SFANTUL IOAN IACOB: “Pe cei slabi sa-i intarim, iar pe cei vicleni sa-i ocolim”

"Iar mie bine-mi este a ma lipi de Dumnezeu si a pune in Domnul nadejdea mantuirii mele"...











GUSTATI SI VEDETI CA BUN ESTE DOMNUL!





. Sfintele Taine
Taina Sfintei Spovedanii

CUM SE CUVINE A NE PAZI DE PACATE

“Oricine savârseste pacatul este rob pacatului”. (Ioan 8, 34)

Sfintii Parinti arata ca cinci sunt pazirile de pacat dupa marturisire, spre a nu cadea omul în cele mai dinainte.

1. Întâia pazire este aducerea aminte de moarte si a nu uita de pacatele pe care le-a savârsit. Aducerea aminte de moarte ne ajuta foarte mult sa nu mai pacatuim, dupa marturia Sfintei Scripturi, care zice:“Fiule, adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si în veac nu vei gresi”. (Isus Sirah 7, 38) Cel ce pururea îsi aduce aminte de pacatele sale sa nu-si închipuie în minte si sa naluceasca persoanele acelea cu care a facut pacatul, pentru ca acest lucru este periculos pentru cel ce este înca patimas, dupa cum spune Sfântul Marcu Pustnicul. (Filocalia, Vol. I cap. 152-153)

Sfântul Ioan Scararul arata acelasi lucru, zicând: “Pentru pacatele cele trupesti si urâte, sa nu-si aduca aminte cineva de chipurile cu care le-a lucrat, iar de celelalte pacate pururea sa-si aduca aminte, ziua si noaptea”. (Op. cit. P. 105)

2. A doua pazire dupa spovedanie este fuga de pricinile pacatului. Cel ce a lunecat în pacate trupesti sa fuga de prietenia si vorbirea cu fetele cu care a pacatuit. Macar de ne-ar fi ruda sau prieten bun, sa ne aducem aminte de cuvintele Domnului care zice:“De te sminteste pe tine ochiul tau cel drept, scoate-l pe el, si-l leapada de la tine; ca mai de folos îti este sa pierzi unul din madularele tale, decât tot trupul tau sa se arunce în gheena”. (Matei 5, 55) Petrecerea împreuna cu fetele care ne-au vatamat ne va aduce vatamare, pentru ca scris este: “...sa nu crezi pe vrajmasul tau în veac”. (Isus Sirah 12, 10) De aceea zice si Sfântul Apostol Pavel: “Fugiti de desfrânare !” (I Tesaloniceni 4, 3)

Este un lucru foarte întelept ca omul sa se teama de primejdia pacatului, dupa cum ne învata Sfânta Scriptura: “Cel ce se teme de primejdie nu va cadea într-însa”. (Isus Sirah 3, 25) La fel spune si marele dascal al lumii, Sfântul Ioan Gura de Aur: “Cel ce nu fuge departe de pacat, ci calatoreste aproape de el, cu frica va vietui si de multe ori în ele va cadea”. (Sf. Ioan Gura de Aur, Cuv. 15)

3. A treia pazire este deasa spovedanie. “De ne vom marturisi pacatele noastre, credincios este Domnul si drept ca sa ne ierte pacatele. (I Ioan 1, 4)

Deasa spovedanie ne aduce cinci foloase:

a) Primul folos este ca, precum pomii, care se smulg des si se rasadesc, nu pot sa prinda radacina adânca în pamânt, asa si obiceiurile cele rele si deprinderile pacatoase, prin marturisire deasa, nu pot prinde radacini adânci în inima celui ce se marturiseste. Sau, precum un pom batrân si mare nu se poate doborî numai cu o singura lovitura de secure, asa si un obicei sau deprindere veche a pacatului, numai cu o singura durere a inimii nu se poate scoate si dezradacina usor. Dracii fug de cei ce se spovedesc des, caci cu deasa spovedanie stricam cuiburile si mrejele lor.

Reamintim pentru cei bolnavi trupeste, ca primul pas spre însanatosire trebuie sa fie îndeplinirea deasa a Tainei Sfintei Spovedanii în fata duhovnicului, de buna voie, cu umilinta, cu hotarârea de a nu mai pacatui. Bolnavul, realizând marturisire deasa, dreapta si neprihanitoare, ajutat de dumnezeiescul Har, va reusi sa rupa legatura dintre cauza si efectul bolii la nivel spiritual si apoi la nivel fizic. De asemenea, sub epitrahil, cel în suferinta descopera Vindecatorului Suprem direct neputintele, gândurile si dorinta de a se însanatosi sufleteste si trupeste iar pe masura nadejdii sale, va capata darul vindecarii.

“Desfateaza-te în Domnul si va împlini toate cererile inimii tale. Descopera Domnului calea ta, nadajduieste în El si Domnul va împlini”.

“Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am catre Tine si m-ai vindecat”. (Ps. 29, 2)

“Si a înflorit trupul meu si de bunavoia mea Îl voi lauda pe El”. (Ps. 27, 10)

“Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumusetii mele putere...”. (Ps. 26, 6)

Marturisirea dreapta înseamna sa spunem adevarul asa cum am facut toate, însa numele aceluia cu care am gresit sa nu-l rostim, iar ca spovedania sa nu fie prihanitoare, presupune sa nu dam vina pe nimeni, nici chiar pe diavoli, nici pe oameni, nici pe vreo alta zidire a lui Dumnezeu, spunând ca din cauza acestora am facut pacatul, ci numai pe noi sa ne învinuim si sa ne prihanim si sa zicem ca numai noi suntem pricina a pacatelor noastre si nimeni altul.

b) Al doilea folos al crestinului ce se spovedeste des este ca tine minte usor greselile facute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se marturiseste rar, cu anevoie poate sa-si aduca aminte de toate câte a facut. Astfel, multe din pacate ramân nespovedite si, prin urmare, neiertate. Pentru aceea diavolul i le aduce aminte în ceasul mortii, dar fara folos, caci i se leaga limba si nu le mai poate marturisi.

c) Cel ce se marturiseste des, chiar daca i s-ar întâmpla sa cada într-un pacat de moarte, îndata alearga la duhovnic, se spovedeste si intra în harul lui Dumnezeu (revedeti anexa 1), caci nu sufera sa aiba pe constiinta greutatea pacatului, fiind deprins a se curati des prin Taina Spovedaniei.

d) Al patrulea folos al crestinului ce se marturiseste des este ca, pe unul ca acesta, îl afla moartea curatit si în harul lui Dumnezeu si având mare nadejde de mântuire.

Dupa marturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea dreptilor si a pacatosilor, cautând sa afle pe om în pacate spre a-i lua Sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se marturisesc des si curat nu poate afla nimic, deoarece s-au marturisit, luând dezlegare pentru pacate.

e) Al cincilea folos al marturisirii dese este acela ca ne ajuta sa ne oprim si sa ne înfrânam de la pacate, aducându-ne aminte ca dupa putine zile ne vom marturisi din nou si vom primi canon de la duhovnic, însotit de mustrare pentru cele facute. Despre acest adevar Sf. Ioan Scararul ne marturiseste:

“Sufletul care socoteste rusinea, canonul si mustrarea cea de la marturisire, ca de un frâu se tine de la aceasta marturisire, spre a nu mai gresi”. (Cuv. 4 din Scara)

Referitor la aspectul rusinii Sfânta Scriptura ne marturiseste:

“Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har” (Isus Sirah 4, 24). Rusinea pe care o suferim la spovedanie ne va scuti de rusinea aceea pe care o vom suferi cu totii la ziua cea înfricosata a Judecatii lui Dumnezeu, dupa cum zice Sf. Ioan Scararul în Cuvântul 4:

“Caci nu este posibil fara de rusine a scapa de rusine”.

4. A patra pazire de pacat dupa spovedanie este cugetarea la înfricosatoarea Judecata de Apoi si la cuvintele ce le va spune Mântuitorul Iisus Hristos celor pacatosi:

“Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si îngerilor lui”. (Matei 25, 21)

5. A cincea pazire este aducerea aminte de chinurile iadului, aducerea aminte ca rautatea pacatului ne desparte de Dumnezeu si de fericirea dreptilor din Rai, precum si aducerea aminte de vesnicele chinuri ale iadului, care nu vor avea sfârsit.

Dupa ce am luat la cunostinta de modul cum se cuvine a ne pazi de pacate, e necesar sa stim ca, daca nu vom fi cu trezvie si în bagare de seama de la primele miscari ale pacatului în sufletul nostru, neîmpotrivindu-ne la timp si nechemând în ajutor numele Domnului prin rugaciunea din inima, pacatul, odata rasarit în mintea noastra, va creste parcurgând douasprezece trepte, ducându-ne în final la pierzare.

În prezentarea aspectelor legate de treptele pacatului vom pleca mai întâi de la o pilda a parintelui arhimandrit Cleopa Ilie: “Ati vazut poate, vreodata, când ia foc vreo casa sau vreo claie de fân sau paie. Daca se întâmpla pe acolo cineva si are la îndemâna o caldare mai înainte de a se întinde focul, îl poate stinge usor cu putina apa; daca însa focul a luat proportii, va trebui o mare osteneala si multa apa pentru a-l stinge, iar uneori este cu neputinta sa mai fie înabusita puterea focului. Asemenea se întâmpla si cu pacatul în noi”.

Consideram ca ne este de mare folos sa cunoastem ce este pacatul, cum ne însala, cum ne robeste si care sunt treptele lui de crestere de când se iveste în noi si pâna ajunge sa ne stapâneasca în chip desavârsit, ducându-ne la pierzarea vremelnica si vesnica.

Pacatul, dupa marturisirea Sfintelor Scripturi, este calcarea Legii lui Dumnezeu (Romani 5, 13); bold al mortii (I Corinteni 15, 56); lucrul întunericului (Romani 13, 12); urâciune înaintea Domnului (Romani 15, 9); rod al poftelor celor rele (Iacov 1, 15); lucrul diavolului (Ioan 8, 41-44); necuratie (Levitic 15, 31); lucru al trupului (Galateni 5, 19).

