi care se lasa cuprinsi de rutina slujbelor, si pentru care randuiala monahala este aducatoare de uscaciune, de plictiseala si de impietrire a inimii.

Intrebarea nu trebuie sa fie pusa la modul general: "care sunt mai sporiti?", ci fiecare trebuie sa se intrebe care duhovnic este cel mai potrivit pentru sine.

Nu trebuie sa ne sperie faptul ca in vremurile noastre s-au imputinat povatuitorii. Cuviosul Serafim Rose scrie ca nu trebuie sa ne asteptam ca in aceste vremuri pagane sa mai gasim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie ca iubitorii de Dumnezeu trebuie sa inteleaga ca trebuie sa ne multumim cu duhovnicii pe care ii avem, si nu sa asteptam degeaba sa gasim duhovnici de marimea celor din Pateric.

Indraznim totusi sa spunem ca parintele Porfirie Bairaktaris a trait in vremurile noastre. Ca parintele Paisie Aghioritul a trait in vremurile noastre. Ca parintele Dimitri Gagasthis din Platanos, vrednicul preot de mir facator de minuni, a trait in vremurile noastre. Åi altii ca ei, multi la numar, pe care ii stie numai Dumnezeu, au urcat pe culmile sfinteniei prin rabdare si smerenie.

Oare sfatul parintelui Serafim Rose este gresit? Nu, in nici un caz. Parintele ii previne insa pe cei care cauta duhovnici din Pateric sa fie cu picioarele pe pamant. Daca am fi fost la masura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde ca avem nevoie de indrumatori la masura Avvei Antonie cel Mare, dar asa, fiind plini de pacate si iubitori de sine, ar trebui sa ne multumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar daca acestia nu se ridica la inaltimea batranilor din Pateric.

"Duhovnic de mir sau de manastire?"

Fiecare are ranile lui. Pentru unele boli unii doctori sunt mai buni decat altii. Sunt unii carora le este mai de folos sa se spovedeasca la preotul de parohie, la care pot ajunge foarte des. Cata vreme au de luptat cu caderi foarte mari, spovedania deasa le este de mare folos. In acelasi timp s-ar putea ca de mai mare folos sa le fie intalnirea cu un duhovnic ieromonah, care poate avea mai multa experienta in arta spovedaniei.

Dar spovedania nu tine numai de arta, cel mai important este ca duhovnicul sa fie luminat de Dumnezeu.

Una dintre solutiile pe care le intalnim din ce in ce mai des in zilele noastre este urmatoarea: crestinii isi gasesc un duhovnic de mir cu care se pot intalni des. In acelasi timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai batrani (nu numai la trup, ci mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ii impiedica sa tina seama de povetele batranilor ieromonahi, iar ieromonahii ii vor ajuta sa sporeasca in toate cele bune pe care le recomanda duhovnicii de mir.

S-ar mai putea spune multe despre acest subiect, dar nu o vom face, intrucat nu dorim decat sa atragem atentia asupra unor probleme care isi cauta rezolvare.

"Trebuie sa te spovedesti si sa te impartasesti de patru ori pe an, ca asa invata Biserica..." "La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele"... "Preotii de la manastire au har, cei de mir nu..." Iata care au fost afirmatiile care ne-au provocat sa scriem acest text. Astfel de sfaturi nu pot da roade bune. Dovedesc imaturitate duhovniceasca. Cei care s-au grabit sa le comunice altora sunt doctori care nu s-au vindecat mai intai pe ei insisi.

Nu este usor ca, dupa citirea randurilor de mai sus, cititorii sa reuseasca sa discearna intre ceea ce le este cu adevarat de folos sa preia din sfaturile altor crestini si ceea ce nu merita luat in seama.

Trebuie totusi sa atragem atentia asupra faptului ca nu ne-am dorit in nici un caz sa promovam un anumit scepticism cu masca duhovniceasca. Efectul unui asemenea scepticism poate fi demolator, poate duce la uscaciune duhovniceasca. Un astfel de scepticism risca sa transforme omul intr-un judecator nu numai al parerilor indoielnice ale altora, ci si al intregii vieti ortodoxe, ajungand sa judece critic pana si invatatura Sfintilor Parinti, Sfanta Scriptura si insasi Biserica.

Pentru a preintampina o astfel de atitudine, vom afirma fara sovaiala importanta legaturii duhovnicesti dintre crestini. Cei care vin la biserica de putina vreme vor avea multe de invatat de la cei care au o experienta duhovniceasca mai solida. Este adevarat ca sfaturile acestora nu au rolul de a substitui sfaturile primite de la duhovnic. Dar este si mai adevarat ca pot fi foarte folositoare. Mai ales pentru cei care inca nu indraznesc, din rusine sau din lasitate, sa ceara raspunsuri chiar de la cel randuit de Dumnezeu pentru a raspunde: adica de la duhovnic...

din cartea: Despre sfintenia preotilor de mir
autor: Danion Vasile