vineri, 30 mai 2014
ntr-o sâmbătă când
slujea Sfânta Liturghie, împreună cu 5-6 credincioşi, la Vohodul Mare
s-a împedicat şi puţin a lipsit să răstoarne Sfintele Daruri. Nepotul
lui a văzut în acel moment apărând o împărteasă scăldată în lumină,
ţinându-l să nu cadă şi spunându-i: “Nu te teme, părinte, mergi că te
ţin bine”.
Părintele Gheorghe, tremurând de emoţie sfântă, a intrat împreună cu ea
în Sfântul Altar. Aceea a închis Uşile Împărăteşti şi i-a dat cadelniţa
să tămâieze, după ce a aşezat Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă.
Micuţul, se uita uimit, mut şi orbit de strălucirea slavei împărăteşti.
Sufletul lui se umpluse de teamă şi admiraţie sfântă, pe care nu le va
uita niciodată. N-a priceput însă, de ce cadelniţa pe care o ţinea în
mână se afla în mâna Născătoarei de Dumnezeu, împărăteasa cerurilor.
Micuţul şi-a revenit şi l-a văzut pe bunicul lui plângând. La fiecare
cerere, ecfonis sau rugăciune, la sfinţirea Darurilor, de la Axion şi
până la Sfârşitul slujbei, acesta repeta într-una”Maica mea..Maica mea”!
După ce a consumat Sfintele din Potir, i-a zis nepotului său:
- Să nu spui nimănui ce ai văzut şi ce ai auzit, pentru că Maica
Domnului o să-ţi taie limba”!
În anii ocupaţiei germane (1941-1944), Maica Domnului i-a apărut iar,
ajutându-l şi sprijinindu-l pe părintele Gheorghe ca să poată termina
liturghia de Crăciun, chiar înainte cu doi ani de moartea lui.
De atunci părintele Gheorghe murmura în continuu, zi şi noapte: “Maica
mea…!”. Aşa îl numeau şi-l ironizau fără răutate sătenii, fii lui
duhovniceşti. A adormit ca un sfânt. Într-o dimineaţă, când nu se simţea
bine, fiul său a deschis uşa dormitorului şi l-a vzut îngenuncheat cu
mîinele sale bătrâne înălţate, învăluit într-o lumină cerească şi
murmurând: “Măicuţa mea, Măicuţa mea, vin..!” Şi aceea, al cărei nume nu
lipsise niciodată de pe buzele şi din inima lui, i-a luat sfletul.
Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii
Liturghii, Editura Bizantina 2005, p.241-242
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/
Moldova Ortodoxă
/http://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/
Moldova Ortodoxă
“Nu te teme, părinte,
mergi că te ţin bine”
22:15, joi, 3 aprilie, 2014 | Cuvinte-cheie: ajutorul Maicii Domnului,
liturghie, maica domnului, minune, povestiri, preot, sat
sitka.jpg
Un creştin a venit să se mărturisească. Avea un bunic preot, părintele
Gheorghe, într-un sat din jurul Dramei. Când era mic, acesta îl ajuta pe
bunicul său în Sfântul Altar. Părintele Gheorghe, era refugiat din Asia
Mică, după măcelurile făcute de turci în oraşul Smirna, încheiat cu
incindierea cetăţii.
Era evlavios, deşi nu ştia multă carte. Bisericuţa satului era săracă,
cu pardoseala stricată din cauza plăcilor improvizate, şi părintele
Gheorghe se împiedica de ele la tot pasul.
Într-o sâmbătă când slujea Sfânta Liturghie, împreună cu 5-6
credincioşi, la Vohodul Mare s-a împedicat şi puţin a lipsit să
răstoarne Sfintele Daruri. Nepotul lui a văzut în acel moment apărând o
împărteasă scăldată în lumină, ţinându-l să nu cadă şi spunându-i: “Nu
te teme, părinte, mergi că te ţin bine”.
Părintele Gheorghe, tremurând de emoţie sfântă, a intrat împreună cu ea
în Sfântul Altar. Aceea a închis Uşile Împărăteşti şi i-a dat cadelniţa
să tămâieze, după ce a aşezat Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă.
Micuţul, se uita uimit, mut şi orbit de strălucirea slavei împărăteşti.
Sufletul lui se umpluse de teamă şi admiraţie sfântă, pe care nu le va
uita niciodată. N-a priceput însă, de ce cadelniţa pe care o ţinea în
mână se afla în mâna Născătoarei de Dumnezeu, împărăteasa cerurilor.
Micuţul şi-a revenit şi l-a văzut pe bunicul lui plângând. La fiecare
cerere, ecfonis sau rugăciune, la sfinţirea Darurilor, de la Axion şi
până la Sfârşitul slujbei, acesta repeta într-una”Maica mea..Maica mea”!
După ce a consumat Sfintele din Potir, i-a zis nepotului său:
- Să nu spui nimănui ce ai văzut şi ce ai auzit, pentru că Maica
Domnului o să-ţi taie limba”!
În anii ocupaţiei germane (1941-1944), Maica Domnului i-a apărut iar,
ajutându-l şi sprijinindu-l pe părintele Gheorghe ca să poată termina
liturghia de Crăciun, chiar înainte cu doi ani de moartea lui.
De atunci părintele Gheorghe murmura în continuu, zi şi noapte: “Maica
mea…!”. Aşa îl numeau şi-l ironizau fără răutate sătenii, fii lui
duhovniceşti. A adormit ca un sfânt. Într-o dimineaţă, când nu se simţea
bine, fiul său a deschis uşa dormitorului şi l-a vzut îngenuncheat cu
mîinele sale bătrâne înălţate, învăluit într-o lumină cerească şi
murmurând: “Măicuţa mea, Măicuţa mea, vin..!” Şi aceea, al cărei nume nu
lipsise niciodată de pe buzele şi din inima lui, i-a luat sfletul.
Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii
Liturghii, Editura Bizantina 2005, p.241-242
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/
Moldova Ortodoxă
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/
Moldova Ortodoxă
“Nu te teme, părinte,
mergi că te ţin bine”
22:15, joi, 3 aprilie, 2014 | Cuvinte-cheie: ajutorul Maicii Domnului,
liturghie, maica domnului, minune, povestiri, preot, sat
sitka.jpg
Un creştin a venit să se mărturisească. Avea un bunic preot, părintele
Gheorghe, într-un sat din jurul Dramei. Când era mic, acesta îl ajuta pe
bunicul său în Sfântul Altar. Părintele Gheorghe, era refugiat din Asia
Mică, după măcelurile făcute de turci în oraşul Smirna, încheiat cu
incindierea cetăţii.
Era evlavios, deşi nu ştia multă carte. Bisericuţa satului era săracă,
cu pardoseala stricată din cauza plăcilor improvizate, şi părintele
Gheorghe se împiedica de ele la tot pasul.
Într-o sâmbătă când slujea Sfânta Liturghie, împreună cu 5-6
credincioşi, la Vohodul Mare s-a împedicat şi puţin a lipsit să
răstoarne Sfintele Daruri. Nepotul lui a văzut în acel moment apărând o
împărteasă scăldată în lumină, ţinându-l să nu cadă şi spunându-i: “Nu
te teme, părinte, mergi că te ţin bine”.
Părintele Gheorghe, tremurând de emoţie sfântă, a intrat împreună cu ea
în Sfântul Altar. Aceea a închis Uşile Împărăteşti şi i-a dat cadelniţa
să tămâieze, după ce a aşezat Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă.
Micuţul, se uita uimit, mut şi orbit de strălucirea slavei împărăteşti.
Sufletul lui se umpluse de teamă şi admiraţie sfântă, pe care nu le va
uita niciodată. N-a priceput însă, de ce cadelniţa pe care o ţinea în
mână se afla în mâna Născătoarei de Dumnezeu, împărăteasa cerurilor.
Micuţul şi-a revenit şi l-a văzut pe bunicul lui plângând. La fiecare
cerere, ecfonis sau rugăciune, la sfinţirea Darurilor, de la Axion şi
până la Sfârşitul slujbei, acesta repeta într-una”Maica mea..Maica mea”!
După ce a consumat Sfintele din Potir, i-a zis nepotului său:
- Să nu spui nimănui ce ai văzut şi ce ai auzit, pentru că Maica
Domnului o să-ţi taie limba”!
În anii ocupaţiei germane (1941-1944), Maica Domnului i-a apărut iar,
ajutându-l şi sprijinindu-l pe părintele Gheorghe ca să poată termina
liturghia de Crăciun, chiar înainte cu doi ani de moartea lui.