Dumnezeu priveste cu mare urâciune la pacat si mânia lui va veni peste oameni pentru pacate, osândindu-i dupa constiinta si întelepciunea fiecaruia, pe unii de la vârsta de 10 ani, iar pe altii de la o vârsta mai mare. Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a murit pe cruce pentru pacatele noastre. (Isaia 53, Romani 6, 10)

“Pacatul este un drac rau - spune Sfântul Efrem Sirul - care nu se arata de la început a fi mare, ci, încetul cu încetul, furisându-se, pune stapânire pe noi. Însa cel ce se va trezi de la început nu se va lasa surprins, ci îl va omorî când este mic ca o furnica, nelasându-l sa creasca spre a se face leu”. De aceea Sfânta si dumnezeiasca Scriptura numeste pe diavol si pe pacat furnicoleu. (Iov 4, 11)

Pacatul uitarii are grija sa ne însele opunându-se trezviei sufletului, dupa cum ne spune Sf. Parinte Isihie, zicând: “Blestemata de uitare se opune atentiei ca apa, focului”. (Ibidem, p. 5)

În continuare vom trece în revista cele douasprezece trepte de crestere a pacatului:

1. Întâia treapta a pacatului este atunci când cineva face binele, dar nu bine, adica nu îl face cu scop bun si spre slava lui Dumnezeu. Fapta buna are trup si suflet: trupul faptei bune este lucrarea ei (fie ca postim, priveghem, facem milostenie sau altceva), iar sufletul faptei bune este scopul cu care se face. Daca scopul este bun si spre slava lui Dumnezeu, atunci si fapta noastra buna trece de partea scopului. Iar daca scopul este rau, atunci si fapta buna trece de partea scopului. Iar daca scopul este rau, atunci si fapta buna este rea si îsi pierde plata de la Dumnezeu. (Kiriacodromion, Bucuresti, 1857, P. 280) Sfântul Apostol Pavel ne învata zicând: “Sa facem toate spre slava lui Dumnezeu”. (I Tesaloniceni 4, 1; I Corinteni 10, 31) Iar Sfântul Maxim Marturisitorul, învatându-ne asemanator, zice: “Când auzi Scriptura zicând: Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele sale (Romani 2, 6), sa stii ca Dumnezeu nu va rasplati cu bine cele facute cu scop rau. Caci judecata lui Dumnezeu nu priveste la cele facute, ci la scopul celor facute”. (Filocalia, Vol. 2 pag. 63)

2. A doua treapta a pacatului este când cineva nu lucreaza desavârsit fapta buna. De exemplu: când cineva se roaga lui Dumnezeu, dar nu cu mintea sau cu inima, ci numai cu gura si cu buzele, iar cu mintea si cu inima sa se afla la cugetarea celor rele, se împlineste cuvântul proorocului care zice: “Aproape esti Tu Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13); sau când cineva face milostenie, dar nu din osteneala dreapta, ci din rapire sau furt, sau când posteste numai de mâncare si bautura, dar nu si de pacatul cu simtirile sale, cu mintea si cu inima. Precum mielul pentru jertfa s-a poruncit sa fie fara nici o meteahna si desavârsit sanatos (Levitic 22, 21), tot astfel si fapta buna trebuie sa o lucram în chip desavârsit.

3. A treia treapta a pacatului este bântuiala (momeala sau atacul) gândului rau, care vine necontenit cu vreun fel de patima. De exemplu: un gând de femeie, de bani, de slava desarta, de mânie sau de orice lucru, dar fara patima catre el, ci numai prin amintire.

4. A patra treapta a pacatului este unirea sau consimtirea, care se petrece atunci când sufletul nostru consimte sa stea de vorba cu gândul rau.

5. A cincea treapta a pacatului este lupta care se da pe toate treptele urmatoare ale pacatului. Sufletul, consimtind sa stea de vorba cu gândul despre lucrul cel rau si cunoscând ca acel gând îl duce la pacat, începe sa se lupte cu el, nevoindu-se ca sa-l biruiasca cu gânduri bune si mai ales prin rugaciunea facuta cu mintea catre Dumnezeu:

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.

6. A sasea treapta a pacatului este învoirea, ce are loc atunci când sufletul, din iubirea de sine si de pacat, cedeaza gândului pacatos, învoindu-se sa-l primeasca în mintea sa.

7. A saptea treapta este pacatul cu mintea, precum zice Sfântul Maxim Marturisitorul. Când omul se învoieste cu mintea sa primeasca gândul rau si patimas, se sileste sa-si întipareasca pacatul acela în minte atât de lamurit, ca si cum l-ar fi facut si cu lucrul. Când ajunge omul la aceasta treapta, prin închipuire (imaginatie), pacatul trece aproape pe nesimtite de la minte la simtirea trupului, dupa cum arata acelasi Sfânt Parinte Maxim Marturisitorul, zicând: “Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfrâneaza cu trupul femeii, asa si mintea desfrâneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propriu”. (Filocalia, Vol. 2, P. 87) De aceea acest Sfânt Parinte ne sfatuieste: “Nu întrebuinta rau ideile ca sa nu fii silit sa întrebuintezi rau si lucrurile. De nu pacatuieste cineva mai întâi cu mintea, nu va pacatui nici cu lucrul”. (Ibidem, P. 71). Datoria fiecarui crestin este sa scape de gândurile rele prin marturisirea lor la preotul duhovnic. Asa cum sarpele, când iese din gaura, fuge, tot asa fuge din inima si gândul celui ce se spovedeste sincer. Caci spune Sfântul Antonie cel Mare ca de nimic nu se bucura satana mai tare, decât de omul care îsi ascunde gândurile sale. De asemenea, se stie ca lupta cu gândul împotriva pacatului nu ne paraseste pâna la moarte, caci: “Razboiul cu gândurile este mai greu decât razboiul cu însesi lucrurile” (Ibidem, P. 70), pericolul de a pacatui cu mintea aparând lesne în orice vreme si în orice loc. Daca ar voi cineva sa faca, de exemplu, pacatul desfrânarii cu lucrul, îi trebuie trei factori si anume: locul potrivit, timpul potrivit si lucrul, adica trup cu care sa pacatuiasca. La pacatul cu mintea însa, lipsa niciunuia din acesti factori nu-l împiedica sa pacatuiasca, caci cu mintea putem pacatui în orice loc si în orice vreme, chiar daca nu avem de fata trupul cu care vrem sa pacatuim.

