joi, 30 septembrie 2010

ARSENIE BOCA-un nume de om sfant


Pe cei ce furau îi descoperea; pe femeile vopsite le certa; pe fumatori îi oprea de la fumat; pe preotii care fumau îi certa aspru si le zicea: “Voi sunteti purtatori de Hristos ca va Împartasiti si-L aveti pe Hristos în voi, si voi îi puneti lui Hristos tigara în gura. Foc îi dati lui Hristos, foc va va da si El voua!” (Ierod. Dometie - Mân. Brâncoveanu)

Odata mi-a spus: “Mai, sa nu cumva sa judecati pe preoti, caci cei ce judeca pe preoti ajung la judecata lui Dumnezeu. Si ei gresesc, si ei sunt oameni. Daca zice cineva ceva rau de preoti, sa ma dai exemplu pe mine…”. (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)

Eram la scoala normala când l-am cunoscut pe Parintele Arsenie. Ne ducea în padure si acolo ne adunam multi studenti, printre care multe fete care astazi sunt starete de manastiri. Traiam o viata foarte frumoasa. Parintele Arsenie zicea atunci când se duceau femeile la manastire:
- Mai Marie, de ce nu te duci la biserica în satul tau?
- Apoi vezi Parinte, parintele nostru mai pipa, mai bea, nu-i ca dumneata.
- Ai copii, ai fete maritate; sa te duci si sa spui la fetele tale sa zamisleasca copii care sa se faca preoti asa cum va place voua.

Au venit odata niste studenti de la teologie la Parintele Arsenie la Sâmbata: “Parinte, iesim si noi preoti daca Dumnezeu ne va rândui. Cu ce putem noi sa demonstram la lume ca exista Dumnezeu?” A zis Parintele: “Foarte bine, buna întrebare, dar sa-mi raspundeti voi mie cu ce demonstrati ca exista Dumnezeu”. S-au apucat, au luat dupa Scriptura, nu razbeau nicicum; i-a lasat Parintele pâna seara si n-au putut sa spuna raspunsul perfect. La care Parintele Arsenie le spune asa: “Ma, prezenta voastra trebuie sa demonstreze existenta lui Dumnezeu, când te vede lumea pe tine, sa zica ca exista Dumnezeu”. Mai zicea Parintele Arsenie: “Daca vezi un preot beat în sant, ridica-l si du-l acasa si a doua zi du-te si te spovedeste la el, ca harul nu i se ia”. (Gheorghe Silea, 45 ani - Sâmbata de Sus)

Odata a venit la Parintele un partizan, dintre aceia care au opus rezistenta comunismului în munti, si i-a spus Parintelui: “Parinte ce sa fac? Sa ma duc cu pusca în munti sau nu?”, la care Parintele îi spune ca nu poate lupta cu doua arme: ori cu pusca, ori cu crucea. (Gheorghe Silea, 45 ani, Sâmbata de Sus)

Despre legionari spunea ca-s oameni credinciosi, dar prea se jura; acesta era “salutul” lor: “Jur!” Juratul este un pacat. (Paraschiva Anghel, Dejani)

Erau doua persoane din Orasul Victoria -mama si o fiica- si l-au întrebat pe Parintele Arsenie, ca nu stiau ce sa faca: Sa mearga la manastire sau sa se casatoreasca? si l-au întrebat pe Parintele Arsenie. Parintele a zis: “e grea calugaria, dar e mai grea casatoria ca sa ti-o duci asa cum trebuie”.

În timpul razboiului, tata a fost pe front, în Rusia, iar la luptele de la Cotul Donului a fost luat prizonier si dus în lagar în Siberia. În acest timp, eu si mama mergeam regulat la manastire, rugându-ne pentru ocrotirea lui si întoarcerea acasa. Parintele Arsenie ne încuraja: „Ion are ce-i trebuie cu el. I-am dat eu. Stati linistite!”. Parintele se referea, evident, la credinta si nadejdea în Dumnezeu, pe care i le insuflase. Dupa încheierea razboiului, tata nu s-a mai întors. Vazând acestea, la vreo 2 ani, mama a început sa-i faca pomeni si parastase, împartindu-i de pomana si toate hainele. Mergând apoi la manastire, fara sa-i spuna Parintelui ce a facut, acesta a mustrat-o: „Victorio, de ce-l treci pe Ion la morti si-i faci si parastase? El nu e mort, traieste!”. Mamei parca nu-i venea sa creada, dar, totusi, o vreme, nu l-a mai pomenit la morti. Vazând, însa, ca tot nu se întoarce si nici nu da vreun semn de viata, a început din nou sa-l treaca la adormiti. Parintele a mustrat-o iarasi, de mai multe ori chiar, pâna când,în 1948- tata s-a întors acasa pe jos, din Siberia! Bietul de el, acasa nu-i mai ramasese nici macar o camasa pe care sa o îmbrace (mama i le-a împartit pe toate de pomana). De bucurie, m-am dus singura la Manastire, sa-i dau de veste si sa-i multumesc Parintelui. Era foarte multa lume acolo. Parintele nu a asteptat sa ajung la el, ci facându-si loc prin multimea de oameni, a venit în fata mea si mi-a spus: „No, Maria, mai plângi dupa taica-tau ca a murit si nu mai vine acasa? Vezi c-a venit?”. Tata venise doar de 4 zile si pe la manastire nu a trecut (venise dinspre Rasarit)… (Maria Clopotei, Poiana Marului, jud. Brasov)

Prin 1952-1953 când parintele a fost la canal, cei de acolo ca sa-si bata joc de Sfintia Sa, l-au bagat într-o baraca cu delicventi de rând. Rezultatul a fost ca delicventii s-au întors de la faptele lor rele, vazându-l si ascultându-l pe parintele, si l-au ocrotit. Când trebuiau sa lucreze la canal, sa sape si sa care cu roaba, ei îl scuteau pe parintele de munca pe care trebuia sa o faca, lucrând ei în locul lui. Erau cronometrati sa vada cât au lucrat. Iata ce influenta a avut asupra unor delicventi de rând un om al lui Dumnezeu! Multi preoti si credinciosi care au fost la Canal spuneau ca Parintele a fost deosebit, i-a impresionat pe toti prin puterea credintei, prin puterea si energia trupeasca, desi mâncarea, de multe ori, o dadea altora mai slabi trupeste. Chiar si cei care îl pazeau si îl chinuiau au regretat când Parintele a plecat de la Canal.
Privind viitorul, a spus odata: „Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua cu cinci colturi va dispare, dar va veni steaua cu sase colturi, anarhia, si va fi vai si amar de lume”. (Cornea Elena, Hârseni)

Parintele le spunea celor care ziceau ca nu se prea pot ruga sa înceapa cu citirea Noului Testament; sa înceapa cu Evanghelia de la Matei si sa citeasca cu mare atentie Predica de pe Munte de mai multe ori pâna ce va patrunde si în minte ceva din Duhul Evangheliei. Parintele a zis despre sectari ca „se duc în iad cu Biblia în mâna”.

Au fost niste oameni de la noi din sat în Postul Pastilor la Parintele si i-a zis unuia în biserica -era plina biserica- „Ma, sa mai postesti!”. Unul de la noi din sat i-a zis: „Da, Parinte, postim”. Dar Parintele i-a zis: „Da, ma, chiar tu o sa postesti cu slana în traista!”.

Când am fost la Draganescu, unde picta Parintele, dânsul a stat de vorba cu fiecare, deci, a stat de vorba si cu mine. L-am întrebat: „Parinte, pe ce sa pun accent? Pe Psaltire, pe acatiste, pe «Doamne Iisuse…», pe carti sfinte…? Cam asta e rânduiala mea de rugaciune”. Parintele a zis: „Ma, dar cine ti-a spus sa faci asta? Zii rugaciunea mintii si «Tatal nostru» la care te poti gândi toata ziua”. Dupa aceasta discutie si altele am plecat de la biserica - unde era foarte multa lume care dorea sa vorbeasca cu sfintia sa, în auzul tuturor - sa ajungem în Bucuresti ca sa venim înapoi. Mama mea a zis ca Parintele s-a urcat în trenul în care suntem noi. Am mers din vagon în vagon si am ajuns sa-l gasesc pe Parintele si eram bucuros ca acum pot sa stau de vorba cu dânsul. Dar n-am putut! Parintele era urmarit de Securitate; ei erau îmbracati civil si eu nu puteam sa stiu cine sunt. O putere ma tinea si nu puteam sa vorbesc un cuvânt. Vazând ca timpul trece si eu nu pot vorbi cu Parintele, m-am gândit sa pun în practica ceea ce mi-a zis si sa zic si eu „Tatal nostru”. Când am terminat „Tatal nostru”, Parintele a întors privirea la mine si a înclinat din cap, ca si cum a aprobat aceasta rugaciune. Acest lucru m-a facut pe mine sa-mi dau seama ca Parintele are darul clarviziunii, e înaintevazator.

Parintele Arsenie a vrut sa fie înmormântat la Manastirea Sâmbata, iar parintele Veniamin, care a fost staret, a acceptat acest lucru, dar nu de la început. Când s-a hotarât, Parintele i-a spus: “Acum e prea târziu. Sa ma înmormânteze la Prislop, ca e manastire saraca“- stia ca va veni multa lume în pelerinaj.

Unul din cei care au fost la înmormântare, Constantin Jurcovan din Recea, a spus ca atunci când sapau groapa Parintelui, a aparut pe cer un nor alb, ca o ceata, pe care scria cu negru Enoh, cu litere tot din nori formate. Cei care au vazut au spus ca a fost duhul lui Enoh în Parintele Arsenie. (Paraschiva Anghel, Dejani)

Odata, am ajuns la manastire la Prislop si nu avea cine sa acopere cu sindrila acoperisul portii. Era numai meseriasul, domnul Vâlcea, care a facut si crucea Parintelui Arsenie, dupa cum i-a spus Parintele. Când a scris pe cruce anul mortii “1989″ i-a zis Parintelui Arsenie: “Nu grabim?”, si Parintele a zis: “Nici un ceas din 1990″.

În postul Pastilor, anul 1989, ma aflam cu fratele Andrei (fiul protopopului Galea din Sibiu) la Draganescu. Parintele Arsenie îl vede pe Andrei si batându-l pe umar îi spune ca este “ultimul calendar”. Noi ne gândeam ca urmeaza sfârsitul lumii dar, în realitate, urma sfârsitul Parintelui Arsenie: 28 XI 1989. (D-na M. A.)

În 1989 m-am gândit sa mai cercetez pe Parintele. În 27 octombrie 1989, cu o luna înainte de a-l chema Dumnezeu la cele vesnice, mi-a spus la despartire: “Este ultima data când ne vedem”. Eu am gândit ca e ultima data în luna aceea. Stiind gândul meu mi-a raspuns: “Nu, eu am sa plec pentru totdeauna”. Îmi parea rau, pentru ca ma legasem sufleteste de Parinte. Dar mi-a spus: “Ma duc, dar de acolo de unde ma voi duce, am sa va ajut mult mai mult decât am facut pâna aici”. În 28 noiembrie 1989 am primit un telefon care m-a întristat mult de tot, caci am aflat ca Parintele a plecat din lumea aceasta. La înmormântare am avut impresia puternica ca vad moastele unui sfânt si mi-am zis: “Parinte, ai fost mare în viata, mare te-a lasat si moartea aceasta”. (Pr. Prof. Simion Todoran)

De câte ori mergeam la Draganescu, întâlneam o credincioasa, Mariana Dodi din Bucuresti, care pregatea pliculete cu mir si le împartea la credinciosi. La aceasta femeie Parintele îi spunea mereu ca ea are “sa scape din toate”. Acest lucru s-a adeverit si cu ocazia cutremurului din 1977. Locuind la un bloc cu noua etaje, foarte vechi, împreuna cu o femeie care urma sa nasca si pe care o gazduia, în timpul cutremurului au intrat sub tocul usii, asa cum se obisnuieste în asemenea situatii. Instalatiile fiind foarte vechi, blocul a explodat, aruncându-le pe amândoua în mijlocul strazii scapând astfel cu viata în timp ce restul locatarilor au murit.

Parintele Arsenie spunea ca sfârsitul lumii depinde de purtarea lumii, nu de Dumnezeu, ca Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci sa se întoarca sa fie viu, dar noi prin faptele noastre îl fortam pe Dumnezeu sa ne gate odata, ca nu ne mai poate suporta.

La câtiva ani dupa ce l-am cunoscut pe Parintele, mama mea a paralizat ramânând imobilizata la pat. Am fost nevoita sa ma internez cu ea în spital. Dupa externarea din spital, într-o dimineata, au sunat la poarta casei noastre doua fete, spunând ca sunt din Bucuresti. Le-am pus mai multe întrebari pentru a putea sa le cunosc mai bine, dupa care le-am poftit în casa si le-am întrebat de scopul vizitei lor, la care ele m-au întrebat daca pot sa ramâna câteva zile pentru a-mi veni în ajutor la îngrijirea mamei. Surprinsa, le-am întrebat cine le-a trimis si de unde aveau adresa mea. Fetele s-au eschivat si nu au raspuns. Am acceptat sa ramana câteva zile, dar în aceste zile am fost anuntata de la Râmnicu Vâlcea ca tatal meu a murit. Abia dupa anuntarea mortii tatalui meu am realizat ca au fost trimise de Parintele Arsenie pentru a fi lânga mama, eu putând astfel sa particip la înmormântarea tatalui meu. Una din fete este maicuta la Tismana, cealalta locuieste în Turda.

Doua maici (surori) de la Schitul Cornet povesteau ca erau nehotârâte daca sa intre sau nu în monahism. S-au dus la biserica Draganescu, dar acolo era puhoi de lume. Stateau si se gândeau ce ar putea face caci peste o jumatate de ora pleca autobuzul si n-aveau cum ajunge la Parintele Arsenie. În acelasi timp, una din ele se gândea cum sa-i puna întrebarea: “Parinte, ce sa fac, sa ma casatoresc sau sa intru în monahism?”. Statea cu capul în jos gândindu-se cum sa întrebe, când, deodata, a simtit un gând clar, lucid. Simtea ca nu-i gândul ei, caci ea nu gândea asa de clar si de lucid: “Daca vrei sa fii monah trebuie sa duci si pacatele tale si ale neamului, ale neputinciosilor, este o cruce grea, etc. etc.”. Stia ca nu e gândul ei; era peste puterea ei de a gândi atunci. Acel gând i-a mai venit înca o data si atunci a ridicat capul si s-a uitat de departe la parintele Arsenie, care peste multime, i-a zis: “Ei, ai înteles? Acum du-te la autobuz”. Parintele Arsenie stia gândurile oamenilor, îi citea ca pe o carte. (Pr. Ciprian Negrean)

Ne-a povestit lelea Dâmboiu, care a visat noaptea ca trebuie sa mearga la parintele la închisoare, sa-i duca sapte bucati de pânza alba, o pâine si o bucata de slanina. Sa taie felii pâinea si slanina. S-a dus, si când a ajuns, i le-a bagat usor. Si i-a spus: „Tu sa te întorci repede, sa nu-ti întorci capul înapoi, ca o sa traga dupa tine”. Pe toti paznicii i-a adormit. Când o iesit din curtea închisorii, s-au trezit paznicii, si au început sa traga. Ea s-a dus mai încolo, speriata, si nu s-a mai vazut.