De atunci părintele Gheorghe murmura în continuu, zi şi noapte: “Maica
mea…!”. Aşa îl numeau şi-l ironizau fără răutate sătenii, fii lui
duhovniceşti. A adormit ca un sfânt. Într-o dimineaţă, când nu se simţea
bine, fiul său a deschis uşa dormitorului şi l-a vzut îngenuncheat cu
mîinele sale bătrâne înălţate, învăluit într-o lumină cerească şi
murmurând: “Măicuţa mea, Măicuţa mea, vin..!” Şi aceea, al cărei nume nu
lipsise niciodată de pe buzele şi din inima lui, i-a luat sfletul.
Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii
Liturghii, Editura Bizantina 2005, p.241-242
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/
Moldova Ortodoxăhttp://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/
Moldova Ortodoxăhttp://ortodox.md/articole/nu-te-teme-parinte-mergi-ca-te-tin-bine/
- Unii sunt mai sporiti decat calugarii! Citesc Filocalia, Biblia, Vietile Sfintilor. ARHIM ARSENIE PAPACIOChttp://www.razbointrucuvant.ro/2013/07/19/parintele-arsenie-papacioc-pustnicie-manastire-taierea-voii-smerenie-vorbire-rau-trezvie-rugaciune-dreapta-socoteala-ispite-diavol-inger-pazitor-maica-domnului/
L-ai văzut pe fratele, L-ai văzut pe Dumnezeu
Dragostea faţă de aproapele în care Îl vezi pe Dumnezeu este principiul în funcţie de care se ordonează şi se organizează acţiunile unui creştin. Abia atunci putem ajunge la fel ca Sfântul Serafim de Sarov să zicem fiecăruia pe care îl întâlnim: „Bucuria mea!“„De la aproapele nostru vin şi viaţa, şi moartea. Dacă vom câştiga pe frate, Îl câştigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos“ (Antonie 9).„Dacă eşti mustrat, nu mustra; dacă eşti prigonit, rabdă; supune-ţi voia voii lui Dumnezeu; nu te făţărnici, (…) iubeşte-l pe aproapele tău, căci aproapele tău este viaţa ta“. citind în sens invers cuvintele stareţului, putem spune: aproapele este viaţa ta, prin urmare, trebuie să îl iubeşti. Dacă iubeşti pe aproapele, atunci nu te făţărniceşti, te supui voii lui Dumnezeu şi rabzi prigoana şi mustrările.
Dragostea faţă de aproapele în care Îl vezi pe Dumnezeu este principiul în funcţie de care se ordonează şi se organizează acţiunile unui creştin. Abia atunci putem ajunge la fel ca Sfântul Serafim de Sarov să zicem fiecăruia pe care îl întâlnim: „Bucuria mea!“
Dragostea faţă de aproapele în care Îl vezi pe Dumnezeu este principiul în funcţie de care se ordonează şi se organizează acţiunile unui creştin. Abia atunci putem ajunge la fel ca Sfântul Serafim de Sarov să zicem fiecăruia pe care îl întâlnim: „Bucuria mea!“
Comoara înţelepciunii
La vremea potrivită
Un
negustor bogat din Bagdad locuia într-o casă minunată. Stăpânea avuţii
multe şi avea o familie numeroasă. Corăbiile sale, încărcate cu mărfuri,
făceau negustorie în Indii. O parte din bogăţie o moştenise, altă parte
se datora strădaniilor sale, iar alta mărinimiei califului de Còrdoba,
care-l cunoştea bine pe negustor. Dar dintr-odată afacerile au început
să meargă prost pentru omul nostru. Casa şi moşiile i-au fost luate de
un uzurpator. Corăbiile s-au scufundat. Familia s-a risipit. Până şi
prietenii l-au părăsit. Negustorul a hotărât atunci să meargă în Spania,
la vechiul său binefăcător. A trecut printr-un pustiu înspăimântător,
unde a avut parte de toate necazurile cu putinţă. Măgarul care-l însoţea
a murit. Negustorul a fost prins de doi răufăcători care l-au vândut ca
sclav. A scăpat cu greu şi a fost rănit. Obrazul, pârlit de soare,
aducea cu o bucată de piele veche. Uneori, trecători care vorbeau o
limbă necunoscută îi întindeau ceva de mâncare ori o fâşie de pânză
ruptă; ca să-şi potolească setea, bea apa murdară din bălţi.
La trei ani după ce plecase din Bagdad, a ajuns la Còrdoba. Dar n-a
fost lăsat să pătrundă în palatele califului. Soldaţii l-au îmbrâncit cu
dispreţ. A fost nevoit să trudească o vreme şi să facă muncile cele mai
grele şi umilitoare ca să-şi poată cumpăra un veşmânt mai potrivit. A
ajuns în cele din urmă în sala de primire a prinţului. Califul l-a
recunoscut pe dată, l-a îmbrăţişat şi l-a poftit să se aşeze lângă el.
Negustorul i-a istorisit pe scurt toate nenorocirile care se abătuseră
asupra sa. După ce l-a ascultat cu atenţie, stăpânul şi-a chemat un
dregător şi i-a poruncit: „Să i se dea negustorului o sută de oi, să fie
numit ciobanul regelui şi să fie trimis sus în munţi“.
Negustorul i-a mulţumit califului, nu fără mirare însă, pentru că se
aştepta la mai mult. Să te trimită cineva să-i paşti oile nu e o cinste
prea mare, nu?
Puţin necăjit, negustorul a plecat cu turma de oi în munţi. A fost
îndrumat spre o păşune de pe care iarba fusese păscută până la rădăcină.
Curând după aceea, o molimă a izbucnit printre oi, care au murit până
la ultima. Ciobanul nepriceput s-a întors aşadar înapoi în oraş, dar un
nou ordin al prietenului său l-a readus în munţi. De data asta cu
cincizeci de oi. Ruşinat şi mâhnit, omul nu a avut şansă nici acum,
fiindcă asupra turmei s-au năpustit câinii sălbatici. Oile s-au speriat,
au fugit şi au căzut cu toate în prăpastie. Cu inima grea,
negustorul-cioban s-a întors la calif şi i-a povestit ce s-a petrecut.
„Să i se dea douăzeci şi cinci de oi, a poruncit califul, şi să
meargă din nou în munţi.“ Deznădăjduit şi încredinţat că este cel mai
nepriceput dintre ciobani, omul a pornit cu mica lui turmă spre
stâncărie. După câteva săptămâni, turma a ajuns de două ori mai
numeroasă. Mieii erau graşi şi sănătoşi. Omul a vândut mieii pe bani
frumoşi, a cumpărat alte oi şi a luat în arendă alte păşuni.
După trei ani de zile, bine îmbrăcat şi arătându-şi bunăstarea, s-a
întors la Còrdoba. Califul l-a primit îndată şi i-a spus: „Ai învăţat
acum să fii cioban?“ „Da, şi mi se pare de neînţeles“, a răspuns
negustorul. „Toate merg de minune, deşi nu simt, îţi mărturisesc, nici o
aplecare pentru această îndeletnicire.“
„Prea bine, a zis califul. La vest de noi se află cetatea Sevillei,
care mi-e supusă. Îţi dăruiesc această cetate. Du-te tot acum să preiei
stăpânirea asupra ei.“
Negustorul-cioban-rege s-a ridicat în picioare şi, uluit, i-a zis
califului: „De ce nu m-ai făcut rege atunci când am sosit prima dată la
tine? De ce toţi aceşti ani de încercări şi de trudă cu care nu eram
obişnuit? Ai vrut să-mi arăţi oare ceva anume?“
„Nu, a răspuns califul zâmbind, nu doream să-ţi arăt nimic. Dar dacă
ţi-aş fi încredinţat cetatea Sevillei în ziua în care ai pierdut cele o
sută de oi, îţi imaginezi ce prăpăd ai fi făcut în ţinutul încredinţat
ţie? Mă întrebi de ce nu ţi-am dat tronul când ai sosit? Nimic mai
simplu. Pentru că nu erai încă pregătit pentru asta.“ (Adaptare după o istorioară din vol. „Cercul mincinoşilor“, Jean-Claude Carrière, Ed. Humanitas, 2013)
Cuviosul Acachie Ascultătorul (29 noiembrie)
<<"Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".>>
<<"Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?">>
Cititi, mai jos, textul integral.
Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvîntul al patrulea cel pentru ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire, din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mînăstire un bătrîn trîndav şi foarte mînios.
Acesta, nu se ştie cum - zice Sfîntul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzîndu-l pe dînsul un stareţ, potrivit povestirii Sfîntului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dînsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".
Deci petrecea sub învăţătura bătrînului aceluia nemilostiv, răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrînul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: "Părinte, fratele Acachie a murit". Iar stareţul, auzind, a zis către dînsul: "Crede-mă, bătrînule, eu nu cred că a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oară: "Dacă nu mă crezi, vino şi vezi".
Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amîndoi, împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?"
Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfîntului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşîndu-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerînd de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicînd către părinţi "ucidere am făcut!"
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecîndu-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sînt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mînăstirii.
S-a întîmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfîntului trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a pus iarăşi în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfîntul şi zicea către dînsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mîndru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atîta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".
Deci, punîndu-l pe el iarăşi în mormîntul sfîntului, s-a dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Şi de atunci pînă acum se vede mormîntul deşert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie.
Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!
Sursa: vietile-sfintilor.ro - http://
<<"Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".>>
<<"Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?">>
Cititi, mai jos, textul integral.
Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvîntul al patrulea cel pentru ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire, din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mînăstire un bătrîn trîndav şi foarte mînios.
Acesta, nu se ştie cum - zice Sfîntul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzîndu-l pe dînsul un stareţ, potrivit povestirii Sfîntului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dînsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".
Deci petrecea sub învăţătura bătrînului aceluia nemilostiv, răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrînul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: "Părinte, fratele Acachie a murit". Iar stareţul, auzind, a zis către dînsul: "Crede-mă, bătrînule, eu nu cred că a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oară: "Dacă nu mă crezi, vino şi vezi".
Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amîndoi, împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?"
Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfîntului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşîndu-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerînd de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicînd către părinţi "ucidere am făcut!"
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecîndu-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sînt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mînăstirii.
S-a întîmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfîntului trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a pus iarăşi în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfîntul şi zicea către dînsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mîndru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atîta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".
Deci, punîndu-l pe el iarăşi în mormîntul sfîntului, s-a dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Şi de atunci pînă acum se vede mormîntul deşert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie.
Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!
Sursa: vietile-sfintilor.ro - http://
Ce gândesc copiii despre Sfântul Dimitrie cel Nou
Când
vorbim despre credinţă, biserică, pelerinaje, amintim, deseori, de
evlavia credincioşilor. Avem ochi mai cu seamă pentru oamenii mari şi
uităm, adesea, de copii. Tocmai pe ei, cei neprihăniţi, ale căror
rugăciuni au atâta putere înaintea lui Dumnezeu! Le simţim prezenţa în
biserică, când gânguresc, râd şi plâng cu ochii la sfinţi, sau atunci
când, însoţiţi de bunici sau părinţi, iau Sfânta Împărtăşanie. Cuminţi,
răbdători, tăcuţi şi îngenuncheaţi, astfel i-am găsit în faţa icoanelor
din Catedrala patriarhală, alături de cei maturi. Printre aceştia, s-au
găsit o seamă care să întrebe în gura mare „De ce doarme Sfântul în
sicriu?“ sau „La ce oră se trezeşte Sfântuâ?, ba chiar au fost curioşi
să afle „Unde este casa lui?“.
În dreptul raclei cu moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala patriarhală, Matei stă cu capul plecat şi cu umerii aduşi spre pământ, de parcă mulţime de păcate i-ar apăsa. Cuminţenia lui nu pare să aibă şase ani, cât susţine micuţul că a împlinit deja. Chiar dacă este la o vârstă crudă, copilăria lui Matei nu are naivitatea celor mai mulţi copii, gata oricând să accepte bomboanele străinilor. La fel de circumspect se arată şi atunci când femei îmbrobodite, de vârsta bunicii care îl însoţeşte peste tot, îl sărută cu foc pe obraji şi îl mângâie pe creştet. Nu le înţelege apucăturile şi nici nu-şi poate explica de ce vorbesc întruna femeile acestea, care mai adineaori se închinau evlavioase la racla Sfântului. Pe măsură ce cântările din biserică devin mai frumoase, oamenii se adună în număr tot mai mare, iar Matei se cuibăreşte lângă pulpana hainei bunicii. Se pierde în marea de trupuri. Brusc.
Când îi vine rândul, micuţa sărută moaştele din braţele mamei şi adulmecă mirosul crinilor proaspeţi din vaze.
„De ce doarme Sfântul în sicriu?“, întreabă copila.
„Nu acum, Maria, îţi spun imediat“, replică mama.
Nedumerită, Maria îşi încheie „procesiunea“ în faţa icoanelor sfinţilor cu o cruce, pe care şi-o însemnează pe pieptul micuţ, în faţa părticelelor din moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Nu trece mult, şi glasul fetiţei se aude din nou: „Mama, la ce oră se trezeşte Sfântuâ? Unde este casa lui?“
Cu părul răvăşit, asemenea sufletului său de copil maturizat înainte de vreme, cu hainele ponosite şi încălţămintea uzată, Elena nu întinde mâna să ceară pomană. Retrasă într-un colţ, umilă şi neînsemnată, prea puţini intuiesc nevoile fetei. Cât despre suferinţa ei, nici unul nu are timp să o asculte, să o încurajeze, să o ajute.
„Doar Sfântul Dimitrie mă ascultă. La sfârşitul slujbei, când toată lumea pleacă, eu rămân singură în biserică şi mă rog pentru mama, pentru tata şi pentru mine. Sfântul m-a ajutat. Până acum n-am murit de foame şi nici de frig“, vorbeşte Elena, pe un ton afectat, de om mare.
După o discuţie scurtă, aflu de la Matei că Sfântul Dimitrie este „Sfântuâ luâ bunicuâ“, pe care îl cheamă Dimitrie, şi că oamenii se închină la moaşte, pentru că „lumea are nevoie de sfinţenie din cer, care alungă păcatele“.
Maria se opreşte pentru un moment din fuga sa prin pridvorul Catedralei. Când aude de Sfântul Dimitrie, reia întrebările pe care i le adresase, mai devreme, mamei în biserică.
Matei se oferă să-i răspundă. La întrebarea „De ce doarme Sfântul în sicriu?“, băiatul spune: „Sfântul nu doarme în sicriu. Ziua se roagă cu oamenii în biserică şi noaptea vorbeşte cu Dumnezeu despre noi.“
Cât despre nedumeririle Mariei - „La ce oră se trezeşte Sfântuâ? Unde este casa lui?“ - Matei vine prompt cu explicaţia: „Sfântul Dimitrie nu doarme niciodată. În cer nu există «oră», pentru că nu este ceas. Acolo, cine doarme, este trezit de glasul păsărilor. Casa Sfântului este şi în cer, şi pe pământ, pentru că el Îl iubeşte şi pe Dumnezeu, şi pe oameni. Când iubeşti pe cineva, stai cu el.“
Asemenea părinţilor Sfântului Dimitrie, multe mame şi taţi îşi educă copiii în spiritul credinţei şi îi aduc de la cele mai mici vârste la Catedrala din Dealul Patriarhiei. Chiar dacă aici vin oameni de toate categoriile, sub pavăza Sfântului, „care a vieţuit pe pământ ca un înger“, diferenţele de orice fel dintre ei dispar şi, de multe ori, copiii sunt cei care unesc familii. Maria şi Matei sunt un exemplu în acest sens. Cei doi copii şi-au zâmbit şi s-au aşezat unul lângă celălalt în genunchi, la Sfânta Liturghie, fără să ţină cont de frumuseţea hainelor, de culoarea pielii sau de firma pantofilor purtaţi. Bunica lui Matei şi mama Mariei şi-au vorbit, fără să se fi cunoscut vreodată, iar la finalul slujbei le-au promis celor mici o plimbare în parc. Prin cei mici, Sfântul Dimitrie făcuse deja o minune!
În dreptul raclei cu moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala patriarhală, Matei stă cu capul plecat şi cu umerii aduşi spre pământ, de parcă mulţime de păcate i-ar apăsa. Cuminţenia lui nu pare să aibă şase ani, cât susţine micuţul că a împlinit deja. Chiar dacă este la o vârstă crudă, copilăria lui Matei nu are naivitatea celor mai mulţi copii, gata oricând să accepte bomboanele străinilor. La fel de circumspect se arată şi atunci când femei îmbrobodite, de vârsta bunicii care îl însoţeşte peste tot, îl sărută cu foc pe obraji şi îl mângâie pe creştet. Nu le înţelege apucăturile şi nici nu-şi poate explica de ce vorbesc întruna femeile acestea, care mai adineaori se închinau evlavioase la racla Sfântului. Pe măsură ce cântările din biserică devin mai frumoase, oamenii se adună în număr tot mai mare, iar Matei se cuibăreşte lângă pulpana hainei bunicii. Se pierde în marea de trupuri. Brusc.
„De ce doarme Sfântul în sicriu?“
Tăcere. Sfinţii privesc spre oameni şi oamenii privesc spre sfinţi. Preotul binecuvântează mulţimea din faţa altarului cu o cruce aurie în mâini, pe care o ridică deasupra capetelor tuturor. O fetiţă cu o basma albă pe cap îşi face loc printre credincioşi, care par nişte uriaşi în comparaţie cu statura ei. Cu câte un „pardon!“, „mă scuzaţi“, „vă rog frumos“ ajunge la şirul credincioşilor încolonaţi spre racla Sfântului Dimitrie. Cum o vede, mama îi ia faţa bucălată în mâini şi îi spune zâmbit: „Bravo, m-ai găsit!“Când îi vine rândul, micuţa sărută moaştele din braţele mamei şi adulmecă mirosul crinilor proaspeţi din vaze.