8. A opta treapta a pacatului este împlinirea pacatului cu lucrul. Când cineva nu s-a luptat dupa putere la treptele amintite mai înainte ale pacatului, ci si-a îngaduit sa pacatuiasca mereu cu mintea, va trece si la lucrarea pacatului cu trupul si, astfel, va ajunge sa cada desavârsit. Aceasta se întâmpla nu numai cu pacatul desfrânarii, ci si cu oricare altul, fie al lacomiei pântecelui, al iubirii de bani, al uciderii, al furtului, al betiei etc.

9. A noua treapta a pacatului este obisnuinta cu pacatul. Un duhovnic iscusit poate afla usor în vremea marturisirii, chiar din gura celui ce se spovedeste, pe care treapta a pacatului a ajuns acesta, daca, de exemplu, îl întreaba: “Frate de ce faci cutare sau cutare lucru?”, acela singur spune: “Parinte m-am obisnuit cu el” (fie ca este vorba de desfrânare, betie, înjuraturi sau orice alt pacat). În acest caz, el singur arata pe care treapta a pacatului a ajuns, caci, marturisind ca s-a obisnuit cu unele ca acestea, se vede ca a ajuns la treapta a noua a pacatului.

10. Treapta a zecea a pacatului este împatimirea, care este foarte grea si periculoasa. Si la aceasta treapta, duhovnicul întelege, prin marturisirea celui ce se spovedeste, pe ce treapta se afla el cu greutatea pacatului, caci daca-l întreaba: “Frate, de ce nu parasesti pacatul acesta, de ce nu te lasi de betie, de fumat sau de orice alt pacat ?”, el spune: “Nu pot, parinte, caci m-am deprins cu acest pacat” sau : “Parinte, te rog sa-mi dai un sfat, caci m-am deprins foarte mult cu cutare sau cutare pacat”. Duhovnicul, aflându-l pe aceasta treapta periculoasa si grea a pacatului, trebuie sa depuna toata silinta si iscusinta ca sa-l întoarca de la deprinderea pacatului, lucru foarte greu de facut, deoarece deprinderea se face în el ca o a doua fire, facându-l pe om sa pacatuiasca vrând-nevrând. Tinându-l pe el în robia deprinderii pacatului, este în acelasi timp si rob al diavolului, deoarece zice Sfântul Ioan Evanghelistul: “Cine face pacatul este de la diavolul, pentru ca de la început diavolul pacatuieste” (I Ioan 3, 8); “Pacatul din diavol este” (Ioan 8, 44). Despre asezarea vrednica de jale si de osânda a unui asemenea om ajuns la deprinderea pacatului, Sfânta Scriptura zice: “Cine face pacatul, este rob al pacatului”. (Ioan 8, 34)

11. A unsprezecea treapta a pacatului este deznadejdea, care este mai grea decât toate, caci duce pe om la moartea vremelnica si vesnica.

Când diavolul va robi pe om cu pacatul pâna la treapta deprinderii, atunci îi zice: “Vezi ca te-ai deprins cu acest pacat de care nu mai poti scapa. Nu te mai gândi la pocainta si întoarcere spre Dumnezeu, deoarece de acum nu mai poti sa lasi pacatul acesta cu care te-ai deprins din copilarie (sau din tinerete sau de atâtia si atâtia ani)”. Deci îl sfatuieste sa pacatuiasca mereu, zicându-i: “Cele de dincolo le-ai pierdut, de acum înainte, cât mai ai de trait, macar îndulceste-te cu pacatul cu care te-ai deprins si de care, dupa cum vezi, nu te mai poti lasa”. Astfel, cu palosul deznadejdii îl taie de la nadejdea buna si sfânta a mântuirii sufletului sau.

De este omul mai carturar, îl învata sa amâne întoarcerea catre Dumnezeu si parasirea pacatului, zicându-i: “Lasa, ca ai sa parasesti tu pacatul acesta, dar nu chiar acum, caci mai ai vreme”. Si acest sfat al diavolilor este de a-l învechi pe om mai tare în deprinderea pacatului, cea vrednica de moarte vesnica, fiindca stiu diavolii ca cel ce nu paraseste azi pacatul, mai târziu cu atât mai greu îl va parasi, deoarece, dupa cum spun Sfintii Parinti, pacatul este asemenea unui cui pe care cineva îl bate într-un lemn tare: daca l-a batut putin, îl va scoate mai usor, iar daca l-a batut mai mult, cu anevoie si cu mare greutate îl mai poate scoate. Deci, nimeni sa nu se însele crezând ca daca nu a parasit azi pacatul, cu care s-a obisnuit sau s-a deprins, îl va parasi mai târziu. Cu cât se învecheste pacatul în noi, cu atât mai greu îl vom scoate mai târziu, si cu cât mai mult face omul pacatul, cu atât mai mult îl lupta diavolul cu deznadejdea.