„Exista Rai si iad”, sunt primele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Parintele Arsenie, rostite cu o voce puternica si care nu admitea replica, în ziua de 1 iulie 1946. Mi s-a parut un raspuns la nedumerirea mea în privinta acestor doua notiuni: iad si rai, post mortem, pe care nu le puteam concepe nici ca o gradina frumoasa, nici ca un râu de foc, reprezentând fericirea si nefericirea vesnica. Cu aceasta afirmatie categorica si-a început Parintele Arsenie seria de predici tinute zilnic, uneori si de doua ori pe zi, între 1 si 20 iulie, de la altarul din padurea Manastirii Sâmbata.

Parintele hotarâse sa tina aceste predici în special pentru intelectuali, iar pe tarani îi sfatuia sa plece sa-si vada de gospodariile lor, caci, zicea Parintele: „Cu un intelectual am mai multa bataie de cap decât cu o mie de tarani”. Aceste predici pe care le ascultau fascinati, au fost o adevarata scoala revelatorie de spiritualitate crestina pentru majoritatea ascultatorilor, crestini prin traditie si Botez, dar nu si prin întelegerea mesajului lui Hristos în viata veacurilor pamântesti. Lipsa de întelegere si, mai ales, de acceptare fara cârtire a învataturilor vietii. La întrebarea: De ce este atâta suferinta în lume? Parintele a raspuns raspicat: „Evaziune de la suferinta nu cunosc: si Hristos a suferit. Rabda!”. Raspunsul era clar: Hristos a suferit ca Om, nu ca Dumnezeu, deci, si tu, omule, poti rabda si nu crucificat, toate celelalte dureri fizice sau morale, îndurate fara cârtire sau deznadejde.

Parintii mei au fost la o nunta în Sercaita (satul natal al mamei) si pentru ca eram rude apropiate mama a participat cu 3 zile înainte la ajutor la nunta. Într-una din zile a mâncat 2 ochiuri, ouale find tinute într-o zeama de var ca sa tina mai mult. Aceste oua i-au afectat tot organismul, în special ficatul. Dupa nunta, la vreo 2-3 zile, mama facea niste crize asemanatoare cu cele de epilepsie. Sâmbata s-a deplasat împreuna cu tata la Bucuresti la Draganescu, la Parintete Arsenie. L-au gasit pe Parintele pictând. Când au intrat pe usa bisericii Parintele si-a îndreptat privirea spre ei si a strigat catre mama: „Ce zic doctorii din Fagaras ca ai, ma?”. Mama i-a raspuns: „Epilepsie, Parinte”. Dânsul a zis: „Ma, astia te omoara cu zile. Nici ei nu stiu, dar nici tu nu stii. Stii de unde ti se trage ce ai?”. Mama a zis: „Nu stiu, Parinte”. Parintele a zis: „Adu-ti aminte când ai fost la nunta asta la tine acasa, ai mâncat doua ochiuri?”. „Da, Parinte, am mâncat”. „Ochiurile pe care le-ai mâncat au fost oua bagate în var. Sa te duci sa-i spui celei pe care le are sa le arunce pe toate ca sa nu mai îmbolnaveasca si pe altii. Tu ai fost mai sensibila si ti-a îmbolnavit ficatul. Ficatul tau fiind foarte bolnav nu-si mai poate reveni si nu se mai poate regenera decât daca mai faci un copil”. Apoi s-a uitat la tata si i-a spus: „Daca vrei ca fetele tale sa aiba mama în continuare trebuie sa mai faci înca un copil caci numai asa i se va regenera corpul”. Tatal meu a zis ca daca asta e situatia o sa mai faca un copil. La care Parintele i-a spus ca si a treia va fi tot fata, desi tata îsi dorea un baiat. I-a spus ca poate sa fie multumit de fete pentru ca-l vor asculta si vor fi în jurul parintilor. Au mai avut, într-adevar, înca o fetita, caci suntem trei surori. Mama si-a revenit si e sanatoasa.

La 14 ani am fost iarasi cu mama la Draganescu, unde curtea bisericii era plina de fagaraseni, de femei din Vistea de Jos, care si în ziua de astazi merg la Prislop si fac ce trebuie pentru parastasele Parintelui. La un moment dat, pe la ora 10 a iesit Parintele din biserica si a strigat: „Fagarasencelor împrastiati-va si luati-o pe sub râpa pe câmp pentru ca securistii au plecat din Bucuresti sa ajunga aici. Când vor ajunge o sa aiba treaba cu voi si o sa va bata”. Toata lumea a început sa se împrastie, inclusiv noi. Dupa vreo jumatate de ora, mergând noi pe câmp (cumva paralel cu soseaua) am vazut masinile securitatii, 4 masini negre care se îndreptau spre biserica. Dupa care, la vreun sfert de ora, aceste masini se întorceau la Bucuresti. Vreo 6-7 persoane, între care si eu cu mama mea, ne-am întors înapoi la biserica; am stat în curtea bisericii dupa crucile de acolo. Parintele a explicat clar ca nu vrea sa vorbeasca cu nimeni pentru ca securitatea l-a suparat si nu vrea sa faca greutati celor care eram acolo. Eu, copil fiind, am încercat sa ma apropii de biserica. Parintele picta unul dintre geamurile bisericii si, la un moment dat, a deschis geamul si m-a întrebat: „Ce vrei, ma?”. Am zis: „Parinte, va rog sa ma ajutati sa ajung cu bine acasa si vreau sa va întreb daca bunica mea sa se opereze sau nu ca mai are înca 6 operatii la burta si nu stie ce sa faca”. Parintele s-a uitat la mine si a zis: „Ma, sa-i spui asa: daca vrea sa mai traiasca si sa te vada pe tine si pe sora ta mireasa sa se opereze. Daca nu vrea sa mai traiasca sa nu se opereze”. Bunica s-a operat si a mai trait pâna dupa ce ne-am casatorit noi.

La vârsta de 7 ani am mers cu parintii mei la Draganescu, unde picta Parintele. Am început sa ma joc si sa alerg prin curtea bisericii. La un moment dat Parintele mi-a vazut dintii care erau foarte cariati. Mi-a întrebat parintii daca manânc lapte, mama spunându-i ca da. Parintele a zis: „Da, dar nu manânca lapte de vaca”. Mama i-a spus ca manânc de bivol pentru ca aveam acasa bivoli. Parintele a spus ca trebuie sa manânc lapte de vaca -un litru pe zi- pentru ca acesta are cel mai mult calciu care se fixeaza în dantura si în tot corpul pentru toata viata. Parintele s-a întors spre tata caruia i-a spus ca trebuie sa mearga acasa si sa cumpere vaca, chiar daca va trebui sa vina cu ea pe jos. I-a dat de înteles ca o va gasi la o distanta destul de mare. Asa a si fost: a cumparat-o de la o distanta de 20 km. Numai dupa ce si-a dat seama ca trebuie sa vina de la acea distanta si-a dat seama de ce l-a atentionat Parintele în acest sens. Am baut timp de un an l litru de lapte si am observat dupa câteva luni cum dintii se curata si într-un an de zile mi s-au curatat toti dintii si nu am mai avut probleme.

Bunica mea povestea foarte des de Parintele Arsenie. Foarte multa lume din jurul Fagarasului mergea la Manastire la Sâmbata pentru Sfânta Liturghie. Un om cu caruta cu cai a mers si el; a lasat calul la marginea padurii, cu hamul pe el, legat de car si a venit sa asculte Sfânta Liturghie. Când a revenit la car si-a gasit calul fara ham; s-a întors înapoi lânga altar; a asteptat sa se termine slujba si apoi i-a spus Parintelui Arsenie ca i-a furat cineva hamul de pe cal. Parintele a întins o privire peste toata lumea care era adunata si dintre toti a aratat cu degetul o persoana careia i-a spus: „Du-te, ma, si da-i hamul din carul tau ca-i acoperit cu patura”. Si asa a fost.

Zicea Parintele: „Ma, eu daca ma duc dincolo, sunt viu si acolo. Striga la mine ca te aud si te scot din orice boala si necaz”. Sau: „Ma, aici nu am timp de voi si nu am odihna, caci veniti toti aici de nu stiu ce sa ma mai fac cu voi. Dar când voi muri, de acolo de sus o sa am ragaz si va vad pe toti si va ajut”. Se ducea lumea la Parintele cu fel si fel de necazuri, iar dânsul le spunea ca nu s-au rugat destul, de aceea patesc atâtea.

Când a fost la închisoare, parintele era pazit noaptea ca sa vada ce face. Dânsul se ruga. Ziua era dus, împreuna cu alti preoti, la Dunare (la canal) ca sa munceasca. În Dunare era o stânca mare de piatra, iar comunistii le-au spus ca daca nu sfarâma si nu scot afara acea stânca din apa vor fi împuscati. Parintelui i-au spus ca el va fi primul. Parintele le-a spus ca sa-i dea un timp de 3 zile si 3 nopti si apoi vor vedea. În acest timp, Parintele cu preotii care erau acolo, au facut rugaciuni catre Dumnezeu. Dupa ce au terminat, în dimineata urmatoare, au venit toti pentru a merge la Dunare sa vada ce s-a întâmplat cu piatra. Când au ajuns au vazut ca nu mai era piatra în Dunare nici macar cât pumnul. Toata piatra a sfarâmat-o Dumnezeu.

Ne spunea Parintele despre oamenii bogati, ca au uitat de Dumnezeu, ca lucreaza si duminica, ei spun ca raiul e aici, pe pamânt, iar Dumnezeu le da toate ca sa-si petreaca aici, pe pamânt. Iar saracilor le da Dumnezeu, din când în când, necazuri, ca sa nu-L uite. Ca si Dreptul Iov, câte i-a dat Dumnezeu, dar nu si-a pierdut credinta; a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”.

Într-o familie barbatul a avut cancer si doctorii i-au mai dat putin de trait. S-a dus la Parintele care i-a zis: „Bine, ma, ca ai venit. Bine ca n-ai venit mai târziu!”. I-a spus sa se duca acasa sa se spovedeasca si el si familia lui, toate rudele, apoi sa mearga din nou la dânsul. S-a dus si s-a împartasit. Înainte de a se mai duce la Parintele s-a dus la medic ca trebuia sa-i mai dea tratament. Dar medicul i-a zis ca nu mai are cancer. Apoi s-a dus la Parintele care stia ca a fost mai întâi la doctor si i-a spus: „Sa va rugati, ma, sa va rugati, ma, sa va rugati, ma! Degeaba platiti la preoti sa se roage pentru voi daca voi nu va rugati”. Parintele a mai spus ca pomenile pentru morti nu se fac cu rudele si cu vecinii, ci cu cei saraci, care nu au.

Tatal meu a lucrat cu Parintele Arsenie saptamâni întregi la chilia din munte. Împreuna cu fratele meu mergeam pe jos, la fiecare sfârsit de saptamâna, la Manastirea Sâmbata. Mergeam de sâmbata si dormeam pe la grajduri si pe unde puteam. Stateam la slujba si Parintele predica, iar pe copii ne aduna pe toti. Parintele a facut lacurile care sunt si acum la Manastirea Sâmbata.

Au venit pe acolo regele si regina mama si au tras cu pistolul în flori si au facut galagie. Parintele s-a dus la ei - dânsul îi cunostea, dar ei nu-l cunosteau pe Parintele - si i-a întrebat ca de ce conturba linistea manastirii? Regele a întrebat-o pe regina ca cine este acesta care-i conturba. Atunci Parintele i-a raspuns pe franceza: „Acesta este staretul manastirii”. Pâna la urma s-au gasit de prieteni. Parintele i-a spus regelui ca nu o sa mai stea mult prin tara .

Parintele facuse atunci altarul din padure si într-o predica spusese: „Ma, întoarceti-va la Dumnezeu caci calul rosu bate la portile Rasaritului. Dar sa nu va întristati ca de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus”. Adica, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre.

Un om din Hârseni mi-a spus urmatoarele: „Cred ca era 12 noaptea si aveam la mine în buzunar 2300 de lei (bani pe vremea aceea). Neaparat trebuia sa trec un pod ca sa ajung acasa; când sa trec podul am vazut o ceata de tigani. N-am mai avut curaj sa trec podul. M-am gândit ca ei ma prind, ma omoara si ma arunca în apa. Am lasat bicicleta deoparte, m-am uitat spre cer si m-am rugat din toata inima mea ca Dumnezeu sa-mi dea putere sa trec cu bine podul. La un moment dat am simtit în preajma ca o multime de oameni si am prins un mare curaj; nu mi-a mai pasat de nimic, m-am urcat pe bicicleta si am trecut podul. Se uitau tiganii dupa mine, dar nu mi-a zis nici unul nimic. Dupa câtiva ani de la aceasta întâmplare ma înlâlnesc cu Parintele Arsenie Boca, care mi-a zis: „Ma, Matei, ma.., asa sa te rogi toata viata ta, cum te-ai rugat în noaptea aceea”. L-am întrebat pe Parintele: „Care noapte, Parinte?”. „Ma, Matei.. în noaptea aceea în care te-ai gândit ca daca treci podul astia ma omoara, îmi iau banii (2300 de lei) si ma arunca în apa”. Atunci am zis ca mor. „Parinte, în toata viata mea nu am întâlnit om ca dumneata. Eu cred ca sunteti singurul om în tara asta”. Si Parintele îi raspunde: „Ma, Matei, asa ma vezi tu”. „Ba nu, Parinte, dar asa sunteti. De unde sa stiti dumneavoastra ce am gândit eu atunci…”. Asta era de vreo 4-5 ani (când am patit atunci cu podul)”.

miercuri, 29 septembrie 2010

Tu esti Mangaietorul meu si cel mai credincios prieten in toate...

