Andra - Lucru mare-i omenia
Asculta mai multe audio Muzica
duminică, 26 iulie 2009
vineri, 24 iulie 2009
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 12
1. Iar cât priveşte darurile duhovniceşti nu vreau, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă.
2. Ştiţi că, pe când eraţi păgâni, vă duceaţi la idolii cei muţi, ca şi cum eraţi mânaţi.
3. De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! - tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt.
4. Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh.
5. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn.
6. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.
7. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos.
8. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei.
9. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh;
10. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor.
11. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte.
12. Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos.
13. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat.
14. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.
15. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup?
16. Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, - pentru aceasta nu este ea din trup?
17. Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?
18. Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit.
19. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul?
20. Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.
21. Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi.
22. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.
23. Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.
24. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte,
25. Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele.
26. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.
27. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.
28. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.
29. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?
30. Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?
31. Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate: 1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
Capitolul 12
1. Iar cât priveşte darurile duhovniceşti nu vreau, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă.
2. Ştiţi că, pe când eraţi păgâni, vă duceaţi la idolii cei muţi, ca şi cum eraţi mânaţi.
3. De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! - tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt.
4. Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh.
5. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn.
6. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.
7. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos.
8. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei.
9. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh;
10. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor.
11. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte.
12. Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos.
13. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat.
14. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.
15. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup?
16. Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, - pentru aceasta nu este ea din trup?
17. Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?
18. Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit.
19. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul?
20. Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.
21. Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi.
22. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.
23. Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.
24. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte,
25. Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele.
26. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.
27. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.
28. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.
29. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?
30. Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?
31. Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate: 1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
Prescura...
.jpg)
Prescura o vedem in fiecare duminica, o vedem la fiecare Sfanta Liturghie, o vedem in mana celor ce dau pomelnice, o vedem la Proscomidiar, in mana preotului ce pregateste Cinstitele Daruri. Alaturi de vin si apa, aceasta paine liturgica numita "prescura" este materia principala din care se pregateste Sfanta Impartasanie si Sfanta Anafura.
Denumirea a ceea ce numim astazi "prescura" se cunoaste inca din secolul al VIII-lea, dupa ce, cu mult timp inainte, la Sfanta Liturghie se foloseau paini dospite, daruite la Sfantul Altar de catre credinciosi. Primul act prin care se implineste participarea fiecarui crestin la Sfanta Liturghie este aducerea darurilor de paine si vin la altar. Acest act tine de esenta Liturghiei si a fost prezent intotdeauna, insa forma darurilor a variat in decursul secolelor.
Ce este prescura ? Compozitia prescurii si formele in care o intalnim !
In slujirea cultului ortodox, painea se foloseste sub doua forme: prescura si artos. Cuvantul prescura vine de la grecescul "prosfora" si inseamna jertfa, ofranda, aducere sau punere inainte. Prescura - proskura, prosfora - este o paine micuta, de forma rotunda, facuta din aluat dospit, folosita in mod special pentru savarsirea Sfintei Liturghii. Din aceasta painica se taie, pe langa Sfantul Agnet, si toate celelalte miride, cat si Anafura.
Prescura
Prescura este facuta din paine dospita, amestecata cu sare si apa. Liturghierul prevede anumite cerinte de calitate in ceea ce priveste prescurile: sa fie facute din faina alba de grau curat, nu prea veche ori alterata, sa fie preparate cu apa naturala, curata, potrivit de sarate, dospite, bine coapte si nearse, cu gust firesc.
Prescura are mai multe forme. Cea mai intalnita este cea de painisoara rotunda, pe care se aplica o pecete cu un instrument special, numit "pistornic", si care imprima initialele IIS.HR.NI.KA dispuse sub forma de patrat. Initialele inseamna "Iisus Hristos Invinge". Aceasta forma rotunda simbolizeaza pamantul sau lumea pentru care s-a jertfit Hristos si care i se aduce inapoi, ca ofranda.
Alta forma a prescurii este cea de cruce cu patru cornuri sau capete, care sugereaza cele patru laturi ale lumii pentru care s-a rastignit Hristos sau cele patru brate ale Crucii. Exista si prescuri cu cinci cornuri care ne duc cu gandul la cele cinci paini inmultite in chip minunat de Mantuitorul in pustie. De aici s-a luat obiceiul ca pentru pregatirea Sfintei Impartasanii sa se foloseasca cinci prescuri. Exista si prescuri cu trei cornuri, care preinchipuiesc Sfanta Treime.
Prescura
De-a lungul tarilor ortodoxe, prescurile pot adesea diferi ca forma ori marime, insa toate comporta aceleasi trasaturi esentiale: paine curata, pecete, etc. In lumea slava, in mod special rusii, le fac mai mici si mai dense. Romanii le fac mijlocii si adesea mai bine dospite, uneori ei facand cinci prescuri unite sub forma de cruce. La greci adeseori se face o prescura mai mare, pe care este cuprinsa, prin pecete, intreaga imagine a discului.
Pecetea este un element care distinge prescura de painea obisnuita. Prima mentiune a pecetii o intalnim intr-o randuiala a Proscomidiei alcatuita in secolele X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli, dar probabil ca se folosea inca dinainte de aceasta data. Pecetea este alcatuita dintr-o cruce cu insemnarea "Iisus (IS) Hristos (HR) Invinge (NIKA - in limba greaca)". Dupa cum spuneam si mai sus, pecetea se aplica cu ajutorul unui obiect numit "pistornic - pristolnic", facut din lemn, mai rar din piatra, bronz, lut sau alte materiale. Exista pristolnice care, pe langa pecete, cuprind si formele miridelor. Pecetea devine astfel semnul biruintei lui Hristos.
Cine poate face prescuri ?
Prescurile se pregatesc de catre o persoana cu viata curata, adica avand rugaciune multa si nevointa de post si fapte bune. Este foarte gresita ideea cum ca prescurile pot fi facute doar de femei necasatorite ori care nu mai traiesc viata trupeasca cu barbatii lor. Aceasta conceptie nu are insa nici o baza in traditia Bisericii. Aceasta parere se arata falsa inca de acolo cum ca la inceput, pentru Sfanta Liturghie, nici nu existau actualele prescuri, ci paine obisnuita, adusa de credinciosi de prin casele lor.
Prescura
Nu exista nici un canon care sa prevada acest lucru, cum ca cine le pregateste sa nu aiba relatii trupesti. Probabil la originea acestei conceptii sta interdictia pentru cei ce au savarsit pacate grave si sunt opriti de la impartasanie de a-si aduce darul la altar. Dar a considera legaturile trupesti ale sotilor cununati canonic drept pacat este in contradictie cu Sfanta Scriptura si cu intreaga invatatura a Bisericii.
Sfantul Pavel arata clar ca "patul nuntii este neintinat" (Evrei 13, 4) iar Canonul 4 Gangra ii osandeste pe cei care ezita sa primeasca Sfanta Impartasanie de la clericii casatoriti. Ori, daca un preot casatorit, avand o viata conjugala normala, poate sluji Sfanta Liturghie cu vrednicie, de ce sotia acestuia nu ar putea face prescurile pentru slujba? Sau de ce o femeie casatorita canonic, care se poate impartasi, nu ar putea face prescuri? Ca urmare pot face prescuri cei care, straduindu-se sa duca o viata curata, potrivit poruncilor lui Hristos, pot si sa-si aduca darul la altar.
Parintele Ciprian de la Manastirea Antim, spune: "Omul care face prescurile, fie el barbat sau femeie, trebuie sa fie gospodar. Apoi, trebuie sa stie cum sa plamadeasca compozitia. Pe vremea bunicilor mei, imi aduc aminte ca nici nu se punea drojdie. Candva, painea era paine. Cei care plamadesc prescurile trebuie sa fie crestini ortodocsi. Si trebuie sa aiba dragoste. Daca nu pun dragoste, atunci munca lor e in zadar."
Reteta pentru prescura
Ingrediente: 1kg faina, 500ml apa calduta, 25g drojdie de bere, 1 lingurita sare, pistolnicul sau pecetea speciala pentru prescura. Preparare: Se dizolva drojdia in apa calda si se pune deoparte. Se amesteca faina cu sarea si se formeaza o groapa in mijlocul gramajoarei. Se adauga acolo drojdia dizolvata. Se framanta bine si se poate adauga faina putina pana la o cana, daca aluatul este lipicios. Presarati putina faina pe un dog sau o masa - paralel framantati aluatul (coca) pana devine neteda si compacta. Puneti aluatul intr-un lighenus, acoperiti-l si lasati-l sa creasca o jumatate de ora, intr-un mediu caldut. Formati o minge din aluat, apoi turtiti-o cu palmele si neteziti-o cu un rulou de lemn. Proportionati-l in 9 parti in forma rotunda.
Prescura
Introduceti pecetea pristolicului in faina, iar apoi bateti-o usor pentru a indeparta excesul de faina. Presati pecetea pe fiecare forma in parte atat timp cat rostiti rugaciunea “Tatal nostru". Acoperiti formele cu o panza si lasati-le la crescut o ora, pana isi vor dubla dimensiunea. Preincalziti cuptorul la 350 de grade. Coaceti formele 30 de minute. Scoateti prescurile din forme si asezati-le pe un suport pentru a se raci.
Ce simbolizeaza prescura ?
Prescura este simbol al jertfei pentru ca painea reprezinta viata si pe noi insine care ne jertfim. Daca marimea prescurii este determinata de motive de ordin practic, forma ii este data de simbolismul ei: "rotunda" pentru dumnezeirea fara inceput si sfarsit si pentru rotunjimea pamantului, "cu trei cornuri" pentru Sfanta Treime, "cu patru cornuri" in forma de cruce, "cu cinci cornuri" amintind cele cinci paini inmultite de Mantuitorul in pustie. De obicei, indiferent de forma, prescurile se fac din doua straturi suprapuse simbolizand cele doua firi ale Mantuitorului.
Prescura
Prescura "cu patru cornuri", in forma de cruce, obisnuita la noi in tara, este recomandata de catre Sfantul Simeon al Tesalonicului, zicand: "Pentru ca si Dumnezeu s-a facut om cu totul desavarsit alcatuit din suflet si din cele patru stihii, pentru ca si lumea este din patru parti, si Cuvantul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos." De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotunda, simbolizeaza dumnezeirea fara inceput si fara sfarsit. In ultimul timp, in special la orase, s-au raspandit prescurile rotunde mici, cu o singura pecete.
Cand a intrat prescura in cultul crestin ?
Prescura, in forma ei actuala, are radacini foarte vechi, cu toate ca la inceputul cultului crestin se folosea simpla paine. Intrebuintarea painii ca materie de jertfa este veche. Inca din Vechiul Testament, paine isi gaseste locul ei esential in slujirea cultica. Se aminteste de aceasta folosire a ei in momentul in care Melchisedec, regele Salemului, l-a intampinat pe Avraam cu paine si vin, sub forma de ofranda. Din randuielile de la Cortul Marturiei lui Moise reiese ca din lacasul de cult, nu lipseau painile punerii inainte, tot ca un fel de jertfa.
Painea a ramas centrala in cult si in Noul Testament, Insusi Mantuitorul Iisus Hristos folosind-o. Astfel, la Cina cea de Taina, cand Hristos savarseste Sfanta Euharistie, El foloseste painea si vinul, ca elemente de baza ale Sfintei impartasanii. Aceasta o fac episcopii si preotii pana in zilele noastre, si o vor face pana la Sfarsitul Lumii.
Prescura
In Biserica primara la Sfanta Liturghie se utilizau paini dospite dintre cele folosite in mod curent in alimentatie. Painile care nu se foloseau la Sfanta Jertfa erau destinate ajutorarii saracilor. Din secolul al VIII-lea intalnim prescura. Cu timpul, numarul celor ce se impartaseau a scazut. Pe de alta parte, datorita abuzurilor si profanarilor la care se putea ajunge prin primirea in mana a Sfantului Trup al Domnului, s-a introdus, in secolul VII, impartasirea laicilor cu lingurita, de catre preot, cu Sfintele Taine in cantitati mai mici. Toate acestea au facut ca si cantitatea de paine necesara la Proscomidie sa scada.
S-a ajuns astfel ca pentru Sfanta Jertfa sa fie suficienta o singura paine, iar mai apoi numai o parte din paine. Aceasta paine a inceput sa aiba o forma si o marime speciala, dupa secolul VIII fiind desemnata cu denumirea de "prescura". Totusi, pana astazi, in caz de lipsa a prescurilor, se poate folosi paine obisnuita pe care preotul va insemna cu copia semnul crucii in locul pecetii.
Credinciosii insisi folosesc painea drept jertfa curata, adusa lui Dumnezeu. In rugaciunea domneasca "Tatal nostru", Mantuitorul Iisus Hristos ne indeamna sa cerem "painea noastra cea spre fiinta". Tot acestia aduc paine la Sfantul Altar, la fiecare Sfanta Liturghie, odata cu pomelnicele si lumanarea aprinsa. Prescurile se fac si la parastase. Una se aduce la biserica impreuna cu coliva si cealalta la altar impreuna cu pomelnicul.
Prescura
Credinciosii dau preotului prescuri si pomelnice, adica liste cu cei vii si cu cei morti ai lor, pentru ca la Sfanta Liturghie totdeauna ne rugam si pomenim atat credinciosii vii, cat si pe cei morti, scotand din prescuri mici particele pentru fiecare dintre ei. Din prescurile ramase de la pregatirea Sfintei Impartasanii se face Sfanta Anafura, care se imparte la sfarsitul Sfintei Liturghii.
Cum se folosesc prescurile in cadrul Sfintei Liturghii ?
La Sfanta Liturghie se folosesc cinci prescuri cu care preotul savarseste randuiala Proscomidiei - pomenirea credinciosilor si pregatirea cinstitelor daruri - inainte de inceperea Sfintei Liturghii. Din prima prescura se scoate Sfantul Agnet, adica bucata de prescura, in forma cubica, taiata de catre preot din prescura principala, si care se va preface, in cadrul Sfintei Liturghii, la epicleza, in Trupul lui Hristos. Din cea de a doua se scoate particica pentru Maica Domnului, care se pune la dreapa Agnetului, iar din a treia se scot noua particele pentru cele noua cete ale sfintilor, care se pun la stanga Agnetului, pe cate trei coloane de trei particele. Ultimele doua sunt pentru pomenirea credinciosilor. Astfel, din a patra se scot particele, pomenindu-se crestinii vii, iar din a cincea se pomenesc cei adormiti.
Prescura
Canoanele lui Nicolae al Constantinopolului (1086-1011) marturisesc urmatoarele: "Intrebare. Cuvine-se preotului sa manance fara deosebire si cum voieste cele aduse in biserica, precum prescurile si vinul? si de se cuvine a le manca ca painea obisnuita? si ce trebuie sa faca daca s-ar aduna multe de acestea? Raspuns: Partile din prescura care s-a inaltat (Euharistia) sa nu se manance decat numai in biserica, pana ce se vor consuma toate; iar partile din celelalte prescuri se pot manca si afara de biserica, insa separat si singure, iar nu cu lapte si cu branza si cu oua si cu pesti."
joi, 23 iulie 2009
Ganduri bune...
Fa o plimbare de 10 -30 min. in fiecare zi. Si in timp ce mergi zambeste...
Stai in tacere cel putin 10 minute pe zi.
Dormi 7 ore.
Traieste cu cei 3 E- enegie, entuziasm si empatie.
Joaca -te mai mult. Citeste mai multe carti decat ai citit in 2008...
Bea multa apa...
Mananca mai multa hrana care vine din copaci si plante si mai putina fabricata industrial...
Mananca la micul dejun ca un rege, la pranz ca un print si la cina ca un cersetor...