„De ce doarme Sfântul în sicriu?“, întreabă copila.
„Nu acum, Maria, îţi spun imediat“, replică mama.
Nedumerită, Maria îşi încheie „procesiunea“ în faţa icoanelor sfinţilor cu o cruce, pe care şi-o însemnează pe pieptul micuţ, în faţa părticelelor din moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Nu trece mult, şi glasul fetiţei se aude din nou: „Mama, la ce oră se trezeşte Sfântuâ? Unde este casa lui?“
Speranţa unui om necăjit
Lângă uşa de la intrare, stă Elena. Are 12 ani şi un tată orb „acasă, bolnav. Mama a murit călcată de o maşină pe trecerea de pietoni. Eram şi eu cu ea; aveam opt ani. Şoferul nici nu a oprit maşina. Poliţia nu l-a mai prins. De când nu este mama, ne descurcăm din ce în ce mai greu. Am noroc că mai vin la biserică şi îmi mai dau oamenii din milă câte ceva de mâncare, o haină, un ban“, se destăinuie fata.Cu părul răvăşit, asemenea sufletului său de copil maturizat înainte de vreme, cu hainele ponosite şi încălţămintea uzată, Elena nu întinde mâna să ceară pomană. Retrasă într-un colţ, umilă şi neînsemnată, prea puţini intuiesc nevoile fetei. Cât despre suferinţa ei, nici unul nu are timp să o asculte, să o încurajeze, să o ajute.
„Doar Sfântul Dimitrie mă ascultă. La sfârşitul slujbei, când toată lumea pleacă, eu rămân singură în biserică şi mă rog pentru mama, pentru tata şi pentru mine. Sfântul m-a ajutat. Până acum n-am murit de foame şi nici de frig“, vorbeşte Elena, pe un ton afectat, de om mare.
„Casa Sfântului Dimitrie este în cer şi pe pământ“
La finalul slujbei, Matei iese din biserică, voios, cu faţa înseninată de lumina zilei. Cu o mână se ţine strâns de braţul bunicii, iar cu cealaltă protejează un serveţel de hârtie, plin cu anafură.După o discuţie scurtă, aflu de la Matei că Sfântul Dimitrie este „Sfântuâ luâ bunicuâ“, pe care îl cheamă Dimitrie, şi că oamenii se închină la moaşte, pentru că „lumea are nevoie de sfinţenie din cer, care alungă păcatele“.
Maria se opreşte pentru un moment din fuga sa prin pridvorul Catedralei. Când aude de Sfântul Dimitrie, reia întrebările pe care i le adresase, mai devreme, mamei în biserică.
Matei se oferă să-i răspundă. La întrebarea „De ce doarme Sfântul în sicriu?“, băiatul spune: „Sfântul nu doarme în sicriu. Ziua se roagă cu oamenii în biserică şi noaptea vorbeşte cu Dumnezeu despre noi.“
Cât despre nedumeririle Mariei - „La ce oră se trezeşte Sfântuâ? Unde este casa lui?“ - Matei vine prompt cu explicaţia: „Sfântul Dimitrie nu doarme niciodată. În cer nu există «oră», pentru că nu este ceas. Acolo, cine doarme, este trezit de glasul păsărilor. Casa Sfântului este şi în cer, şi pe pământ, pentru că el Îl iubeşte şi pe Dumnezeu, şi pe oameni. Când iubeşti pe cineva, stai cu el.“
„Credinţa adevărată învăţând-o, Mucenice Dimitrie, de la părinţii tăi...“
În Icosul 1, din Acastistul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir, se spune: „Credinţa adevărată învăţând-o, Mucenice Dimitrie, de la părinţii tăi, ai vieţuit pe pământ prin darul lui Dumnezeu ca un înger, luminat mărturisind şi învăţând pe toţi, apoi, cu milostenie, cu neîncetate rugăciuni şi cu chinuri...“Asemenea părinţilor Sfântului Dimitrie, multe mame şi taţi îşi educă copiii în spiritul credinţei şi îi aduc de la cele mai mici vârste la Catedrala din Dealul Patriarhiei. Chiar dacă aici vin oameni de toate categoriile, sub pavăza Sfântului, „care a vieţuit pe pământ ca un înger“, diferenţele de orice fel dintre ei dispar şi, de multe ori, copiii sunt cei care unesc familii. Maria şi Matei sunt un exemplu în acest sens. Cei doi copii şi-au zâmbit şi s-au aşezat unul lângă celălalt în genunchi, la Sfânta Liturghie, fără să ţină cont de frumuseţea hainelor, de culoarea pielii sau de firma pantofilor purtaţi. Bunica lui Matei şi mama Mariei şi-au vorbit, fără să se fi cunoscut vreodată, iar la finalul slujbei le-au promis celor mici o plimbare în parc. Prin cei mici, Sfântul Dimitrie făcuse deja o minune!
Copacul cu gunoi la radacina
Un om in varsta, pe numele sau Vasile,
luminat fiind intr-o zi de Bunul Dumnezeu, incepu dintr-odata sa duca o
viata cuvioasa, asta dupa ce isi facuse o reputatie prin sat cum ca ar
avea toate pacatele stranse si ca ar fi primul in randul pacatosilor. Se
mirara toti cum dupa atatea betii, desfranari, injuraturi si multe alte
rele si pacate, omul avea, de acum, curajul sa se infatiseze Domnului,
sa devina nelipsit de la slujbele religioase, sa se straduiasca sa faca
bine lui si celor din jur.
Pentru reputatia lui de om pacatos nu toata lumea din biserica il vedea cu ochi buni, ba unul dintre credinciosi nu-l putea suferi si mereu ii adresa cate o vorba din care sa inteleaga ca degeaba s-a pocait acum la batranete, ca tot o sa ajunga in focul iadului. La vorbele acestui om, batranul cel cu multe pacate nimic nu raspundea, fiindca stia ca poate acela are dreptate. Nici dupa jumatate de an de cand lepadase pacatele mari, acela nu-l slabea pe Vasile si ii spunea ca nu ii este de ajuns ce a facut, ca pentru relele cele vechi o sa ajunga in iad. Tot asa pana intr-o zi, cand omul nostru nu mai rabda si spuse;
- Asculta omule, vad ca stii multe si esti insetat de mantuire, de aceea am sa te intreb ceva!
- Intreaba-ma! raspunse acela.
- Voi cand vreti ca un pom sa fie mai frumos, mai vanjos si mai roditor, puneti si ingrasamant?
- Da Vasile, punem si ingrasamant si gunoi din grajd, il udam, de toate…
- Apoi dupa mintea mea gandesc asa! zise Vasile. Ca daca asa, cu voia lui Dumnezeu, copacii astia s-au facut frumosi, chiar daca au avut gunoi la radacina, apoi cu atat mai mult omul - fiindca e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu – se va face frumos si va mosteni imparatia de sus, chiar daca a avut gunoi la radacina. Daca Tatal m-a chemat la frumusete, tu de ce vrei sa zadarnicesti chemarea Lui cea tainica?
Auzind acestea, omul acela nimic nu mai spuse si incepu sa-si vada mai mult de ale sale, decat de ale altora.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
Pentru reputatia lui de om pacatos nu toata lumea din biserica il vedea cu ochi buni, ba unul dintre credinciosi nu-l putea suferi si mereu ii adresa cate o vorba din care sa inteleaga ca degeaba s-a pocait acum la batranete, ca tot o sa ajunga in focul iadului. La vorbele acestui om, batranul cel cu multe pacate nimic nu raspundea, fiindca stia ca poate acela are dreptate. Nici dupa jumatate de an de cand lepadase pacatele mari, acela nu-l slabea pe Vasile si ii spunea ca nu ii este de ajuns ce a facut, ca pentru relele cele vechi o sa ajunga in iad. Tot asa pana intr-o zi, cand omul nostru nu mai rabda si spuse;
- Asculta omule, vad ca stii multe si esti insetat de mantuire, de aceea am sa te intreb ceva!
- Intreaba-ma! raspunse acela.
- Voi cand vreti ca un pom sa fie mai frumos, mai vanjos si mai roditor, puneti si ingrasamant?