12. Daca omul se lasa biruit mereu de gândurile deznadejdii si nu alearga repede la spovedanie si la pocainta, deznadejdea îl duce la treapta a douasprezecea a pacatului care este Sinuciderea, cea mai grozava moarte trupeasca si duhovniceasca, asa cum a sfârsit si Iuda Iscarioteanul.

Dupa ce am amintit în acest cuvânt, pe scurt, despre cele douasprezece trepte ale pacatului, sa urmam cu totii îndemnurile Sfintilor Parinti de a capata frica de Dumnezeu si de a ne mentine treaza atentia de la primele rasariri si trepte ale pacatului, înarmându-ne asupra lui cu împotrivirea mintii si inimii, prin sfânta rugaciune si ura fata de pacat.

Mila Preabunului si Preamilostivului nostru Mântuitor, prin rugaciunile Preasfintei si Preacuratei Sale Maici si ale tuturor Sfintilor Sai, sa ne întoarca de la orice treapta a pacatului pentru a dobândi sanatatea, fericirea si mântuirea în vecii vecilor. AMIN !Taina Sfintei Spovedanii

CÂTEVA DIN UNELTIRILE DIAVOLULUI LA TAINA SFINTEI SPOVEDANII

Diavolii uneltesc asupra crestinilor, când acestia au buna initiativa de a împlini Taina Spovedaniei, pentru ca aceasta este asa de mare, încât are putere sa-l curete pe om de orice pacat, sa-i dezlege toate pacatele, dupa cuvântul Mântuitorului din Evanghelie: “Tot ce va dezlega preotul pe pamânt, va fi dezlegat si în cer”.

Când omul a fost dezlegat de preot pe pamânt, Duhul Sfânt a sters din cer toate pacatele lui.

Dintre uneltirile diavolilor putem aminti:

Spunerea pacatelor repede pentru ca duhovnicul sa nu le bage în seama, nici sa poata sa cerceteze cu de-amanuntul pricinile si urmarile acelor pacate.

Marturisirea pacatelor la mai multi duhovnici, tâlcuindu-le în asa fel încât sa le înfatiseze fara adevarata lor vina.

Cautarea duhovnicilor foarte îngaduitori, care iarta fara canon si chiar le dau si Sfânta Împartasanie.

Marturisirea incompleta a pacatelor, ascunzându-le pe cele mari, uitând ca Dumnezeu, prin atributul atotcunoasterii, are clara realitatea pacatelor savârsite cu lucrul, cu cuvântul si cu gândul. De asemenea, se uita realitatea ca duhovnicul nu este decât un martor înaintea lui Dumnezeu, un organ prin care Duhul Sfânt lucreaza taina iertarii pacatelor.

Schimbarea duhovnicului fara temei. Când vom gasi un duhovnic bun, sa nu ne mai ducem la altul, caci, daca negutatorim marturisirea nu ne putem folosi. De asemenea, starea de rusine sa nu fie motivul schimbarii duhovnicului, indiferent de gravitatea si numarul pacatelor. Daca ne vom rusina si vom merge la alt parinte duhovnic, la care ne rusinam mai putin, si primim un canon mai usor, atunci mai rau vom mânia pe Dumnezeu.

Spovedania incompleta prin tainuirea pacatelor mari. Diavolul ne da mare curaj atunci când facem pacatul si ne rusineaza în momentul când vrem sa ne spovedim, sa ne curatam. În timpul spovedaniei, la fiecare pacat marturisit ne iese un sarpe din gura (diavol). De aceea, pacatele mari nespovedite din diverse motive sunt serpi foarte mari în noi care atrag înapoi toate pacatele marturisite. Sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem în aceasta situatie, pentru ca este mai rau decât daca nu ne-am fi spovedit, deoarece adaugam la pacatele pe care le avem si pe cel al minciunii si înca ce minciuna! Sa minti pe duhovnic si pe Dumnezeu!

Uneori diavolul îi sopteste credinciosului, prin oameni rai si bârfitori, cum ca duhovnicul ar spune altora pacatele de la spovedanie. De asemenea, tot când ne marturisim, sa nu aplecam urechea la glasul diavolului care ne sopteste în minte zicând: “Oare ce va zice duhovnicul când va auzi astfel de pacate ?”.

Cel mai mare efort îl depun diavolii pentru a-i determina pe oameni sa amâne pocainta. Tot omul trebuie sa stie ca cel mai bun sfat al dracilor pentru a câstiga suflete pentru împaratia iadului este de a-l învata pe om sa amâne pocainta, fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad.

Pentru ca sa-i faca sa se îndoiasca pe credinciosi de parintii duhovnici, satana sopteste la urechile lor multe bârfeli. În acest sens, sfântul Ioan Gura de Aur ne povatuieste:“A preotului este numai a deschide gura, si harul lucreaza”. De vom vedea pe preot beat, cazut în sant, sa ne ducem sa-i sarutam mâna si îndata ne vom umple de harul lui Dumnezeu. Pentru ca nu se amesteca niciodata pacatele lui cu harul lui Dumnezeu, pe care l-a luat la hirotonie, ca atunci n-ar fi har. Preotul nu lucreaza în virtutea personala, ci în virtutea harului pe care l-a primit. Evanghelia nu da voie crestinilor sa-si judece duhovnicii, ci numai sa faca ce zic ei, iar daca vor spune ceva rau sa nu faca.