Doamne care este incredrea pe care o am eu in viata aceasta ,sau care este mangaierea mea cea mai mare dintre toate cate vad sub cer? Oare nu Tu, Doamne Dumnezeul meu, a carui milostivire nu are margini? Unde m-am simtit eu bine fara de Tine? Sau cand am putut sa ma simt rau alaturi de Tine? Vreau mai bine sa fiu sarac pentru Tine,decat sa fiu bogat sau fara de Tine....Imi place mai degraba sa fiu ratacitor cu Tine pe pamant, decat sa am cerul dar fara de Tine. Unde esti Tu, acolo e cerul, iar moartea si iadul sunt acolo unde nu esti Tu. Tu esti dorul meu si pentru aceea trebuie sa suspin dupa Tine, sa Te chem si sa ma rog Tie fierbinte. In sfarsit,nu pot sa ma incred deplin in nimeni care sa-mi dea ajutor la timp cuvenit in necazuri... Tu esti nadejdea si increderea mea, Tu esti Mangaietorul meu si cel mai credincios prieten in toate... ,,Toti cauta treburile lor,,..insa numai Tu cauti mantuirea si desavarsirea mea si toate le intorci spre binele meu.Chiar cand ma pui in fata ispitelor si a impotrivirilor, Tu randuiesti toate acestea spre folosul meu. Tu care obisnuiesti sa incerci intr-o mie de feluri pe iubitii Tai...In aceste incercari, Tu trebuie sa fii laudat nu mai putin decat daca m-ai coplesi cu mangaieri ceresti. In Tine imi pun toata nadejdea si scaparea mea, Tie iti las toata mahnirea si stramtorarea mea, fiindca socotesc ca tot ceea ce vad in afara de Tine e slab si nestatornic. Nu-mi vor folosi numerosii prieteni si nu ma vor putea ajuta puternicii sprijinitori...nu vor putea da un raspuns folositor nici sfetnicii cei intelepti, nu ma vor mangaia nici cartile invatatorilor,nici vreo oarecare comoara pretioasa nu ma va scapa, nici un loc tainic si placut nu ma va putea apara, daca Tu insuti nu esti de fata, nu ma ajuti, nu ma intaresti, nu ma mangai, nu ma inveti si nu ma pazesti...
Toate cate se par ca aduc pace si fericire nu sunt de nici un pret, daca lipsesti Tu, si nu dau intr-adevar nici o fericire. Tu esti asadar,coroana tuturor bunatatilor, Tu esti maretia vietii, adancul intelepciunii graiului si nadejdea in Tine, mai presus de toate,este cea mai tare mangaiere a slujitorilor Tai. Spre Tine cauta ochii mei, Tie ma incredintez Dumnezeul meu, Parinte al indurarilor. Binecuvinteaza si sfinteste inima mea cu cereasca binecuvantare, ca sa fie locas sfant al Tau si salas al vesnicei Tale mariri si nimic sa nu se gaseasca in templul dumnezeirii Tale care sa supere ochii bunatatii Tale. Cauta spre mine, dupa marirea bunatatii Tale si dupa multimea indurarilor Tale si asculta rugaciunea sarmanului Tau slujitor,surghinuit departe, in latura umbrei mortii...Apara si pazeste inima robului Tau, intre atatea primejdii ale vietii trecatoare si insotit de harul Tau indreapta-ma pe drumul pacii ,spre patria luminii nepieritoare, amin...

luni, 27 septembrie 2010

Sfânta Evanghelie după Matei


Capitolul 23
1. Atunci a vorbit Iisus mulţimilor şi ucenicilor Săi,
2. Zicând: Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise;
3. Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac.
4. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte.
5. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale.
6. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi,
7. Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi.
8. Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi.
9. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.
10. Nici învăţători să nu vă numiţi, că Învăţătorul vostru este unul: Hristos.
11. Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru.
12. Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa.
13. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.
14. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua.
15. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi.
16. Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceţi: Cel ce se va jura pe templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat.
17. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, aurul sau templul care sfinţeşte aurul?
18. Ziceţi iar: Cel ce se va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe darul ce este deasupra altarului este legat.
19. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul?
20. Deci, cel ce se jură pe altar se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui.
21. Deci cel ce se jură pe templu se jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el.
22. Cel ce se jură pe cer se jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el.
23. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi
24. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!
25. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie.
26. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară.
27. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.
28. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.
29. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele proorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor,
30. Şi ziceţi: De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor.
31. Astfel, dar, mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe prooroci.
32. Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri!
33. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?
34. De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate,
35. Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar.
36. Adevărat grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam.
37. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.
38. Iată, casa voastră vi se lasă pustie;
39. Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului.

duminică, 26 septembrie 2010

Marius Ciprian Pop este un mare artist al României, călăuzit în viaţă de Dumnezeu şi dragostea pentru muzica populară. Este preot, prezentator de emisiuni, artist şi ofiţer în cadrul Academiei de Poliţie. Este un om complex, cu un mesaj încărcat de spiritualitate.


Un ardelean ieşit din tipic

De fel, Marius Ciprian Pop este din Cluj, născut la 1 septembrie 1976. Copilăria şi-a petrecut-o la poalele Apusenilor. I-a plăcut enorm acea perioadă din viaţa sa. Vocaţia de preot se regăseşte în copilăria lui, când mergea la biserică împreună cu bunicii, sau în călătoriile cu părinţii la bisericile de prin nordul Moldovei. Tot în acea perioadă a început să cânte, la grădiniţă, la serbări, la spectacole...

A urmat Seminarul de Teologie şi, pentru că avea talent, a studiat canto la Şcoala Populară de Artă. Artistul este un foarte bun povestitor, calitate pe care a dobândit-o citind foarte mult. Şi acum, când nu mai are timp pentru lectură, îi place să asculte oamenii. "Asta înseamnă să gândesc în timp ce interlocutorul meu îmi povesteşte ceva. Ascultând, fiecare dintre noi devine mai bogat"...

Totul a plecat de la Dumnezeu

Pentru Ciprian Pop, preoţia se află pe primul loc în priorităţile sale. "E un lucru sublim", afirmă el. Slujeşte la o biserică din Bucureşti, dar şi la Academia de Poliţie, unde predă pentru peste 2000 de studenţi.

"Este o realitate a lumii moderne ca poliţiştii să aibă o bază morală solidă.

Vrem să le insuflăm frica de Dumnezeu, dar nu pentru că acesta i-ar bate. Frica de Dumnezeu trebuie înţeleasă astfel: "iubindu-L atât de mult şi iubindu-i pe cei din jur atât de mult, te temi să nu le greşeşti". Cum a ajuns Ciprian Pop preot la Şcoala de poliţie? "Aşa a fost să fie", spune artistul. La început a fost preot militar şi, eliberându-se un post la Biroul Cultural Artistic al Centrului Cultural al Ministerului de Interne, a preluat acel post .
Un părinte model

Cu toate că deţine atâtea locuri de muncă, spre deosebire de alţi părinţi, care uită să-şi supravegheze copii, Ciprian Pop obisnuieşte să o aibă mai tot timpul cu el pe fiica sa Antonia, de numai 6 anişori. Pe copilă o poartă cu el peste tot pe unde merge, pentru că aşa a făcut şi tatăl său cu el. După cum îi place să spună, "aşchia nu sare departe de trunchi".

Invataturi ale Parintilor

vuvuvuvuv



Parintele Gherman din Stavrovuni

Este cu neputinta sa dobandesti rugaciunea adevarata, daca mai inainte nu ai parasit orice banuiala si cuget rau impotriva celorlalti.

Daca vrei sa inveti sa te rogi, mai intai inceteaza sa mai vorbesti mult. Apoi alunga si cea mai mica tulburare din viata ta.



vuvuvuvuv



Sfantul Marcu Ascetul

Orice savarsim fara de rugaciune si fara de nadejde in Dumnezeu, se dovedeste apoi a fi daunator si pieritor.



vuvuvuvuv



Avva Isidor

Iarta-ti fratele, ca si tu sa poti primi iertare.



vuvuvuvuv



Mitropolitul Filaret al Moscovei

Cel ce se cunoaste indeajuns si se judeca pe sine nu are vreme sa ii judece pe ceilalti.



vuvuvuvuv

Sfantul Isaac Sirul

Dumnezeu se bucura cand un om Ii daruieste o rugaciune inteleapta.



Sufletul nostru nu poate zamisli rod duhovnicesc daca inima nu este moarta pentru lume.



Fericit barbatul ce isi vede slabiciunea, caci cunoasterea aceasta i se face temelie, radacine si capatai fiecarui os. Caci de indata ce cineva intelege si isi simte cu adevarat slabiciunea, isi ingradeste slava desarta a sufletului care intuneca cugetul, si astfel dobandeste ocrotire.



vuvuvuvuv



Sfantul Arsenie din Paros

Lucreaza privegherea de sine. Si de voiesti sa fii castigat, tu si aproapele, priveste la greselile tale si nu la cele ale altora. Domnul ne spune: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati”, nu osanditi ca sa nu fiti osanditi. Iar Apostolul Pavel graieste: „Cine esti tu sa judeci pe sluga altuia?”



vuvuvuvuv



Sfantul Tihon al Voronejului

A iubi este usor si plin de dulceata. O, daca am putea macar zari inima celui ce poarta jugul evanghelic al lui Hristos, am vedea in launtru-i un rai de bucurie si fericire, am vedea acolo Imparatia lui Dumnezeu, chiar daca la suprafata este ingrijorat si imprejmuit de mahnire si necazuri, precum un trandafir este imprejmuit de spini. Nu poate exista altceva decat alinare si bucurie adevarata intr-o inima in care domneste Imparatia lui Dumnezeu.



vuvuvuvuv



Parintele Amfilohie Makris

Hristos vine adesea si bate la usa ta si tu il inviti sa se aseze in camara sufletului tau. Apoi, prins in afacerea ta, uiti de Marele Oaspete. El te asteapta sa te infatisezi si cand intarzii prea mult, se ridica si pleaca. In alte dati, esti atat de ocupat incat ii raspunzi de la fereastra. Nu ai vreme nici macar sa-i deschizi usa.

Cand zaresti o persoana ce este ostenita duhovniceste, n-o impovara mai mult, caci genunchii sai nu vor putea duce.

Iubeste-l pe Unul El, ca pana si fiarele salbatice sa te iubeasca.

Adevarata bogatie, pentru mine, este sa te vad in Imparatia Cerurilor.

Cand flacara dragostei exista, mistuie tot raul ce se apropie.

Cel ce iubeste duhovniceste, simte rugator ca se poate afla intru Dumnezeu si fratele sau. Se intristeaza cand fratele sau nu are buna-sporire si se roaga pentru sporirea lui. Oricine a dobandit dragostea crestina nu se mai schimba vreodata.

Tine flamura lui Hristos ridicata intru tarii, ca sa ai intotdeauna numarul de telefon al Batranului tau oriunde te-ai afla.

Hristos este acelasi, in ziua de ieri si in cea de azi, dar ne-am inchis ochii si privim intru intunecime. Deoarece continuam astfel, unii cad in glod iar altii sunt ucisi.

Acele lucruri de care auzim, razboaie, cutremure, catastrofe, tunete, asteapta si ploaia...

Trebuie sa fim pregatiti sa ne aparam si sa mucenicim.

Pentru ca harul Domnului sa vina in timpul Liturghiei, trebuie sa fii concentrat si netulburat.

Cu cat iubeste cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atat sporeste in iubire si pentru ceilalti oameni. Ii iubeste cu sfintenie, cinstire si pretuire, ca pe niste chipuri ale lui Dumnezeu.

Cand cuiva ii lipseste caldura launtrica, va fi inghetat si rece, chiar si vara.

Cand inima ta nu il are pe Hristos, va cuprinde in locu-i bani, avutii sau oameni.

Rogu-te, asterne aceasta porunca intru lucrare. Nutreste dragostea fata de Persoana lui Hristos intr-o asemenea masura, incat atunci cand ii rostesti numele, lacrimi sa curga din ochii tai. Inima-ti sa arda cu adevarat. Atunci El va deveni invatatorul tau. Va fi Povatuitorul tau, Fratele tau, Parintele tau, si Batranul tau.

Iubeste-l pe Mirele tau Hristos cu toata inima ta si atunci toata lumea te va iubi si iti va purta de grija.

Ocrotirea lui Dumnezeu micsoreaza ispita.

Din pricina stricaciunii raspandite peste tot, oamenii nu mai pot intelege ca exista dragoste duhovniceasca.

Oamenii lumesti te obosesc, deoarece tot ce e adunat in launtrul lor se revarsa asupra ta precum valuri de energie. Trebuie sa fim oameni ai harului in asa masura incat oricine vine la noi sa afle odihna.

Sa privim la toti ca fiind mai mari decat noi, oricat de slabi ar putea sa para. Sa nu fim aspri, ci sa purtam mereu in minte ca celalalt are aceeasi destinatie cu noi.

Trebuie sa avem Dragoste, chiar de ni se fac cele mai mari rele, trebuie sa ii iubim pe cei ce ni le fac. Vom putea intra in Rai doar cu dragoste.

Lucreaza Rugaciunea lui Iisus si va veni o vreme cand inima ta va tresalta de bucurie, asa cum face cand urmeaza sa vezi pe cineva pe care il iubesti foarte mult.

Nu neglija rugaciunea de seara. Roaga-te cu inflacarare, asemenea celor ce se duc la o praznuire. Ei sunt treji si simt doar bucurie. Astfel, de vreme ce urmeaza sa vorbesti cu Mirele tau, nu asculta cand Ispititorul iti graieste felurite lucruri pentru a te impiedica, caci stii ca exista cineva care iti poarta de grija.

Intrebare: „Gheronda, cum trebuie sa ni-l inchipuim pe Hristos?” Raspuns: „Intotdeauna trebuie sa ni-L aducem pe Hristos in cuget cu dragoste. Putem tine fotografia cuiva in mana, dar de vreme ce nu il cunoastem, nu il iubim, nu suntem miscati. Insa, atunci cand luam o fotografie a mamei noastre, sufletul imediat tresalta si plange cu dragoste.”

Un om se poate inalta deasupra pamantului cu doua aripi, una este simplitatea si alta este curatia inimii. Trebuie sa fii simplu in lucrari si curat in cugete si simtiri. Cu o inima neprihanita il vei putea cauta pe Dumnezeu si cu simplitatea il vei gasi si te vei bucura. Inima curata trece cu usurinta prin portile Cerurilor.

Osandirea de sine trebuie lucrata cu discernamant, altfel vom ajunge la sinucidere.

Ne aflam pe apele vietii, uneori au loc furtuni si alteori sunt linistite. Harul lui Dumnezeu nu ne paraseste. Altfel, ne-am duce la fund, daca el nu ne-ar tine deasupra.

Sfintii privesc intotdeauna la cealalta viata. Este harul amintirii de moarte.

Dumnezeu ne pazeste de ispite. El nu ingaduie sa fim ispititi peste puterile noastre. Le ingaduie pe toate spre binele nostru.

Cand duhovnicia sporeste, chiar si somnul va fi alungat.

Rugaciunea este har. Dumnezeu il da atunci cand exista ravna si smerenie.

Lupta pe Cel ce uraste Binele, care te pizmuieste, indura vitejeste tot ce cade asupra-ti cu tarie sufleteasca, rabdare si credinta.

Nu ingadui vrajmasului sufletului tau sa duca razboi improtiva-ti. El se infatiseaza in vestminte de oaie, pretinzand ca vrea bunastarea sufletului tau.

Increde-te mereu Domnului si El te va hrani la vremea flamanzirii.

Cu o vorba buna pentru aproapele, sustinandu-l, castigi raiul.

Pocainta trebuie sa se petreaca nu de frica judecatii ci din pricina ca am pacatuit in fata lui Dumnezeu. Indulceste-ti gandurile cu vorbe de mangaiere si nadejde. Incalzeste-ti vorbele cu caldura iubirii pentru Mirele tau si adu-ti aminte de Patimile Sale, care le-a indurat pentru tine, ca sa ramai nestramutat, daruit si smerit. Lasa-te cu totul sub acoperamantul Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu.

Iubeste sa dai ospitalitate, copilul meu, caci aceasta deschide portile Raiului. Astfel dai gazduire si ingerilor, „poarta de grija strainilor ca sa nu fii strain lui Dumnezeu”.

Sfintii s-au supus la tot ce le-a trimis Dumnezeu, cu o simplitate copilareasca, „Aceasta-i calea. Tu o doresti. Faca-se voia Ta.”

Ospitalitatea... cea mai mare dintre virtuti. Atrage harul Duhului Sfant catre noi. In chipul fiecarui strain, copilul meu, il vad pe insusi Hristos.

Intristarea este placuta lui Dumnezeu, atata vreme cat nu ne rapeste curajul de a lupta.

Este trebuincios si folositor ca o cercetare a tot sinele sa se savarseasca din cand in cand, spre aducerea aminte de toate vechile pacate.

Lasa-ti grijile in mainile Domnului. Cere tot ce doresti, precum un copil cere tatalui sau.

Rugaciunea este un dar de la Dumnezeu. Cere intotdeauna cu nadejde.

Faptele noastre, sora draga, nu ne vor mantui; mila nesfarsita a lui Dumnezeu o va face.

Legaturile duhovnicesti devin de nedespartit atunci cand se strang in jurul unui duh pruncesc, a nevinovatiei si sfinteniei.

Toate par intunecate si grele cuiva fara de Hristos.

In fiecare zi ma rog ca sa va pot vedea in randul cetele sfintelor femei.

Nu vreau sa fiu in Rai fara voi, copiii mei.

Intrebare: Cum reusiti sa aveti o asemenea rabdare si staruinta in toate?

Raspuns: Ajuta harul Domnului. Cred intotdeauna in puterea lui Dumnezeu, copilul meu, Cel ce schimba si randuieste totul spre binele sufletului nostru.

Cel ce se tulbura nu cugeta drept, in chip logic. 19.10.1967

Cand vad pe cineva iritat, nu ascult la ce glasuieste, ci ma rog lui Dumnezeu sa il impace. De aceea nu ma tulbur. Cand se linisteste, cand este vremea potrivita, ii graiesc, deoarece atunci sunt in masura sa priceapa nebunia lor.

Harul lui Dumnezeu si unirea duhovniceasca cu Dansul preschimba omul. Temerile si neincrederile dispar, nu se mai teme de moarte, si priveste aceasta viata, oricat de buna ar fie ea, drept o robie. 2.5.1969

Dumnezeu te viziteaza atunci cand lacrimi iti vin, la rugaciune.

Cand un om este simplu, se indumnezeieste. Devine nevinovat, smerit, bland, liber. 1.11.1968

Niciodata nu da insemnatate vreunui lucru pamantesc sau trecator. In loc, poarta grija unirii tale duhovnicesti cu Dumnezeu.

Cand auzi ca esti vorbit de rau, poarta-te ca si cand n-ai fi auzit. Acesta este Raiul, aceasta este desavarsirea.

Religia noastra ucide patimile, nu trupul.

Unde este frica lui Dumnezeu, intelepciune se daruieste. 25.7.1967

Vreau sa fii linistit, ca sa ne putem intalni. Cand esti ostenit, comunicarea nu lucreaza.

Crestinul este o fiinta omeneasca adevarata. Este bine crescut si politicos. Nu vrea sa intristeze pe nimeni.

Nevinovatia este mai mare decat genialitatea.

Cel ce sufera de egoism nu atrage pe nimeni. Si daca atrage pe cineva, acela va pleca curand. Cand cineva da peste un duh pruncesc, cu nevinovatie si sfintenie, legatura devine de nedespartit.

Inimile voastre sunt tinere si doresc dragoste. Trebuie sa il aveti pe singur Hristosul nostru in inimi. Mirele vostru vrea sa il iubiti doar pe Dansul.

Viata duhovniceasca are mari placeri. Fugiti, parasiti lumea, nesocotiti totul. Deveniti prunci si Dumnezeu se va salaslui in inimile voastre.

Harul Atot-Sfantului Duh face o persoana sa iradieze (lumina). Totusi, ceilalti trebuie sa fie buni receptori, pentru a realiza aceasta. 1.1.1968

Trebuie sa ne atintim privirea asupra raiului. Apoi, nimic nu ne va clinti.

Impartasiti-va regulat, rugati-va cu caldura, aveti rabdare si veti vedea ca o mana puternica va sustine.

Hristos este langa noi, chiar daca nu il vedem. Uneori, din marea sa dragoste, ne mai da si o palma.

Ar trebui sa fii bucuros. Iisus tine dalta unui sculptor in mainile Sale. Vrea sa iti pregateasca o statuie pentru Palatul cel Ceresc.

Omul care racneste este fara de putere.



vuvuvuvuv



Gerontisa Gavrilia

Educatia inseamna un singur lucru: sa invatam cum sa il iubim pe Dumnezeu.

Cea mai mare parte a rugaciunii mele aici, si de ani acum, este lauda de multumire. Ce as mai putea cere, cand am totul?

Nimic nu e mai ieftin decat banii.

Mai bine iadul aici, decat in lumea cealalta.

Daca ai dragoste pentru intreaga lume, lumea intreaga este plina de frumusete.

Graiul lui Dumnezeu este tacerea.

Dragostea este o bomba ce distruge tot raul.

Unii vor sa ajunga la Inviere fara sa paseasca pe calea Golgothei.

„Cel dintai este surasul; al doilea, lacrimile. Al treilea este a atinge. Al patrulea este rugaciunea, si al cincilea este dragostea. Cu aceste cinci graiuri, ma pot plimba in intreaga lume.”

Temerea este pentru cei ce nu au Credinta.

Iubirea se gaseste doar pe Cruce.

Relatiile sunt dificile atunci cand „eu” este mai presus de „tu”.

Asa cum Dumnezeu te iubeste pe tine, la fel il iubeste si pe vrajmasul tau.

DESPRE CRUCE:

„Precum v-am spus, ar trebui sa luam toata intristarea noastra si sa o asezam la Picioarele lui Hristos. Caci El a suferit pe Cruce pentru pacatele noastre, si pentru intristarile noastre, si pentru necazurile noastre, si pentru toata intunecimea din sufletele noastre. Pentru tot! Si cand va aduceti aminte ca Sangele Domnului nostru ne curateste de toate, s-a incheiat. Nimic din acestea nu mai exista. Daca va faceti timp sa cugetati la aceasta in amanunt, atunci veti intelege. Sunt limite, la ce putem savarsi. Nu putem da ajutor tuturor. Nu putem fi prezenti trupeste in mai multe locuri. In duh, desigur, putem fi oriunde. Tocmai din aceasta pricina trebuie sa va preschimbati simtirile intru rugaciune. Ceva minunat se va petrece atunci. Deoarece vei putea sa ii porti in inima pe toti cei in trebuinta de ajutor si sa ii asezi la Picioarele lui Hristos, ce s-a rastignit pentru tine, pentru mine, pentru intreaga lume.”

DESPRE MULTUMIREA DATA LUI DUMNEZEU:

„Cand devenim cu adevarat constienti de darurile Domnului, nu mai avem vreme sa cerem ceva. Spunem mereu: Multumesc... Multumesc... Multumesc... Multumesc... Vedem o floare... Multumesc... Vedem un pahar cu lapte... Multumesc. Multumesc... pentru toate. Si o asemenea bucurie se salasluieste in vietile noastre, incat multi, chiar dintre cei apropiati, nu pot intelege ce se petrece. Cand traiam in Anglia, uneori oamenii ma intrebau: Ce se intampla? De ce esti fericita? Le raspundeam mereu: Deoarece traiesc si va vad... O zi buna!”



vuvuvuvuv

Parintele Porfirie

Acesta este chipul in care trebuie sa il vedem pe Hristos: este prietenul nostru, fratele nostru; este tot lucrul cel bun si frumos. Este totul! Si totusi, e un prieten, ce ne striga: „Sunteti prietenii Mei, nu pricepeti? Suntem frati. Nu tin iadul in mainile Mele. Nu va amenint. Va iubesc. Vreau sa va bucurati de viaţa cea impreuna cu Mine.”

Hristos este Totul. Este bucurie, este viaţă, este lumină. Este lumina cea adevarata care il face pe om bucuros, il face sa inalte de fericire; il face sa vada pe toate, pe toti; il face sa simta pentru toti, sa ii vrea pe toti cu El, toti cu Hristos.

Iubiti pe Hristos si nu asezati nimic inaintea Iubirii Sale. Hristos este Totul. Este izvorul vietii, cea de pe urma dorinta, este Totul. Toata frumusetea este intru Hristos.

Cel ce este al lui Hristos trebuie sa-l iubeasca pe Hristos, si cand il iubeste pe Hristos, se izbaveste de Diavol, de iad si de moarte.

Staretul a fost intrebat odata: „Fiica mea traieste o viata dezmatata, cum o pot izbavi?” La care a raspuns: „Doar cu sfintenia ta. Sfintenia parintilor ii mantuieste pe copii.”

Staretul spunea: „Sa nu va auda copiii vostri certandu-va nici macar o data, nici macar daca ridicati glasul unul la altul.” Un fiu duhovnicesc a raspuns: „Nu este cu putinta, Gheronda!” „Ba, bineinteles ca e cu putinta. Asa cum v-am spus ca este, nu o data”.

Staretul spunea: „Nu va presati copiii. Orice le-ati spune, rostiti-o cu rugaciune. Copiii nu asculta cu urechile. Ei asculta doar ce vrem sa le spunem cand harul cel dumnezeiesc apare si ii lumineaza. Cand vreti sa spuneti ceva copiilor vostri, spuneti-o Prea-Curatei Maici a lui Dumnezeu, si ea va savarsi tot lucrul. Rugaciunea voastra va deveni o imbratisare duhovniceasca, care vă atrage si cuprinde copiii. Vedeti, noi incercam adesea sa ii imbratisam, dar ei se opun. Insa nu se opun niciodata unei imbratisari duhovnicesti.”

Odata Staretul talcuia copiilor sai duhovnicesti cum sa ajute sufletele celor adormiti: Ne-a spus: „Rugati-va mult, faceti fapte bune, fiti marinimosi, si luati parte la Dumnezeiasca Liturghie (facand prescura si dand numele celor adormiti spre pomenire). Voi si copiii trebuie sa va impartasiti adesea, daca este cu putinta la fiecare Liturghie”.



vuvuvuvuv



Cuviosul Paisie Aghioritul

Privind libertatea:

Staretul spunea: Libertatea nu este atunci cand le spunem oamenilor ca totul este ingaduit. Aceasta este robie. Pentru a se imbunatati, un om trebuie sa aiba greutati. Sa luam un exemplu. Avem un copacel. Avem grija de el. Asezam un bat si il legam de el cu o sfoara. Fireste, nu il legam cu sarma, caci astfel il vom vatama. Cu metoda lor, nu vor ingradi copacul; si astfel nu se va dezvolta cum trebuie. Si priviti la copil. Ii ingradim libertatea de la inceput. De cand este zamislit, saracutul este intemnitat in pantecul maicii sale si ramane acolo vreme de noua luni. Mai apoi se naste si de indata il infaseaza intr-o scutec, il leaga, imediat ce incepe sa creasca ii fac un gardulet s.a. Toate acestea sunt necesare ca el sa creasca. Par sa ii rapeasca libertatea, dar fara aceste masuri de protectie, copilul va muri din prima clipa.

Staretul spunea: Libertatea este buna atunci cand persoana o poate folosi adecvat. Altfel, este un dezastru.

vuvuvuvuv



Arhimandritul Sofronie Saharov

„Fa-ne vrednici sa ne impartasim de Sfintele Tale Taine, ca tot ce este al mortii in trupul nostru sa fie inlaturat de viata ta cea nestricacioasa”.

„O, Doamne vesnice, ma invredniceste, in puterea binecuvantarii Tale, ca toata fapta si cuvantul din ziua ce incep acuma, sa le savarsesc, Insuti pentru Tine, spre slava Ta, in duhul intregii cugetari si al curatiei, al smeritei cugetari, al rabdarii, al dragostei, al blandetii, al pacii, al barbatiei, al intelepciunii, cu rugaciune si in tot ceasul amintindu-mi ca pretutindenea esti.” – Rugaciunea de dimineata.



vuvuvuvuv

Staretul Iosif Isihastul

A lucra rugaciunea mintii inseamna a te sili pe tine insuti sa spui continuu rugaciunea cu gura. Fara intrerupere. La inceput repede; sa nu aiba timp mintea sa nasca ganduri trecatoare. Sa ai atentia concentrata numai asupra cuvintelor : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Dupa mult timp (de rostire cu glasul) se obisnuieste mintea si o spune de la sine. Si te indulcesti de ea ca si cand ai avea miere in gura. Si doresti sa o spui mereu (sa o tot spui). Daca o lasi, iti pare foarte rau.

Cand mintea ajunge sa se obisnuiasca si sa se umple - sa o invete bine - atunci o trimite si in inima. Pentru ca mintea ta este cea care hraneste sufletul. Lucrarea ei este aceea de a cobora in inima tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rau, deoarece in inima este centrul puterii spirituale si trupesti a omului, este tronul mintii. Deci, cand cel care se roaga isi pazeste mintea sa nu-si imagineze nimic si este atent numai la cerintele rugaciunii, atunci respira nd usor, cu oarecare efort si vointa, o coboara in inima si o tine inlauntru si spune cu ritm rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. La inceput spune de cateva ori rugaciunea si respira o data. Dupa aceea, cand mintea se obisnuieste sa stea in inima, spune la fiecare rtespiratie o data rugaciunea : „Doamne Iisuse Hristoase” inspirand, si: „miluieste-ma” expirand. Aceasta se face pana cand harul dumnezeiesc va umbri si va lucra in suflet. Dupa aceasta, totul este contemplatie (vedere duhovniceasca).

Rugaciunea se spune peste tot; stand jos sau in picioare, culcat in pat sau mergand. „Neincetat rugati-va, dati multumire pentru toate”, spune Apostolul. Nu numai inainte de culcare trebuie sa te rogi. Este nevoie de multa stradanie. Cand obosesti, aseaza-te. Apoi iarasi ridica-te. Sa nu te ia somnul.

Toate acestea se numesc „praxis” (lucrare). Tu arati lui Dumnezeu vointa ta. Apoi totul depinde de Acesta, daca iti va da sau nu. Dumnezeu este inceputul si sfarsitul. Harul Lui lucreaza totul. El este puterea mobilizatoare.

Iar cum se intampla aceasta, cum lucreaza iubirea, stii. Trebuie sa pazesti poruncile. Cand te scoli noaptea si te rogi, cand vezi un bolnav si iti este mila de el, cand vezi pe vaduva sau pe orfan, pe batran si ai mila de ei, ajutandu-i, atunci te iubeste Dumnezeu. Mai intai Acela te iubeste si iti reaseaza harul Sau. Apoi noi daruim din ale Sale: „ale Tale dintru ale Tale”.

Daca voiesti sa-L gasesti numai prin rugaciune, sa nu scoti nici o rasuflare fara rugaciune. Sa fii atent numai sa nu primesti nici un fel de naluciri. Deoarece Dumnezeu este fara forma de inchipuit, fara culoare. Este mai presus de orice inchipuire. Nu putem sa-L comparam cu nimic. Este prezent ca o dulce si abia perceptibila suflare in cugetele noastre. Starea de reculegere, de patrundere vine cand te gandesti la cat de mult L-ai suparat pe Dumnezeu. Care este atat de milostiv, atat de plin de iubire. care S-a rastignit si toate le-a indurat pentru noi. Toate aceste si multe altele cate a suferit Domnul, daca te gandesti la El, iti vor aduce starea de reculegere duhovniceasca. Daca vei putea sa spui rugaciunea neincetat si cu voce, in doua-trei luni o vei deprinde. Si te va umbri harul si te va racori binefacator. Numai sa poti sa o spui cu voce si fara intrerupere. Cand o va prelua mintea, atunci vei inceta sa o mai spui cu gura. Si iarasi, daca mintea o lasa, incepe de la sine a o spune gura. Toata stradania este necesara atunci cand o spui cu gura, pana cand se va deprinde, la inceput. Apoi, in toti anii vietii tale, o vei spune cu mintea fara osteneala.

* * *

Asa ca: nu vrei sa patimesti? Inseamna ca nu vrei sa urci. Daca cineva nu vrea sa indure necazurile, atunci sa nu indrazneasca sa ceara har de la Dumnezeu. De aceea ti-a luat harul, pentru a deveni intelept. Va veni din nou. Nu te va lasa. Este randuiala lui Dumnezeu. Dar iarasi va pleca. Si iarasi va veni. Este de ajuns sa nu incetezi a-l cere, pana cand te va arata desavarsit.

* * *

„Dar inainte de orice altceva”, spuse batranul cel sfant, „roaga-te cu osardie Domnului, ca sa-ti poata deschide portile Luminii. Nimeni nu poate sa inteleaga Adevarul, daca nu i se daruieste intelegerea de catre Dumnezeu Insusi, Care a descoperit-o fiecaruia dintre cei ce l-au cautat cu rugaciune si dragoste.”

vuvuvuvuv

Parintele Dimitrie Gagastathis: Omul lui Dumnezeu

Rugaciunea zilnica

Dumnezeule, Mantuitorul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Bunule Pastorule, Cela ce ti-ai dat sufletul ca rascumparare pentru oile tale cele cugetatoare, Cela ce nu doresti moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu, Atottiitorule, Atotmilostive, Atotindurate, Cela ce ne-ai dat pocainta spre iertarea pacatelor, Cela ce esti plin de mila si de dragoste pentru oameni, iarta-ne noua toate pacatele ce le-am savarsit din tineretile noastre, cu vorba, cu nestiinta, cu gandul, cu voie si fara de voie; iarta-i si pe toti cei ce au pacatuit si au hulit si ne da noua, si lor, si tuturor oamenilor, pocainta adevarata, cea curata si nemincinoasa, ca sa ne lumineze, calauzeasca, povatuiasca si intareasca pe piatra cea neclatita a Credintei, piatra dumnezeiestilor Tale porunci, ca dand la o parte omul cel vechi al pacatului si aducand omul cel nou intru Hristos, sa putem vietui restul vietii noastre intru curatie, sfintenie, dreptate, evlavie, pe placul lui Dumnezeu, si sa ne invrednicim de Cereasca Ta Imparatie; fie ca toti sa o dobandim, pentru rugaciunile prea curatei Maicii tale si ale tuturor sfintilor tai. Amin.

Despre rugaciune

In mod sigur nu sunt invatat, dar va pot spune in urma experientei – ceea ce m-a invatat viata – ca la vreme de noapte si cu pantecul gol, te poti ruga mai bine.

Nu l-am asezat pe Hristos in launtrul nostru si pentru aceasta nu stim ce este dragostea, pacea, intelegerea s.a.

De vreme ce nu pot propovadui, lasati-ma macar sa plang pentru pacatele mele si pentru cei ce s-au ratacit.

Rugaciunea este un telefon, o legatura fara fir, prin care cineva comunica direct cu Dumnezeu. Formezi un numar la telefonul rugaciunii ca sa vorbesti cu Dumnezeu, si El iti raspunde. Il auzi limpede, il simti foarte aproape.

Rugaciunea vine mai intai in laringe, apoi se duce catre creier si apoi coboara catre inima. Si apoi fantani, lacrimi vin catre ochi. De acolo, nu mai este nimic de spus. E adevarat ca la inceput, vei avea greutati. Vei incerca sa te rogi si uneori nu vei putea, alteori vei avea ganduri desarte si ispite, si alteori nu vei putea sa te trezesti noaptea. Dar trebuie sa perseverezi. Domnul, vazandu-ti dispozitia, te va intari si te va izbavi de toate ispitele. Nu trebuie sa irosim in somn intreaga noapte, caci atunci Satan face cu noi tot ce doreste.

Rugaciunea de noapte este de mare pret. Oamenii dorm si Dumnezeu asculta.

Indiferent unde ma duc, ma tin de tipicul meu, ce a fost numit „Potrivit randuielii lui Melchisedec” si a fost iscalit de numerosi alti Parinti duhovnicesti.

Vecernii, inchinaciuni, propovaduire, utrenia cu inchinarile Nascatoarei de Dumnezeu – cea mai binecuvantata indeletnicire...

Am vazut multe lucruri in viata mea, unul dintre ele fiind ca rugaciunile, inchinaciunile si Dumnezeiestile Liturghii i-au facut pe multi sa se intoarca in turma Bisericii.

Il implor pe Dumnezeu si pe Sfintii Lui sa-i lumineze pe toti cei rataciti, ca sa poate crede si sa se intoarca la sanul Bisericii, care sta mereu bratele deschise si ii asteapta. Aceasta e tot ce stiu sa zic si ii bat la cap pe Dumnezeu, pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, pe Arhangheli si pe toti Sfintii. De nu le place aceasta, sa ma ierte, caci sunt neinvatat si nu stiu ce ar trebuie sa cer.

Nu trebuie sa fim cu prea multa indrazneala la Dumnezeu si la Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Suntem toti pacatosi si Dumnezeu nu asculta de glasul unui pacatos.

In pofida faptului ca sunt un pacatos, am continuat sa cer in chip repetat, bazandu-ma pe „Cereti, si se va da voua; cautati, si veti afla; bateti, si se va deschide voua” (Matei 7:7). Aceasta am inteles in viata mea: Cele ce nu sunt cu putinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu (Luca 18:27).

Postul

Postul e un lucru mare. Adam a fost izgonit pentru ca nu l-a tinut. Trebuie sa iubim postul, caci printr-însul se duc patimile, se curateste inima si trupul, si o data ce ne-am liberat astfel, ne putem ruga mai bine. Postul trebuie insotit de multa ascultare si umilinta. Trebuie sa facem tot ce doreste Dumnezeu. Trebuie sa avem multa smerenie. Suntem nimic, in marea iubirii si bunatatii lui Dumnezeu. Ce spune Dumnezeu? „Asupra cui sa privesc, fara de cel bland si smerit si cel ce se teme de vorbele mele?”

Smerenia si ascultarea

Marile vârtuti sunt trei: umilinta, ascultarea si dragostea.

Cand nu exista dragoste si ascultare fata de episcopul locului, totul se prabuseste.

Nimeni nu poate tine doi pepeni sub un singur brat. Adica, nimeni nu poate umbla dupa functii si sa fie smerit, in acelasi timp. Cati dintre acei episcopi pe care Biserica sau Statul ii vadesc a fi impotriva canoanelor se duc sa ajute ca infirmieri intr-un spital? Nici unul, caci nu au smerenie si ascultare. Dar daca vreun episcop ar face aceasta, atunci toti l-ar admira si ar crede degraba ca credinta noastra ortodoxa este o credinta a faptelor. Lasati-i apoi pe toti predicatorii lumii sa vin laolalta si sa predice peste tot. Nu vor da roade precum pilda acelui episcop, de vreme ce faptele sunt mai presus de orice propovaduire.

Nu putem avea indrazneala in fata lui Dumnezeu cand nu suntem ascultatori, smeriti. Inima noastra trebuie sa fie simpla, pentru a primi cuvantul lui Dumnezeu. Fara egoism sau duritate a inimii. Simplitatea inimii ne face asemanatori lui Dumnezeu si sfintilor. Totul este simplu. Omul cel simplu nu este nici rau, nici nu poate cugeta ceva rau. El este precum un prunc. Rugaciunea sa este primita cu usurinta. Se roaga pentru ceilalti si pentru pacatele sale.

Cum sa nu plangi cand vezi cat de mult l-ai intristat pe Dumnezeu, pe Ingeri si pe Sfinti, care te asteapta in Rai si te ajuta cat esti pe pamant?

Dragostea

Dragostea nu poate fi marginita la o singura persoana, nici roadele faptuirii cuiva nu pot fi cuprinse intr-o singura cuprindere. Făclia pusa în sfeşnic luminează intreaga casa si pe toti cei dintr-insa. (Matei 5:15)

Nu pot afla odihna. Vreau sa ajut pe toti cei ce-mi cer ajutor, chiar intreaga lume.

Cand il iubesti pe Dumnezeu si pe toti oamenii din inima ta, atunci te afli in legea lui Dumnezeu. Vom fi judecati pentru ca nu iubim.

Nu ma rog pentru mine. Iubesc oamenii intr-atat ca ma rog numai pentru ceilalti.

Cum sa nu te poti ruga pentru cel in suferinta, pentru cel bolnav, pentru cel sarac?

Sa nu-ti fie frica niciodata de un om care iubeste. Intr-insul salasluieste Dumnezeu.

Imi ceri sa fac o Liturghie pentru tine, ca Dumnezeu sa te poata lumina sa faci bine la examen. Eu slujesc Patruzeci de Liturghii pentru tine si tu imi ceri una?

Sa aveti intre voi dragoste, smerenie si ascultare. Dumnezeu si Ingerii se bucura intru acestea... Iubiti-o cu totii pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, Ceea ce ajuta intr-atat neamul omenesc cel pacatos.

Telul oricaror rugaciuni si slujbe este sa ne apropie de Dumnezeu si sa ne faca sa Il iubim mai mult.

Diavolii

Satana nu ne cunoaste gandurile. El stie doar ce ne aseaza in cugete, ca si orice lucru de care isi da seama din miscarile noastre, si orice aude din vorbele noastre... Satana se impotriveste oricarui crestin ce se nevoieste cu sinceritate. Totusi, nimanui nu trebuie sa ii fie frica de diavoli. Ei sunt fum, tarana si duhoare. Nu au putere asupra oamenilor. Dumnezeu ingaduie ispitele pentru a incerca credinta oamenilor. Pot fi gasiti chiar si in biserica, chiar si in timpul Dumnezeiestii Liturghii. Ei pun cugete rele in mintile oamenilor si ii abat de la rugaciune si de la atentia pentru dumnezeiasca taina. Totusi, la vremea Cantarii Heruvimice si a Intrarii Mari, pleaca. Doar Lucifer, conducatorul lor, poate intra in altar. Nimeni altul. Slujeam odata liturghia noaptea, cand au venit in biserica si au inceput sa rastoarne scaunele. Arhidiavolul a intrat in altar, a inchis fereastra si m-a apucat de gat, ca sa ma sugrume. Am cerut ajutor de la Arhangheli, si cand cocosii au cantat dimineata, au plecat cu totii. „Acest neam cu nimic nu poate iesi, fara numai cu rugaciune si cu post” (Marcu 9:29). Satan nu trebuie sa gaseasca pe nimeni lipsit de barbatie, caci face cu ei ce doreste. Satan se teme de marturisirea curata si cinstita, cu umilinta si cu dragoste. Cand exista acestea, el, pur si simplu, nu poate intra.

Despre problema calendarului

Cum pot spune vechii calendaristi ca Tainele noastre sunt nelucratoare? In 1947, in timp ce faceam slujba Sfintirii si cantam „Marit esti Tu, Doamne, si marite sunt lucrurile Tale”, un abur a iesit din potir si apa s-a incalzit. Chiar si in cupele ce era tinute de crestinii evlaviosi, s-a incalzit apa. Cum poti sa-mi zici atunci ca Tainele sunt nelucratoare?

Cum poate face Dumnezeu minuni pe noul calendar, daca este de osanda? Cum se putea petrece minunea Sfantului Visarion, din satul Dusiko? Este indeajuns, ca sa ne arate ca dreapta credinta, dragostea si tinerea poruncilor joaca un rol important in sfintirea omului. Nu iau in considerare nimic altceva. Am scris despre problema aceasta Parintelui Filotei Zervakos (ucenicul Sfantului Nectarie) si mi-a raspuns cu dreptate – si la fel cred si eu, cel neinvatat, din experienta mea de viata – ca treisprezece zile nici nu te vor indeparta, nici nu te vor aseza in Imparatia Cerurilor... I-am intrebat si pe Arhangheli despre aceasta, si ei mi-au zis: „Ramai unde esti”.

Lumea contemporana

Socotim a fi cu neputinta in aceste zile si vremi sa lucram bine in viata aceasta potrivit voii lui Dumnezeu, deoarece ne lipsesc cele doua aripi, a dragostei si a smereniei.

Dumnezeu ne-a mantuit de comunism, dar Satan ne-a dat materialismul.

Acum este vremea a plange si a ne ruga pentru starea lumii de astazi. Trebuie sa ne rugam ca Dumnezeu sa ii lumineze sa vada calea Sa, calea adevarului si a dreptatii.

Atat clerul cat si oamenii de astazi si-au pierdut duhovnicia. Ei vorbesc intr-una despre lucruri pamantesti si politice.

Prin icoana ei ce plange, Nascatoarea de Dumnezeu ne arata ca este trista, caci vede ce patimeste Rusia din pricina ateilor, si fiindca este hulita de multi.

Credinta cea vie

Credinta noastra este vie, dar am parasit-o din pricina egoismului, si materialismul ne-a indepartat de la ea.

Intr-adevar, credinta nostra este vie, dar nu vrem sa ii urmam, caci este mai greu si cere din partea noastra unele angajamente. Oamenii vor libertate si o panta care sa ii poarte ca sa nu se oboseasca si sa naduseasca, dar nu stiu ca aceasta coborare duce catre un sfarsit rau. Calea pierzarii arata la inceput bine, vesela si usoara. Ofera bucurii si placeri artificiale, dar toate acestea dispar cu repeziciune. Trebuie sa ne rugam neincetat pentru ei. Poate vreun suflet se va mantui. In particular, noi – preotii – avem o raspundere teribila in fata lui Dumnezeu si a oamenilor.

Minuni se petrec in fiecare clipa, dar nu ne dam seama de ele deoarece avem inima impietrita. O inima blanda si simplitate sunt cele ce ne sunt de trebuinta...

Slujbele Bisericii

Cantaretul bun si preotul joaca un rol covarsitor intr-o slujba buna.

Cand canti, trebuie sa intelegi si sa simti ceea ce glasuiesti. Sa nu te mandresti cand ti se pare că cânti minunat. Trebuie sa traiesti ceea ce spui. Odata cantam un imn al Apostolului Petru, despre tagaduirea sa. Cand am spus „...si a plans cu amar”, am vazut lacrimi izvorand din icoana sa. Sfantul trebuie ca a fost multumit.

Sutana preotului este superioara pantalonilor. A primit un har indoit...

Rasplatirea

Dumnezeu va da cu siguranta tot ce ne datoreaza; ne vom primi plata potrivit lucrarii noastre. Nu trebuie sa ne surprinda...

In portofelul meu tin icoana lui Hristos. El poarta grija oricarei nevoi omenesti. Intotdeauna am portofelul deschis, si intotdeauna este plin. Orice ar putea darui cineva, Dumnezeu da inapoi indoit. Omul daruieste cu o mana, si cu alta mana Dumnezeu aduce.

Boala si suferinta

Ne cârpim trupul. Dar ceea ce este mai important si ceea ce trebuie sa tinem sanatos mereu este sufletul. Asa cum alergam la doctori si in statiuni si cheltuim o multime de bani pentru trup, asa trebuie sa ne indreptam catre parintele duhovnicesc, pentru suflet – ceea ce, mai mult, nici nu ne costa nimic...

Trebuie sa fim bucurosi in incercari si sa avem grija deosebita, sa nu cartim in ultima clipa si sa ne pedepsim cu iadul. Viata noastra e o cina. Daca cina este pregatita bine sau nu, depinde de noi. Dar chiar daca cina este pregatita bine, s-ar putea sa nu avem parte de ea, am putea fi izgoniti de la masa in ultima clipa. „Gustati si vedeti” (Psalmul 33:8) ca Hristos este Domnul vietii vesnice.

Monahism

Monahismul este oastea lui Hristos si vrajmasul Satanei. Manastirile sunt avanposturile Bisericii. Fara avanposturi, vrajmasul ne va prinde. Rugaciunea din manastiri ajunge la Dumnezeu precum un glonte. Asa cum o ostire straina se teme de aviatie si se ascunde, asa si Satan se teme de rugaciunea monahilor si se departeaza.

Erezii

Cand demnitarii bisericilor straine au venit la Trikala, am mers la inceput sa ii vad, dar apoi mi-am spus in sine: „Papa Dimitri, iesi de aici repede si nici macar nu privi indarat...” Nu trebuie sa ii acceptam. Am urmat acest principiu de multi ani, acum. A fost oarecum nepoliticos din partea mea. Dar mai bine sa fii in relatii bune cu Dumnezeu, decat cu oamenii...

Am fost incercuiti de francmasonerie si multi luptă Biserica noastra, dar cred că incearca in zadar, caci cap al Bisericii este Insusi Hristos, si ea nu va pieri.

Trebuie sa ne rugam cu toti, batrani si tineri, ca Dumnezeu si Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu sa-i lumineze pe ierarhii Bisericii, sa se iubeasca unul pe altul si sa lucreze pentru Biserică, ce se afla sub atacul strainelor erezii.

Adevar

Cred ca m-am indurerat atunci un pic, dar adevarul este amar si trebuie dezvaluit, spre binele si mantuirea sufletelor.

Tineret

Tinerii, baieti si fete, au purces pe un drum ce se coboara si nu vor vedea, nici auzi, in vreme ce nimeni nu merge sa ii opreasca. Dar, totusi, cum ar putea fi altfel, cand adultii sunt si mai rai?...

Probleme ale vietii cotidiene

Nu m-am umplut de ingrijorare pentru nimic. Am dus grija copiilor mei fara de osteneala si tulburare. Dumnezeu, cel ce mi i-a dat, a purtat grija a toate.

Cel cu fuge la vrajitori si la ghicitoare se cheama ca este netrebnic si se lipseste si de ocrotirea lui Dumnezeu.

Cercetare de sine

Nu-mi aduc aminte de nimic din viata aceasta; doar povara grea a pacatelor mele.

Daca aflati ca am parasit lumea aceasta, nu va intristati, ci mai degraba veseliti-va ca Biserica a scapat de cel mai pacatos si neinvatat preot al vremii.

vuvuvuvuvuvuv

vineri, 24 septembrie 2010

joi, 23 septembrie 2010

din vietile sfintilor...


Cuviosul Onufrie a trăit în urmă cu 1600 de ani şi a fost fiul unui demnitar din Persia. Deşi Dumnezeu l-a dăruit părinţilor săi pentru rugăciunile lor stăruitoare, tatăl nu a păstrat pentru sine acest copil atât de dorit, ci l-a dăruit Domnului.

Hrănit de căprioară

După Botez, îndemnat fiind de îngerul Domnului, împăratul l-a dus la o mănăstire renumită din Egipt, pentru a fi crescut de călugării de aici. Pe drum, pruncul a fost hrănit de o căprioară albă trimisă de Dumnezeu în chip minunat. Aceasta l-a hrănit pe copil până la vârsta de trei ani, când acesta a început să mănânce hrana pe care o mâncau şi călugării.

Darul lui Onufrie

Pe la vârsta de şapte ani mergea singur la trapeză şi cerea în fiecare zi o bucăţică de pâine. Apoi mergea la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe şi punea bucata de pâine înaintea icoanei, zicând:

- Şi Tu eşti mic, dar nu mănânci niciodată. Poate Ţi-o fi şi Ţie foame. Iată, primeşte partea mea şi mănâncă. E pâine proaspătă.

Şi Pruncul Hristos din icoană întindea mânuţa Sa şi lua pâinea din mâinile lui Onufrie.

Pâinea Pruncului

Într-o bună zi, călugărul de la trapeză l-a urmărit pentru a vedea unde duce pâinea şi ce face cu ea. S-a minunat foarte când a văzut ce se întâmplă şi a înţeles că Însuşi Hristos primeşte pâinea. Apoi a mers degrabă să îi spună părintelui stareţ cele ce văzuse. Acesta, om cu viaţă sfântă, i-a zis trapezarului să nu îi mai dea pâine lui Onufrie, ci să îi zică: "Du-te şi cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat de atâtea ori!"

Trapezarul a făcut întocmai, iar Onufrie, fiind flămând, a mers la icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi a spus cu lacrimi în ochi:

- Trapezarul nu vrea să îmi dea pâine şi îmi este foame. Dă-mi Tu de la Tine, că şi eu Ţi-am dat de multe ori.

Şi îndată Pruncul Iisus i-a dat micuţului o pâine mare, frumoasă şi caldă. Copilul cel sfânt a dus-o părintelui stareţ şi celorlalţi călugări, zicându-le:

- Ia uitaţi ce mi-a dat mie Pruncul Iisus!

Toţi au rămas uimiţi de minunea săvârşită, iar stareţul le-a împărţit tuturor din pâine spre binecuvântare şi învăţătură.

În pustiu, vreme de 70 de ani

Peste ani, crescând în frica de Dumnezeu şi urmând poruncile Lui, Sfântul Onufrie a dorit să urmeze Sfântului Ilie şi Sfântului Ioan Botezătorul şi a părăsit mănăstirea. S-a îndreptat spre pustia Egiptului, iar pe drum i s-a arătat îngerul său păzitor care i-a promis că îl va însoţi până la sfârşitul vieţii. A trăit în pustiu vreme de 70 de ani. Cu timpul hainele i s-au distrus. Singurul său acoperământ şi ocrotire faţă de asprimea vremii a rămas părul său. Barba şi părul capului, albite de trecerea anilor, îi crescuseră atât de mult încât atingeau pământul. De aceea, în icoane, Sfântul Onufrie este reprezentat îmbrăcat foarte sumar, el însuşi fiind o icoană a simplităţii şi smereniei.

Iată şi rugăciunea pe care o pot spune toţi copiii către acest sfânt:

"Sfinte Părinte Onufrie, ţie, când erai copil, ţi-a dat Pruncul Hristos o pâine mare şi frumoasă; de aceea te rugăm, ca prin rugăciunile tale, să ne rânduieşti şi nouă toate cele spre trebuinţa trupului şi sufletului, ca astfel să putem creşte mari şi să urmăm pilda vieţii tale. Amin."

marți, 21 septembrie 2010


Nebun pentru Hristos


Nebun pentru Hristos sau "întru Hristos" este un creştin care, printr-un act deliberat de simulare, denunţă înţelepciunea lumii şi pseudo-valorile ei.

Nebunia pentru Hristos este o formă rară de asceză, şi adesea contestată, în tradiţia Bisericii.


Înţelesul nebuniei pentru Hristos în spiritualitatea ortodoxă

Ceea ce se numeşte "nebunia" pentru Hristos se defineşte în raport cu ceea ce se numeşte "înţelepciunea" lumii, căci ceea ce pare nebunie (creştină) pentru raţiunea lipsită de credinţă, este de fapt înţelepciunea dată de Dumnezeu oamenilor prin Iisus Hristos.
În Noul Testament

Sfântul Apostol Pavel se adresează Corintenilor cu aceste cuvinte:

Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.
(1 Corinteni 1, 17-25)

Iar mai apoi, pentru că unii dintre Corinteni s-au semeţit, le spune:

Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi.
(1 Corinteni 4, 10-13)

În monahismul timpuriu

Deja vedem diferite forme de "nebunie în Hristos" în Patericul egiptean, la Părinţii pustiei. Avva Antonie cel Mare profeţea:

A zis iarăşi: "Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor".
(Pentru avva Antonie, 27)

Mulţi alţi Părinţi îşi ascundeau ostenelile ascetite sub diferite forme de "nebunie":

Se spunea pentru dânsul, că au venit unii la el să se judece; iar bătrânul se făcea nebun. Şi iată, o femeie zicea către vecina ei: "Acest bătrân este nebun". Şi a auzit-o pe ea bătrânul şi chemând-o, îi zice: "Câte osteneli am făcut eu prin pustii, ca să câştig nebunia aceasta şi pentru tine să o prăpădesc astăzi pe ea? Nu!"
(Pentru avva Ammona, 9)

A auzit odată stăpânul locului despre avva Moise şi s-a dus la Schit ca să-l vadă. Şi i-au vestit unii bătrânului de aceasta. Atunci s-a sculat să fugă în luncă; dar pe cale l-a întâlnit dregăturul (neştiind că este el) şi i-a zis: Spune, bătrânule, unde este chilia lui avva Moise? Le-a zis lor avva: "Ce voiţi de la dânsul? Căci este om nebun." Şi venind stăpânul locului la biserică, a zis către clerici: "Eu auzind cele despre avva Moise, m-am pogorât să-l văd. Şi iată ne-au întâlnit un bătrân care se ducea în Egipt şi i-am zis lui: unde este chilia lui avva Moise? Şi ne-a zis: ce voiţi de la dânsul? Nebun este." Deci auzind clericii, s-au mâhnit zicând: "Oare cine este bătrânul care a grăit acestea despre sfânt?" Iar ei au zis: "Un bătrân purtând haine vechi, înalt şi negricios." Atunci au zis: "El este avva Moise. Şi pentru ca să nu se întâlnească cu voi, v-a zis acestea." Şi mult folosindu-se stăpânul, s-a dus.
(Pentru avva Moise, 8)

Zis-a iarăşi: "Sau fugind fugi de oameni, sau batjocoreşte lumea şi pe oameni, făcându-te nebun pe tine la cele mai multe".
(Pentru avva Or, 14)

Sfânta cuvioasă Isidora, nebuna în Hristos

Paladie, scriitor bisericesc, povesteşte istoria sfintei Isidora, cea care se făcea pe sine nebună pentru Hristos (prăznuită la 1 mai), într-o mănăstire din Egipt, în secolul al VI-lea:

În Tavenia este o mănăstire de maici ca de patru sute, de cealaltă parte a bărbaţilor, în care era o fecioară, care pentru Hristos să prefăcea că este nebună, anume Isidora, smerindu-se şi defăimându-se. Pentru aceasta într-atât se îngreţoşau toate surorile încât nici măcar nu mâncau cu dânsa. Şi acest lucru cu bucurie l-a primit fecioara. Şi era fapta cea bună a ei în mănăstire foarte folositoare căci toată slujba o făcea; tuturor ca o roabă supunându-le, la toată biruinţa lor şi cu toată blândeţea. Aşadar, era fecioara ca un burete al soborului, precum Dumnezeu a zis: cel ce voieşte să fie mare, să fie tuturor slugă (Mat. 20, 27 ; Marcu 10, 44). Şi oricui i se pare că este înţelept, nebun să se facă (I Corinteni 3, 18). Chipul călugăresc al celorlalte era tunderea, fiindcă avea culionul pe cap. Iar aceasta cu o cârpă legându-şi capul făcea slujba. Dar nici una din cele patru sute, nu a văzut-o mâncând vreodată, nici bucăţică de pâine luând, ci fărîmiturile meselor cu buretele adunându-le şi oalele spălându-le, cu acestea se îndestula, niciodată încălţându-se. N-a ocărît niciodată pe nimeni, n-a cârtit, n-a grăit grai mic sau mare, măcar că era ocărâtă şi îmboldită şi blesteme primea şi multora le era urâtă. Pentru această prea cuvioasă a venit un înger la sfântul Pitirun, bărbat preaiscusit şi pustnic îmbunătăţit şi i-a zis: de ce cugeţi înalt pentru isprăvile tale, ca un cucernic şi care şezi într-acest loc? Vrei să vezi femeie mai cucernică decât tine? Du-te la mănăstirea de maici a tavenisioţilor şi vei afla acolo fecioară, care are diademă pe cap! Aceea este mai bună decât tine. Căci cu atâta gloată luptându-se şi în felurite chinuri tuturor robind, niciodată nu şi-a lăsat mintea ca să se depărteze de Dumnezeu, măcar că toate se îngreţoşează de dânsa. Iar tu şezând aici, cetăţile cu mintea le năluceşti, cel ce niciodată n-ai văzut lume. Deci sculându-se marele Pitirun, a venit la Tavene şi se ruga părinţilor să treacă la mănăstirea maicilor. Deci, ca pe unul ce era părinte cinstit şi în nevoinţă îmbătrânit, cu îndrăzneală l-au băgat înăuntru, după ce a trecut râul. Şi după ce s-au rugat ei lui Dumnezeu, a cerut marele Pitirun să vadă la faţă toate fecioarele. Toate venind la mijloc, aceea nu se arăta. Le-a zis lor Pitirun: aduceţi-mi-le pe toate! Iar ele zicând că au venit toate, le-a zis lor: lipseşte una, pe care mi-a arătat-o îngerul. I-au zis lui: una avem la bucătărie şi este nebună. Zis-a marele Pitirun: aduceţi-o şi pe aceea şi lăsaţi-o să o văd! Iar ea nu s-a supus, simţind pricina. (Că poate i s-a descoperit şi ei). Deci o târau cu de-a sila, ducând-o şi zicând: sfântul Pitirun voieşte să te vadă, (că era renumit acesta). După ce au adus-o, a văzut marele Pitirun faţa ei şi cârpa care era pe cap şi pe frunte. Şi căzând la picioarele ei, i-a zis: blagosloveşte-mă, maică! Căzând şi ea la picioarele lui, zicea: blagosloveşte-mă, tu, bunul meu părinte! Şi văzând aceasta, toate s-au spăimântat, zicînd lui: avvo, nu te face de ocară, că este nebună. Le-a zis lor tuturor sfântul: voi sunteţi nebune; iar aceasta este mai bună şi decât mine. Este Amma, adică maică duhovnicească. Şi mă rog lui Dumnezeu, să mă aflu vrednic cu dânsa în ziua judecăţii. Acestea auzind, au căzut la dânsul toate plângând şi mărturisindu-se, cu ce feluri de chinuri o mâhneau pe sfânta aceasta. Şi una zicea: eu de-a pururea o ocăram. Alta: eu de chipul ei cel smerit râdeam. Şi alta: eu lăturile străchinilor de multe ori deasupra ei le vărsam. Alta iarăşi: eu am bătut-o. Şi alta: eu pumni i-am dat. Alta: eu muştar de multe ori în nas i-am pus. În scurt, toate felurile de ocări le-au vestit că au făcut asupra ei. Deci, primind mărturisirea lor sfântul Pitirun şi rugându-se pentru dânsele împreună cu ea şi mult rugând pe cinstita lui Hristos roabă, să se roage pentru dânsul, aşa a ieşit. Iar acea cinstită de Dumnezeu şi cuvioasă, de toate fiind foarte respectată şi slăvită, nesuferind slava şi cinstea cea de la toată frăţimea şi îndreptările fiecăreia, peste puţine zile a ieşit din mănăstire. Dar unde s-a dus, sau unde s-a ascuns, sau unde s-a săvârşit, nimeni nu a cunoscut.

Sfântul Simeon, cel ce s-a facut nebun pentru Hristos

Tot în secolul al VI-lea, la Edesa, în Siria, a trăit şi sfântul Simeon, "cel ce s-a făcut nebun pentru Hristos" (sinaxar 21 iulie), care este considerat în general ca fiind primul nebun întru Hristos.
În tradiţia rusă

Nebunia întru Hristos devine un adevărat fenomen în Rusia începând cu secolul al XVI-lea. Adevăraţii iurodivii (lb. rusă) nu erau însă nicidecum nişte indivizi labili psihic, "săraci cu duhul" ori nătângi, ci erau creştini care lepădau toate ale lumii spre a-L mărturisi pe Hristos (adesea sub forme puternic ironice) într-o societate care se instala într-un fals confort spiritual.
Părintele Teofil Părăian despre "nebunia în Hristos"

Din volumul: Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gîndirii Părintelui Teofil în 750 de capete (Editura Teognost, 2001)
Care sunt adevăraţii nebuni pentru Hristos? Ce e nebunia pentru Hristos?

În general creştinii erau socotiţi un fel de nebuni de către păgâni şi a fi creştin însemna după ei a fi nebun. Nu există o metodă de nebuneală pentru Hristos. De exemplu, pe aici pe la noi am cunoscut unul care zicea despre el că e nebun pentru Hristos, apăi eu cred că acela era chiar nebun de cum se cade. Te întâlneai cu el şi-ţi trântea câte o vorbă aşa, pe care Domnul Hristos cred că n-o putea binecuvânta. Şi atunci nu e vorba de o metodă să devii nebun pentru Hristos, chiar dacă Biserica noastră are pe Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos şi pe ucenicul său în cinstire, noi credem că a fi nebun pentru Hristos înseamnă a fi dezaprobat de oamenii care nu cred în Hristos.
Credeţi că ar exista nebuni întru Hristos în contemporaneitate?

Eu să ştiţi că n-am pus niciodată temei pentru un nebun întru Hristos. Vreau să urmez unui înţelept întru Hristos, nu unui nebun, chiar dacă-i pentru Hristos. Nu-mi place stilul ăsta de a-I sluji lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel - dacă într-adevăr există un stil, dacă nu-i într-adevăr o nebunie reală, că s-ar putea întâmpla şi aşa - vorbeşte de o nebunie pentru Hristos, dar în înţelesul că cel care este nebun pentru Hristos, împlineşte poruncile lui Dumnezeu fără să se gândească ce consecinţe are aceasta pentru cei care nu cred şi pentru cei care dispreţuiesc împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi pe care l-am socoti nebun. De exemplu, eu o dată am păţit o treabă: eram elev de liceu la Timisoara şi aveam un profesor care ţinea la mine şi când o aflat că vreau să merg la Teologie, a zis: "Ce mă, eşti nebun?". Eu cred că n-am fost nebun, dar pentru el atunci am fost nebun. Deci el nu m-a urmat pe mine, pe nebunul de mine, ci zicea că eu sunt nebun. Eu mi-am văzut de treabă şi mi-am văzut de "nebunie", dacă asta era nebunie, dar eu n-am considerat că-i nebunie. Şi n-am făcut niciodată lucruri prin care să se arate că sunt nebun. Am vrut sa fiu înţelept, pentru că Dumnezeu binecuvintează înţelepciunea şi nu nebunia.



Proorocia Sfantului Andrei cel Nebun pentru Hristos

Odata linistindu-se cuviosul Epifanie cu cuviosul Andrei, l-a intrebat pe acesta zicandu-i: "Spune-mi,parinte, te rog, cum va fi sfarsitul acestei lumi si cand va fi inceputul durerilor ? Si cum vor cunoaste oamenii ca este aproape sfarsitul lumii si prin ce semne vor fi aratarile ? Si cum se va stii ca acest oras, noul Ierusalim (Constantinopolul), si ce se va intampla cu bisericile, sfintele cruci, sfintele icoane si sfintele moaste ? Te rog arata-mi, pentru ca te stiu pe tine si pe cei asemenea cu tine. Ca a zis Domnul Dumnezeu: voua vi s-a dat a sti tainele Imparatiei cerurilor, si cu cat mai mult ale lumii.

Iar cuviosul a zis: "Asculta fiule, pentru inceputul durerilor si sfarsitul lumii si celelalte. In zilele cele mai de pe urma, se va ridica la imparatie dintre cei saraci si va imparati intru multa dreptate. Si vor inceta toate razboaiele si va imbogati pe cei saraci si va fi ca in vremea lui Noe, iar nu dupa viclesugurile celor de atunci, ci cu liniste, si va imbogati pe toti oamenii. In zilele acelea se vor afla oamenii in multa pace, mancand si band, insurandu-se si maritandu-se si fara de frica de razboi si nepasatori facandu-se la cele pamantesti. Si pentru ca nu vor fi razboaie, vor preface sabiile lor in seceri si sulitele lor in fiare de plug. Si dupa aceasta isi va intoarce fata sa spre rasarit si va smeri pe fii lui Agar (adica pe turci) pentru ca i-a urgisit pe ei Dumnezeu pentru pangaritele lor fapte. Si se va ridica impotriva lor imparatia romanilor, ca sa-i surpe pe ei cu fiii lor cu tot. Si va supune cu foc, si cei cazuti in mainile romanilor vor fi trecuti prin foc. Si se va infiinta Imparatia Iliricului, de la Salonic pana la Albania. Si imparatia romanilor va supune Egiptul, si isi va intinde mana sa cea dreapta pe mare si va imblanzi pe neamul cel plavit si va tine imparatia lui 32 de ani. In vremea acestei imparatii nu se va lua bir de la nimeni 12 ani, nici daruri, si se vor zidi sfintele altare si se vor innoi bisericile cele ruinate si nu va fi nedreptate, nici nedreptatitori, nici nedreptatiti, pentru frica lui.

Va face pe oameni cucernici si binecinstitori de Dumnezeu, si pe cei fara de lege si mari tirani ii va omora. In vremea acestui imparat tot aurul ascuns in pamant, cu voia lui Dumnezeu se va da lui. Si atat va fi de mult incat il vor risipi cu lopata in orasul lui. Si se vor imbogati cei mari ai lui, si se vor face saracii ca imparatii, si boierii vor fi foarte ravnitori si vor goni pe toti evreii din orasul Domnului si nu se vor alia. Si va infricosa pe toti orasenii lui, sa nu se afle in orasul lui cantatori cu chitara, nici cantator din gura si alte ucigase organe. Le va ura si desfiinta din orasul Domnului. Si va fi atunci mare bucurie si veselie, si toate bunatatile se vor deschide, cele pamantesti si cele de la mare, ca in zilele lui Noe, care se bucura in pustiu, pana ce a venit potopul. Si dupa ce va trece aceasta imparatie, vor incepe anii durerilor. Atunci va rasari un oarecare fiu fara de lege si va imparati in acest oras, si va face cele care nu s-au facut de la inceputul lumii, nici nu se vor mai face. Si daca va sta la imparatie, va scoate dogme si va pune legi, ca sa se insoare tatal cu fiica sa, si fiul cu mama sa, si fratele cu sora sa. Si care nu-l vor asculta pe el, cu moarte silnica vor muri, si care vor muri astfel, neprimind dogmele lui, in ziua Judecatii la a doua venire a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, se vor randui la un loc cu Sf. Ioan Botezatorul.

Acest imparat va insura pe calugarii de prin manastiri cu sila. Aceasta silnicie este mai rea decat uciderea. Si acest imparat va curvi cu maica sa si cu fiica sa. Si in vremea aceea toti vor curvi si vor primi slobozenie de a curvi cu surorile lor. Si se va sui pangariciunea ca o uraciune inaintea lui Dumnezeu, si va privi spre tot pamantul si va porunci tunetelor si trasnetelor sale dintru inaltime, si va aduce mare frica. Multe orase vor fi arse de foc, si multi oameni de huietul acestor infricosate tunete si de spaima mare vor muri rau, si multi vor arde de foc. Si vai pamantului de infricosarea Atottiitorului si de acea nemarginita urgie si manie a lui Dumnezeu, cea trimisa in toata lumea, pentru ca se va pierde acest imparat, si se va da in focul nestins ...

Asadar, fiul meu Epifanie, orasul nostru se va pierde pentru multimea rautatilor, si a faradelegilor, de care ti-am spus ca vor urma in lume, precum Domnul nostru Iisus Hristos a zis ca este inceputul relelor. Dupa acestea sfarsitul lumii fiind aproape, precum am mai zis, si dupa implinirea vremurilor tuturor neamurilor, care la randul lor in diferite vremuri au imparatit, va ridica Dumnezeu si sceptrul israelitilor (prin Antihrist) ca sa imparateasca in al saptelea veac spre al optulea, pentru care a marturisit proorocul Isaia, zicand asa: Va ridica Dumnezeu semn pentru plinirea neamurilor, care au stapanit pe oile cele risipite ale lui Israel printre neamuri. Si va aduna pe Israelul cel ratacit (adica pe evreii cei inselati de Antihrist) in sfanta cetate a Ierusalimului. Si va fi atunci Israel ca si cand a iesit din Egipt, precum marturiseste si sfantul Ap.Pavel, care zice: "Cand se vor implini vremurile neamurilor, atunci se va mantui tot israelul..." Acestea ammdoua de mai sus, se unesc cu zicerile Sf. Ipolit, care zice despre venirea lui Antihrist, ca intai evreii se vor amagi. Si Domnul nostru Iisus Hristos marturiseste aceasta, zicand: "Eu am venit intru numele Tatalui Meu si nu M-ati primit; iar altul daca va veni in numele lui, pe acela il veti primi ..."

Asadar, ii va aduna pe toti in cetatea Ierusalimului, pe care o va da lor, ca sa nu mai zica daca ar fi voit Dumnezeu sa ne miluiasca pe noi, iarasi locurile noastre ni le-ar fi dat, si era sa credem in Hristos, si nu era sa-l omoram pe El, ca a iubit mai mult pe neamuri decat pe noi. Si acum daca i-a adunat, nu au ce sa mai zica. Fiindca i-a adunat si si-au luat drepturile lor, si iarasi au ramas intru necredinta. Asadar indata ce se va arata Antihrist, vor crede in el, dupa cum a zis Domnul.

Parintele Justin Parvu: “Razboiul deja a inceput!”. Interviul integral cu marele duhovnic al ortodoxiei despre cipuri, razboi, pace, antihrist si vremurile apocaliptice. “De la înălţime se disting lupii din spatele măştilor”


Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu privire la problema cipurilor. Aţi folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulţi s-au scandalizat. Poate Sfinţia Voastră aţi avut o altă înţelegere a termenilor decât au înţeles ei. La ce v-aţi referit?

Când m-am referit la cădere din Har, n-am căutat să desfiinţez fiinţa umană în divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul, chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o fiinţă care nu poate trăi izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existenţa aceasta, poate să ducă o viaţă pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se mişte toată viaţa. Evident că Harul creşte sau descreşte în viaţa omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălţimea aceasta dorită de Creator. Dacă însă omul acceptă să se lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voinţa rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanţă cu voinţa Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.

În conştiinţa noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viaţa asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez – ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălţimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfinţenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, fiinţială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viaţa omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiţi în răutăţi şi în compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăţi, a uitat frumuseţea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăţi, Dumnezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puţin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puţin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceţii antihristice.

Din acest motiv mulţi v-au acuzat că sunteţi prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea, înseamnă că nici lepădare nu e.

Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoţi şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunţă la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceţi trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii – au datoria de a lumina prin vieţuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiţia Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalţi nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovaţi pentru generaţiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistenţă? Dacă noi primim acum cipul, ceilalţi de după noi vor primi liniştiţi pecetea.

Au căzut oameni şi cad în păcate diferite. Noi, în general, putem să ne situăm pe poziţie de înger, sau putem să ne situăm pe poziţie de demon, în funcţie de păcatele noastre. Trebuie să fim conştienţi că, tot ceea ce lucrăm în viaţa noastră creştină, afectează şi pe îngeri în ceruri. Bucuria cerească este cu atât mai mare cu cât viaţa noastră spirituală de pe pământ este mai apropiată de ceruri. „Precum în Cer, aşa şi pe pământ” trebuie să fie. Viaţa noastră este mereu într-o strânsă legătură cu Viaţa şi voinţa lui Dumnezeu. Cerurile nu se pot asemăna cu noi, nici noi cu Cerurile, decât dacă purtăm acelaşi veşmânt.

Poziţia căzută a omului a fost o dată ridicată prin jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar este nevoie ca şi noi să trăim această jertfă, cei care ne-am botezat în numele Lui. Ca să revenim din nou la starea noastră de virtute, trebuie să ne ridicăm la nişte eforturi peste puterile noastre astfel încât să ajungem din nou în locul din care-am căzut.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, sigur că da. Vedeţi dumneavoastră acum? Se duc oamenii să urce muntele Ceahlău, chiar dacă este destul de prăpăstios, ca să serbeze de la înălţime Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Tabor. De ce merge vizitatorul la înălţime? De ce se duc creştinii noştri, la 6 August, pe munţi, la înălţime? Se duc ca să ridice şi trupul, şi sufletul lor la înălţime. Că una este să te găseşti pe vârful a 2000 de metri altitudine, şi alta e să priveşti la o înălţime de 500 de metri. Ai un orizont mult mai redus, mult mai obscur, în ceea ce priveşte viziunea ta asupra lumii înconjurătoare. Aşa este şi cu viaţa creştinului în parte, cu cât se urcă mai la înălţime în virtute şi în necompromis, cu atât are o vedere mai clară a patimilor şi a luptei cu ele. Nu este o luptă uşoară, este o luptă grea pentru omul care se dezbracă de vechimea acestui veşmânt şi se îmbracă în sfinţenia cămăşii celei noi a lui Hristos. Dar ca să ajungi la cămaşa lui Hristos, se întâmplă fenomenele cotidiene ale vieţii: prigoană, osândă, batjocură, nemulţumiri şi greutăţi. Aceasta este haina de nuntă, cămaşa lui Hristos, cămaşa jertfei, nu a compromisului cu bucuriile şi comodităţile acestei lumi.

Vreţi să spuneţi că, pe cât eşti mai la înălţime, pe atât eşti mai responsabil şi te fereşti de orice cădere şi compromis?

Deci cu cât te găseşti mai la înălţime, cu atât vezi şi gândurile şi bogăţia şi frumuseţea lui Dumnezeu, care se pogoară asupra ta, ca să poţi deveni iertător, blând, milostiv, să fii cu dragoste, să îmbrăţişezi pe toată lumea, şi pe cel care-ţi vrea binele, şi pe cel care-ţi vrea răul, pentru că în tine nu mai există altă viaţă, decât Hristos. Şi cu cât ne vom sui la înălţime, cu atât ne va fi şi mai uşor să ne lepădăm de toate podoabele false ale lumii. Adesea confundăm falsul cu realul. Dar de la înălţime se disting lupii din spatele măştilor.

De ce consideraţi primirea cipului o lepădare aşa de gravă?

Am să vă povestesc ceva din închisoare. Viaţa în celulă nu e uşor de descris, pentru că nu o poate înţelege decât cel ce a trăit-o. Lepădarea noastră de lumea aceasta era într-atât încât pe noi nu ne mai deranjau nici cântecele străzilor de dimineaţă, nici ostaşi mergând pe câmpul de luptă, nici gingăşiile copiilor care mergeau, de la cei mai mici până la cei mai mari, la scoală, cu bucuriile lor, cu zâmbetele lor, cu jocurile lor, nici frumuseţile şi bogăţiile lumii nu ne mai ispiteau, nici dorul după codri şi izvoare şi nici torturile lor. Era una şi aceeaşi pentru mine – ori era viaţa aceasta, ori moartea. Eram împăcat cu toate stările de lucruri, şi cu viaţa noastră chinuită, şi cu plecarea noastră de-aici, din lume. Pentru că concepţiile şi trăirile noastre erau mult mai apropiate de viaţa nematerialnică decât de cea materială, a unei bucurii de scurtă durată. Că omul întotdeauna, fie că este într-o stare, fie că este în alta, îşi dă seama de deşertăciunea şi-a unora, şi-a altora; are această capacitate cu care se naşte. Deci ridicarea şi îndreptarea este posibilă din orice păcat şi până la sfârşitul vieţii. Dar dacă nu te păzeşti în smerenie poţi rata şi şansa aceasta şi să nu îţi mai revii. Pentru că noi, chiar dacă aveam aceste bucurii spirituale, totuşi nu am fost scutiţi de încercări ce porneau de la mici compromisuri şi te aduceau într-o stare de totală neputinţă şi inconştienţă. Era o grea ispitire şi cernere.

Venea un caraliu şi-ţi punea în faţă o hârtie sau două, îţi dădea un creion sau un toc, şi trebuia să scrii că te lepezi de tot ce-ai gândit tu până atunci, şi de Dumnezeu şi de neam. Şi mulţi credeau că dacă se leapădă doar cu gura, sau în scris, dar îşi menţin credinţa în suflet, pot merge mai departe aşa, cu nădejdea că îi va ierta Dumnezeu. Dar nu a fost aşa, dragii mei. Am văzut cu ochii mei această mare durere – foarte puţini erau cei care îşi reveneau. Majoritatea cădeau din cădere în cădere. Au fost ispitiţi ca şi Mântuitorul pe Muntele Carantaniei – li s-a pus în faţă libertatea, li s-a pus în faţă familia, bucuriile şi toate valorile înafara crucii şi a suferinţei. Unii au cedat pentru o ţigară sau pentru un blid de mâncare, ce ţi se puneau înainte la anchetă. Erau acolo la anchetă, pe o masă – ţigări, erau pepeni, erau fructe. Şi ispititorul începea: „Ce te mai chinui? De ce nu spui ce ai pe inima ta, în mintea ta?” Nu prea foloseau ei cuvântul „suflet”, ei spuneau de „raţiune”. „Uite câte le pierzi tu, câte ai tu în faţă şi tu te lipseşti de ele. Spune, măi, dă-i aici, pe care-i mai ştii afară, în libertate, ca noi să-ţi reducem chinurile. Uite, ai zece, paisprezece ani, douăzeci de ani de puşcărie. Noi avem putere să-ţi reducem, în măsura sincerităţii tale şi a devotamentului pe care tu ni-l dovedeşti nouă”. Măi, şi te încântau aşa de frumos „bozgoreii” ăştia ai noştri, de parcă îţi dădeau o limuzină, şi te făceau să crezi ce spun ei.

Cred că lucrau şi cu putere satanică.

Lucrau cu toate puterile. Era o mare capcană. Pentru că ce se întâmpla apoi? Te rupeai la un moment dat, de cădeai în ispita lor, te rupeai şi de ai tăi, fraţii tăi de suferinţă, dar te rupeai şi de ei, în acelaşi timp. Pentru că în momentul în care nu mai puteai să le dai informaţiile pe care le voiau ei, nu mai erai bun de nimic, te părăseau. Şi atunci te găseai părăsit şi de Dumnezeu, şi de lume. Şi foarte mulţi dintre ei cădeau în disperare, cădeau într-o deznădejde, cădeau într-o durere, într-o supărare, de-şi pierdeau în scurt timp orice încredere şi convingere; îi cuprindea o boală, o tristeţe, o mâhnire, şi aşa se stingeau, sărmanii.

Dar sufleteşte îşi reveneau?

Nu, de aceea zic. O lepădare mică atrage alta mai mare după ea. Nu-şi mai reveneau, puţini din ei care îşi mai reveneau. Şi pe aceştia îi ţineau izolaţi, ca să nu aibă contact cu cei care puteau să-i pună pe o linie de plutire spirituală. Îi izolau acolo, în câteva celule, şi acolo îşi găseau sfârşitul în câteva luni. Meseria lor era să-i ucidă pe aceştia, pentru că deja cunoşteau prea multe din viaţa politică, din această viaţă satanicească de temniţă. Şi dacă (pe unul ca acesta) nu-l putea folosi, îl şi omorau. Nu te omorau aşa, într-un timp mai scurt; te omorau într-un timp mai îndelungat, ca să te chinuieşti. Era sigur că ai să mori după un an sau doi, sau după jumătate de an, era sigur că trebuia să mori, dar să mori în chinurile cele grele şi lepădat de neam şi de credinţă – aceasta era râvna lor. Cu cât lepădarea era mai puternică, cu atât şi moartea venea mai curând, pentru că omul acesta nu mai putea suporta şi durerea dinăuntru, şi durerea dinafară. Cei care nu s-au lepădat simţeau durerea numai înafară, dar înăuntru simţeau bucurie covârşitoare.

Îţi trebuia probabil o pocăinţă ca a lui Petru ca să-ţi revii.

Da, dar e şi mai greu pentru unul care nu are o temelie solidă a credinţei. Au fost încercări foarte grele, dar de acum înainte vor folosi altele. Acum ei se muncesc ca să găsească o modalitate nouă de chinuire. Şi pentru că toate formele trupeşti, materiale s-au epuizat, încearcă altele la nivel nevăzut.

Şi credeţi că n-au găsit?

Au găsit, într-adevăr, forma aceasta a sfârşitului prin chinurile îngerului digital. Acolo sunt nişte chinuri care aproape depăşesc limitele Piteştiului.

Păi se pot controla simţirile de la distanţă. Măcar înainte duşmanul îl aveai în faţă. Aici nu ştii de unde te atacă.

Aici nu ştii niciodată cu ce mentalitate vin şi cu ce arme. Acestea ne sunt străine cu totul. Că iudeii merg mereu într-o ascensiune a metodelor, din ce în ce mai satanice şi mai diabolice şi mai tari asupra vieţii umane. Încercările care vor veni, şi deja au început, vor fi aşa de puternice, că greu îţi vei putea păzi mintea de înşelările lumii. Numai rugăciunea lăuntrică ne va păzi. Va trebui să iasă pustnicii din pustietăţi şi să-i înveţe pe creştini rugăciunea prin care să se păzească de năluciri şi înşelări, şi să îşi păzească mintea necontrolată. Încă mai sunt pustnici bineplăcuţi lui Dumnezeu, neştiuţi de nimeni, şi care se roagă pentru omenire. Călugări care stau nemişcaţi într-o chilie, nemişcaţi într-un bordei, sub pământ, în peşteri, şi de acolo nu ies, nu ies nici măcar să vadă răsăritul soarelui sau revărsarea apei de prin faţa chiliei lui; nu are curiozitatea să vadă şi se înfrânează până şi de la această bucurie a contemplării naturii. N-au văzut călugării cum curg apele pe lângă chiliile lor, la fel trebuie să fie şi viaţa noastră ortodoxă. Va trebui să ne învăţăm ochiul şi simţurile de a nu privi frumuseţea materială a acestei lumi, pentru că vor veni multe înşelări.

Viaţa noastră ortodoxă este foarte duşmănită de Occidentul acesta, de aceea ne şi aplică ei atâtea metode diabolice. Dar noi mergem tot cu mucenicia; aşa mergem până la moarte şi nu renunţăm. Aşa a fost şi Piteştiul, şi Gherla, aşa a fost generaţia de tineri între 1948-1964, care au înfruntat cu bărbăţie Fiara bolşevică. Şi prin ei s-a format temelia, esenţa vieţii creştine, ca o oglindă vie pentru viaţa occidentală care este aşa de decăzută. Când noi muceniceam în partea aceasta a Răsăritului, Occidentul îşi vedea de ciocnirea paharelor, se bucura de suferinţa noastră, de toate chinurile şi morţii pe care-i aruncau ca pe nişte cârpe lepădate. Dar tocmai jertfa Răsăritului îi va salva şi pe ei. Poporul nostru este un popor atât de frumos, de aur, încât şi Dumnezeu îl iubeşte şi nu-l lasă pradă căderilor cele mai grele, pentru că românii urcă munţii, piscurile cele mai înalte, că să poată de acolo vedea frumuseţea şi bucuriile raiului de dincolo.

Părinte, ce virtute sau faptă credeţi că ne poate păzi în vremurile acestea şi cele care vor veni, ca să nu ne lepădăm?

Lepădarea de sine. Nu ne rămâne decât să ne luăm jugul lui Hristos, să ne luăm cămaşa Lui, toate chinurile Lui. Şi aşa ne va da bunul Dumnezeu şi darul rugăciunii. Sunt şi la noi oameni care cad, se prăbuşesc, dar sunt şi oameni care rămân în demnitatea lor, şi cu rugăciunile lor vrednice pe care le primeşte Dumnezeu, va fi salvat şi neamul acesta. Dar să nu ne găsim în nepăsare. Să nu ne ispitească toate aşa-zisele bucurii ale acestei vieţi pământeşti. Noi trebuie să ne educăm de pe acum copiii, să ne formăm pe noi înşine, să putem posti, să ne putem ruga, să menţinem o stare în care să nu ne părăsească Dumnezeu. Atunci când ne părăseşte Dumnezeu cădem în deznădejde. Păzirea de deznădejde – aceasta este o chestiune foarte importantă. Să fim conştienţi că omul este în orice moment pe treapta aceasta a ridicării. Nu-i a creştinului deznădejdea. Deznădejdea este numai a omului lipit de material.

Credeţi că vom prinde vremurile apocaliptice?

Acum este de abia începutul durerilor. Dar va veni un război aprig, şi după război trebuie să fie acei 30 de ani de pace, după care se va încorona antihrist. Dar războiul deja a început. Noi suntem deja într-un război climatic şi biotronic. Nu vedeţi cum pot ei provoca şi cutremure, şi inundaţii, şi secetă, şi incendii? Dar bunul Dumnezeu îi va păzi pe aleşii Săi. Îmi amintesc, pe front erau şi soldaţi cinstiţi, jertfitori, şi alţii care prădau casele oamenilor. Care era rezultatul? Toţi cei care se lăcomeau la bogăţia şi averea acestor necăjiţi, întâlneau la vreo doi kilometri sau trei un bombardament de aviaţie şi toţi aceşti oameni erau doborâţi. Iar ceilalţi mergeau fără grijă şi nu aveau nicio pierdere. Atunci m-am gândit eu: Uite, acesta este adevăratul popor român, în bunătatea lui, în dragostea lui.

Şi părintele Paisie Aghioritul spunea că temelia vieţii duhovniceşti este să te gândeşti întâi la aproapele, şi mai apoi la tine. Într-o societate aşa decăzută moral, în criză şi sărăcie, cum vom mai putea împlini această temelie?

Măi, creştinii trebuie să înveţe să renunţe, să dăruiască; să poată împărţi puţinul pe care-l au cu fratele. Numai aceasta este metoda de rezistenţă a noastră în faţa vremurilor grele. Cu cât te apropii de aproapele tău, cu atât te apropii de Dumnezeu. Pentru că adevăratul om pe care trebuie să-l iubeşti nu este cel care merge în maşină şi în limuzină, ci cel care merge pe jos, bolnav, cu desagii goi. Aproapele nostru este cel în nevoie. Aici este aplicarea Evangheliei, nu expunerea în conferinţe. Aplicarea noastră practică aceasta este: să putem ameliora cât mai mult suferinţele, durerile, nu numai cele materiale, dar şi cele sufleteşti. Acum or să vină şi cipurile acestea şi alte metode de control al minţii. Acesta este examenul cel mai greu prin care va trece omenirea. Acum va fi căderea şi pierzarea multora. Vor cădea toţi cei care sunt legaţi de cele pământeşti. Nu poate să lase bogatul bogăţia lui, maşinile, întreprinderile, casele şi toată averea, să-i spună creştinului că nu trebuie să ia cipul acesta. Câţi dintre noi, creştinii, la ora aceasta suntem pe poziţie de suferinţă, de răbdare şi de a purta crucea? Foarte puţini. Dar, ca întotdeauna, nu cei mulţi duc poverile şi greutăţile crucii, ci cei puţini, cei aleşi.

Dumnezeu să ne ajute în toate ispitele şi încercările care vin, cu tot curajul şi cu toată dragostea, pentru că toate acestea nu ne vor aduce decât bucuria cerurilor: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi”. Amin!