- Da Vasile, punem si ingrasamant si gunoi din grajd, il udam, de toate…
- Apoi dupa mintea mea gandesc asa! zise Vasile. Ca daca asa, cu voia lui Dumnezeu, copacii astia s-au facut frumosi, chiar daca au avut gunoi la radacina, apoi cu atat mai mult omul - fiindca e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu – se va face frumos si va mosteni imparatia de sus, chiar daca a avut gunoi la radacina. Daca Tatal m-a chemat la frumusete, tu de ce vrei sa zadarnicesti chemarea Lui cea tainica?
Auzind acestea, omul acela nimic nu mai spuse si incepu sa-si vada mai mult de ale sale, decat de ale altora.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
Lacrimile lui Hristos
Un tanar monah era tare mahnit ca
niciodata nu i se aratase Domnul, in vis sau altfel, ca niciodata nu
vorbise macar cu unul din Sfintii lui Dumnezeu. El auzise ca Dumnezeu
s-a aratat tuturor fratilor si ca multi frati vorbeau zilnici cu sfintii
si atunci hotari sa renunte la calugarie.
A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar. Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile care ii curgeau, si acolo – dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.
Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar. Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile care ii curgeau, si acolo – dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.
Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
Un tânăr monah era tare
mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că
niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.
El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraţilor şi că mulţi fraţi
vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî să renunţe la călugărie.
A lepădat hainele călugăreşti, apoi în lume, într-o singură zi s-a
îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogătaş beat apoi a
cerut o slujbă unui cârciumar.
Cârciumarul i-a dat o slujbă de ajutor la bucătărie şi i-a dat şi o
cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi la miezul nopţii după
obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopţii
când era monah.
Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele
pe care le-a făcut în acea zi şi s-a dus într-un colţ îngenunchind.
Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile
care îi curgeau, şi acolo – după atâta oboseală şi după atâta păcat –
adormi din nou. A dormit adânc şi trezindu-se dimineaţă, a văzut că
locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns.
S-a uitat peste tot, chiar şi în oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a
corpului. Văzu că nu are nici cea mai mică zgârietura, că sângele nu era
al lui. S-a uitat mai bine şi iar s-a apropiat de locul unde făcuse
rugăciunea şi văzu din nou stropii de sânge.
Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el,
dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge.
Nestemate duhovniceşti , Editura Cristimpuri 2010
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/lacrimi-ale-lui-hristos/
Moldova Ortodoxă
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/lacrimi-ale-lui-hristos/
Moldova Ortodoxă
Un tânăr monah era tare
mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că
niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.
El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraţilor şi că mulţi fraţi
vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî să renunţe la călugărie.
A lepădat hainele călugăreşti, apoi în lume, într-o singură zi s-a
îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogătaş beat apoi a
cerut o slujbă unui cârciumar.
Cârciumarul i-a dat o slujbă de ajutor la bucătărie şi i-a dat şi o
cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi la miezul nopţii după
obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopţii
când era monah.
Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele
pe care le-a făcut în acea zi şi s-a dus într-un colţ îngenunchind.
Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile
care îi curgeau, şi acolo – după atâta oboseală şi după atâta păcat –
adormi din nou. A dormit adânc şi trezindu-se dimineaţă, a văzut că
locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns.
S-a uitat peste tot, chiar şi în oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a
corpului. Văzu că nu are nici cea mai mică zgârietura, că sângele nu era
al lui. S-a uitat mai bine şi iar s-a apropiat de locul unde făcuse
rugăciunea şi văzu din nou stropii de sânge.
Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el,
dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge.
Nestemate duhovniceşti , Editura Cristimpuri 2010
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/lacrimi-ale-lui-hristos/
Moldova Ortodoxă
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/lacrimi-ale-lui-hristos/
Moldova Ortodoxă
Un tânăr monah era tare
mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că
niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.
El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraţilor şi că mulţi fraţi
vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî să renunţe la călugărie.
A lepădat hainele călugăreşti, apoi în lume, într-o singură zi s-a
îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogătaş beat apoi a
cerut o slujbă unui cârciumar.
Cârciumarul i-a dat o slujbă de ajutor la bucătărie şi i-a dat şi o
cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi la miezul nopţii după
obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopţii
când era monah.
Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele
pe care le-a făcut în acea zi şi s-a dus într-un colţ îngenunchind.
Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile
care îi curgeau, şi acolo – după atâta oboseală şi după atâta păcat –
adormi din nou. A dormit adânc şi trezindu-se dimineaţă, a văzut că
locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns.
S-a uitat peste tot, chiar şi în oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a
corpului. Văzu că nu are nici cea mai mică zgârietura, că sângele nu era
al lui. S-a uitat mai bine şi iar s-a apropiat de locul unde făcuse
rugăciunea şi văzu din nou stropii de sânge.
Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el,
dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge.
Nestemate duhovniceşti , Editura Cristimpuri 2010
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/lacrimi-ale-lui-hristos/
Moldova Ortodoxă
Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/lacrimi-ale-lui-hristos/
Moldova Ortodoxă
Împărăteasa mea, popas al mângîierii,
Pe drumul vieții m-ai sprijinit mereu,
Căci lacrimile mele înfrigurate
Ți-au spus atâtea de necazul meu.
Ți-am spus atâtea din frageda mea viață,
Icoanei Tale atâtea i-am rostit,
Iar ruga mea și temerile mele
Cu Tine Maică le-am împărtășit.
La vreme de ispită și durere
Când sufletul mi-era prea răvășit,
M-am resemnat în rugă și tăcere,
Iar Tu m-ai protejat, m-ai ocrotit.
Te rog, Presfântă Maică și Fecioară,
Să-mi fii alături Tu și Fiul Tău,
Iar celor ce se roagă către Tine
Să-i miluiești și să-i iubești mereu.
Dragostea de aproapele întemeiata pe dragostea de Hristos este trainica, nestricata, nebiruita, nesfarâmata. N-o pot sfarâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemanator. Orice ar patimi un om care iubeste asa pe aproapele sau nu va înceta niciodata a-l iubi, pentru ca se uita la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeste pentru ca e iubit si el la rândul sau, o termina repede cu dragostea daca prietenul sau îl supara cu ceva; dimpotriva, cel legat de semenul sau cu lantul dragostei de Hristos niciodata nu va pune capat prieteniei”(Omilia LX, III la Matei). SF IOAN GURA DE AUR
,,Ziceţi.
Mai pe scurt.
Eu nu mă răzbun.
Are Cine.
N-aş crede să vorbească ca ei.
Tu fă bine şi aşteaptă rău. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii – rudele ţi-ar face bine – ţie ce cruce ţi-ar rămâne?
Tu eşti călugăriţă şi, ca atare, trebuie să te bucuri de necazuri, ca să-ţi câştigi plată de la Dumnezeu, pentru tot ce suferi – cu bună ştiinţă şi răbdare – de la fraţi.
Deci, roagă-te pentru cei ce te blastămă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere nedrept – dă-i tot ce-i trebuie lui, din lăcomie.
Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asupreşte cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, indiferent cum sunt ei.
Tu fii cum trebuie.
Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ţi-ar face, - pentru că iertându-le toate, aşa urmezi lui Iisus, - aşa ţii (împotriva firii, sau mai bine zis mai presus de fire) legea lui Dumnezeu – a iubirii.
Că toţi sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să ştii că şi ei au un suflet de mântuit.
( Sfaturile Părintelui Arsenie Boca pentru o călugăriţă)
Cind vrei sa fii calugar, ar fi bine sa fii calugar inainte de a fi calugar.
Parintele Arsenie Boca, avea o vorba:- "Unii dintre calugari nu sunt calugari, ci cuiere de haine calugaresti".
-Cineva zice catre mine: "Parinte, si eu sunt calugar de rasa, dar sunt fara rasa; ca sunt si calugari cu rasa si nu sunt de rasa".
Un calugar trebuie sa traiasca pe pamint ca in cer. Sa-si gaseasca timp cat mai mult pentru a sta in fata lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisa pe masa, cu luminarea aprinsa, cu candela... ci cu inima deschisa pentru Dumnezeu, cu gandul la Dumnezeu permanent.
-,,decat in manastire cu gandul la lume , mai bine in lume cu gandul la manastire,,
Nu numai calugarii pot realiza unirea cu Mantuitorul, ci orice crestin ortodox care doreste sa inainteze pe calea imbunatatirii vietii duhovnicesti, printr-o deasa impartasanie. Unirea cu Hristos inseamna, de fapt, trairea in Hristos
( invataturile par. Arsenie Boca)
"Acum calugar te-ai facut, sa vedem cind o sa te faci om de treaba!"parintele staret de la Frasinei, Neonil Stefan,
LAUDA OMULUI BUN?- MARTURIA CUGETULUI CURAT!
preocuparea principală a omului trebuie să fie grija pentru mântuirea sufletului, pentru eliberarea lui de păcate, pentru creşterea omului în virtuţi, în lumina iubirii lui Hristos
Numai HRISTOS rămâne Acelaşi... ... Atotînţelept, Atotiubitor, Preafrumos, Atotsfint, Atotştiutor, Atotbun, Atotdrept, Veşnic, Atotputernic, Mântuitor...