“Pe scaunul lui Moise si al lui Aaron au sezut carturarii si fariseii, arhiereii si preotii; tot ce va învata ei sa faceti, sa faceti, ca ei legea lui Dumnezeu învata, dar dupa faptele lor sa nu faceti, ca ei zic si nu fac.” (Matei 23, 2-3)

Sa rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne lumineze mintea pentru a simti la timp uneltirile diavolesti si sa ne curateasca pe noi de toata întinaciunea si nedreptatea.SFATURI ÎN LEGATURA CU DUHOVNICUL SI DUHOVNICIA
Nici un duhovnic nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul, decât numai daca cel ce l-a legat a murit sau l-a legat pe nedrept si este dezlegat de episcopul sau.
Când cineva s-a marturisit la un duhovnic de mai multe ori si, din pricina ca a cazut în aceleasi pacate, se rusineaza de el si se duce la altul ca sa se rusineze mai putin si sa primeasca un canon mai usor, acela “mai rau mânie pe Dumnezeu”.
Daca duhovnicul constata ca cineva nu este sincer, are datoria sa-l respinga de la spovedanie. Duhovnicul nu poate dezlega pe cel ce nu-l dezleaga Dumnezeu si nici nu poate lega pe cel ce nu s-a legat pe sine prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu.
În situatia când ne-am mutat la alt duhovnic, dupa ce în prealabil am luat binecuvântarea duhovnicului dintâi, suntem datori sa facem mai întâi o spovedanie generala din copilarie, ca acesta sa ne poata cunoaste bine si astfel sa ne rânduiasca un canon potrivit, spre îndreptare.
Spovedania este necesar sa înceapa la copii de la vârsta de 6-7 ani. De la aceasta vârsta este bine sa fie spovediti si apoi împartasiti la 30 sau 40 de zile pentru ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, în casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti. Copiii cei nevinovati, pâna la vârsta de cinci ani, este bine sa fie împartasiti, daca se poate, si în fiecare Duminica.
Reamintim ca batrânii si bolnavii este bine sa se împartaseasca la fel, la trei-patru saptamâni, daca nu au vreo oprire de la Sfânta Împartasanie. Daca au pacate cu totul grele, de moarte, Sfintii Parinti rânduiesc sa se împartaseasca numai pe patul de moarte sau cum va hotarî duhovnicul lor.
Daca cineva duce o viata imorala si cauta prin înselaciune sa primeasca Sfânta Împartasanie, va intra satana în el (Ioan 13, 27), asemanându-se cu Iuda.
Daca cineva este pe patul de moarte si nu poate vorbi, i se poate da Sfânta Împartasanie pe marturia celor din jurul sau, cum ca bolnavul este om credincios, ca s-a spovedit regulat si a dorit cele sfinte. Iar daca cineva, nici pe patul de moarte, nu vrea sa se împace cu aproapele sau refuza cele sfinte, nu trebuie împartasit.
Totdeauna, înainte de a ne împartasi, dupa ce ne-am facut metaniile, dupa ce am parasit pacatul si ne-am facut canonul dat de preot, trei zile cel putin n-avem voie sa bem vin nici sa mâncam de dulce sau cu untdelemn. Iar, în afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamâna de post sau macar trei zile, nu ne putem împartasi. Cel putin trei zile înainte de a ne împartasi sa nu mâncam cu untdelemn si sa nu bem vin; numai mâncare uscata.
Nimeni nu se poate mântui, nici mireni, nici calugari, nici clerici, fara spovedania pacatelor si fara dezlegarea de la duhovnic, deoarece “toti multe gresim”. (Iacob 3, 2)
“Luati Duh Sfânt, carora le veti ierta pacatele se vor ierta si carora le veti tine, tinute vor fi “ (Ioan 20, 23), Sfânta Scriptura ne arata de asemenea ca pacatul aduce moarte (Iacob 1, 15) si ca “nimic necurat nu va intra în Împaratia lui Dumnezeu”.
Pacatosii, prin spovedanie si pocainta, întorc mânia cea dreapta a lui Dumnezeu si capata mântuirea sufletelor. Cel mai mare pacatos, daca pe patul de moarte se spovedeste, plângând amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împartasit.