Fa-ti timp sa te rogi.
Viseaza mai mult cu ochii deschisi, zambeste si razi mai mult.
Incearca in fiecare zi sa faci cel putin 3 oameni sa zambeasca..
Nu iti risipi pretioasa energie in barfa.
Petrece timp cu oameni peste 70 de ani si cu cei sub 6 ani...
Viata este prea scurta ca sa o irosesti tinand ura cuiva...
Nu te lua prea in serios, nimeni altcineva nu o face...
Uita problemele din trecut...nu reaminti prietenilor greselile lor. Asta va ruina fericirea voastra prezenta...
Intelege ca viata e o scoala si esti aici ca sa inveti.Problemele sunt din programa de invatamant , care apar si dispar ca si ora de algebra dar lectiile pe care le-ai invatat dureaza toata viata...
Nu ti compara viata ta cu a altora...Nu ai idee despre cum arata calatoria lor. Impaca te cu trecutul tau asa incat el sa nu ti distruga prezentul...
Munceste insa adu-ti aminte ca munca ta nu va avea grija de tine cand esti bolnav...prietenii da, tine legatura cu ei.
Iarta i pe toti pentru toate.
Ce gandesc altii despre tine?...nu e treaba ta...
Oricat de buna sau de rea ar fi o situatie, se va schimba..
Descotoroseste -te de orice nu este util , frumos sau imbucurator...
Invidia este o pierdere de timp.Deja ai tot ce ai nevoie, ceea ce este mai bun urmeaza sa vina...
Indiferent cum te simti imbraca-te frumos si arata -te...nu exagera, pastreaza-ti limitele...
Fii fericit, fa ceea ce e corect.
Suna ti des prietenii si spunele celor dragi ca tii la ei...
In fiecare zi da ceva bun celorlalti.......
miercuri, 22 iulie 2009
Mami, ce culoare are un zâmbet?
Asta e întrebarea mea preferată:
un zâmbet are o culoare
de fată
Pardon, un zâmbet are o culoare
de băiat - ce ameţită sunt,
am uitat
Sau, poate că n-am uitat nimic,
dar mă grăbeam să îţi zic
ceva de o ne_mai_po_me_ni_tă
importanţă:
Atenţie...la nuanţă!
Uite, mie, de pildă, îmi place mult
zâmbetul copilăros care bate
înspre un roz palid,
de soare,
cu umbră violacee
în spate
Dar şi zâmbetul acela matur,
de la mijloc de scufundare
în mare,
când nu mai contează nimic,
decât schimbul infinit
de culoare
Asta e întrebarea mea preferată:
un zâmbet are o culoare
de fată
Pardon, un zâmbet are o culoare
de băiat - ce ameţită sunt,
am uitat
Sau, poate că n-am uitat nimic,
dar mă grăbeam să îţi zic
ceva de o ne_mai_po_me_ni_tă
importanţă:
Atenţie...la nuanţă!
Uite, mie, de pildă, îmi place mult
zâmbetul copilăros care bate
înspre un roz palid,
de soare,
cu umbră violacee
în spate
Dar şi zâmbetul acela matur,
de la mijloc de scufundare
în mare,
când nu mai contează nimic,
decât schimbul infinit
de culoare
marți, 21 iulie 2009
Sa ai cate putin din toate........
Sa ai cate putin din toate....
Sensibilitate- ca sa nu fii indiferent la frumusetea vietii
Curaj- sa lasi timiditatea de-o parte si sa poti realiza ceea ce iti doresti...
Solidaritate- ca sa nu fii indiferent la suferintele omenirii.....
Bunatate- ca sa nu intorci privirea de la cel care iti cere ajutorul....
Pace interioara- ca la sfarsitul zilei sa te culci si sa poti dormi ca ingerii...
Bucurie- ca sa o poti impartasi aducand un suras pe fetele celorlalti....
Smerenie- ca sa iti dai seama de ceea ce nu esti...
Amor propriu-ca sa iti poti pretui calitatile si sa iti placa ceea ce vezi in tine...
Credinta- ca sa te ghideze , sa te sutina , sa ramai in picioare....
Sinceritate- sa fii tu insuti, sa iti placa cum esti si sa traiesti mai bine cu tine insuti...
Fericire- ca sa o descoperi in interiorul tau si sa o poti darui si altora...
Prietenie-sa descoperi ca cel care are un prieten, are o comoara...
Speranta- ca sa poti sa crezi si sa ai mereu un suflet de copil...
Intelepciune- sa intelegi ca numai Binele exista ...restul este iluzie...
si Iubire.....ca sa ai pe cineva pe care sa -l iubesti si sa fii iubit la randul tau....ca sa doresti sa atingi o stea si sa surazi spre luna... sa simti ca viata e frumoasa doar mergand pe strada...sa descoperi ca exista un soare in sufletul tau...ca sa te simti fericit in fiecare dimineata si sa simti ca iubirea este motivul pricncipal pentru a trai....si chiar daca nu ai iubire sa nu lasi niciodata sa moara in tine dorinta de a o intalni.....
luni, 20 iulie 2009
Astazi, inainte sa spui cuiva un cuvant rau, gandeste-te la cineva care nu poate sa vorbeasca.. Inainte sa spui ca mancarea nu este gustoasa, gandeste-te la cineva care nu are ce sa manance.. Inainte sa judeci sotul sau sotia, gandeste-te la cineva care plange la Dumnezeu pentru o companie..Inainte sa te plangi de copii, gandeste-te la cineva care ar dori sa aiba copii...Si cand tu esti obosit si te plangi de serviciu, gandeste-te la someri, la cei care ar dori sa aibe un loc de munca.. si inainte sa arati cu degetul si sa condamni pe cineva, adu-ti aminte ca nimeni dintre noi nu este fara pacat si noi toti trebuie sa raspundem in fata Facatorului nostru...Si atunci cand ganduri depresive te doboara.... pune un zambet pe fata si multumeste-i lui Dumnezeu ca esti in viata... ...si daca nu poti zidi ceva, cel putin straduieste-te sa nu darami...
"Imparateasa mea preabuna si nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, primitoarea saracilor si ajutatoarea strainilor, bucuria scarbitilor si acoperitoarea necajitilor, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajuta-mi ca unui neputincios, hraneste-ma ca pe un strain. Necazul meu il stii: dezleaga-l precum vrei, ca n-am alt ajutor afara de tine, nici alta folositoare grabnica, nici alta mangaietoare buna; ci numai pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi in vecii vecilor. Amin!"
duminică, 19 iulie 2009
SCRISOARE CATRE CER
„Zilele şi nopţile se rostogoleau iar, implacabil, ca roţile carului. Între timp se abătu o iarnă grea, cu zăpadă şi ploi necontenite. Frigul era de neîndurat. Şi totuşi el îndura. Îi era cumplit de frig. Într-o seară, temător, se duse la stăpân, pe care îl găsi stând la birou, mâncând ceva bunătăţi.
* Ce vrei? Îl repezi acela încruntat.
* Domnule, … mă iertaţi. Mi s-au rupt hainele… Priviţi.
* Să scrii la tine-n sat să-ţi trimită altele.
* Sunt săraci, domnule, foarte săraci. Tatăl meu…
* Hai, pleacă. Am treabă. Şi fii atent, că te dau afară.
Se duse în cotlonul său şi, ghemuit, plânse noaptea-ntreagă, udându-şi perna umplută cu paie. Şi avu un vis. Îl visă pe Atotputernicul, iubitul său Domn, undeva aproape de Balîclî. Îl văzu stând în picioare şi, deodată, Îl auzi vorbindu-i şi întrebându-l de ce plânge necontenit. El, stând tot întins pe culcuşul lui de paie - distanţele şi spaţiile se anulează în vise - îşi întinse gâtul şi încercă să-I răspundă dar nu izbutea să vorbească. Parcă avea limba legată, de nu putea scoate nici un cuvânt! Era un coşmar.
Aproape în zori sări din pat, luă o hârtie şi un creion şi scrise:
„Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-a dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei...
Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ… Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, Anastasios.”
Puse scrisoarea în plic, o lipi, luă iar un creion şi scrise:
„Pentru Domnul nostru Iisus Hristos - În Ceruri”
Înainte să se lumineze bine de ziuă şi să prindă a se desluşi limpede lucrurile, se clăti cu puţină apă, se îmbrăcă în grabă, se încălţă şi o luă spre poştă. Străzile erau aproape pustii. Doar un salepgiu alunecă pe lângă el ca o umbră, cu căruţul său şi doar vecinul său, chir Themistoklis, ce-avea chiar peste drum o prăvălie în care vindea tablouri şi rame de tot soiul, dar şi ţigări îi ieşi în cale.
* Anastasis, încotro, aşa cu noaptea-n cap?
* La poştă…
* Ia stai. Dă-mi ce ai şi le pun eu la poştă. Nu vezi ce frig îţi e, sărmanul de tine. Întoarce-te acasă. Te pomeni că te-oi mai şi îmbolnăvi de pneumonie pe frigul ăsta. Şi cine s-o-ngriji de tine?…
* Vă mulţumesc.
Oare cum de scrisese aşa, în grabă? Oare cum de fusese atât de copilăros şi de înflăcărat? Cine ştie? Când eşti la nevoie, încerci orice.
Oh, acest chir Themistoklis, proprietarul prăvăliei de peste drum! Cum l-am putea numi? Înger, întruchipare a iubirii semenilor? Cu siguranţă fusese trimis de Bunul Dumnezeu. Neîndoios va fi căscat ochii a mirare, văzând acel plic ciudat. Intră la bănuieli, îl deschise şi, citind scrisoarea către Bunul Dumnezeu, fu cuprins de o mare emoţie.
Într-o săptămână îi trimise băiatului, tot cu poşta, un pachet cu de toate - haine, încălţări, îmbrăcăminte de corp şi chiar ceva bani. Peste toate puse o carte poştală pe care scrise cu litere mari, caligrafiate:„De la Hristos pentru Anastasis.”
(SFÂNTUL NECTARIE - Sotos Hondropoulos)
Cei care au avut sansa sa vina la manastirea Radu Voda din Bucuresti sau sa ajunga mai departe - la manastirea Eghina din Grecia , au redescoperit lumina credintei in Dumnezeu , prin Sf. Nectarie , unul din cei mai iubiti "doctori fara de arginti ".
Povestile impresionante despre minunile Sf. Nectarie de Eghina , indeamna oamenii sa descopere puterea tamaduitoare a acestui mare sfant al crestinatatii.
Mereu sensibil la durerile oamenilor, Sf. Nectarie isi ofera grabnic ajutorul celor care-l cheama cu nadejde si evlavie . Lacrimile sale fac sa renasca milostivirea Bunului Dumnezeu pentru oamenii aflati in necazuri , dar care nu renunta la speranta.
Pe vremea cand era copil , Sf. Nectarie se confrunta cu multe probleme. Copilaria ii era umbrita de multe dureri , lacrimile grele ii brazdau obrajii si inima , dar gandul catre Dumnezeu ramanea mereu cuminte, temator si curat . Spera ca Bunul Dumnezeu o sa-l asculte intr-o zi .
Intr-o noapte, micutul de atunci a plans nespus de mult . Dumnezeu i-a aparut in vis si l-a intrebat : "De ce plangi?", dar copilul n-a raspuns nimic si a plans in continuare.
Dimineata,micutul s-a gandit ca nu a procedat frumos .Bunul Dumnezeu ii lumina sufletul si viata si desigur ca El merita un raspuns .
" Plang fiindca nu-mi pot ajuta parintii . Plang fiindca am parte de singuratate si durere . Hainele si incaltamintea mi s-au rupt, nu avem ce manca...,,
A pus scrisoarea intr-un plic ,iar la destinatar a scris simplu si nevinovat :
CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS - IN CERURI .
Afara era zapada , iar copilul nu putea sa strabata descult , drumul spre posta... A vazut un trecator si i-a inmanat scrisoarea cu inima plina de incredere.
Trecatorul era de fapt un om bogat, iar cand ochii acestuia au cazut pe plic, mare i-a fost mirarea cand a descoperit adresa de pe scrisoare. Ce sa faca?
N-a mai rezistat si in emotia unei rugaciuni , a citit gandurile copilului .
Lacrimile au prins sa-i tremure in gene , dar deodata a inteles ce va face.
Dupa cateva ore , un postas a sosit la poarta acelei case, cu un colet .Acesta continea imbracaminte , incaltaminte , mancare , bani si o carte postala . Randurile erau putine , dar mergeau drept la inima .
Au trecut de atunci , ani de speranta , lacrimi si rugaciune …Copilul a crescut si cu voia lui DUMNEZEU , a devenit Sfantul Nectarie - mult iubit de parintii ceresti si de oameni . Povestea scrisorii trimisa catre Dumnezeu a fost un inceput, dar si un model , fiindca de fiecare data cand gandul lui bun s-a indreptat catre cer, DUMNEZEU i-a raspuns la fel :
CU BUNATATE SI DRAGOSTE ...
sâmbătă, 18 iulie 2009
Icoana MANTUITORULUI SINAI– “Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat.“ (Psalm 84,11)
...Icoana aceasta este a Mântuitorului Pantocrator şi se află în Sinai, în Mănăstirea “Sfânta Ecaterina”. Ea a folosit drept model multora dintre cele care au urmat. Este una dintre foarte putinele icoane păstrate de Biserica Ortodoxă de Răsărit din perioada premergătoare iconoclasmului, când multe icoane au fost distruse.
La prima vedere, observăm că privirea Mântuitorului are ceva aparte, dar nu ne dăm seama ce anume. De fapt, Mântuitorul ne priveste aici cu două chipuri diferite, atât cu iubire, cât si cu mânia Sa cea sfanta. Mila Lui se învecinează cu dreptatea şi cu răsplata dreaptă pentru faptele noastre.
Trasând o linie verticală, pe jumătate, icoana Mântuitorului Hristos poate fi împărţită în două părţi (dreapta/stânga).
În partea stângă, facem cunoştinţă cu mila, pacea şi blândeţea de pe chipul Mântuitorului.
Dacă privim începând din partea de sus a icoanei, cu partea stângă a chipului Său luminos, şi terminând cu partea de jos a icoanei, unde mâna binecuvintează neîncetat, ne umplem de nădejde .
Ochiul Său este luminos, plin de pace şi linişte, aşteptând ca omul să-şi întoarcă privirea spre dragostea Lui. Gura este şi ea lină, liniştită.
Întregul chip este luminat de o lumină caldă, blândă, fără umbre.Mai jos, mâna binecuvintează pe toţi.
La Judecata de Apoi, Acest chip al lui Hristos îl vor vedea drepţii când va rosti : “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregatită vouă de la întemeierea lumii. ” (Matei 25,34-36)Aici îţi aminteşti că nu eşti singur cu neputinţele tale, ci dragostea şi mila lui Dumnezeu este asupra ta, căci Hristos este pacea şi nădejdea. Aşa priveşte Mântuitorul pe păcătoşii care se pocăiesc şi îi mângâie în rugăciune. Ne vin in minte cuvintele auzite de Sfantul Siluan Athonitul, chiar din gura Mantuitorului, care zic: “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui.” Aceste cuvinte parca le rosteste Hristos si in aceasta icoana: “Nu te uita doar la neputintele tale, ci priveste si spre dragostea Mea, vezi ca sunt cu tine si te binecuvintez, nu deznadajdui si ne inceta a ma ravni pe Mine, caci spre tine privesc cu chip luminos.” Hristos este “izvorul de apa vie”, care adapa toata faptura. El este mila si tot El este pacea, singurul izvor al celor sfinte doriri. Lumina de pe chipul Sau ne umple de nadejde si ne da sa ne simtit iubiti si asteptati. Nimic nu ne infricoseaza, nimic nu ne sperie, caci: “Dumnezeu este iubire, iar unde este Iubirea, acolo nu mai incape frica, caci iubirea biruieste frica.”
Acesta este chipul cu care Hristos a intampinat pe femeia canaaneanca, la fantana, tot acesta chipul cu care El a intors la dragostea Tatalui multime de inimi. Cu aceasta lumina a privit el pe cea care i-a spalat picioarele cu Mir, pe talharul de pe Cruce si toti pacatosii intorsi la pocainta. Acesta este chipul ce mangaie pe om in rugaciune, acesta chipul care miluieste pe credinciosi si ridica pe cei cazuti.
În partea dreaptă facem cunoştinţă cu adevărul şi dreptatea de pe chipul Mântuitorului
Această parte este închinată adevarului şi dreptăţii ce izvorăsc din Dumnezeu, Căruia nimic nu îi rămâne întru necunoştinţă, nimic ascuns şi nimic nerăsplătit.
Începând din partea de sus a icoanei, cu partea dreaptă a chipului Său încruntat şi plin de mânie sfântă, şi terminând în cea de jos, unde Evanghelia nu este trecută cu vederea, ci este aşezată spre a fi verificată în faptele fiecărui om, această parte ne avertizează şi ne trezeşte din somnul lenei şi delăsării. Chipul Lui nu mai este scăldat în lumina caldă şi liniştitoare, ci este mai întunecos, cu umbre pe obraz.Sprânceana şi buzele sunt încordate.
Dacă nu vom face nimic pentru mântuirea noastră în viaţa aceasta, ne vom întâlni cu acest chip şi în zadar vom încerca atunci să ne mai apărăm, căci Dumnezeu este iubitor şi milos, dar este şi drept şi răsplăteşte fiecăruia după faptele lucrate în viaţa efemeră pe pământ.
La judecata de apoi, cei care au trândăvit în a înfăptui virtutea vor vedea acest chip zicând: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. ” (Matei 25, 41-43)
Pentru rugăciunile Maicii lui Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor, să fim feriţi de a vedea acest chip la Judecata de Apoi!Acesta este chipul cu care Hristos a daramat mesele vanzatorilor din Templu, tot acesta chipul cu care a rostit fariseilor cuvintele grele, precum: “Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti Imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inconjurati marea si uscatul ca sa faceti un ucenic, si daca l-ati facut, il faceti fiu al gheenei si indoit decat voi.Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca voi curatiti partea din afara a paharului si a blidului, iar inauntru sunt pline de rapire si de lacomie. Fariseule orb! Curata intai partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe din afara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia. Asa si voi, pe din afara va aratati drepti oamenilor, inauntru insa sunteti plini de fatarnicie si de faradelege.” (Matei 23)......
OMUL CA IARBA, ZILELE LUI CA FLOAREA CÂMPULUI.........
Ia sa-mi spuneti mie unde erati voi cu 100 de ani în urma? Sa-mi spuneti acum repede! Sa vedem. Dar unde o sa fiti peste 100 de ani? Stiti?
Vedeti ca nu stiti nici unde erati, nici unde mergeti? Ce-a spus Mântuitorul Apostolilor? Voi nu stiti de unde veniti si unde mergeti. Eu stiu de unde vin. Eu vin de la Tatal si merg la Tatal.
Deci bagati de seama, noi suntem calatori si straini. Ati vazut la Psaltire? Ca nemernic sunt eu pe pamânt si strain ca si toti parintii mei.
Vezi ca a rasarit soarele? Si stii ca n-are încotro, merge la apus. Asa si noi: îndata ce-am rasarit prin nastere, mergem în fiecare clipa spre groapa. Ziua nasterii da mâna, înca de la nastere, cu ziua mortii, ca nu avem unde calatori. Ne-am nascut ca sa murim. În-telegeti? Lege vesnica pusa de Dumnezeu între oameni.
Daca noi în calatoria asta a noastra facem ceva bun, ne ducem la o bucurie si la o fericire fara margini. Daca în calatoria asta ne legam cu lucrurile lumii si facem rau si murim nespovediti si în pacate, ne ducem la o munca care n-are sfârsit. Dumnezeu ne-a adus în viata tocmai pentru asta, ca sa avem când ne pregati în putina viata pe care o avem pe pamânt.
Ce ramâne pe pamânt? Bogatia? Cinstea? Viata? Tineretea? Bucuriile lumii? Ce este care nu-i vis si umbra?
Nu stii ca mai deunazi erai un copilas? Nu vezi un copilas mic care acum a rasarit? Ati auzit ce spune Scriptura? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori. A rasarit o floricica; creste floarea mai mare. Apoi gata, se marita, se însoara, numai apare toamna pe cap, cum a aparut la mata si la mine. A început a se înalbi barba, parul. Gata! Patru anotimpuri are viata noastra. Primavara este copilaria; vara este tineretea; toamna este batrânetea. Si iarna gata; este sfârsitul aproape!
Deci asa în felul acesta, gândindu-ne noi ca suntem trecatori si straini, în fiecare zi sa facem ceva bun. Mântuitorul spune în Evanghelie: Nici pentru un pahar de apa rece dat în numele Domnului, nu-ti vei pierde plata ta.
Am sa dau un pahar de apa rece; dar daca pot sa-i dau si altceva, este si mai bine. O bucatica de pâine; daca nu, un banut; daca nu, o mâna de faina; daca nu, un ou; daca nu, ceva în fiecare zi sa te înveti sa dai, ca acolo nu ti le mai fura nimeni.
Si ce facem rau si ce facem bine, le trimitem înainte. Auzi ce spune Evanghelia? Faceti-va voua comori unde furii nu le fura, si rugina nu le strica, si molia nu le roade; ca unde va fi comoara voastra, acolo va fi si inima voastra.
Vezi când mergi la un drum departe? Poate ai sa calatoresti 100-200 de km, femeia îti pune în rucsac de acasa cele ce-ti trebuie de drum: "Mai, omule, ti-am pus schimburi, poate transpiri; ti-am pus mâncare, ti-am pus un cutit, ti-am pus o sticla de vin sau de apa; ti-am pus o lanterna, ti-am pus o lumânare, ti-am pus un chibrit, ti-am pus acolo sa ai un ban de cheltuiala! De toate ti-am pus".
Si când stai la popas, ce gasesti în rucsac? Nu gasesti ce-ai pus? Mult, putin. Poate ti-ar mai trebui multe: "Mai, dar prost am fost! De ce n-am pus eu tot ce-mi trebuie de acasa? Aici n-am de unde sa mai iau. Aici nu-i sotia, nu-i casa, nu-i averea, nu-i nimic".
Asa-i si pe drumul cerului. Ai trimis o metanie cu lacrima, ai trimis o rugaciune, o milostenie, o facere de bine, o rabdare cu multumita în boala în fata lui Dumnezeu; ai trimis o spovedanie curata, ai trimis citirea unor carti sfinte. Ce-ai facut tu pentru suflet, acolo le gasesti.
"Mai, dar eu credeam ca astea s-au uitat!" Nu se uita. Ca de la botez, avem doi îngeri. Avem un înger rau pe umarul stâng si un înger al dreptatii de la ceata stapâniilor din cer pe umarul drept. Unul scrie cele bune; celalalt, cele rele. Nu numai ce-am facut rau, ci si ce-am gândit. El îti da gând rau si daca vede ca-l primesti, scrie. "În ziua cutare, în ceasul cutare, a primit gândurile mele cele rele pe care i le-am dat eu". Si el le scrie acolo.
Când te duci la vami, ai sa întrebi: "Mai, de unde stie asta?" Pentru ca el are scris tot. Dosare, ca asta-i contabil grozav. Scrie tot. Nu poti zice nimic. Ai vazut Sfânta Teodora când trecea prin vami: "Ma minunam foarte când am ajuns la vama betiei, ca dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu si de vin pe care le-am baut în viata mea. În ce zi, unde si cu cine".
Ca dracii sunt putere nalucitoare. Te îndeamna prin cumnati, cumetri, cuscri, nepoti, veri. "Cumetre, dar n-ai baut cu mine? Nu ne-ai pus lautari sa ne cânte? Dar n-ai chiuit si ai batut din palme dupa ce te-ai îmbatat?" Dracii au scris tot.
Ei, daca am sti ce contabili avem cu noi! Vai de mine! Nu ramâne nimic nescris.
Parintele Cleopa
Ia sa-mi spuneti mie unde erati voi cu 100 de ani în urma? Sa-mi spuneti acum repede! Sa vedem. Dar unde o sa fiti peste 100 de ani? Stiti?
Vedeti ca nu stiti nici unde erati, nici unde mergeti? Ce-a spus Mântuitorul Apostolilor? Voi nu stiti de unde veniti si unde mergeti. Eu stiu de unde vin. Eu vin de la Tatal si merg la Tatal.
Deci bagati de seama, noi suntem calatori si straini. Ati vazut la Psaltire? Ca nemernic sunt eu pe pamânt si strain ca si toti parintii mei.
Vezi ca a rasarit soarele? Si stii ca n-are încotro, merge la apus. Asa si noi: îndata ce-am rasarit prin nastere, mergem în fiecare clipa spre groapa. Ziua nasterii da mâna, înca de la nastere, cu ziua mortii, ca nu avem unde calatori. Ne-am nascut ca sa murim. În-telegeti? Lege vesnica pusa de Dumnezeu între oameni.
Daca noi în calatoria asta a noastra facem ceva bun, ne ducem la o bucurie si la o fericire fara margini. Daca în calatoria asta ne legam cu lucrurile lumii si facem rau si murim nespovediti si în pacate, ne ducem la o munca care n-are sfârsit. Dumnezeu ne-a adus în viata tocmai pentru asta, ca sa avem când ne pregati în putina viata pe care o avem pe pamânt.
Ce ramâne pe pamânt? Bogatia? Cinstea? Viata? Tineretea? Bucuriile lumii? Ce este care nu-i vis si umbra?
Nu stii ca mai deunazi erai un copilas? Nu vezi un copilas mic care acum a rasarit? Ati auzit ce spune Scriptura? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori. A rasarit o floricica; creste floarea mai mare. Apoi gata, se marita, se însoara, numai apare toamna pe cap, cum a aparut la mata si la mine. A început a se înalbi barba, parul. Gata! Patru anotimpuri are viata noastra. Primavara este copilaria; vara este tineretea; toamna este batrânetea. Si iarna gata; este sfârsitul aproape!
Deci asa în felul acesta, gândindu-ne noi ca suntem trecatori si straini, în fiecare zi sa facem ceva bun. Mântuitorul spune în Evanghelie: Nici pentru un pahar de apa rece dat în numele Domnului, nu-ti vei pierde plata ta.
Am sa dau un pahar de apa rece; dar daca pot sa-i dau si altceva, este si mai bine. O bucatica de pâine; daca nu, un banut; daca nu, o mâna de faina; daca nu, un ou; daca nu, ceva în fiecare zi sa te înveti sa dai, ca acolo nu ti le mai fura nimeni.
Si ce facem rau si ce facem bine, le trimitem înainte. Auzi ce spune Evanghelia? Faceti-va voua comori unde furii nu le fura, si rugina nu le strica, si molia nu le roade; ca unde va fi comoara voastra, acolo va fi si inima voastra.
Vezi când mergi la un drum departe? Poate ai sa calatoresti 100-200 de km, femeia îti pune în rucsac de acasa cele ce-ti trebuie de drum: "Mai, omule, ti-am pus schimburi, poate transpiri; ti-am pus mâncare, ti-am pus un cutit, ti-am pus o sticla de vin sau de apa; ti-am pus o lanterna, ti-am pus o lumânare, ti-am pus un chibrit, ti-am pus acolo sa ai un ban de cheltuiala! De toate ti-am pus".
Si când stai la popas, ce gasesti în rucsac? Nu gasesti ce-ai pus? Mult, putin. Poate ti-ar mai trebui multe: "Mai, dar prost am fost! De ce n-am pus eu tot ce-mi trebuie de acasa? Aici n-am de unde sa mai iau. Aici nu-i sotia, nu-i casa, nu-i averea, nu-i nimic".
Asa-i si pe drumul cerului. Ai trimis o metanie cu lacrima, ai trimis o rugaciune, o milostenie, o facere de bine, o rabdare cu multumita în boala în fata lui Dumnezeu; ai trimis o spovedanie curata, ai trimis citirea unor carti sfinte. Ce-ai facut tu pentru suflet, acolo le gasesti.
"Mai, dar eu credeam ca astea s-au uitat!" Nu se uita. Ca de la botez, avem doi îngeri. Avem un înger rau pe umarul stâng si un înger al dreptatii de la ceata stapâniilor din cer pe umarul drept. Unul scrie cele bune; celalalt, cele rele. Nu numai ce-am facut rau, ci si ce-am gândit. El îti da gând rau si daca vede ca-l primesti, scrie. "În ziua cutare, în ceasul cutare, a primit gândurile mele cele rele pe care i le-am dat eu". Si el le scrie acolo.
Când te duci la vami, ai sa întrebi: "Mai, de unde stie asta?" Pentru ca el are scris tot. Dosare, ca asta-i contabil grozav. Scrie tot. Nu poti zice nimic. Ai vazut Sfânta Teodora când trecea prin vami: "Ma minunam foarte când am ajuns la vama betiei, ca dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu si de vin pe care le-am baut în viata mea. În ce zi, unde si cu cine".
Ca dracii sunt putere nalucitoare. Te îndeamna prin cumnati, cumetri, cuscri, nepoti, veri. "Cumetre, dar n-ai baut cu mine? Nu ne-ai pus lautari sa ne cânte? Dar n-ai chiuit si ai batut din palme dupa ce te-ai îmbatat?" Dracii au scris tot.
Ei, daca am sti ce contabili avem cu noi! Vai de mine! Nu ramâne nimic nescris.
Parintele Cleopa
joi, 16 iulie 2009
"Iar mie bine-mi este a ma lipi de Dumnezeu si a pune in Domnul nadejdea mantuirii mele"...
GUSTATI SI VEDETI CA BUN ESTE DOMNUL!
. Sfintele Taine
Taina Sfintei Spovedanii
CUM SE CUVINE A NE PAZI DE PACATE
“Oricine savârseste pacatul este rob pacatului”. (Ioan 8, 34)
Sfintii Parinti arata ca cinci sunt pazirile de pacat dupa marturisire, spre a nu cadea omul în cele mai dinainte.
1. Întâia pazire este aducerea aminte de moarte si a nu uita de pacatele pe care le-a savârsit. Aducerea aminte de moarte ne ajuta foarte mult sa nu mai pacatuim, dupa marturia Sfintei Scripturi, care zice:“Fiule, adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si în veac nu vei gresi”. (Isus Sirah 7, 38) Cel ce pururea îsi aduce aminte de pacatele sale sa nu-si închipuie în minte si sa naluceasca persoanele acelea cu care a facut pacatul, pentru ca acest lucru este periculos pentru cel ce este înca patimas, dupa cum spune Sfântul Marcu Pustnicul. (Filocalia, Vol. I cap. 152-153)
Sfântul Ioan Scararul arata acelasi lucru, zicând: “Pentru pacatele cele trupesti si urâte, sa nu-si aduca aminte cineva de chipurile cu care le-a lucrat, iar de celelalte pacate pururea sa-si aduca aminte, ziua si noaptea”. (Op. cit. P. 105)
2. A doua pazire dupa spovedanie este fuga de pricinile pacatului. Cel ce a lunecat în pacate trupesti sa fuga de prietenia si vorbirea cu fetele cu care a pacatuit. Macar de ne-ar fi ruda sau prieten bun, sa ne aducem aminte de cuvintele Domnului care zice:“De te sminteste pe tine ochiul tau cel drept, scoate-l pe el, si-l leapada de la tine; ca mai de folos îti este sa pierzi unul din madularele tale, decât tot trupul tau sa se arunce în gheena”. (Matei 5, 55) Petrecerea împreuna cu fetele care ne-au vatamat ne va aduce vatamare, pentru ca scris este: “...sa nu crezi pe vrajmasul tau în veac”. (Isus Sirah 12, 10) De aceea zice si Sfântul Apostol Pavel: “Fugiti de desfrânare !” (I Tesaloniceni 4, 3)
Este un lucru foarte întelept ca omul sa se teama de primejdia pacatului, dupa cum ne învata Sfânta Scriptura: “Cel ce se teme de primejdie nu va cadea într-însa”. (Isus Sirah 3, 25) La fel spune si marele dascal al lumii, Sfântul Ioan Gura de Aur: “Cel ce nu fuge departe de pacat, ci calatoreste aproape de el, cu frica va vietui si de multe ori în ele va cadea”. (Sf. Ioan Gura de Aur, Cuv. 15)
3. A treia pazire este deasa spovedanie. “De ne vom marturisi pacatele noastre, credincios este Domnul si drept ca sa ne ierte pacatele. (I Ioan 1, 4)
Deasa spovedanie ne aduce cinci foloase:
a) Primul folos este ca, precum pomii, care se smulg des si se rasadesc, nu pot sa prinda radacina adânca în pamânt, asa si obiceiurile cele rele si deprinderile pacatoase, prin marturisire deasa, nu pot prinde radacini adânci în inima celui ce se marturiseste. Sau, precum un pom batrân si mare nu se poate doborî numai cu o singura lovitura de secure, asa si un obicei sau deprindere veche a pacatului, numai cu o singura durere a inimii nu se poate scoate si dezradacina usor. Dracii fug de cei ce se spovedesc des, caci cu deasa spovedanie stricam cuiburile si mrejele lor.
Reamintim pentru cei bolnavi trupeste, ca primul pas spre însanatosire trebuie sa fie îndeplinirea deasa a Tainei Sfintei Spovedanii în fata duhovnicului, de buna voie, cu umilinta, cu hotarârea de a nu mai pacatui. Bolnavul, realizând marturisire deasa, dreapta si neprihanitoare, ajutat de dumnezeiescul Har, va reusi sa rupa legatura dintre cauza si efectul bolii la nivel spiritual si apoi la nivel fizic. De asemenea, sub epitrahil, cel în suferinta descopera Vindecatorului Suprem direct neputintele, gândurile si dorinta de a se însanatosi sufleteste si trupeste iar pe masura nadejdii sale, va capata darul vindecarii.
“Desfateaza-te în Domnul si va împlini toate cererile inimii tale. Descopera Domnului calea ta, nadajduieste în El si Domnul va împlini”.
“Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am catre Tine si m-ai vindecat”. (Ps. 29, 2)
“Si a înflorit trupul meu si de bunavoia mea Îl voi lauda pe El”. (Ps. 27, 10)
“Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumusetii mele putere...”. (Ps. 26, 6)
Marturisirea dreapta înseamna sa spunem adevarul asa cum am facut toate, însa numele aceluia cu care am gresit sa nu-l rostim, iar ca spovedania sa nu fie prihanitoare, presupune sa nu dam vina pe nimeni, nici chiar pe diavoli, nici pe oameni, nici pe vreo alta zidire a lui Dumnezeu, spunând ca din cauza acestora am facut pacatul, ci numai pe noi sa ne învinuim si sa ne prihanim si sa zicem ca numai noi suntem pricina a pacatelor noastre si nimeni altul.
b) Al doilea folos al crestinului ce se spovedeste des este ca tine minte usor greselile facute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se marturiseste rar, cu anevoie poate sa-si aduca aminte de toate câte a facut. Astfel, multe din pacate ramân nespovedite si, prin urmare, neiertate. Pentru aceea diavolul i le aduce aminte în ceasul mortii, dar fara folos, caci i se leaga limba si nu le mai poate marturisi.
c) Cel ce se marturiseste des, chiar daca i s-ar întâmpla sa cada într-un pacat de moarte, îndata alearga la duhovnic, se spovedeste si intra în harul lui Dumnezeu (revedeti anexa 1), caci nu sufera sa aiba pe constiinta greutatea pacatului, fiind deprins a se curati des prin Taina Spovedaniei.
d) Al patrulea folos al crestinului ce se marturiseste des este ca, pe unul ca acesta, îl afla moartea curatit si în harul lui Dumnezeu si având mare nadejde de mântuire.
Dupa marturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea dreptilor si a pacatosilor, cautând sa afle pe om în pacate spre a-i lua Sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se marturisesc des si curat nu poate afla nimic, deoarece s-au marturisit, luând dezlegare pentru pacate.
e) Al cincilea folos al marturisirii dese este acela ca ne ajuta sa ne oprim si sa ne înfrânam de la pacate, aducându-ne aminte ca dupa putine zile ne vom marturisi din nou si vom primi canon de la duhovnic, însotit de mustrare pentru cele facute. Despre acest adevar Sf. Ioan Scararul ne marturiseste:
“Sufletul care socoteste rusinea, canonul si mustrarea cea de la marturisire, ca de un frâu se tine de la aceasta marturisire, spre a nu mai gresi”. (Cuv. 4 din Scara)
Referitor la aspectul rusinii Sfânta Scriptura ne marturiseste:
“Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har” (Isus Sirah 4, 24). Rusinea pe care o suferim la spovedanie ne va scuti de rusinea aceea pe care o vom suferi cu totii la ziua cea înfricosata a Judecatii lui Dumnezeu, dupa cum zice Sf. Ioan Scararul în Cuvântul 4:
“Caci nu este posibil fara de rusine a scapa de rusine”.
4. A patra pazire de pacat dupa spovedanie este cugetarea la înfricosatoarea Judecata de Apoi si la cuvintele ce le va spune Mântuitorul Iisus Hristos celor pacatosi:
“Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si îngerilor lui”. (Matei 25, 21)
5. A cincea pazire este aducerea aminte de chinurile iadului, aducerea aminte ca rautatea pacatului ne desparte de Dumnezeu si de fericirea dreptilor din Rai, precum si aducerea aminte de vesnicele chinuri ale iadului, care nu vor avea sfârsit.
Dupa ce am luat la cunostinta de modul cum se cuvine a ne pazi de pacate, e necesar sa stim ca, daca nu vom fi cu trezvie si în bagare de seama de la primele miscari ale pacatului în sufletul nostru, neîmpotrivindu-ne la timp si nechemând în ajutor numele Domnului prin rugaciunea din inima, pacatul, odata rasarit în mintea noastra, va creste parcurgând douasprezece trepte, ducându-ne în final la pierzare.
În prezentarea aspectelor legate de treptele pacatului vom pleca mai întâi de la o pilda a parintelui arhimandrit Cleopa Ilie: “Ati vazut poate, vreodata, când ia foc vreo casa sau vreo claie de fân sau paie. Daca se întâmpla pe acolo cineva si are la îndemâna o caldare mai înainte de a se întinde focul, îl poate stinge usor cu putina apa; daca însa focul a luat proportii, va trebui o mare osteneala si multa apa pentru a-l stinge, iar uneori este cu neputinta sa mai fie înabusita puterea focului. Asemenea se întâmpla si cu pacatul în noi”.
Consideram ca ne este de mare folos sa cunoastem ce este pacatul, cum ne însala, cum ne robeste si care sunt treptele lui de crestere de când se iveste în noi si pâna ajunge sa ne stapâneasca în chip desavârsit, ducându-ne la pierzarea vremelnica si vesnica.
Pacatul, dupa marturisirea Sfintelor Scripturi, este calcarea Legii lui Dumnezeu (Romani 5, 13); bold al mortii (I Corinteni 15, 56); lucrul întunericului (Romani 13, 12); urâciune înaintea Domnului (Romani 15, 9); rod al poftelor celor rele (Iacov 1, 15); lucrul diavolului (Ioan 8, 41-44); necuratie (Levitic 15, 31); lucru al trupului (Galateni 5, 19).
Dumnezeu priveste cu mare urâciune la pacat si mânia lui va veni peste oameni pentru pacate, osândindu-i dupa constiinta si întelepciunea fiecaruia, pe unii de la vârsta de 10 ani, iar pe altii de la o vârsta mai mare. Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a murit pe cruce pentru pacatele noastre. (Isaia 53, Romani 6, 10)
“Pacatul este un drac rau - spune Sfântul Efrem Sirul - care nu se arata de la început a fi mare, ci, încetul cu încetul, furisându-se, pune stapânire pe noi. Însa cel ce se va trezi de la început nu se va lasa surprins, ci îl va omorî când este mic ca o furnica, nelasându-l sa creasca spre a se face leu”. De aceea Sfânta si dumnezeiasca Scriptura numeste pe diavol si pe pacat furnicoleu. (Iov 4, 11)
Pacatul uitarii are grija sa ne însele opunându-se trezviei sufletului, dupa cum ne spune Sf. Parinte Isihie, zicând: “Blestemata de uitare se opune atentiei ca apa, focului”. (Ibidem, p. 5)
În continuare vom trece în revista cele douasprezece trepte de crestere a pacatului:
1. Întâia treapta a pacatului este atunci când cineva face binele, dar nu bine, adica nu îl face cu scop bun si spre slava lui Dumnezeu. Fapta buna are trup si suflet: trupul faptei bune este lucrarea ei (fie ca postim, priveghem, facem milostenie sau altceva), iar sufletul faptei bune este scopul cu care se face. Daca scopul este bun si spre slava lui Dumnezeu, atunci si fapta noastra buna trece de partea scopului. Iar daca scopul este rau, atunci si fapta buna trece de partea scopului. Iar daca scopul este rau, atunci si fapta buna este rea si îsi pierde plata de la Dumnezeu. (Kiriacodromion, Bucuresti, 1857, P. 280) Sfântul Apostol Pavel ne învata zicând: “Sa facem toate spre slava lui Dumnezeu”. (I Tesaloniceni 4, 1; I Corinteni 10, 31) Iar Sfântul Maxim Marturisitorul, învatându-ne asemanator, zice: “Când auzi Scriptura zicând: Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele sale (Romani 2, 6), sa stii ca Dumnezeu nu va rasplati cu bine cele facute cu scop rau. Caci judecata lui Dumnezeu nu priveste la cele facute, ci la scopul celor facute”. (Filocalia, Vol. 2 pag. 63)
2. A doua treapta a pacatului este când cineva nu lucreaza desavârsit fapta buna. De exemplu: când cineva se roaga lui Dumnezeu, dar nu cu mintea sau cu inima, ci numai cu gura si cu buzele, iar cu mintea si cu inima sa se afla la cugetarea celor rele, se împlineste cuvântul proorocului care zice: “Aproape esti Tu Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13); sau când cineva face milostenie, dar nu din osteneala dreapta, ci din rapire sau furt, sau când posteste numai de mâncare si bautura, dar nu si de pacatul cu simtirile sale, cu mintea si cu inima. Precum mielul pentru jertfa s-a poruncit sa fie fara nici o meteahna si desavârsit sanatos (Levitic 22, 21), tot astfel si fapta buna trebuie sa o lucram în chip desavârsit.
3. A treia treapta a pacatului este bântuiala (momeala sau atacul) gândului rau, care vine necontenit cu vreun fel de patima. De exemplu: un gând de femeie, de bani, de slava desarta, de mânie sau de orice lucru, dar fara patima catre el, ci numai prin amintire.
4. A patra treapta a pacatului este unirea sau consimtirea, care se petrece atunci când sufletul nostru consimte sa stea de vorba cu gândul rau.
5. A cincea treapta a pacatului este lupta care se da pe toate treptele urmatoare ale pacatului. Sufletul, consimtind sa stea de vorba cu gândul despre lucrul cel rau si cunoscând ca acel gând îl duce la pacat, începe sa se lupte cu el, nevoindu-se ca sa-l biruiasca cu gânduri bune si mai ales prin rugaciunea facuta cu mintea catre Dumnezeu:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.
6. A sasea treapta a pacatului este învoirea, ce are loc atunci când sufletul, din iubirea de sine si de pacat, cedeaza gândului pacatos, învoindu-se sa-l primeasca în mintea sa.
7. A saptea treapta este pacatul cu mintea, precum zice Sfântul Maxim Marturisitorul. Când omul se învoieste cu mintea sa primeasca gândul rau si patimas, se sileste sa-si întipareasca pacatul acela în minte atât de lamurit, ca si cum l-ar fi facut si cu lucrul. Când ajunge omul la aceasta treapta, prin închipuire (imaginatie), pacatul trece aproape pe nesimtite de la minte la simtirea trupului, dupa cum arata acelasi Sfânt Parinte Maxim Marturisitorul, zicând: “Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfrâneaza cu trupul femeii, asa si mintea desfrâneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propriu”. (Filocalia, Vol. 2, P. 87) De aceea acest Sfânt Parinte ne sfatuieste: “Nu întrebuinta rau ideile ca sa nu fii silit sa întrebuintezi rau si lucrurile. De nu pacatuieste cineva mai întâi cu mintea, nu va pacatui nici cu lucrul”. (Ibidem, P. 71). Datoria fiecarui crestin este sa scape de gândurile rele prin marturisirea lor la preotul duhovnic. Asa cum sarpele, când iese din gaura, fuge, tot asa fuge din inima si gândul celui ce se spovedeste sincer. Caci spune Sfântul Antonie cel Mare ca de nimic nu se bucura satana mai tare, decât de omul care îsi ascunde gândurile sale. De asemenea, se stie ca lupta cu gândul împotriva pacatului nu ne paraseste pâna la moarte, caci: “Razboiul cu gândurile este mai greu decât razboiul cu însesi lucrurile” (Ibidem, P. 70), pericolul de a pacatui cu mintea aparând lesne în orice vreme si în orice loc. Daca ar voi cineva sa faca, de exemplu, pacatul desfrânarii cu lucrul, îi trebuie trei factori si anume: locul potrivit, timpul potrivit si lucrul, adica trup cu care sa pacatuiasca. La pacatul cu mintea însa, lipsa niciunuia din acesti factori nu-l împiedica sa pacatuiasca, caci cu mintea putem pacatui în orice loc si în orice vreme, chiar daca nu avem de fata trupul cu care vrem sa pacatuim.
8. A opta treapta a pacatului este împlinirea pacatului cu lucrul. Când cineva nu s-a luptat dupa putere la treptele amintite mai înainte ale pacatului, ci si-a îngaduit sa pacatuiasca mereu cu mintea, va trece si la lucrarea pacatului cu trupul si, astfel, va ajunge sa cada desavârsit. Aceasta se întâmpla nu numai cu pacatul desfrânarii, ci si cu oricare altul, fie al lacomiei pântecelui, al iubirii de bani, al uciderii, al furtului, al betiei etc.
9. A noua treapta a pacatului este obisnuinta cu pacatul. Un duhovnic iscusit poate afla usor în vremea marturisirii, chiar din gura celui ce se spovedeste, pe care treapta a pacatului a ajuns acesta, daca, de exemplu, îl întreaba: “Frate de ce faci cutare sau cutare lucru?”, acela singur spune: “Parinte m-am obisnuit cu el” (fie ca este vorba de desfrânare, betie, înjuraturi sau orice alt pacat). În acest caz, el singur arata pe care treapta a pacatului a ajuns, caci, marturisind ca s-a obisnuit cu unele ca acestea, se vede ca a ajuns la treapta a noua a pacatului.
10. Treapta a zecea a pacatului este împatimirea, care este foarte grea si periculoasa. Si la aceasta treapta, duhovnicul întelege, prin marturisirea celui ce se spovedeste, pe ce treapta se afla el cu greutatea pacatului, caci daca-l întreaba: “Frate, de ce nu parasesti pacatul acesta, de ce nu te lasi de betie, de fumat sau de orice alt pacat ?”, el spune: “Nu pot, parinte, caci m-am deprins cu acest pacat” sau : “Parinte, te rog sa-mi dai un sfat, caci m-am deprins foarte mult cu cutare sau cutare pacat”. Duhovnicul, aflându-l pe aceasta treapta periculoasa si grea a pacatului, trebuie sa depuna toata silinta si iscusinta ca sa-l întoarca de la deprinderea pacatului, lucru foarte greu de facut, deoarece deprinderea se face în el ca o a doua fire, facându-l pe om sa pacatuiasca vrând-nevrând. Tinându-l pe el în robia deprinderii pacatului, este în acelasi timp si rob al diavolului, deoarece zice Sfântul Ioan Evanghelistul: “Cine face pacatul este de la diavolul, pentru ca de la început diavolul pacatuieste” (I Ioan 3, 8); “Pacatul din diavol este” (Ioan 8, 44). Despre asezarea vrednica de jale si de osânda a unui asemenea om ajuns la deprinderea pacatului, Sfânta Scriptura zice: “Cine face pacatul, este rob al pacatului”. (Ioan 8, 34)
11. A unsprezecea treapta a pacatului este deznadejdea, care este mai grea decât toate, caci duce pe om la moartea vremelnica si vesnica.
Când diavolul va robi pe om cu pacatul pâna la treapta deprinderii, atunci îi zice: “Vezi ca te-ai deprins cu acest pacat de care nu mai poti scapa. Nu te mai gândi la pocainta si întoarcere spre Dumnezeu, deoarece de acum nu mai poti sa lasi pacatul acesta cu care te-ai deprins din copilarie (sau din tinerete sau de atâtia si atâtia ani)”. Deci îl sfatuieste sa pacatuiasca mereu, zicându-i: “Cele de dincolo le-ai pierdut, de acum înainte, cât mai ai de trait, macar îndulceste-te cu pacatul cu care te-ai deprins si de care, dupa cum vezi, nu te mai poti lasa”. Astfel, cu palosul deznadejdii îl taie de la nadejdea buna si sfânta a mântuirii sufletului sau.
De este omul mai carturar, îl învata sa amâne întoarcerea catre Dumnezeu si parasirea pacatului, zicându-i: “Lasa, ca ai sa parasesti tu pacatul acesta, dar nu chiar acum, caci mai ai vreme”. Si acest sfat al diavolilor este de a-l învechi pe om mai tare în deprinderea pacatului, cea vrednica de moarte vesnica, fiindca stiu diavolii ca cel ce nu paraseste azi pacatul, mai târziu cu atât mai greu îl va parasi, deoarece, dupa cum spun Sfintii Parinti, pacatul este asemenea unui cui pe care cineva îl bate într-un lemn tare: daca l-a batut putin, îl va scoate mai usor, iar daca l-a batut mai mult, cu anevoie si cu mare greutate îl mai poate scoate. Deci, nimeni sa nu se însele crezând ca daca nu a parasit azi pacatul, cu care s-a obisnuit sau s-a deprins, îl va parasi mai târziu. Cu cât se învecheste pacatul în noi, cu atât mai greu îl vom scoate mai târziu, si cu cât mai mult face omul pacatul, cu atât mai mult îl lupta diavolul cu deznadejdea.
12. Daca omul se lasa biruit mereu de gândurile deznadejdii si nu alearga repede la spovedanie si la pocainta, deznadejdea îl duce la treapta a douasprezecea a pacatului care este Sinuciderea, cea mai grozava moarte trupeasca si duhovniceasca, asa cum a sfârsit si Iuda Iscarioteanul.
Dupa ce am amintit în acest cuvânt, pe scurt, despre cele douasprezece trepte ale pacatului, sa urmam cu totii îndemnurile Sfintilor Parinti de a capata frica de Dumnezeu si de a ne mentine treaza atentia de la primele rasariri si trepte ale pacatului, înarmându-ne asupra lui cu împotrivirea mintii si inimii, prin sfânta rugaciune si ura fata de pacat.
Mila Preabunului si Preamilostivului nostru Mântuitor, prin rugaciunile Preasfintei si Preacuratei Sale Maici si ale tuturor Sfintilor Sai, sa ne întoarca de la orice treapta a pacatului pentru a dobândi sanatatea, fericirea si mântuirea în vecii vecilor. AMIN !Taina Sfintei Spovedanii
CÂTEVA DIN UNELTIRILE DIAVOLULUI LA TAINA SFINTEI SPOVEDANII
Diavolii uneltesc asupra crestinilor, când acestia au buna initiativa de a împlini Taina Spovedaniei, pentru ca aceasta este asa de mare, încât are putere sa-l curete pe om de orice pacat, sa-i dezlege toate pacatele, dupa cuvântul Mântuitorului din Evanghelie: “Tot ce va dezlega preotul pe pamânt, va fi dezlegat si în cer”.
Când omul a fost dezlegat de preot pe pamânt, Duhul Sfânt a sters din cer toate pacatele lui.
Dintre uneltirile diavolilor putem aminti:
Spunerea pacatelor repede pentru ca duhovnicul sa nu le bage în seama, nici sa poata sa cerceteze cu de-amanuntul pricinile si urmarile acelor pacate.
Marturisirea pacatelor la mai multi duhovnici, tâlcuindu-le în asa fel încât sa le înfatiseze fara adevarata lor vina.
Cautarea duhovnicilor foarte îngaduitori, care iarta fara canon si chiar le dau si Sfânta Împartasanie.
Marturisirea incompleta a pacatelor, ascunzându-le pe cele mari, uitând ca Dumnezeu, prin atributul atotcunoasterii, are clara realitatea pacatelor savârsite cu lucrul, cu cuvântul si cu gândul. De asemenea, se uita realitatea ca duhovnicul nu este decât un martor înaintea lui Dumnezeu, un organ prin care Duhul Sfânt lucreaza taina iertarii pacatelor.
Schimbarea duhovnicului fara temei. Când vom gasi un duhovnic bun, sa nu ne mai ducem la altul, caci, daca negutatorim marturisirea nu ne putem folosi. De asemenea, starea de rusine sa nu fie motivul schimbarii duhovnicului, indiferent de gravitatea si numarul pacatelor. Daca ne vom rusina si vom merge la alt parinte duhovnic, la care ne rusinam mai putin, si primim un canon mai usor, atunci mai rau vom mânia pe Dumnezeu.
Spovedania incompleta prin tainuirea pacatelor mari. Diavolul ne da mare curaj atunci când facem pacatul si ne rusineaza în momentul când vrem sa ne spovedim, sa ne curatam. În timpul spovedaniei, la fiecare pacat marturisit ne iese un sarpe din gura (diavol). De aceea, pacatele mari nespovedite din diverse motive sunt serpi foarte mari în noi care atrag înapoi toate pacatele marturisite. Sa ne fereasca Dumnezeu sa ajungem în aceasta situatie, pentru ca este mai rau decât daca nu ne-am fi spovedit, deoarece adaugam la pacatele pe care le avem si pe cel al minciunii si înca ce minciuna! Sa minti pe duhovnic si pe Dumnezeu!
Uneori diavolul îi sopteste credinciosului, prin oameni rai si bârfitori, cum ca duhovnicul ar spune altora pacatele de la spovedanie. De asemenea, tot când ne marturisim, sa nu aplecam urechea la glasul diavolului care ne sopteste în minte zicând: “Oare ce va zice duhovnicul când va auzi astfel de pacate ?”.
Cel mai mare efort îl depun diavolii pentru a-i determina pe oameni sa amâne pocainta. Tot omul trebuie sa stie ca cel mai bun sfat al dracilor pentru a câstiga suflete pentru împaratia iadului este de a-l învata pe om sa amâne pocainta, fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad.
Pentru ca sa-i faca sa se îndoiasca pe credinciosi de parintii duhovnici, satana sopteste la urechile lor multe bârfeli. În acest sens, sfântul Ioan Gura de Aur ne povatuieste:“A preotului este numai a deschide gura, si harul lucreaza”. De vom vedea pe preot beat, cazut în sant, sa ne ducem sa-i sarutam mâna si îndata ne vom umple de harul lui Dumnezeu. Pentru ca nu se amesteca niciodata pacatele lui cu harul lui Dumnezeu, pe care l-a luat la hirotonie, ca atunci n-ar fi har. Preotul nu lucreaza în virtutea personala, ci în virtutea harului pe care l-a primit. Evanghelia nu da voie crestinilor sa-si judece duhovnicii, ci numai sa faca ce zic ei, iar daca vor spune ceva rau sa nu faca.
“Pe scaunul lui Moise si al lui Aaron au sezut carturarii si fariseii, arhiereii si preotii; tot ce va învata ei sa faceti, sa faceti, ca ei legea lui Dumnezeu învata, dar dupa faptele lor sa nu faceti, ca ei zic si nu fac.” (Matei 23, 2-3)
Sa rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne lumineze mintea pentru a simti la timp uneltirile diavolesti si sa ne curateasca pe noi de toata întinaciunea si nedreptatea.SFATURI ÎN LEGATURA CU DUHOVNICUL SI DUHOVNICIA
Nici un duhovnic nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul, decât numai daca cel ce l-a legat a murit sau l-a legat pe nedrept si este dezlegat de episcopul sau.
Când cineva s-a marturisit la un duhovnic de mai multe ori si, din pricina ca a cazut în aceleasi pacate, se rusineaza de el si se duce la altul ca sa se rusineze mai putin si sa primeasca un canon mai usor, acela “mai rau mânie pe Dumnezeu”.
Daca duhovnicul constata ca cineva nu este sincer, are datoria sa-l respinga de la spovedanie. Duhovnicul nu poate dezlega pe cel ce nu-l dezleaga Dumnezeu si nici nu poate lega pe cel ce nu s-a legat pe sine prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu.
În situatia când ne-am mutat la alt duhovnic, dupa ce în prealabil am luat binecuvântarea duhovnicului dintâi, suntem datori sa facem mai întâi o spovedanie generala din copilarie, ca acesta sa ne poata cunoaste bine si astfel sa ne rânduiasca un canon potrivit, spre îndreptare.
Spovedania este necesar sa înceapa la copii de la vârsta de 6-7 ani. De la aceasta vârsta este bine sa fie spovediti si apoi împartasiti la 30 sau 40 de zile pentru ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, în casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti. Copiii cei nevinovati, pâna la vârsta de cinci ani, este bine sa fie împartasiti, daca se poate, si în fiecare Duminica.
Reamintim ca batrânii si bolnavii este bine sa se împartaseasca la fel, la trei-patru saptamâni, daca nu au vreo oprire de la Sfânta Împartasanie. Daca au pacate cu totul grele, de moarte, Sfintii Parinti rânduiesc sa se împartaseasca numai pe patul de moarte sau cum va hotarî duhovnicul lor.
Daca cineva duce o viata imorala si cauta prin înselaciune sa primeasca Sfânta Împartasanie, va intra satana în el (Ioan 13, 27), asemanându-se cu Iuda.
Daca cineva este pe patul de moarte si nu poate vorbi, i se poate da Sfânta Împartasanie pe marturia celor din jurul sau, cum ca bolnavul este om credincios, ca s-a spovedit regulat si a dorit cele sfinte. Iar daca cineva, nici pe patul de moarte, nu vrea sa se împace cu aproapele sau refuza cele sfinte, nu trebuie împartasit.
Totdeauna, înainte de a ne împartasi, dupa ce ne-am facut metaniile, dupa ce am parasit pacatul si ne-am facut canonul dat de preot, trei zile cel putin n-avem voie sa bem vin nici sa mâncam de dulce sau cu untdelemn. Iar, în afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamâna de post sau macar trei zile, nu ne putem împartasi. Cel putin trei zile înainte de a ne împartasi sa nu mâncam cu untdelemn si sa nu bem vin; numai mâncare uscata.
Nimeni nu se poate mântui, nici mireni, nici calugari, nici clerici, fara spovedania pacatelor si fara dezlegarea de la duhovnic, deoarece “toti multe gresim”. (Iacob 3, 2)
“Luati Duh Sfânt, carora le veti ierta pacatele se vor ierta si carora le veti tine, tinute vor fi “ (Ioan 20, 23), Sfânta Scriptura ne arata de asemenea ca pacatul aduce moarte (Iacob 1, 15) si ca “nimic necurat nu va intra în Împaratia lui Dumnezeu”.
Pacatosii, prin spovedanie si pocainta, întorc mânia cea dreapta a lui Dumnezeu si capata mântuirea sufletelor. Cel mai mare pacatos, daca pe patul de moarte se spovedeste, plângând amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împartasit.
Sufletul nostru în toata clipa greseste lui Dumnezeu, de aceea trebuie sa avem convingerea ca nu exista clipa când nu mâniem pe Dumnezeu, ori cu gândul, ori cu cuvântul, ori cu fapta, ori cu voie, ori fara voie, ori cu stiinta, ori cu nestiinta. Si pentru ca nu este clipa când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este clipa când nu avem nevoie de ajutorul Lui. De aceea ne spune Scriptura, la Solomon: “Cela ce se încrede în sine, va cadea, cadere jalnica”. Fiecare sa fie paznic pentru el si sa-si aduca aminte ca îngerul Domnului este permanent lânga dânsul.
Sfântul Ioan Gura de Aur, în cartea numita Putul, ne îndeamna: “De este cu putinta, o, crestine, si-n fiecare ceas sa te spovedesti”.
Pentru smerenie si pentru ca omul sa nu uite neputintele lui, cu care a suparat pe Dumnezeu, Sfântul Nicodim Aghioritul spune: O data pe an, în Postul Mare, este bine sa faci spovedanie generala (din copilarie pâna în prezent). Ne va ajuta mult sa ne aducem aminte pacatele, pentru ca noi ne marturisim, dar dracul ne face sa uitam pacatele noastre cu care am mâniat pe Dumnezeu.
Este absolut recomandabil ca cel putin o data în viata sa cautam un duhovnic bun si iscusit si sa ne spovedim din copilarie pâna la momentul Spovedaniei.
În situatia când, în parohie avem un duhovnic de care suntem nemultumiti, va trebui:
Ø sa ne rugam lui Dumnezeu pentru el, de cel putin doua ori pe zi, zicând “Doamne, lumineaza-l, întareste-l si povatuieste-l spre calea cea buna pe parintele nostru pentru a ne putea mântui împreuna”;
Ø sa ne rugam pentru duhovnic înainte de a merge la Spovedanie. Nu trebuie sa asteptam un raspuns sau un sfat bun de la duhovnic si sa stam cu mâinile în sold, ci trebuie, în primul rând, sa-l ajutam pentru a ne putea ajuta. Sa ne rugam zicând: “Doamne, pune în mintea si în gura duhovnicului meu raspunsul care îmi este de folos”. Daca nu ne vom ruga, vom primi un raspuns mai mult omenesc. Acel raspuns obiectiv, divin si folositor vine doar datorita starii sufletesti a penitentului (crestinului), a credintei sale, pentru ca prin glasul duhovnicului ne vorbeste însusi Dumnezeu.
Când ajungem în fata duhovnicului la Scaunul marturisirii trebuie sa cerem sfaturi pentru viata: “Mântuirea sta întru mult sfat” spune Sfânta Scriptura sau “Cine vrea sa se mântuiasca cu întrebarea sa calatoreasca” spun Sfintii Parinti în Pateric. De aceea, tot timpul, în viata sa nu facem nimic fara sfatul duhovnicului. Daca vom întreba întru smerenie, vom avea protectia Duhului Sfânt. Întrebarile în duh la scaunul marturisirii sunt foarte importante pentru ca putem, cu mila lui Dumnezeu, sa obtinem un raspuns de disciplinare a vietii. Daca Dumnezeu vede ca-l întrebam cu toata sinceritatea si cainta, nu numai ca ne da raspunsul adevarat, ci ne da si puterea de a-l realiza.
O situatie delicata pentru duhovnici poate fi atunci când preotii, la botezul copiilor, din diverse motive (oboseala, graba etc.), n-au facut bine lepadarile de satana - “Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui...” sau poate nici Botezul, vrajmasul gasind portita si intra înapoi în inima copilului. În acest sens în pravila sta scris: “Copiii care se îmbolnavesc – si, uneori, nu se îmbolnavesc când sunt mici, ci când sunt mari - îi ia vrajmasul în primire, ca preotul n-a bagat de seama si n-a citit toate dezlegarile de satana”. Terapeutica consta în repetarea dezlegarilor de satana 10 zile la rând, dupa Sfânta Liturghie, perioada care trebuie sa fie precedata de rugaciune, postul si spovedania din copilarie a întregii familii.
Pacatele pe care le-a cunoscut omul ca sunt pacate si le-a marturisit la duhovnic si i-a parut rau si a facut canon pentru ele se iarta. Iar acelea pe care omul nu le-a stiut ca sunt pacate sau le-a uitat, nu din rea vointa, ci din neputinta, acelea se acopera din mila lui Dumnezeu, ca altfel nici un suflet nu ar ajunge în Rai.
“Fericiti carora li s-au iertat faradelegile si carora li s-au acoperit pacatele”.CUVÂNT DESPRE POCAINTA SI FALSA POCAINTA
“Faceti roade vrednice de pocainta”. (Matei 3,8)
Dorim în continuare sa zabovim asupra termenului “pocainta” pe care dorim sa-l lamurim în lumina Bisericii Ortodoxe. Vom pleca în dezbaterea sa de la cuvântul cainta. Fiecare dintre noi, când înfaptuim în viata noastra actiuni mai mult sau mai putin constiente, dupa unele ne simtim bine, iar dupa altele avem mustrari de constiinta, simtim ca am încalcat ceva, devenind nelinistiti si începem sa ne caim (sa ne para rau) de ceea ce am facut.
În orice act pe care îl savârsim în viata, daca ne simtim linistiti, este dupa Dumnezeu, iar daca nu ne simtim linistiti, ci avem mustrari de constiinta, producându-ne cainta, este de la opusul lui Dumnezeu, de la diavol si acest act trebuie evitat si depasit.
Aceasta cainta pe care o simtim în urma unui act, ne face sa credem ca am încalcat ceva, am calcat peste ceva divin care este în noi, am calcat porunca lui Dumnezeu si am facut un pacat.
O persoana, daca greseste de mai multe ori, simte la început mustrare de constiinta si cainta, însa daca nu se opreste si merge mai departe în greseli, la un moment dat, i se stinge simtirea, se departeaza divinul din el, cade în nesimtire spirituala, asa cum spune psalmistul: “Omul în cinste fiind n-a priceput si s-a alaturat dobitoacelor celor fara de minte”... (Ps. 48, 21)
Însa, o persoana care, chiar daca a gresit de mai multe ori, dar de fiecare data se caieste si plânge pentru ceea ce a facut, la un moment dat se opreste de a face acte necuviincioase, ce-i produc cainta si mustrare de constiinta, traieste de acum înainte într-o continua cainta. Acum, acea “cainta continua si staruitoare” se transforma în “pocainta”. Omul se pocaieste de tot ce a facut rau în viata, îsi da seama de greselile facute si încearca o contrabalansare a lor cu o viata nobila, cu o viata receptiva la chemarea la pocainta pe care ne-o face Dumnezeu.
Pocainta nu înseamna numai parasirea pacatelor, ci si o lucrare continua în virtuti, pentru contrabalansarea pacatelor si depasirea lor.
Pocainta nu înseamna aderarea la o secta, ca apoi sa se spuna: m-am mântuit. Pocainta nu are sfârsit, nu are hotar. Adevarata este acea pocainta care se afla într-un continuu progres pâna în clipa mortii.
Referitor la “pocainta”, putem cadea în doua extreme:
a) Se poate zice: “Ma pocaiesc la batrânete!”; În primul rând, nu stim daca ajungem la batrânete, putem în orice clipa sa ne stingem. În al doilea rând, aceleasi preocupari pe care le are omul la tinerete, le are si la batrânete. Este foarte greu sa te schimbi dintr-o data. Schimbarea trebuie sa o începem de atunci când ne dam seama ca trebuie sa facem o asemenea schimbare. Puterea pentru realizarea ei o avem mai mare la tinerete decât la batrânete, pentru ca atunci, ori este slabita, ori nu o mai avem deloc.
Deci pocainta trebuie sa o primim în acel moment când suntem constienti de valoarea ei si trebuie sa cautam sa-i gasim adevarata valoare tot timpul.
b) A doua extrema, în care putem cadea, este ignorarea totala a pocaintei, zicând: Pocainta este pentru calugari sau preoti. Aici iarasi este o mare greseala, deoarece toti suntem oameni, toti avem aceleasi legi ale firii si toti suntem raspunzatori înaintea lui Dumnezeu ca persoane umane. Nu exista om care sa nu greseasca, toti gresim (I Ioan 1, 8), însa, nu toti ne caim sau - mai mult - nu toti ne pocaim. Dupa cum în fiecare om exista slabiciunea de a gresi, tot asa exista în fiecare om puterea de îndreptare. Si sfintii au gresit. Unii au gresit putin, dar s-au pocait foarte mult. Altii au gresit mai mult, dar si pocainta lor a fost foarte mare, încât au reusit contrabalansarea si depasirea greselilor cu fapte bune si virtuti. Greselile le facem permanent cu gândul si cu toate simturile: cu vederea, cu auzul, cu pipaitul etc. si, deci, nimeni nu este scutit de a gresi.
Exemplele clasice de pocainta sunt sfintii, pe ei trebuie sa-i urmam, caci ne arata drumul clar spre Dumnezeu; nu trebuie sa bâjbâim singuri.
Falsa pocainta este atunci când cineva adera la o secta si începe sa se laude si sa se socoteasca “pocait” si “mântuit”. Sau atunci când cineva încearca sa faca un bine, respectiv sa posteasca mai mult, sa se roage mai mult etc. si în acelasi timp divulga si se lauda. Prin lauda si mândrie pierde tot. Adevarata pocainta este când omul înainteaza în bine stiind numai el, duhovnicul si Dumnezeu.
În Biserica noastra crestina ortodoxa deosebim trei feluri de pocainta:
a) pocainta ca “Taina” sau “Spovedania”, în care omul se pocaieste de ceea ce a facut, marturisindu-si pacatele preotului si acesta îl dezleaga de ele;
b) pocainta ca “virtute” poate sa fie de moment, însa poate sa fie si continua, în toata viata omului;
c) mai exista si pocainta ca stare continua. La pocainta ca stare continua au ajuns Sfintii lui Dumnezeu, carora toata viata le-a fost o urcare continua în virtute, datorita umilintei în dragostea lui Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos vrea, mai ales, de la noi acte interioare: mila, dragoste, cainta din tot sufletul.“Mila voiesc, iar nu jertfa”. El vrea sa-I aducem ca jertfa inima noastra curata, înfrânta si smerita. Are nevoie sa ne modelam inima, sa devenim buni, iertatori, asemenea unui copil nevinovat. Aceasta este pocainta crestina, facuta nu din frica de pedeapsa, ci din frica de a nu pierde pe Dumnezeu, de a nu pierde fericirea vesnica.
Credinta trebuie sa fie o traire personala, sa o primim de buna voie, aproape sa intre ea singura si sa lucreze în noi, nu sa ne fie impusa. Sau daca ne pocaim si facem câtiva pasi în bine, trebuie sa-i facem cât mai discret, sa nu observe aproapele nostru. Sa rugam deci pe bunul Dumnezeu sa ne dea tuturor pocainta cea adevarata în Duhul Sfânt. AMIN !
sursa-Învataminte de folos la Taina Spovedaniei:
marți, 14 iulie 2009
Fara Tine, Doamne, nu sunt nimic în aceasta lume. Prin urmare, fara Tine, ce-as putea fi în vesnicie?(Fer.Augustin)
Bogatul nemilostiv
Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro
Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti! (Luca XIV, 25)
Frati crestini,
Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar este bine cunoscuta. Bogatul, lacom si zgarcit, petrece si se veseleste zilnic dezmierdandu-si trupul cu cantece, bauturi si mancaruri alese, in timp ce saracul, plin de bube si flamand, sufera la usa lui.
Predica Mantuitorul nostru Iisus Hristos incepuse sa capteze multimile din toate partile Palestinei. Se raspandise pretutindeni zvonul ca un om nemaiintalnit face minuni; vindeca tot felul de dureri, tamaduieste neputintele si vorbeste intr-un chip atat de minunat cum n-a mai vorbit nimeni pana acum. Toata lumea alerga sa-i vada chipul stralucitor si sa-i asculte cuvantul fermecator.
Intr-una din zile pe cand era inconjurat de multime multa de ascultatori intre care erau oameni bogati si puternici ai zilei care-L priveau din inaltimea situatiei lor cu un fel de mandrie personala, precum si multi saraci, amarati si necajiti, Mantuitorul zugraveste prin cuvinte minunate, tabloul vietii unui bogat si a unui sarac, tabloul bogatiei, al maririi si confortului si tabloul saraciei, al necazurilor si suferintelor. Iata deci, doua vieti, doua trairi deosebite foarte mult intre ele. Blandul Iisus incepe a vorbi cu glas rar si dulce:
- Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vizon, veselindu-se, in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui.
Tablourile acestea ne impresioneaza puternic si cred ca nici cea mai impietrita inima omeneasca nu poate sa ramana nesimtitoare fata de nenorocirea si mizeria in care se zbatea saracul Lazar. Dar iata ca intr-o zi a murit saracul si sufletul lui a fost luat de ingeri si dus in gradina raiului in sanul lui Avraam. Moare si cel bogat iar demonii il duc in flacarile iadului.
Iata deci un sarac proslavit in cer si un bogat ingropat in iad; un sarac in mainile ingerilor si un bogat in ghearele demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogati si o mare ingamfare pentru cei saraci. Aceasta s-ar parea la prima vedere, dar lucrurile nu stau asa.
Daca sunt bogati in iad, fara indoiala ca sunt si saraci si daca sunt saraci in cer, negresit ca sunt si bogati. Sa nu cautam in alta parte dovada decat in Sfanta Evanghelie de astazi. Vedem pe saracul Lazar dispretuit, flamand si gol, cum ingerii l-au dus in sanul lui Avraam, care a fost un om bogat, ca stim din istoria sfanta a Vechiului Testament ca acest slavit patriarh avea cirezi de vite si mari bogatii cand a trait pe pamant.
Iata dar in imparatia cerului un bogat si un sarac. Aceasta o spun ca cei saraci sa nu osandeasca pe cei bogati, iar cei bogati sa nu piarda nadejdea in mantuirea lor. Dar trebuie sa recunoastem ca bogatia este o mare piedica pentru mantuirea sufletului. Insusi Mantuitorul zice: “Cat de anevoie vor intra in imparatia cerului cei ce au avutii!” Mai usor se mantuieste cel sarac, cel lipsit, fiindca nadejdea lui este intemeiata pe Imparatia cerului, pe fericirea vesnica a raiului. El are mintea mai luminata si vede cum cu fiecare zi ce trece din viata lui, se apropie de gradina fericirii vesnice. De aceea nadejdea lui este intemeiata si nu pune nici un pret pe lumea aceasta trecatoare.
Dar au fost si bogati care s-au mantuit, caci au folosit banii si averea pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele aproapelui. Asa au facut ei biserici si manastiri intru slava lui Dumnezeu, au facut spitale, scoli si orfelinate, pentru binele aproapelui. Altii au scris carti si le-au impartit gratuit pentru luminarea poporului. Toti acesti oameni bogati, care au facut o multime de fapte bune, Dumnezeu i-a numarat cu Avraam, Isaac si Iacov, in Imparatia cereasca.
Doua lucruri sunt pe care le imparte Dumnezeu oamenilor in aceasta lume: Harul Sau si bunurile vremelnice. Prin Harul Sfant pe care-l primim prin Sfanta Biserica si Sfintele Taine, Dumnezeu se ingrijeste de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le da pentru trebuintele trupului.
Prin urmare, nu ne este iertat sa nu deschidem ochii la nevoile si necazurile aproapelui nostru, pentru ca daca avem, nu de la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat intelepciune si sanatate si tot El ne-a inzestrat cu daruri nenumarate. De aceea nu sunt ale noastre si trebuie sa le dam mai departe aproapelui nostru.
Poate fiecare dintre noi intalnim un Lazar plin de bube sufletesti si trupesti. Sa nu facem ca bogatul din Evanghelia de astazi care nu vede nimic din cauza orbirii desfatarilor, a petrecerilor si luxului. Mare facere de bine e sa stai la capataiul unui bolnav si mare mangaiere simte acesta cand vii cu un cuvant de incurajare. Caci omului cazut in dureri i se spulbera nadejdea si de aceea trebuie sa mergem acolo unde este durerea si suferinta, sa-i cautam noi, caci aceasta este fapta cea ingereasca si crestineasca.
Bogatul din Evanghelia de astazi s-a dus in flacarile iadului pentru nepasarea lui, pentru impietrirea inimii la suferinta lui Lazar cel gol, nemancat si bolnav, de la usa casei lui. Aceasta impietrire si nemilostivire i s-a nascut din mandrie, din gatelile si zorzoanele pe care le punea pe el. Sfanta Evanghelie ne spune mai departe, ca bogatul fiind in flacarile iadului si vazand pe Lazar fericit, a rugat pe parintele Avraam ca sa-i fie mila de el si sa trimita pe Lazar sa-si inmoaie varful degetelor in apa si sa-i racoreasca limba caci grozav se chinuieste in vapaia aceea.
Groaznic trebuie sa fie focul iadului si grozava suferinta celor ce ajung acolo in acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a raspuns: “Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti”.
Asadar, la ce i-a folosit bogatului putinele zile pe care le-a trait in desfatari si chefuri, in betii si lacomii? La ce i-a folosit mandria vietii acesteia, slava cea desarta a lumii, daca a castigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat intr-o clipa si cele ce nu-i venea sa creada cand i se spunea, le-a vazut, dar acum e prea tarziu.
Asa sunt multi ingamfati si necredinciosi, care daca incepi sa le spui ceva despre Dumnezeu si suflet, te intrerup caci nu pot suferi nici sa auda de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atatia care si-au pus toata nadejdea in viata si fericirea aceasta trecatoare, care zic ca aici este raiul si iadul si daca ai bani si avere esti in rai, iar de nu le ai, esti in iad. Asa sunt multi care si-au pus nadejdea in lucrurile acestea trecatoare.
Astfel povestea un preot ca avea un prieten ce traia intr-o splendida situatie materiala. Locuia intr-un palat inconjurat de o gradina ca un adevarat paradis. Am incercat, zicea preotul, sa vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu si despre cele sufletesti, dar acesta ma intrerupse cu alte cuvinte, graindu-mi cu sfidare: “Dragul meu, mie in zadar imi vorbesti despre aceste lucruri, caci raiul meu iata-l, acesta este!” - si-mi arata casa si gradina cea frumoasa.
Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbari grozave! Gradina era uscata, prapadita, casele ruinate, iar prietenul meu zacea bolnav de aproape patru ani. Un copil ii murise inecat, fata esuase in casatoria ei, iar tatal se imbolnavise de suparare. Mai avea o fata pe care am auzit-o intrebandu-si parintele bolnav: “Tata draga, eu merg pana in oras, ce-ai dori sa-ti aduc de acolo?” Chinuit de boala batranul raspunse: “Un streang sa-mi aduci, un streang sa-mi termin zilele, caci nu mai pot”.
Iata deci ca in decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevarat iad. Asa este cu raiul acesta vremelnic, pamantesc; umbra si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cati nu sunt care prin casatorie si-au agonisit de toate, si-au vazut multe visuri implinite cu ei si copiii lor si au ajuns fericiti. Totul a mers bine pana la o vreme, dar deodata ca din senin au cazut in mari nenorociri. Casatoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite accidente, boli, a intrat moartea si in scurt timp s-a terminat cu raiul lor.
Asa este fericirea aceasta scurta, ca un vis frumos, iar dupa ce te trezesti din el nu mai ramane nimic, nici nu-ti mai aduci aminte exact cum a fost visul. De aceea primii crestini si toti sfintii nu puneau nici un pret pe fericirea pamanteasca si renuntau la toate chiar si la viata aceasta ca s-o castige pe cea vesnica, fiindca ei credeau cu adevarat in nemurirea sufletului, nu numai asa de forma cum cred unii si cum a crezut si bogatul din Evanghelia de astazi.
Esenta invataturii din pilda Sfintei Evanghelii de astazi este existenta sufletului si nemurirea lui. Vedem cum Lazar a lasat aici trupul cel buburos si flamand cu care a suferit, iar sufletul lui s-a dus in fericirea din rai. Vedem cum si bogatul a lasat trupul cel imbuibat, distrat, imbracat si impodobit, tot aici in lume intr-o groapa spre mancarea viermilor, in timp ce sufletul lui a fost dus de catre demoni in flacarile iadului. De acolo din foc, Dumnezeu a voit sa-l vada el, bogatul, pe Lazar fericit si nu asa cum il stia el flamand, fara putinta de a se infrupta nici din faramiturile de la masa lui.
Religia crestina si intreaga cultura a omenirii se intemeiaza pe aceste doua adevaruri mari: nemurirea sufletelor si invierea trupurilor. Amandoua sunt adevaruri chinuitoare si intrebari care au muncit mintea si constiinta oamenilor. Este suflet in trup si viata dupa moarte?
La intrebarea aceasta necredinciosii raspund scurt: Nu! Nepasatorii care nu se cutremura de nimic raspund: O fi, n-o fi! Indoielnicii, bazati pe indoiala altora, raspund si ei: Poate da, poate nu! Dar crestinii adevarati marturisesc hotarati: DA! Sufletul exista liber si nemuritor.
Despre nemurirea sufletului ne incredinteaza Sfanta Scriptura chiar de la inceput. In Cartea Facerii se spune ca omul a fost facut de Dumnezeu cu trup din pamant si cu suflet viu. Cand moare, trupul se intoarce in pamantul din care a fost luat, iar sufletul se intoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de Dumnezeu, scanteie din dumnezeire, nemuritor, care pretuieste mai mult decat valoarea lumii intregi. Nu ne putem inchipui religie crestina fara credinta in suflet a vietii fara moarte.
Crestinul are religia invierii si Evanghelia nemuririi. Invataturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigura fericirea vesnica. Chiar pilda bogatului si saracului Lazar de astazi, ne arata clar ca exista suflet si viata vesnica, fericita pentru cei drepti. In ce priveste pe cei rai, nici sufletele lor nu mor, ci traiesc vesnic, dar se chinuiesc in iad. Existenta sufletelor si nemurirea lor este dovedita si garantata de Mantuitorul, caci dupa ce a inviat pe altii El insusi a inviat.
Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici si este inzestrat cu functiuni si puteri nemateriale. El are ratiune, vointa si sentiment. Sufletul se foloseste de trup ca de un instrument asa cum se foloseste artistul de vioara ca sa cante melodiile ce-i plac. Dupa cum pasarile calatoare se conduc dupa instinct si pleaca spre tarile calde, tot asa ne spune si noua inima ca suntem nemuritori si trebuie sa plecam de aici intr-o alta lume, in alta patrie vesnica. Sufletul se intoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel calator ars de sete.
Multi crestini sfinti si-au cunoscut ora plecarii lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice: “Ne-ai facut pentru Tine Doamne si nelinistit este sufletul nostru, pana ce se va odihni in Tine”. Asadar exista suflet si este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu, locuinta din cer dupa care suspinam. Fara suflet am fi calatori fara tinta, pacatosi fara mantuire si muritori fara speranta. Daca n-am avea suflet, am fi niste fapturi care n-am sti ce rost avem in viata; n-am sti de unde venim si unde mergem dupa moarte. Dar prin suflet simtim, cunoastem si asteptam cu incredere.
Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi, ingrozit de chinurile iadului roaga pe parintele Avraam sa trimita pe Lazar acasa la tatal sau, ca mai are cinci frati, sa le spuna si lor chinul lui, sa-i invete credinta ca sa nu vina si ei tot acolo la el in iad. Avraam le-a raspuns: “Au pe Moise si pe prooroci, sa asculte de ei!” Dar bogatul a zis: “Nu, parinte Avraam, ci daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai”.
Iata deci cum bogatul se ingrijeste de fratii lui, ii e mila de ei, dar cat a fost in viata nu l-a interesat. El ar fi vrut ca Lazar sa invieze, ca astfel fratii lui vazand un mort inviat sa creada cu adevarat ca exista suflet si sa se intoarca la credinta. Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit si noi la unii necredinciosi care zic ca n-a venit nimeni de dincolo si daca ar invia cineva poate ar crede si ei.
Acesti necredinciosi insa n-ar crede chiar daca ar invia si mortii dupa cum nici evreii n-au crezut atunci cand Mantuitorul a inviat pe fiica lui Iair, pe fiul vaduvei din Nain sau pe Lazar cel mort de patru zile. In loc sa ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit si rastignit pe cruce. In timpul rastignirii Dumnezeu a facut ceva si mai mult, caci a inviat pe multi morti din mormintele lor, dupa cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin Ierusalim si vorbeau cu prietenii lor, spunandu-le ce au vazut pe dincolo. Toate acestea se pastreaza in Sfanta Traditie si astazi, dar necredinciosii evrei au ramas tot impietriti si inraiti la inima, fiindca duhurile necurate intrasera in ei. Cerul se intunecase, pamantul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau si nu simteau nimic.
Iata asa se intampla cu cei care se leapada de Dumnezeu, devin nesimtitori si nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin numai de forma la biserica, nu cu scopul bine intemeiat de a-si mantui sufletul si de a pune la inima Cuvantul lui Dumnezeu. Acestora, spune Sfanta Scriptura, ca li se propovaduieste ca sa le fie de marturie la ziua judecatii si sa nu zica ca nu le-a spus nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor in ziua acea mare atatea pilde si predici, atatea invataturi si minuni pe care ni le-a aratat Dumnezeu, iar noi sa fi ramas tot in pacat, tot in necredinta pana la moarte.
Sfanta Carte ne spune ca in cele din urma lumea va fi necredincioasa si nestatornica, fiindca nu cauta Imparatia lui Dumnezeu, ci numai placerile lumesti si trecatoare ale acestei vieti ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi. Unora poti sa le spui orice le-ai spune; poate sa se rastoarne pamantul, pot sa invieze mortii, ei nu vor alt rai, nu vor alta viata vesnica, ci o vor pe aceasta vremelnica, raiul acesta care se spulbera fara nici un folos.
Toata lumea vrea sa traiasca pe lumea aceasta ca intr-un adevarat rai, dar nu se poate fiindca bucuriile trupesti sunt fara de folos sufletului si chiar trupului. Cati nu s-au lacomit in mancaruri si bauturi, distrugandu-si trupul si sufletul?! Numai un om cumpatat poate sa guste mai multi ani din bucuriile pamantesti si tot se sfarseste, caci viata aceasta trebuie s-o lasam sa dam pamantului trupul si sufletul cerului care ni l-a dat.
In legatura cu raiul acesta pamantesc, mi-aduc aminte de o istorioara unde se spune ca o vulpe a vazut o gradina incarcata cu toate bunatatile, dar gradina era imprejmuita de jur imprejur cu un gard de zid inalt, iar vulpea nu putea sari. Umbland ea de jur imprejurul gradinii, vazu o spartura in gard, dar era prea ingusta ca sa se poata strecura prin ea. Tot gandindu-se si judecandu-se ce sa faca isi zise: stiu ce voi face, voi rabda cateva zile de foame, voi slabi si atunci voi putea intra cu usurinta. Zis si facut. Dupa trei zile de foame vulpea se strecura si intra in gradina, apoi incepu sa manance cu lacomie.
Dupa cateva zile isi aduce aminte ca trebuie sa iasa. Insa acum alt necaz, ca se ingrasase si nu mai putea patrunde pe unde intrase. Ce-i de facut? N-am cum sa scap de aici, zise vulpea, decat sa fac iarasi foamea ca sa slabesc. Rabda iarasi trei zile si slabind se strecura afara. Cand se vazu scapata, privind spre gradina zise: “Frumoasa mai esti tu gradina si dulci sunt roadele tale, dar ce folos am avut eu? Cat am mancat, atat am rabdat si cum am intrat, asa am iesit!”
Ce istorioara plina de inteles sufletesc, frati crestini! Asa se intampla si cu noi, caci cum am intrat in lumea aceasta, asa vom iesi din ea si nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cat de dulci sunt roadele si amagirile tale, dar ce folos ne ramane noua din ele?! De cate ori nu am vazut poate pe cineva gras, frumos, voinic si tare, iar dupa o vreme in urma unei boli aceeasi persoana o vezi slabita, uscata si de nerecunoscut.
Asa e viata aceasta trecatoare si daca nu ne ingrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astazi si saracul Lazar inchipuie trupul si sufletul omului. Trupul este bogatul care se lafaie in bunatati si-si face toate voile si placerile sale, caci fiecare are grija mai mult de acest bogat, de trup. Toata ziua si toata noaptea alearga pentru el.
Saracul Lazar inchipuie sufletul care sta plin de bube, slabit si nemancat, bolnav si parasit la usa trupului. Bubele sunt patimile si viciile cele rele lipite de suflet si de trup, iar cainii sunt demonii carora le place sa linga patimile si sa adanceasca ranile.
Sa ne fie mila de Lazar - de sufletul nostru - si sa incepem cu mai multa staruinta sa-l hranim, sa-l adapam, sa-l spalam de rani si sa-l ingrijim. Cat mai bine sa-l ingrijim ca ne va cere Domnul Hristos socoteala de el. Hrana, bautura si ingrijirea sufletului le constituie Cuvantul lui Dumnezeu, rugaciunile, cantarile, predicile si citirea sfintelor carti religioase ortodoxe. Ranile pacatelor se spala cu lacrimi prin pocainta sincera si se ung cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii catre toti lipsitii sufletesti si trupesti, ca sa aflam si noi mila in ziua judecatii.
Sa fim gata si noi, spalati si curatati de toate bubele, de toate pacatele noastre, ca numai asa vom putea intra si noi in sanul parintelui Avraam, in gradina fericirii.
Rugaciune
Doamne Dumnezeul nostru, Parinte al indurarilor si al milostivirii, trimite harul Tau cel ceresc peste noi ca sa deschida urechile noastre, sa patrunda cuvantul Tau in inimile noastre si sa ne faca sa intelegem voia Ta, ca sa ne intoarcem la Tine, mai inainte de a veni sfarsitul nostru, ca atunci sa fim gasiti pe drumul cel bun al credintei si sa ne iei si pe noi si sa ne duci la locul cel fericit, in sanul parintelui Avraam, cu toti sfintii Tai. Amin.
Bogatul nemilostiv
Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro
Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti! (Luca XIV, 25)
Frati crestini,
Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar este bine cunoscuta. Bogatul, lacom si zgarcit, petrece si se veseleste zilnic dezmierdandu-si trupul cu cantece, bauturi si mancaruri alese, in timp ce saracul, plin de bube si flamand, sufera la usa lui.
Predica Mantuitorul nostru Iisus Hristos incepuse sa capteze multimile din toate partile Palestinei. Se raspandise pretutindeni zvonul ca un om nemaiintalnit face minuni; vindeca tot felul de dureri, tamaduieste neputintele si vorbeste intr-un chip atat de minunat cum n-a mai vorbit nimeni pana acum. Toata lumea alerga sa-i vada chipul stralucitor si sa-i asculte cuvantul fermecator.
Intr-una din zile pe cand era inconjurat de multime multa de ascultatori intre care erau oameni bogati si puternici ai zilei care-L priveau din inaltimea situatiei lor cu un fel de mandrie personala, precum si multi saraci, amarati si necajiti, Mantuitorul zugraveste prin cuvinte minunate, tabloul vietii unui bogat si a unui sarac, tabloul bogatiei, al maririi si confortului si tabloul saraciei, al necazurilor si suferintelor. Iata deci, doua vieti, doua trairi deosebite foarte mult intre ele. Blandul Iisus incepe a vorbi cu glas rar si dulce:
- Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vizon, veselindu-se, in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui.
Tablourile acestea ne impresioneaza puternic si cred ca nici cea mai impietrita inima omeneasca nu poate sa ramana nesimtitoare fata de nenorocirea si mizeria in care se zbatea saracul Lazar. Dar iata ca intr-o zi a murit saracul si sufletul lui a fost luat de ingeri si dus in gradina raiului in sanul lui Avraam. Moare si cel bogat iar demonii il duc in flacarile iadului.
Iata deci un sarac proslavit in cer si un bogat ingropat in iad; un sarac in mainile ingerilor si un bogat in ghearele demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogati si o mare ingamfare pentru cei saraci. Aceasta s-ar parea la prima vedere, dar lucrurile nu stau asa.
Daca sunt bogati in iad, fara indoiala ca sunt si saraci si daca sunt saraci in cer, negresit ca sunt si bogati. Sa nu cautam in alta parte dovada decat in Sfanta Evanghelie de astazi. Vedem pe saracul Lazar dispretuit, flamand si gol, cum ingerii l-au dus in sanul lui Avraam, care a fost un om bogat, ca stim din istoria sfanta a Vechiului Testament ca acest slavit patriarh avea cirezi de vite si mari bogatii cand a trait pe pamant.
Iata dar in imparatia cerului un bogat si un sarac. Aceasta o spun ca cei saraci sa nu osandeasca pe cei bogati, iar cei bogati sa nu piarda nadejdea in mantuirea lor. Dar trebuie sa recunoastem ca bogatia este o mare piedica pentru mantuirea sufletului. Insusi Mantuitorul zice: “Cat de anevoie vor intra in imparatia cerului cei ce au avutii!” Mai usor se mantuieste cel sarac, cel lipsit, fiindca nadejdea lui este intemeiata pe Imparatia cerului, pe fericirea vesnica a raiului. El are mintea mai luminata si vede cum cu fiecare zi ce trece din viata lui, se apropie de gradina fericirii vesnice. De aceea nadejdea lui este intemeiata si nu pune nici un pret pe lumea aceasta trecatoare.
Dar au fost si bogati care s-au mantuit, caci au folosit banii si averea pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele aproapelui. Asa au facut ei biserici si manastiri intru slava lui Dumnezeu, au facut spitale, scoli si orfelinate, pentru binele aproapelui. Altii au scris carti si le-au impartit gratuit pentru luminarea poporului. Toti acesti oameni bogati, care au facut o multime de fapte bune, Dumnezeu i-a numarat cu Avraam, Isaac si Iacov, in Imparatia cereasca.
Doua lucruri sunt pe care le imparte Dumnezeu oamenilor in aceasta lume: Harul Sau si bunurile vremelnice. Prin Harul Sfant pe care-l primim prin Sfanta Biserica si Sfintele Taine, Dumnezeu se ingrijeste de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le da pentru trebuintele trupului.
Prin urmare, nu ne este iertat sa nu deschidem ochii la nevoile si necazurile aproapelui nostru, pentru ca daca avem, nu de la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat intelepciune si sanatate si tot El ne-a inzestrat cu daruri nenumarate. De aceea nu sunt ale noastre si trebuie sa le dam mai departe aproapelui nostru.
Poate fiecare dintre noi intalnim un Lazar plin de bube sufletesti si trupesti. Sa nu facem ca bogatul din Evanghelia de astazi care nu vede nimic din cauza orbirii desfatarilor, a petrecerilor si luxului. Mare facere de bine e sa stai la capataiul unui bolnav si mare mangaiere simte acesta cand vii cu un cuvant de incurajare. Caci omului cazut in dureri i se spulbera nadejdea si de aceea trebuie sa mergem acolo unde este durerea si suferinta, sa-i cautam noi, caci aceasta este fapta cea ingereasca si crestineasca.
Bogatul din Evanghelia de astazi s-a dus in flacarile iadului pentru nepasarea lui, pentru impietrirea inimii la suferinta lui Lazar cel gol, nemancat si bolnav, de la usa casei lui. Aceasta impietrire si nemilostivire i s-a nascut din mandrie, din gatelile si zorzoanele pe care le punea pe el. Sfanta Evanghelie ne spune mai departe, ca bogatul fiind in flacarile iadului si vazand pe Lazar fericit, a rugat pe parintele Avraam ca sa-i fie mila de el si sa trimita pe Lazar sa-si inmoaie varful degetelor in apa si sa-i racoreasca limba caci grozav se chinuieste in vapaia aceea.
Groaznic trebuie sa fie focul iadului si grozava suferinta celor ce ajung acolo in acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a raspuns: “Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti”.
Asadar, la ce i-a folosit bogatului putinele zile pe care le-a trait in desfatari si chefuri, in betii si lacomii? La ce i-a folosit mandria vietii acesteia, slava cea desarta a lumii, daca a castigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat intr-o clipa si cele ce nu-i venea sa creada cand i se spunea, le-a vazut, dar acum e prea tarziu.
Asa sunt multi ingamfati si necredinciosi, care daca incepi sa le spui ceva despre Dumnezeu si suflet, te intrerup caci nu pot suferi nici sa auda de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atatia care si-au pus toata nadejdea in viata si fericirea aceasta trecatoare, care zic ca aici este raiul si iadul si daca ai bani si avere esti in rai, iar de nu le ai, esti in iad. Asa sunt multi care si-au pus nadejdea in lucrurile acestea trecatoare.
Astfel povestea un preot ca avea un prieten ce traia intr-o splendida situatie materiala. Locuia intr-un palat inconjurat de o gradina ca un adevarat paradis. Am incercat, zicea preotul, sa vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu si despre cele sufletesti, dar acesta ma intrerupse cu alte cuvinte, graindu-mi cu sfidare: “Dragul meu, mie in zadar imi vorbesti despre aceste lucruri, caci raiul meu iata-l, acesta este!” - si-mi arata casa si gradina cea frumoasa.
Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbari grozave! Gradina era uscata, prapadita, casele ruinate, iar prietenul meu zacea bolnav de aproape patru ani. Un copil ii murise inecat, fata esuase in casatoria ei, iar tatal se imbolnavise de suparare. Mai avea o fata pe care am auzit-o intrebandu-si parintele bolnav: “Tata draga, eu merg pana in oras, ce-ai dori sa-ti aduc de acolo?” Chinuit de boala batranul raspunse: “Un streang sa-mi aduci, un streang sa-mi termin zilele, caci nu mai pot”.
Iata deci ca in decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevarat iad. Asa este cu raiul acesta vremelnic, pamantesc; umbra si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cati nu sunt care prin casatorie si-au agonisit de toate, si-au vazut multe visuri implinite cu ei si copiii lor si au ajuns fericiti. Totul a mers bine pana la o vreme, dar deodata ca din senin au cazut in mari nenorociri. Casatoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite accidente, boli, a intrat moartea si in scurt timp s-a terminat cu raiul lor.
Asa este fericirea aceasta scurta, ca un vis frumos, iar dupa ce te trezesti din el nu mai ramane nimic, nici nu-ti mai aduci aminte exact cum a fost visul. De aceea primii crestini si toti sfintii nu puneau nici un pret pe fericirea pamanteasca si renuntau la toate chiar si la viata aceasta ca s-o castige pe cea vesnica, fiindca ei credeau cu adevarat in nemurirea sufletului, nu numai asa de forma cum cred unii si cum a crezut si bogatul din Evanghelia de astazi.
Esenta invataturii din pilda Sfintei Evanghelii de astazi este existenta sufletului si nemurirea lui. Vedem cum Lazar a lasat aici trupul cel buburos si flamand cu care a suferit, iar sufletul lui s-a dus in fericirea din rai. Vedem cum si bogatul a lasat trupul cel imbuibat, distrat, imbracat si impodobit, tot aici in lume intr-o groapa spre mancarea viermilor, in timp ce sufletul lui a fost dus de catre demoni in flacarile iadului. De acolo din foc, Dumnezeu a voit sa-l vada el, bogatul, pe Lazar fericit si nu asa cum il stia el flamand, fara putinta de a se infrupta nici din faramiturile de la masa lui.
Religia crestina si intreaga cultura a omenirii se intemeiaza pe aceste doua adevaruri mari: nemurirea sufletelor si invierea trupurilor. Amandoua sunt adevaruri chinuitoare si intrebari care au muncit mintea si constiinta oamenilor. Este suflet in trup si viata dupa moarte?
La intrebarea aceasta necredinciosii raspund scurt: Nu! Nepasatorii care nu se cutremura de nimic raspund: O fi, n-o fi! Indoielnicii, bazati pe indoiala altora, raspund si ei: Poate da, poate nu! Dar crestinii adevarati marturisesc hotarati: DA! Sufletul exista liber si nemuritor.
Despre nemurirea sufletului ne incredinteaza Sfanta Scriptura chiar de la inceput. In Cartea Facerii se spune ca omul a fost facut de Dumnezeu cu trup din pamant si cu suflet viu. Cand moare, trupul se intoarce in pamantul din care a fost luat, iar sufletul se intoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de Dumnezeu, scanteie din dumnezeire, nemuritor, care pretuieste mai mult decat valoarea lumii intregi. Nu ne putem inchipui religie crestina fara credinta in suflet a vietii fara moarte.
Crestinul are religia invierii si Evanghelia nemuririi. Invataturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigura fericirea vesnica. Chiar pilda bogatului si saracului Lazar de astazi, ne arata clar ca exista suflet si viata vesnica, fericita pentru cei drepti. In ce priveste pe cei rai, nici sufletele lor nu mor, ci traiesc vesnic, dar se chinuiesc in iad. Existenta sufletelor si nemurirea lor este dovedita si garantata de Mantuitorul, caci dupa ce a inviat pe altii El insusi a inviat.
Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici si este inzestrat cu functiuni si puteri nemateriale. El are ratiune, vointa si sentiment. Sufletul se foloseste de trup ca de un instrument asa cum se foloseste artistul de vioara ca sa cante melodiile ce-i plac. Dupa cum pasarile calatoare se conduc dupa instinct si pleaca spre tarile calde, tot asa ne spune si noua inima ca suntem nemuritori si trebuie sa plecam de aici intr-o alta lume, in alta patrie vesnica. Sufletul se intoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel calator ars de sete.
Multi crestini sfinti si-au cunoscut ora plecarii lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice: “Ne-ai facut pentru Tine Doamne si nelinistit este sufletul nostru, pana ce se va odihni in Tine”. Asadar exista suflet si este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu, locuinta din cer dupa care suspinam. Fara suflet am fi calatori fara tinta, pacatosi fara mantuire si muritori fara speranta. Daca n-am avea suflet, am fi niste fapturi care n-am sti ce rost avem in viata; n-am sti de unde venim si unde mergem dupa moarte. Dar prin suflet simtim, cunoastem si asteptam cu incredere.
Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi, ingrozit de chinurile iadului roaga pe parintele Avraam sa trimita pe Lazar acasa la tatal sau, ca mai are cinci frati, sa le spuna si lor chinul lui, sa-i invete credinta ca sa nu vina si ei tot acolo la el in iad. Avraam le-a raspuns: “Au pe Moise si pe prooroci, sa asculte de ei!” Dar bogatul a zis: “Nu, parinte Avraam, ci daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai”.
Iata deci cum bogatul se ingrijeste de fratii lui, ii e mila de ei, dar cat a fost in viata nu l-a interesat. El ar fi vrut ca Lazar sa invieze, ca astfel fratii lui vazand un mort inviat sa creada cu adevarat ca exista suflet si sa se intoarca la credinta. Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit si noi la unii necredinciosi care zic ca n-a venit nimeni de dincolo si daca ar invia cineva poate ar crede si ei.
Acesti necredinciosi insa n-ar crede chiar daca ar invia si mortii dupa cum nici evreii n-au crezut atunci cand Mantuitorul a inviat pe fiica lui Iair, pe fiul vaduvei din Nain sau pe Lazar cel mort de patru zile. In loc sa ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit si rastignit pe cruce. In timpul rastignirii Dumnezeu a facut ceva si mai mult, caci a inviat pe multi morti din mormintele lor, dupa cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin Ierusalim si vorbeau cu prietenii lor, spunandu-le ce au vazut pe dincolo. Toate acestea se pastreaza in Sfanta Traditie si astazi, dar necredinciosii evrei au ramas tot impietriti si inraiti la inima, fiindca duhurile necurate intrasera in ei. Cerul se intunecase, pamantul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau si nu simteau nimic.
Iata asa se intampla cu cei care se leapada de Dumnezeu, devin nesimtitori si nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin numai de forma la biserica, nu cu scopul bine intemeiat de a-si mantui sufletul si de a pune la inima Cuvantul lui Dumnezeu. Acestora, spune Sfanta Scriptura, ca li se propovaduieste ca sa le fie de marturie la ziua judecatii si sa nu zica ca nu le-a spus nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor in ziua acea mare atatea pilde si predici, atatea invataturi si minuni pe care ni le-a aratat Dumnezeu, iar noi sa fi ramas tot in pacat, tot in necredinta pana la moarte.
Sfanta Carte ne spune ca in cele din urma lumea va fi necredincioasa si nestatornica, fiindca nu cauta Imparatia lui Dumnezeu, ci numai placerile lumesti si trecatoare ale acestei vieti ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi. Unora poti sa le spui orice le-ai spune; poate sa se rastoarne pamantul, pot sa invieze mortii, ei nu vor alt rai, nu vor alta viata vesnica, ci o vor pe aceasta vremelnica, raiul acesta care se spulbera fara nici un folos.
Toata lumea vrea sa traiasca pe lumea aceasta ca intr-un adevarat rai, dar nu se poate fiindca bucuriile trupesti sunt fara de folos sufletului si chiar trupului. Cati nu s-au lacomit in mancaruri si bauturi, distrugandu-si trupul si sufletul?! Numai un om cumpatat poate sa guste mai multi ani din bucuriile pamantesti si tot se sfarseste, caci viata aceasta trebuie s-o lasam sa dam pamantului trupul si sufletul cerului care ni l-a dat.
In legatura cu raiul acesta pamantesc, mi-aduc aminte de o istorioara unde se spune ca o vulpe a vazut o gradina incarcata cu toate bunatatile, dar gradina era imprejmuita de jur imprejur cu un gard de zid inalt, iar vulpea nu putea sari. Umbland ea de jur imprejurul gradinii, vazu o spartura in gard, dar era prea ingusta ca sa se poata strecura prin ea. Tot gandindu-se si judecandu-se ce sa faca isi zise: stiu ce voi face, voi rabda cateva zile de foame, voi slabi si atunci voi putea intra cu usurinta. Zis si facut. Dupa trei zile de foame vulpea se strecura si intra in gradina, apoi incepu sa manance cu lacomie.
Dupa cateva zile isi aduce aminte ca trebuie sa iasa. Insa acum alt necaz, ca se ingrasase si nu mai putea patrunde pe unde intrase. Ce-i de facut? N-am cum sa scap de aici, zise vulpea, decat sa fac iarasi foamea ca sa slabesc. Rabda iarasi trei zile si slabind se strecura afara. Cand se vazu scapata, privind spre gradina zise: “Frumoasa mai esti tu gradina si dulci sunt roadele tale, dar ce folos am avut eu? Cat am mancat, atat am rabdat si cum am intrat, asa am iesit!”
Ce istorioara plina de inteles sufletesc, frati crestini! Asa se intampla si cu noi, caci cum am intrat in lumea aceasta, asa vom iesi din ea si nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cat de dulci sunt roadele si amagirile tale, dar ce folos ne ramane noua din ele?! De cate ori nu am vazut poate pe cineva gras, frumos, voinic si tare, iar dupa o vreme in urma unei boli aceeasi persoana o vezi slabita, uscata si de nerecunoscut.
Asa e viata aceasta trecatoare si daca nu ne ingrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astazi si saracul Lazar inchipuie trupul si sufletul omului. Trupul este bogatul care se lafaie in bunatati si-si face toate voile si placerile sale, caci fiecare are grija mai mult de acest bogat, de trup. Toata ziua si toata noaptea alearga pentru el.
Saracul Lazar inchipuie sufletul care sta plin de bube, slabit si nemancat, bolnav si parasit la usa trupului. Bubele sunt patimile si viciile cele rele lipite de suflet si de trup, iar cainii sunt demonii carora le place sa linga patimile si sa adanceasca ranile.
Sa ne fie mila de Lazar - de sufletul nostru - si sa incepem cu mai multa staruinta sa-l hranim, sa-l adapam, sa-l spalam de rani si sa-l ingrijim. Cat mai bine sa-l ingrijim ca ne va cere Domnul Hristos socoteala de el. Hrana, bautura si ingrijirea sufletului le constituie Cuvantul lui Dumnezeu, rugaciunile, cantarile, predicile si citirea sfintelor carti religioase ortodoxe. Ranile pacatelor se spala cu lacrimi prin pocainta sincera si se ung cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii catre toti lipsitii sufletesti si trupesti, ca sa aflam si noi mila in ziua judecatii.
Sa fim gata si noi, spalati si curatati de toate bubele, de toate pacatele noastre, ca numai asa vom putea intra si noi in sanul parintelui Avraam, in gradina fericirii.
Rugaciune
Doamne Dumnezeul nostru, Parinte al indurarilor si al milostivirii, trimite harul Tau cel ceresc peste noi ca sa deschida urechile noastre, sa patrunda cuvantul Tau in inimile noastre si sa ne faca sa intelegem voia Ta, ca sa ne intoarcem la Tine, mai inainte de a veni sfarsitul nostru, ca atunci sa fim gasiti pe drumul cel bun al credintei si sa ne iei si pe noi si sa ne duci la locul cel fericit, in sanul parintelui Avraam, cu toti sfintii Tai. Amin.