VIRTUTI PERSONALE SI SOCIALE
PAZA SUFLETULUI. Este nevoie sa te ingrijesti
duhovniceste si de trup si de suflet, de fiecare in mod deosebit.
Sufletul se deosebeste de trup si are trebuinta de alt fel de hrana,
vesminte si lumina. "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant
al lui Dumnezeu" (Luca IV, 4).
CUM STAM INAINTEA LUI DUMNEZEU. Omul cu
adevarat credincios este pe deplin incredintat ca sta permanent inaintea
Dumnezeului Celui Viu si Atoatevazator. Rusinarea pentru pacat si
mandrie este o lucrare bineplacuta inaintea lui Dumnezeu. "La voi insa
si perii capului toti sunt numarati" (Matei X, 30).
MILA FATA DE PACATOSI. Aceasta este calea
prin care ii putem ajuta pe cei pacatosi sa se indrepte. Batjocura si
osandirea nu le este de nici un folos. Hristos i-a privit pe acestia ca
pe niste bolnavi. El i-a vizitat (Zaheu), a luat masa cu ei (Matei), a
vorbit calduros cu ei (femeile pacatoase) si astfel a reusit sa le redea
sanatatea duhovniceasca si demnitatea umana.
Alaturi de Fericiri, Domnul nostru Iisus Hristos a
dat indrumari ucenicilor Sai si pentru agonisirea altor virtuti
personale si sociale, esentiale pentru zidirea caracterului lor crestin.
Aceste virtuti se pot castiga numai prin lupta constiincioasa si
inflacarata si prin vietuire, asa cum au gandit si pus in fapta Sfintii
Parinti ai Bisericii.
DEPRINDEREA VIRTUTILOR PERSONALE
RUGACIUNEA LAUNTRICA. "Tu insa cand te rogi, intra in
camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns;
si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei VI, 6).
POSTUL inaintea lui Dumnezeu, iar nu pentru oameni.
"Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele,
ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat
plata lor" (Matei VI, 16).
PASTRAREA UNITATII SUFLETULUI. Unitatea sufletului
inseamna putere si pace, pe cand sufletul dezbinat inseamna slabiciune
si pieire." Orice imparatie care se dezbina in sine nu va dainui" (Matei
XII, 25), a grait Domnul. Si a mai adaugat: "Nimeni nu poate sa
slujeasca la doi domni... Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui
mamona" (Matei VI, 24).
INFRANAREA INIMII SI A GANDURILOR. Gandurile bune
sunt semintele faptelor bune. Dumnezeu vede gandurile noastre. Stiind
gandurile oamenilor, Domnul Iisus a spus: "Pentru ce cugetati rele in
inimile voastre?" (Matei IX, 4), "Caci din inima ies ganduri rele,...
desfranari" si tot raul (Matei XV, 19). Este nevoie de deprinderea
neincetata cu ganduri si dorinte bune.
INFRANAREA LIMBII. "Adevar va spun ca pentru orice
cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua
judecatii" (Matei XII, 36).
FUGA DE FATARNICIE. Feriti-va de aluatul fariseilor,
care este fatarnicia (Luca XII, 1). "Caci nu este nimic ascuns care sa
nu ajunga cunoscut" (Matei X, 26).
TREBUIE SA FIM ASEMENEA COPIILOR in modestie,
sinceritate si credinta. "Adevarat zic voua: De nu va veti intoarce si
nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor" (Matei
XVIII, 3).
RABDAREA. A rabda toate greutatile in implinirea
legii lui Hristos inseamna asigurarea mantuirii sufletului. "Cel ce va
rabda pana in sfarsit, acela se va mantui" (Matei X, 22).
INFRANAREA de la prea multa mancare, bautura si
tulburari. "Luati seama la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile
voastre de mancare si de bautura si de grijile vietii" (Luca XXI, 34).
CREDINTA STATORNICA, fara nici o indoiala, in puterea
si milostivirea lui Hristos. "Nu va temeti, credeti numai". Credeti ca
"La Dumnezeu toate sunt cu putinta". Domnul Iisus a spus: "Daca poti sa
crezi, totul este putinta pentru cel ce crede". Sa nu uitati ca fara
credinta statornica in Hristos, nadejdea si dragostea sunt lipsite de
temelie.
CUNOASTEREA Sfintei Scripturi si a puterii lui
Dumnezeu trebuie sa creasca in fiecare zi. Aceasta ne ajuta mult in
intarirea credintei noastre in Hristos. Domnul i-a mustrat pe saduchei
din pricina nestiintei lor, spunand: "Nu cunoasteti nici Scripturile,
nici puterea lui Dumnezeu".
INSINGURAREA este de mare folos pentru cercetarea de
sine, analiza propriei noastre vieti si vorbirea cu Dumnezeu. Este
foarte bine pentru acela care stie sa se foloseasca de singuratate, pe
cand pentru cei superficiali singuratatea este neplacuta. Domnul Iisus,
adesea, S-a retras in locuri singuratice si pustii si "era acolo
singur". IZBAVIREA DE LUCRURI. Viata unui om nu consta numai in
lucrurile care-l inconjoara, pe care le poseda. Sufletul omului inseamna
inaintea lui Dumnezeu mai mult decat intreaga lume. "Pentru ca ce-i va
folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va
pierde?" (Matei XVI, 26; Marcu VIII, 36; Luca IX, 25).
PETRECEREA IN HRISTOS. "Cel ce ramane in Mine si Eu
in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic"
(Ioan XV, 5). De aceea fie ca Hristos sa intre in inima ta ca in camara
Sa si fie ca din inima ta sa-ti calauzeasca gandurile, dorintele si
faptele tale.
ASTEPTAREA MORTII SI A JUDECATII. Omul care in fiecare zi priveste si asculta cum mor mii de fiinte umane, si nu se gandeste la moartea sa este lipsit de intelepciune. Omul care nu a cugetat la apropierea mortii, ci aduna hrana pentru viitor, Dumnezeu i-a spus: "Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau; si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?" (Luca XII, 20).
ASTEPTAREA MORTII SI A JUDECATII. Omul care in fiecare zi priveste si asculta cum mor mii de fiinte umane, si nu se gandeste la moartea sa este lipsit de intelepciune. Omul care nu a cugetat la apropierea mortii, ci aduna hrana pentru viitor, Dumnezeu i-a spus: "Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau; si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?" (Luca XII, 20).
RECUNOSTINTA inaintea lui Dumnezeu este o mare
virtute. Daca ati primit putin de la Dumnezeu si ati adus multumire
pentru aceasta, El va inmulti, cum a inmultit cele cinci paini.
PREAMARIREA LUI DUMNEZEU. Nu cautati slava de la
oameni, ci slaviti-L pe Dumnezeu. Cu cat daruiti mai mult, cu atat veti
primi mai mult. Spuneti, asa precum a zis si Preasfanta Fecioara:
"Mareste suflete al meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mantuitorul meu" (Luca I, 46-47).
DEPRINDEREA VIRTUTILOR SOCIALE
MILOSTENIA. "Deci, cand faci milostenie, nu trambita
inaintea ta, cum fac fatarnicii... ca sa fie slaviti de oameni. Sa nu
stie stanga ta ce face dreapta ta, si Tatal tau, Care vede in ascuns,
iti va rasplati tie" (Matei VI, 2-4).
MILOSTENIA FARA SOVAIALA. "Celui care cere de la
tine, da-i; si de la cel ce voieste sa se imprumute de la tine, nu
intoarce fata ta" (Matei V, 42). Da totul in numele lui Hristos si
pentru frati.
DRAGOSTEA FATA DE VRAJMASI. "Iubiti pe vrajmasii
vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va
urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei V,
44). Alta cale spre comuniunea cu Hristos nu exista, si nici pentru a se
realiza pacea si infratirea in lume.
FACETI BINE OAMENILOR. Cum? Precum noi dorim sa ne
faca noua oamenii. "Ci toate cate voiti sa va faca voua oamenii,
asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si proorocii" (Matei
VII, 12). Dupa cele doua porunci mari ale lui Hristos, aceasta este cea
mai insemnata.
IERTAREA FRATELUI. "De-ti va gresi fratele tau,
dojeneste-l si daca se va pocai, iarta-l. Si chiar daca iti va gresi de
sapte ori intr-o zi si de sapte ori se va intoarce catre tine, zicand:
Ma caiesc, iarta-l" (Luca XVII, 3-4).
MODESTIA. Hristos S-a nascut intr-un staul. De ce
atunci noi ne luptam pentru cele mai inalte cinstiri si pentru locurile
dintai? Ramai cel din urma... "Caci oricine se inalta pe sine, se va
smeri; iar cel ce se smereste pe sine se va inalta" (Luca XIV, 11).
IMPACAREA, inainte de a merge la biserica sau la
judecata, crestinul are datoria sa incerce sa se impace cu dusmanul sau
(Matei V, 23-25). "De-ti va gresi tie fratele tau" ia masurile treptate
pe care Domnul ni le-a lasat clare (Matei XVIII, 15-17).
PROPOVADUIREA LUI HRISTOS FARA TEAMA INAINTEA
OAMENILOR. "Cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta
si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa" (Luca IX, 26).
RETINEREA FATA DE HRISTOSII MINCINOSI. Necredinciosii
si dusmanii lui Hristos vor incerca intotdeauna sa se arate pe ei sau
pe alte persoane mincinoase si primejdioase, drept "hristosi", in locul
lui Hristos, Domnul Cel Adevarat. Cunoscand acestea mai dinainte, Domnul
Iisus ne-a avertizat: "Vedeti sa nu fiti amagiti, caci multi vor veni
in numele Meu, zicand: Eu sunt Hristos (...) Nu mergeti dupa ei" (Luca
XXI, 8).
INDEPLINIREA INDATORIRILOR. "Dati deci Cezarului cele
ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu"
(Matei XXII, 21). Aceasta inseamna: dati stapanirii lumesti cele ce sunt
ale ei, iar lui Dumnezeu prinoasele duhovnicesti. Asa cum chipul
Cezarului este intiparit pe monede, tot astfel este si chipul lui
Dumnezeu intiparit in inima omului.
INTELEPCIUNEA. "Oricui i s-a dat mult, mult i se va
cere" (Luca XII, 48), fie in sanatate, fie in bogatie, stiinta sau
cinstiri. Daca vi s-a dat putin, putin vi se va cere. Dreptatea lui
Dumnezeu este oranduita si desavarsita. Nu este intelept sa ne ridicam
impotriva acestei legi.
SPIRITUL DE SLUJIRE. Slujirea este innobilata de
Hristos si prin Hristos. Astfel, slujitorii de bunavoie in numele
Domnului sunt semintie noua. "Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca,
ci ca sa slujeasca El... (Matei XX, 28). "Deci, daca Eu, Domnul si
invatatorul, v-am spalat voua picioarele si voi sunteti datori ca sa
spalati picioarele unii altora... ca v-am dat voua pilda" (Ioan XIII,
14-15)
SPIRITUL DE JERTFA, nu numai a lucrurilor materiale,
ci si a vietii pentru Hristos, Care S-a jertfit pe Sine pentru mantuirea
noastra vesnica. "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca
sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai" (Ioan XV, 13). Putem
avea multi prieteni, dar cel mai mare prieten este Hristos.
NADEJDEA sau optimismul crestin, in toate necazurile,
nenorocirile, suferintele, chiar si in chinuri si moarte, crestinul
este plin de nadejde, pentru ca isi aminteste cuvintele lui Hristos:
"Mare este plata voastra in ceruri" (Matei V, 12). "Nu va temeti de cei
ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide" (Matei X, 28). "Eu am
biruit lumea" (Matei XVI, 12). "Caci toata puterea de sus Mi s-a dat."
joi, 29 mai 2014
Mergem la Dumnezeu să ne iubim, nu să ne certăm sau să ne pedepsim. Doamne, mi-a fost atât de dor de Tine!
" Iubirea ne urcă la Dumnezeu și tot iubirea
este criteriul Judecății de Apoi. Nu ne va întreba Doamne dacă avem
multe „cartoane” și certificări, nici ce funcții am avut, nici prin ce
cercuri de oameni ne-am învârtit, nici ce mașină am condus, nici în ce
casă am locuit, nici ce vacanțe ne-au odihnit, ci ne va întreba cât am
iubit și cât am iertat..."Tăcerea
nopții îmi arată că nicio noapte nu e la fel. Peisajul lăuntric al
inimii pictează ochii la infinit căutând nemurirea, nemărginirea… M-am
așezat pe celălalt mal al inimii mele privind potirul vieții. Ceea ce se
întâmplă, se întâmplă. Suflete, nu mai rămâne închis între două coperți
grele! Urmărind stelele pierdem luna... Dacă în viață ar fi totul cum
ai vrea, ai uita să iubești, să ierți, să visezi. Nu te mai grăbi.
Respiră dragostea. Nu ești singur. Dacă întârzii nu înseamnă că ai
uitat. Și mâine e o zi.
Ești un dar, o minune, o rugă fierbinte în brațele unei mame cu buzele tremurânde, un vis din visul cuiva. Privesc în ochi și zăresc limpezimea trecutului. Să fie!
Mai crezi în povești?
Ești un dar, o minune, o rugă fierbinte în brațele unei mame cu buzele tremurânde, un vis din visul cuiva. Privesc în ochi și zăresc limpezimea trecutului. Să fie!
Mai crezi în povești?
Chiar
dacă pereții duri ai sufletelor celor care au construit fortărețe în
jur sunt reci, e nevoie în continuare de iubire. Orice zid are crăpătura
sa prin care poate crește iarbă sau se poate vedea înăuntru.
Plouă cu vorbe mărunte… Oamenii nu sunt
afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se
întâmplă. Nu renunţi niciodată la ce nu ai avut sau la ce ai avut şi mai
vrei, poate. Purtăm vii şi morţii în noi şi le dăm putere. Sunt
persoane care te înţeleg dintr-o singură privire şi persoane care nici
după mii de cuvinte nu ar fi în stare să o facă. Omul în complexitatea
sa este compus din plus şi minus, din soare şi nori. Nu putem lua de la
celălalt doar ceea ce ne face comozi. Iubirea implică TOT, altfel nu mai
e iubire…
„Cobori” adesea în beciul interior al
fiinţei pentru a scoate la lumină ceea ce eşti. La cea mai mică adiere
de vânt te clatini sau te dărâmi? Uneori mori de mai multe ori în
aceeaşi clipă. Sunt momente în viață când nu există niciun cuvânt dulce
pentru alinarea durerii. Pot doar să fiu lângă tine, să plângem
împreună… Dumnezeu nu te caută după locul în care ești, ci după
strigătul inimii. În altarul sufletului se rezolvă durerile. Hristos nu
se îngrețoșează de noi niciodată. Hristos nu este contabilul vieții
noastre, ci prieten pe Cale.
Este o nebunie să urăşti toţi
trandafirii, pentru că te-ai înţepat într-unul. Să nu crezi în iubire,
doar pentru că cineva nu te-a iubit. Să renunţi la visele tale, pentru
că celălalt nu s-a împlinit. Câteodată mă doare, câteodată mă amuz
foarte tare. Te vei trezi într-o dimineaţă şi vei vedea soarele pentru
prima dată. Răbdarea înseamnă să știi că iarba nu crește mai repede dacă
tragi de ea.
Poți găsi ceea ce cauți abia când renunți
să mai cauți cu disperare și ai liniște cu tine. Iubirea adevărată te
prinde deodată. Şi nu ştii de ce şi pentru ce. Te ia pe nepregătite.
Iubirea pură apare atunci când nu te aştepţi. Dragostea nu se
programează. Nu există garanţii în nimic. Orice se poate strica. Unele
se mai repară, altele nu. Şi le schimbăm sau renunţăm definitiv la acel
lucru. Gunoiul unora, comoara altuia. Nici să le laşi, nici să le ţii.
Mai durează o zi şi vom vedea ce va mai fi.
Sunt greşeli care se plătesc în exterior
şi greşeli care se consumă pe interior toată viaţa, în tăcere şi plâns
lăuntric. Discret. Cerul pe timp de furtună vrea să ne repare. Suntem
pentru ceilalți ceea ce acel „fiecare” este înăuntrul lui. Construiesc
cu iubire şi culeg orice bucăţică de inimioară îndoită sau ruptă de cei
ce nu au învăţat să preţuiască sensul.
Chiar dacă pereții duri ai sufletelor
celor care au construit fortărețe în jur sunt reci, e nevoie în
continuare de iubire. Orice zid are crăpătura sa prin care poate crește
iarbă sau se poate vedea înăuntru. Viaţa îşi face loc oriunde. Se naşte
chiar şi din zidul de piatră. Într-o zi sau într-o seară umbra o să
dispară. Şi ultima oară va deveni prima oară. Ceva cusut pe măsura
sufletului tău te aşteaptă.
Există dublură la cheia inimii? Iubirea nu uită niciodată…
Bună dimineața sentiment drăgălaș!
ieromonah Hrisostom Filipescuhttp://hrisostomfilipescu.wordpress.com/
NE TURCIM? NU MAI STIM DE VLAD DAR DE SULEYMAN STIM...
toti oamenii buni sunt tradati de oameni josnici....
DAVID SI SAUL...
Saul si David –
De
unde a pornit ura lui Saul fata de David? Saul avea o problema
spirituala, iar David pentru ca era unsul Domnului a incercat sa il
ajute, totul a fost bine si frumos, atata timp cat David a fost sluga
lui, atata timp cat i-a slujit, cat Saul a putut profita de pe urma lui,
dar intr-o zi David l-a invins pe Goliat si Saul nu a suportat ca era
apreciat mai mult decat el... Atata timp cat relatia lui David cu Dumnezeu
era in beneficiul lui Saul, asta nu l-a deranjat, ba dimpotriva, i-a
placut sa profite de ungerea de eliberare prin cantare a lui David, dar
in momentul in care aceeasi ungere a lui Dumnezeu l-a propulsat pe
David, a intervenit invidia, invidia care a dus la idea fixa din mintea
lui Saul de a-l ,,omora,, cu orice pret pe David.
Prima data incearca sa il omoare chiar in
timp ce David era cu el, cantandu-i, ulterior avand si alte tentative,
dar sa urmarim atitudinea lui Saul si a lui David in acesta hartuiala.
Saul il urmareste pe David, aproape ca il prinde dar sa nu iti vina sa
crezi inainte de asta, intra si doarme in aceeasi pestera cu David. Desi
il are la mana, David il cruta, isi spune parerea si…
1Sam 24:16-22. Cand
a sfarsit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: “Glasul tau
este, fiule David?” Si Saul a ridicat glasul si a plans. Si a zis lui
David: “Tu esti mai bun decat mine; caci tu mi-ai facut bine, iar eu
ti-am facut rau. Tu iti arati azi bunatatea cu care te porti fata de
mine, caci Domnul ma daduse in mainile tale, si nu m-ai omorat. Daca
intalneste cineva pe vrajmasul lui, il lasa oare sa-si urmeze drumul in
liniste? Domnul sa-ti rasplateasca pentru ce mi-ai facut in ziua
aceasta! Acum iata, stiu ca tu vei domni si ca imparatia lui Israel va
ramane in mainile tale. Jura-mi, dar, pe Domnul ca nu-mi vei nimici
samanta mea dupa mine si ca nu-mi vei sterge numele din casa tatalui
meu.” David a jurat lui Saul. Apoi Saul a plecat acasa, iar David si
oamenii lui s-au suit in locul intarit.
Uneori sau de cele mai multe ori e bine
sa nu crezi scuzele oamenilor. De iertat trebuie sa iertam indiferent de
situatie, si noi am fost iertati de Dumnezeu, dar trebuie avut grija cu
credulitatea si naivitatea, o spun asta din cruda mea experienta de
viata in ce priveste inghitirea scuzelor care au fost urmate de recidive
parca mai dureroase decat prima lovitura. Saul pus la zid de atitudinea
generoasa a lui David, pe moment are inima induiosata, chiar plange,
tine o cuvantare dupa care ai zice ca Saul a devenit un sfant.
Dar omul care nu are inima schimbata de
Duhul Sfant, probabil ca in majoritatea cazurilor va face exact ce a
facut Saul. Dupa cum bine stim, cuvintele lui Saul prin care si-a cerut
iertare, au fost praf in ochi, pentru ca dupa ce a trecut sentimentul
acelui moment, Saul a revenit la dorinta de razbunare, la dorinta de a-l
omora pe David. Cine te loveste odata, te va lovi si a doua oara, si a
treia oara pana cand, nu stiu, dar e o regula interesanta, care
functioneaza aproape intotdeauna, daca pe parcurs nu are loc cumva vreo
transformare generata de Duhul Sfant in viata acelei persoane.
Scuzele sunt bune, cerutul de iertare iar
e bun, dar la urma urmei nu valoreaza doi lei daca este urmat de o
recidiva. Asa ca atentie la astfel de scuze, care te pot face sa lasi
jos garda si sa te duci singur in gura lupului cand acesta va vrea sa
muste din nou.
David a avut intelepciune, nu cred ca l-a
crezut o secunda pe Saul, ar fi fost fatal pentru el sa fie influentat
de pocainta de moment a lui Saul, stilul lui Saul era clar acela de a
recidiva, daca a fost odata in stare sa il atace pe David cu intentia de
a-l omora, a fost in stare si a doua oara, si a treia oara, asta era
natura lui Saul indiferent de scuzele si cererile de iertare, de
injosirile in momente cheie. Pentru ca in viata sa nu a intervenit o
schimbare radicala prin Duhul Sfant, pentru ca omul acesta a trait pana
la capat fara de Dumnezeu, era inutil sa te astepti ca cererile de
iertare sa fie insotite de o schimbare adevarata.
David si-a dat seama ca atunci cand Saul a
venit dupa el, nu a facut-o de dorul lui sau cu intentii bune ci urma
sa aiba loc recidiva 1Sam 26 3. A
tabarat pe dealul Hachila, in fata pustiului, langa drum. David era in
pustiu; si, intelegand ca Saul merge in urmarirea lui in pustiu…
Reactia lui David este una superba. De
iertat il iarta, dar incredere nu mai poate sa aiba in el, in momentul
in care e provocat la sah, David ii da mat de doua ori, nu pentru ca ar
fi vrut, ci pentru ca nu a avut alta solutie. David a inteles ca nu mai
este dorit si a disparut din preajma lui Saul, si-a vazut de viata, a
incercat sa stea departe de cel care odata il vrea mort, odata se
caieste, iar il ataca, iar se caiestei.
Are loc al doilea episod aproape tras la
indigoo cu primul, Saul il vrea mort din nou pe David, si iar doarme pe
unde nu trebuie. David il are la mana dar il cruta. Reactia lui Saul
este ca si prima data: foloseste cuvinte prin care sa impresioneze,
dulcegarii, linguseli, doar doar se va vedea cat de bun este el, cat e
de plin de intentii bune, si cum de fapt a facut si el o greseala doar e
om, de fapt nu asta e natura lui, a fost o gafa de moment. 1 Sam 26:17. Saul a cunoscut glasul lui David si a zis: “Glasul tau este, fiul meu David?” Saul isi continua smiorcaiala, scuzele si teatrul
vs 21. Saul a zis: “Am pacatuit; intoarce-te, fiul meu David, caci
nu-ti voi mai face rau, fiindca in ziua aceasta viata mea a fost scumpa
inaintea ta. Am lucrat ca un nebun si am facut o mare greseala.” 25.
Saul a zis lui David: “Fii binecuvantat, fiul meu David! Tu vei face
lucruri mari si vei birui.” David si-a vazut de drum, si Saul s-a intors
acasa.”
Sa ti se inmoaie inima, nu alta... Dar
David a inteles cum stau lucrurile, drac pocait nu exista (vorba cuiva),
. Stii ce a facut David dupa tot spectacolul lui Saul? A plecat cat mai
departe de el, undeva unde sa se simta la adapost, undeva unde sa nu mai
fie nici o conexiune intre el si Saul, undeva unde totul sa se rupa
intre ei. 1 Sam 27:1. David
si-a zis in sine: “Voi pieri intr-o zi ucis de mana lui Saul; nu este
nimic mai bine pentru mine decat sa fug in tara filistenilor, pentru ca
Saul sa inceteze sa ma mai caute in tot tinutul lui Israel; asa voi
scapa de mana lui.”
Vi se pare familiara aceasta poveste?
Stati linistiti nu va suspectez ca fiind toti persoane care se
incadreaza in categoria lui David:), cred ca procentul celor ca Saul e
net superior dar daca se intampla sa fi un David, poti sa inveti enorm
de multe din aceasta pilda....Toate bune! ...ACEST MATERIAL ESTE OBIECTIV NU SUBIECTIV...
... iar eu ma voi veseli'ntru Domnul...
Omul nu e numai după chipul lui Hristos, ci e legat de
Hristos, pentru faptul că Hristos e om şi fiecare om e legat cu toţi
oamenii, în relaţia eu-tu-el. Omul se face asemenea lui Dumnezeu prin
slujire. „Nimic nu are omul aşa de mult ca Dumnezeu, ca a face bine“, spune tot Sfântul Grigorie de Nazianz... noi iubind pe oameni şi slujindu-le, împlinim voia lui Dumnezeu, adică Îi slujim Lui. Slujind oamenilor nu dijmuim slujirea lui Dumnezeu, nu furăm din timpul şi din grija slujirii lui Dumnezeu, ci slujim în realitate lui Dumnezeu, împlinind porunca Lui.
Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor...caci El...
”N-a venit să I se slujească, ci să slujească” (Marcu 10,45)