Sufletul nostru în toata clipa greseste lui Dumnezeu, de aceea trebuie sa avem convingerea ca nu exista clipa când nu mâniem pe Dumnezeu, ori cu gândul, ori cu cuvântul, ori cu fapta, ori cu voie, ori fara voie, ori cu stiinta, ori cu nestiinta. Si pentru ca nu este clipa când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este clipa când nu avem nevoie de ajutorul Lui. De aceea ne spune Scriptura, la Solomon: “Cela ce se încrede în sine, va cadea, cadere jalnica”. Fiecare sa fie paznic pentru el si sa-si aduca aminte ca îngerul Domnului este permanent lânga dânsul.
Sfântul Ioan Gura de Aur, în cartea numita Putul, ne îndeamna: “De este cu putinta, o, crestine, si-n fiecare ceas sa te spovedesti”.
Pentru smerenie si pentru ca omul sa nu uite neputintele lui, cu care a suparat pe Dumnezeu, Sfântul Nicodim Aghioritul spune: O data pe an, în Postul Mare, este bine sa faci spovedanie generala (din copilarie pâna în prezent). Ne va ajuta mult sa ne aducem aminte pacatele, pentru ca noi ne marturisim, dar dracul ne face sa uitam pacatele noastre cu care am mâniat pe Dumnezeu.
Este absolut recomandabil ca cel putin o data în viata sa cautam un duhovnic bun si iscusit si sa ne spovedim din copilarie pâna la momentul Spovedaniei.
În situatia când, în parohie avem un duhovnic de care suntem nemultumiti, va trebui:
Ø sa ne rugam lui Dumnezeu pentru el, de cel putin doua ori pe zi, zicând “Doamne, lumineaza-l, întareste-l si povatuieste-l spre calea cea buna pe parintele nostru pentru a ne putea mântui împreuna”;
Ø sa ne rugam pentru duhovnic înainte de a merge la Spovedanie. Nu trebuie sa asteptam un raspuns sau un sfat bun de la duhovnic si sa stam cu mâinile în sold, ci trebuie, în primul rând, sa-l ajutam pentru a ne putea ajuta. Sa ne rugam zicând: “Doamne, pune în mintea si în gura duhovnicului meu raspunsul care îmi este de folos”. Daca nu ne vom ruga, vom primi un raspuns mai mult omenesc. Acel raspuns obiectiv, divin si folositor vine doar datorita starii sufletesti a penitentului (crestinului), a credintei sale, pentru ca prin glasul duhovnicului ne vorbeste însusi Dumnezeu.
Când ajungem în fata duhovnicului la Scaunul marturisirii trebuie sa cerem sfaturi pentru viata: “Mântuirea sta întru mult sfat” spune Sfânta Scriptura sau “Cine vrea sa se mântuiasca cu întrebarea sa calatoreasca” spun Sfintii Parinti în Pateric. De aceea, tot timpul, în viata sa nu facem nimic fara sfatul duhovnicului. Daca vom întreba întru smerenie, vom avea protectia Duhului Sfânt. Întrebarile în duh la scaunul marturisirii sunt foarte importante pentru ca putem, cu mila lui Dumnezeu, sa obtinem un raspuns de disciplinare a vietii. Daca Dumnezeu vede ca-l întrebam cu toata sinceritatea si cainta, nu numai ca ne da raspunsul adevarat, ci ne da si puterea de a-l realiza.
O situatie delicata pentru duhovnici poate fi atunci când preotii, la botezul copiilor, din diverse motive (oboseala, graba etc.), n-au facut bine lepadarile de satana - “Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui...” sau poate nici Botezul, vrajmasul gasind portita si intra înapoi în inima copilului. În acest sens în pravila sta scris: “Copiii care se îmbolnavesc – si, uneori, nu se îmbolnavesc când sunt mici, ci când sunt mari - îi ia vrajmasul în primire, ca preotul n-a bagat de seama si n-a citit toate dezlegarile de satana”. Terapeutica consta în repetarea dezlegarilor de satana 10 zile la rând, dupa Sfânta Liturghie, perioada care trebuie sa fie precedata de rugaciune, postul si spovedania din copilarie a întregii familii.
Pacatele pe care le-a cunoscut omul ca sunt pacate si le-a marturisit la duhovnic si i-a parut rau si a facut canon pentru ele se iarta. Iar acelea pe care omul nu le-a stiut ca sunt pacate sau le-a uitat, nu din rea vointa, ci din neputinta, acelea se acopera din mila lui Dumnezeu, ca altfel nici un suflet nu ar ajunge în Rai.
“Fericiti carora li s-au iertat faradelegile si carora li s-au acoperit pacatele”.CUVÂNT DESPRE POCAINTA SI FALSA POCAINTA

“Faceti roade vrednice de pocainta”. (Matei 3,8)

Dorim în continuare sa zabovim asupra termenului “pocainta” pe care dorim sa-l lamurim în lumina Bisericii Ortodoxe. Vom pleca în dezbaterea sa de la cuvântul cainta. Fiecare dintre noi, când înfaptuim în viata noastra actiuni mai mult sau mai putin constiente, dupa unele ne simtim bine, iar dupa altele avem mustrari de constiinta, simtim ca am încalcat ceva, devenind nelinistiti si începem sa ne caim (sa ne para rau) de ceea ce am facut.

În orice act pe care îl savârsim în viata, daca ne simtim linistiti, este dupa Dumnezeu, iar daca nu ne simtim linistiti, ci avem mustrari de constiinta, producându-ne cainta, este de la opusul lui Dumnezeu, de la diavol si acest act trebuie evitat si depasit.

Aceasta cainta pe care o simtim în urma unui act, ne face sa credem ca am încalcat ceva, am calcat peste ceva divin care este în noi, am calcat porunca lui Dumnezeu si am facut un pacat.

O persoana, daca greseste de mai multe ori, simte la început mustrare de constiinta si cainta, însa daca nu se opreste si merge mai departe în greseli, la un moment dat, i se stinge simtirea, se departeaza divinul din el, cade în nesimtire spirituala, asa cum spune psalmistul: “Omul în cinste fiind n-a priceput si s-a alaturat dobitoacelor celor fara de minte”... (Ps. 48, 21)

Însa, o persoana care, chiar daca a gresit de mai multe ori, dar de fiecare data se caieste si plânge pentru ceea ce a facut, la un moment dat se opreste de a face acte necuviincioase, ce-i produc cainta si mustrare de constiinta, traieste de acum înainte într-o continua cainta. Acum, acea “cainta continua si staruitoare” se transforma în “pocainta”. Omul se pocaieste de tot ce a facut rau în viata, îsi da seama de greselile facute si încearca o contrabalansare a lor cu o viata nobila, cu o viata receptiva la chemarea la pocainta pe care ne-o face Dumnezeu.

Pocainta nu înseamna numai parasirea pacatelor, ci si o lucrare continua în virtuti, pentru contrabalansarea pacatelor si depasirea lor.

Pocainta nu înseamna aderarea la o secta, ca apoi sa se spuna: m-am mântuit. Pocainta nu are sfârsit, nu are hotar. Adevarata este acea pocainta care se afla într-un continuu progres pâna în clipa mortii.

Referitor la “pocainta”, putem cadea în doua extreme:

a) Se poate zice: “Ma pocaiesc la batrânete!”; În primul rând, nu stim daca ajungem la batrânete, putem în orice clipa sa ne stingem. În al doilea rând, aceleasi preocupari pe care le are omul la tinerete, le are si la batrânete. Este foarte greu sa te schimbi dintr-o data. Schimbarea trebuie sa o începem de atunci când ne dam seama ca trebuie sa facem o asemenea schimbare. Puterea pentru realizarea ei o avem mai mare la tinerete decât la batrânete, pentru ca atunci, ori este slabita, ori nu o mai avem deloc.

Deci pocainta trebuie sa o primim în acel moment când suntem constienti de valoarea ei si trebuie sa cautam sa-i gasim adevarata valoare tot timpul.

b) A doua extrema, în care putem cadea, este ignorarea totala a pocaintei, zicând: Pocainta este pentru calugari sau preoti. Aici iarasi este o mare greseala, deoarece toti suntem oameni, toti avem aceleasi legi ale firii si toti suntem raspunzatori înaintea lui Dumnezeu ca persoane umane. Nu exista om care sa nu greseasca, toti gresim (I Ioan 1, 8), însa, nu toti ne caim sau - mai mult - nu toti ne pocaim. Dupa cum în fiecare om exista slabiciunea de a gresi, tot asa exista în fiecare om puterea de îndreptare. Si sfintii au gresit. Unii au gresit putin, dar s-au pocait foarte mult. Altii au gresit mai mult, dar si pocainta lor a fost foarte mare, încât au reusit contrabalansarea si depasirea greselilor cu fapte bune si virtuti. Greselile le facem permanent cu gândul si cu toate simturile: cu vederea, cu auzul, cu pipaitul etc. si, deci, nimeni nu este scutit de a gresi.

Exemplele clasice de pocainta sunt sfintii, pe ei trebuie sa-i urmam, caci ne arata drumul clar spre Dumnezeu; nu trebuie sa bâjbâim singuri.

Falsa pocainta este atunci când cineva adera la o secta si începe sa se laude si sa se socoteasca “pocait” si “mântuit”. Sau atunci când cineva încearca sa faca un bine, respectiv sa posteasca mai mult, sa se roage mai mult etc. si în acelasi timp divulga si se lauda. Prin lauda si mândrie pierde tot. Adevarata pocainta este când omul înainteaza în bine stiind numai el, duhovnicul si Dumnezeu.

În Biserica noastra crestina ortodoxa deosebim trei feluri de pocainta:

a) pocainta ca “Taina” sau “Spovedania”, în care omul se pocaieste de ceea ce a facut, marturisindu-si pacatele preotului si acesta îl dezleaga de ele;

b) pocainta ca “virtute” poate sa fie de moment, însa poate sa fie si continua, în toata viata omului;

c) mai exista si pocainta ca stare continua. La pocainta ca stare continua au ajuns Sfintii lui Dumnezeu, carora toata viata le-a fost o urcare continua în virtute, datorita umilintei în dragostea lui Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos vrea, mai ales, de la noi acte interioare: mila, dragoste, cainta din tot sufletul.“Mila voiesc, iar nu jertfa”. El vrea sa-I aducem ca jertfa inima noastra curata, înfrânta si smerita. Are nevoie sa ne modelam inima, sa devenim buni, iertatori, asemenea unui copil nevinovat. Aceasta este pocainta crestina, facuta nu din frica de pedeapsa, ci din frica de a nu pierde pe Dumnezeu, de a nu pierde fericirea vesnica.

Credinta trebuie sa fie o traire personala, sa o primim de buna voie, aproape sa intre ea singura si sa lucreze în noi, nu sa ne fie impusa. Sau daca ne pocaim si facem câtiva pasi în bine, trebuie sa-i facem cât mai discret, sa nu observe aproapele nostru. Sa rugam deci pe bunul Dumnezeu sa ne dea tuturor pocainta cea adevarata în Duhul Sfânt. AMIN !

sursa-Învataminte de folos la Taina Spovedaniei: