sâmbătă, 31 martie 2012
vineri, 30 martie 2012
Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu cu smerenie si evlavie...
....În hitonul ei cernit, Măicuţa Domnului veghează din dreapta altarului. Rar este întristată şi mustrătoare...Refugiată într-un surâs abia desenat pe buze, cu întreaga ei bunătate se revarsă asupra noastră. Privind-o te bucuri şi speri...Maica Domnului este mijlocitoare, plină de har, unică, duioasă şi grabnic-ajutătoare. Chipul ei serafic capătă străluciri aparte....Te apropii sfios în faţa icoanei Sale, te reculegi tăcut preţ de câteva minute la lumina tremurândă a candelei...La ea nu trebuie să vii cu rugăminţi şi vorbe multe, cu gesturi şi închinări teatrale... Îţi ştie prea bine necazul şi durerea de cum ai păşit în biserică şi ţi-ai ridicat gândul le ea. Trebuie doar să crezi şi să nu îţi pierzi nădejdea.
Chipul ei alungit şi fără prihană, cu ochi negri şi uşor aplecaţi spre podea, umple întreaga biserică. Privind-o te bucuri şi speri...Maica Domnului este mijlocitoare, plină de har, unică, duioasă şi grabnic-ajutătoare. Privindu-i icoana, îţi vine să-i săruţi mâinile alungite şi uşoare ca nişte aripi de înger, alintând-o cu toate numele pământului într-o sonoritate de poem mistic: Miluitoarea, Povăţuitoarea, Degrab-ascultătoarea, Împărăteasa tuturor, Doamna Îngerilor şi Acoperământul lumii....În van îţi alegi cuvinte să o descrii, căci nu dulceaţa feciorelnică a trăsăturilor, nici linia grăbit rotunjită a bărbiei contează. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu e pecetluită şi tăcută ca un suspin... Preacurata veghează...Ea este limanul şi pavăza noastră. La Ea găsim alinare, înţelegere, odihnă şi ajutor. Ea este purtătoare a rugăciunilor noastre către Cer. Fără Ea am fi pustii, orfani, rătăciţi şi fără sprijin. Zugrăvită în icoane pe lemn sau pe sticlă, Maica Domnului se arată învăluită în singura ei bogaţie: mila şi ajutorul pentru cel aflat în durere ...Din mica iconiţă pe care o ţinem la piept, sau dincolo de veşmintele ferecate în argint, Maica Domnului îşi desface braţele de la un hotar la altul al pământului şi ne cuprinde pe toţi, îndemnându-ne să îndrăznim a ne ruga icoanei Sale....( licenta -2008 ,,Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu cu smerenie si evlavie...,,)copyright@ 2008
Chipul ei alungit şi fără prihană, cu ochi negri şi uşor aplecaţi spre podea, umple întreaga biserică. Privind-o te bucuri şi speri...Maica Domnului este mijlocitoare, plină de har, unică, duioasă şi grabnic-ajutătoare. Privindu-i icoana, îţi vine să-i săruţi mâinile alungite şi uşoare ca nişte aripi de înger, alintând-o cu toate numele pământului într-o sonoritate de poem mistic: Miluitoarea, Povăţuitoarea, Degrab-ascultătoarea, Împărăteasa tuturor, Doamna Îngerilor şi Acoperământul lumii....În van îţi alegi cuvinte să o descrii, căci nu dulceaţa feciorelnică a trăsăturilor, nici linia grăbit rotunjită a bărbiei contează. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu e pecetluită şi tăcută ca un suspin... Preacurata veghează...Ea este limanul şi pavăza noastră. La Ea găsim alinare, înţelegere, odihnă şi ajutor. Ea este purtătoare a rugăciunilor noastre către Cer. Fără Ea am fi pustii, orfani, rătăciţi şi fără sprijin. Zugrăvită în icoane pe lemn sau pe sticlă, Maica Domnului se arată învăluită în singura ei bogaţie: mila şi ajutorul pentru cel aflat în durere ...Din mica iconiţă pe care o ţinem la piept, sau dincolo de veşmintele ferecate în argint, Maica Domnului îşi desface braţele de la un hotar la altul al pământului şi ne cuprinde pe toţi, îndemnându-ne să îndrăznim a ne ruga icoanei Sale....( licenta -2008 ,,Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu cu smerenie si evlavie...,,)copyright@ 2008
„Tu, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã, cã ai unde veni". Apoi sã stiti cã Maica Domnului zice tot asa cãtre noi.
Ce sã fie Maica Domnului pentru noi? Nãdejde. Încã o nãdejde! De ce? Pentru cã avem ajutorul Maicii Domnului. Si dacã stim de ajutorul Maicii Domnului, de ocrotirea Maicii Domnului, de acoperãmântul Maicii Domnului, de mijlocirea Maicii Domnului si de rugãciunile Maicii Domnului, avem un plus de nãdejde. Maica Domnului este nãdejde: "Toatã nãdejdea mea spre tine o pun Maica lui Dumnezeu, pãzeste-mã sub sfânt acoperãmântul tãu".
Ce mai este Maica Domnului? Acoperãmânt. Ce înseamnã „acoperãmânt"? Nu cã stã Maica Domnului cu ceva întins deasupra noastrã, ci cã Maica Domnului este apãrãtoarea noastrã. Ne scoate din primejdii, ne apãrã de rele. „Apãrãtoare Doamnã, pentru biruintã multumiri, izbãvindu-ne din nevoi, aducem tie, Nãscãtoare de Dumnezeu" care esti apãrãtoare pentru noi.
Nãdejdea, acoperãmântul, scãparea, adicã un fel de refugiu al nostru. Maica Domnului este o mângâiere pentru noi. Câtã vreme ne trãiesc pãrintii, câtã vreme ne trãieste mama, parcã avem pe cineva. Chiar dacã ne-am putea gândi vreodatã cã ne-ar pãrãsi toatã lumea, mama nu ne pãrãseste. Lumina întunecatului meu suflet, nãdejdea, acoperãmân-tul, scãparea, mângâierea si bucuria mea". Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut si vrea sã ne ocroteascã, sã ne ajute si sã ne acopere cum acoperã gãina puii sãi. V-as ruga, când mai vedeti câte-o closcã întin-zându-si aripile peste puisorii sãi, sã vã gânditi cã Domnul Hristos a zis: „De câte ori am voit sã adun pe fiii tãi, cum adunã pasãrea puii sãi sub aripi" (Luca 13, 34). Sã aveti mai multã încredere în Dumnezeu, mai multã încredere în Maica Domnului, mai multã încredere în bunãtatea lui Dumnezeu si în bunãtatea Maicii Domnului. „Pe Nãscãtoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, întru cântãri cinstind-o sã o mãrim". Sã o mãrim cum a mãrit-o Dumnezeu când a ales-o. Sã o mãrim cum a mãrit-o Fiul sãu când S-a sãlãsluit în pântecele ei cel pururea fecioresc. Sã o mãrim cum a mãrit-o îngerul binevestitor care i-a zis: „Binecuvântatã esti tu între femei" (Luca 1, 28). Sã o mãrim cum a mãrit-o Elisabeta, plinã de Duhul Sfânt, care a zis: „Binecuvântatã esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tãu" (Luca 1, 42). Sã o mãrim cum a mãrit-o femeia care a ridicat glas din popor si a zis cãtre Domnul Hristos: „Fericit este pântecele care Te-a purtat si fericiti sunt sânii pe care i-ai supt" (Luca 11, 27). Sã o mãrim cum au mãrit-o îngerii si toti sfintii, cum a mãrit-o Biserica în toatã vremea si sã nu ne lãsãm încurcati în gândurile noastre si în simtirile noastre de oameni care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. Sã-i lãsãm în pace, sã ne rugãm pentru ei, sã-i ocolim când ne spun cã nu facem bine când o cinstim pe Maica Domnului.
Sfârsesc aceste gânduri si aceste cuvinte pe care vi le-am spus vouã si mi le-am spus si mie, din care m-am bucurat si eu si din care v-ati bucurat si voi si vã mai zic încã o datã cum a zis mama, Dumnezeu s-o odihneascã: „Tu, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã, cã ai unde veni". Apoi sã stiti cã Maica Domnului zice tot asa cãtre noi.
Dumnezeu sã ne ajute, Maica Domnului sã ne ocroteascã si sã ne întelepteascã, pentru ca sã avem bucuria pe care o dã Maica preacuratã, Maica bucuriei. Amin!
Mãrire Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh. Amin!
MAICA DOMNULUI – OCROTITOAREA NOASTRÃ
Mânãstirea Brâncoveanu, 8 septembrie 1997
Ce mai este Maica Domnului? Acoperãmânt. Ce înseamnã „acoperãmânt"? Nu cã stã Maica Domnului cu ceva întins deasupra noastrã, ci cã Maica Domnului este apãrãtoarea noastrã. Ne scoate din primejdii, ne apãrã de rele. „Apãrãtoare Doamnã, pentru biruintã multumiri, izbãvindu-ne din nevoi, aducem tie, Nãscãtoare de Dumnezeu" care esti apãrãtoare pentru noi.
Nãdejdea, acoperãmântul, scãparea, adicã un fel de refugiu al nostru. Maica Domnului este o mângâiere pentru noi. Câtã vreme ne trãiesc pãrintii, câtã vreme ne trãieste mama, parcã avem pe cineva. Chiar dacã ne-am putea gândi vreodatã cã ne-ar pãrãsi toatã lumea, mama nu ne pãrãseste. Lumina întunecatului meu suflet, nãdejdea, acoperãmân-tul, scãparea, mângâierea si bucuria mea". Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut si vrea sã ne ocroteascã, sã ne ajute si sã ne acopere cum acoperã gãina puii sãi. V-as ruga, când mai vedeti câte-o closcã întin-zându-si aripile peste puisorii sãi, sã vã gânditi cã Domnul Hristos a zis: „De câte ori am voit sã adun pe fiii tãi, cum adunã pasãrea puii sãi sub aripi" (Luca 13, 34). Sã aveti mai multã încredere în Dumnezeu, mai multã încredere în Maica Domnului, mai multã încredere în bunãtatea lui Dumnezeu si în bunãtatea Maicii Domnului. „Pe Nãscãtoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, întru cântãri cinstind-o sã o mãrim". Sã o mãrim cum a mãrit-o Dumnezeu când a ales-o. Sã o mãrim cum a mãrit-o Fiul sãu când S-a sãlãsluit în pântecele ei cel pururea fecioresc. Sã o mãrim cum a mãrit-o îngerul binevestitor care i-a zis: „Binecuvântatã esti tu între femei" (Luca 1, 28). Sã o mãrim cum a mãrit-o Elisabeta, plinã de Duhul Sfânt, care a zis: „Binecuvântatã esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tãu" (Luca 1, 42). Sã o mãrim cum a mãrit-o femeia care a ridicat glas din popor si a zis cãtre Domnul Hristos: „Fericit este pântecele care Te-a purtat si fericiti sunt sânii pe care i-ai supt" (Luca 11, 27). Sã o mãrim cum au mãrit-o îngerii si toti sfintii, cum a mãrit-o Biserica în toatã vremea si sã nu ne lãsãm încurcati în gândurile noastre si în simtirile noastre de oameni care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. Sã-i lãsãm în pace, sã ne rugãm pentru ei, sã-i ocolim când ne spun cã nu facem bine când o cinstim pe Maica Domnului.
Sfârsesc aceste gânduri si aceste cuvinte pe care vi le-am spus vouã si mi le-am spus si mie, din care m-am bucurat si eu si din care v-ati bucurat si voi si vã mai zic încã o datã cum a zis mama, Dumnezeu s-o odihneascã: „Tu, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã, cã ai unde veni". Apoi sã stiti cã Maica Domnului zice tot asa cãtre noi.
Dumnezeu sã ne ajute, Maica Domnului sã ne ocroteascã si sã ne întelepteascã, pentru ca sã avem bucuria pe care o dã Maica preacuratã, Maica bucuriei. Amin!
Mãrire Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh. Amin!
MAICA DOMNULUI – OCROTITOAREA NOASTRÃ
Mânãstirea Brâncoveanu, 8 septembrie 1997
„Avem pe Maica Domnului, dacă este atât e destul! Maica Domnului este o nouă lume, Maicii Domnului îi place să stea la căpătâiul dureroşilor, la capătâiul suferinzilor, deşi stăpâneşte întreg cerul şi pământul. Este o enorm de mare greşeală aşa cum spuneam, să nu-i ceri nimic! E foarte supărată pe acei care nu-i cer nimic.” Par. Arsenie Papacioc
,,O, Maica lui Dumnezeu, sufăr! Cât sufăr de mult! Durerea mea tu o ştii; ea a devenit hrana zilelor şi nopţilor mele; ea chinuieşte toată fiinţa mea şi nici somnul nu se mai lipeşte de ochii mei, iar starea de slăbiciune în care mă găsesc, îmi ia puterea de a lupta contra desnădejdei care-mi tulbură duhul şi-mi întristează sufletul.
Dar, cui să cer ajutor? Unde să mă duc să-mi găsesc liniştea, dacă nu la tine, o Maica lui Dumnezeu! În acest azil totdeauna deschis necăjiţilor, în acest adânc plin de blândeţe şi de mângâiere. Numai în braţele tale de Mamă cerească, îndrăznesc să-mi sprijin fruntea mea obosită şi plină de durere, şi numai la sânul Tău găsesc odihna care m-a părăsit.
O, bună Stăpână, mângâie-mă precum o mamă îşi mângâie copilaşii; şterge cu dulcea Ta mână, lacrimile ce-mi izvorăsc din durere. Înţeleg că eu nu pot refuza să beau paharul durerii ce mi se întinde, când tu însăţi ai golit acest pahar pe drumul Golgotei, privind chinurile şi răstignirea Fiului Tău.
Ţie, deci, cu toate suferinţele ce mă zdrobesc, îţi strig: da, Maică, şi eu voi suferi fără să deznădăjduiesc, fiindcă şi Tu ai suferit la picioarele crucii Fiului Tău. Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!,,
Dar, cui să cer ajutor? Unde să mă duc să-mi găsesc liniştea, dacă nu la tine, o Maica lui Dumnezeu! În acest azil totdeauna deschis necăjiţilor, în acest adânc plin de blândeţe şi de mângâiere. Numai în braţele tale de Mamă cerească, îndrăznesc să-mi sprijin fruntea mea obosită şi plină de durere, şi numai la sânul Tău găsesc odihna care m-a părăsit.
O, bună Stăpână, mângâie-mă precum o mamă îşi mângâie copilaşii; şterge cu dulcea Ta mână, lacrimile ce-mi izvorăsc din durere. Înţeleg că eu nu pot refuza să beau paharul durerii ce mi se întinde, când tu însăţi ai golit acest pahar pe drumul Golgotei, privind chinurile şi răstignirea Fiului Tău.
Ţie, deci, cu toate suferinţele ce mă zdrobesc, îţi strig: da, Maică, şi eu voi suferi fără să deznădăjduiesc, fiindcă şi Tu ai suferit la picioarele crucii Fiului Tău. Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!,,
Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapinire nebiruita, slobozeate-ne din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!
Acatistul Buneivestiri
Buna Vestire adusa de Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria
(25 martie)
Dupa obianuitul inceput, se zic:
Condacul 1, glasul al 8-lea
Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapinire nebiruita, slobozeate-ne din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!
Icosul 1
Ingerul cel mai intiistatator, din cer a fost trimis sa zica Nascatoarei de Dumnezeu: Bucura-te! Ai impreuna cu glasul cel netrupesc, vazindu-Te pe Tine, Doamne, intrupat, s-a spaimintat ai a stat, strigat catre dinsa unele ca acestea:
Bucura-te, cea prin care rasare bucuria;
Bucura-te, cea prin care piere blestemul;
Bucura-te, chemarea lui Adam celui cazut;
Bucura-te, izbavirea lacrimilor Evei;
Bucura-te, inaltime, intru care anevoie se suie gindurile omeneati;
Bucura-te, adincime, care nu te poti vedea lesne cu ochii ingereati;
Bucura-te, ca eati scaun Imparatului;
Bucura-te, ca porti pe Cel ce poarta toate;
Bucura-te, steaua, care arati Soarele;
Bucura-te, pintecele dumnezeieatii intrupari;
Bucura-te, cea prin care se innoieate faptura;
Bucura-te, cea prin care prunc se face Facatorul;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 2-lea
Vazindu-se pe sine Sfinta intru curatie, a zis lui Gavriil cu indraznire: glasul tau preamarit se arata a fi cu anevoie primit sufletului meu; cum vesteati mie naatere cu zamislire fara saminta, strigind: Aliluia?
Icosul al 2-lea
Intelesul cel greu de patruns cautind Fecioara sa-L inteleaga, a strigat catre cel ce slujea: Din pintece curat, cum este cu putinta sa se nasca fiu, spune-mi? Iar el a zis catre ea, cu frica, strigind aaa:
Bucura-te, tainuitoarea sfatului celui nespus;
Bucura-te, incredintarea celor ce au trebuinta de tacere;
Bucura-te, incepatura minunilor lui Hristos;
Bucura-te, capul poruncilor Lui;
Bucura-te, scara cerului, pe care S-a pogorit Dumnezeu;
Bucura-te, pod, care treci la cer pe cei de pe pamint;
Bucura-te, minune, care de ingeri eati mult slavita;
Bucura-te, ceea ce eati rana de mult plins a diavolilor;
Bucura-te, ceea ce ai nascut lumina cea neapusa;
Bucura-te, ceea ce n-ai invatat pe nici unul in ce chip a fost;
Bucura-te, ceea ce coviraeati mintea celor intelepti;
Bucura-te, ceea ce luminezi gindurile celor credincioai;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 3-lea
Puterea Celui de sus a umbrit atunci, spre zamislire, pe ceea ce nu atia de nunta, ai pintecele ei cel cu buna roada, ca o tarina dulce, l-a aratat tuturor celor ce vor sa secere mintuire, cind vor striga aaa: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Avind Fecioara primit in pintece pe Dumnezeu, a alergat la Elisabeta; iar pruncul aceleia, indata cunoscind inchinarea ei, s-a bucurat, ai cu saltarile in pintece, ca prin niate cintari, a strigat catre Nascatoarea de Dumnezeu:
Bucura-te, vita mladitei celei neveatejite;
Bucura-te, ciatigarea rodului celui fara de moarte;
Bucura-te, ceea ce ai lucrat pe Lucratorul cel iubitor de oameni;
Bucura-te, ceea ce ai nascut pe Saditorul vietii noastre;
Bucura-te, brazda, care ai crescut inmultirea milelor;
Bucura-te, masa, care porti indestularea milostivilor;
Bucura-te, ceea ce infloreati raiul desfatarii;
Bucura-te, ceea ce gateati adapostire sufletelor;
Bucura-te, tamiia rugaciunii celei primite;
Bucura-te, curatia a toata lumea;
Bucura-te, voia cea buna a lui Dumnezeu catre noi, cei muritori;
Bucura-te, indraznirea celor muritori catre Dumnezeu;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 4-lea
Vifor de ginduri necuviincioase avind in sine, inteleptul Iosif s-a tulburat, uitindu-se spre tine cea neamestecata cu nunta, gindind ca eati furata de nunta, ceea eati fara de prihana; iar daca a cunoscut ca zamislirea ta este de la Duhul Sfint, a zis: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Au auzit pastorii pe ingeri laudind venirea lui Hristos in trup ai, alergind ca la un pastor, L-au vazut pe Acesta ca pe un Miel fara de prihana in bratele Mariei, pe care laudind-o au zis:
Bucura-te, Maica Mielului ai a Pastorului;
Bucura-te, staulul oilor cuvintatoare;
Bucura-te, ceea ce eati muncire pentru vrajmaaii cei nevazuti;
Bucura-te, ceea ce deschizi uaile raiului;
Bucura-te, ca cele cereati se bucura cu cele paminteati;
Bucura-te, ca cele paminteati dantuiesc impreuna cu cele cereati;
Bucura-te, gura Apostolilor cea fara de tacere;
Bucura-te, indraznirea cea nebiruita a purtatorilor de chinuri;
Bucura-te, temeiul cel tare al credintei;
Bucura-te, cunoatinta harului cea luminoasa;
Bucura-te, cea prin care s-a golit iadul;
Bucura-te, cea prin care noi ne-am imbracat cu slava;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 5-lea
Steaua cea cu dumnezeiasca mergere vazind-o magii, au mers pe urma luminii ei; ai, tinind-o ca pe o faclie, cu dinsa cautau pe Imparatul cel tare; ai, ajungind pe Cel neajuns, s-au bucurat strigindu-I: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Au vazut pruncii haldeilor in miinile Fecioarei pe Cel ce a zidit pe oameni cu mina; ai, cunoscindu-L a fi Stapin, macar de a ai luat chip de rob, s-au grabit cu daruri a-I sluji Lui ai a striga celei binecuvintate:
Bucura-te, Maica stelei celei neapuse;
Bucura-te, raza zilei celei de taina;
Bucura-te, ceea ce ai stins cuptorul inaelaciunii;
Bucura-te, ceea ce luminezi pe tainuitorii Treimii;
Bucura-te, ceea ce ai lepadat dintru dregatorie pe tiranul cel fara de omenie;
Bucura-te, ceea ce ai aratat pe Domnul Hristos iubitorul de oameni;
Bucura-te, ceea ce ne-ai izbavit din slujirea cea idoleasca;
Bucura-te, ceea ce ne curateati de lucrurile cele intinate;
Bucura-te, ceea ce ai stins inchinaciunea focului;
Bucura-te, ceea ce ne-ai izbavit de vapaia patimilor;
Bucura-te, indreptatoarea intelepciunii celor credincioai;
Bucura-te, veselia tuturor neamurilor;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 6-lea
Vestitori purtatori de Dumnezeu facindu-se magii, s-au intors in Babilon, saviraind proorocia Ta; ai, marturisindu-Te pe Tine, Hristoase, tuturor au lasat pe Irod ca pe un mincinos, ca nu atia sa cinte: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Stralucind Tu in Egipt lumina adevarului, ai izgonit intunericul minciunii; ca idolii lui, Mintuitorule, nerabdind taria Ta, au cazut; iar cei ce s-au izbavit de dinaii strigau catre Nascatoarea de Dumnezeu:
Bucura-te, indreptarea oamenilor;
Bucura-te, caderea diavolilor;
Bucura-te, ceea ce ai calcat ratacirea inaelaciunii;
Bucura-te, ceea ce ai vadit inaelaciunea idoleasca;
Bucura-te, mare, care ai inecat pe faraonul cel netrupesc;
Bucura-te, piatra, care ai adapat pe cei insetati de viata;
Bucura-te, stilp de foc, care povatuieati pe cei dintru intuneric;
Bucura-te, acoperamintul lumii, cel mai lat decit norul;
Bucura-te, hrana cea in loc de mana;
Bucura-te, slujitoarea desfatarii celei sfinte;
Bucura-te, pamintul fagaduintei;
Bucura-te, cea dintru care curge miere ai lapte;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 7-lea
Vrind Simeon sa se mute din acest veac inaelator de acum, Te-ai dat lui ca un prunc, dar Te-ai facut cunoscut lui ai ca Dumnezeu desavirait; pentru aceea s-a mirat de intelepciunea Ta cea nespusa, strigind: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Aratat-a faptura noua, aratindu-Se Facatorul noua, celor ce sintem facuti de Dinsul, rasarind din pintecele cel fara de saminta ai pazindu-l intreg, precum a fost, ca, vazind minunea, sa o laudam pe dinsa, strigind:
Bucura-te, floarea nestricaciunii;
Bucura-te, cununa infrinarii;
Bucura-te, ceea ce ai stralucit chipul invierii;
Bucura-te, ceea ce ai aratat viata ingereasca;
Bucura-te, pomul cel cu luminoasa roada, din care se hranesc credincioaii;
Bucura-te, copacul cel infrunzit cu buna umbra, sub care multi se acopera;
Bucura-te, ceea ce ai purtat in pintece pe Povatuitorul celor rataciti;
Bucura-te, ceea ce ai nascut pe Izbavitorul celor robiti;
Bucura-te, imblinzirea Judecatorului celui drept;
Bucura-te, iertarea a multor greaiti;
Bucura-te, haina celor goi de indrazneala;
Bucura-te, dragostea care biruieate toata dorirea;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 8-lea
Vazind naatere straina sa ne instrainam din lume, mutindu-ne mintea la cer; ca pentru aceasta Dumnezeu cel preainalt pe pamint S-a aratat om plecat, vrind sa traga la inaltime pe cei ce striga Lui: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Cu totul a fost intre cei de jos, iar de cei de sus, nicicum nu S-a departat Cuvintul cel necuprins; ca dumnezeiasca pogorire a fost, iar nu mutare din loc, ai naatere din Fecioara primitoare de Dumnezeu, care aude acestea:
Bucura-te, incaperea lui Dumnezeu celui neincaput;
Bucura-te, uaa tainei celei de cinste;
Bucura-te, auzirea cea cu nepricepere a celor necredincioai;
Bucura-te, lauda cea fara de indoire a celor credincioai;
Bucura-te, caruta cea preasfinta a Celui ce este pe heruvimi;
Bucura-te, salaaul cel preaslavit al Celui ce este pe serafimi;
Bucura-te, cea care ai adunat cele potrivnice intru una;
Bucura-te, ceea ce ai impreunat fecioria ai naaterea;
Bucura-te, cea prin care s-a dezlegat calcarea poruncii;
Bucura-te, cea prin care s-a deschis raiul;
Bucura-te, cheia imparatiei lui Hristos;
Bucura-te, nadejdea bunatatilor celor veanice;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 9-lea
Toata firea ingereasca s-a minunat de lucrul cel mare al intruparii Tale; ca pe Cel neapropiat, ca Dumnezeu, L-a vazut om apropiat tuturor, petrecind impreuna cu noi ai auzind de la toti: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Pe ritorii cei mult vorbitori ii vedem tacind ca niate peati fara de glas, despre tine, Nascatoare de Dumnezeu; ca nu se pricep sa spuna in ce chip ai fecioara ai ramas ai ai putut naate. Iar noi, minunindu-ne de o minune ca aceasta, cu credinta strigam:
Bucura-te, salaaul Intelepciunii lui Dumnezeu;
Bucura-te, comoara rinduielii Lui;
Bucura-te, ceea ce arati pe filosofi neintelepti;
Bucura-te, ceea ce ai vadit pe cei meateri la cuvint a fi necuvintatori;
Bucura-te, ca au innebunit intrebatorii cei cumpliti;
Bucura-te, ca s-au vestejit facatorii de basme;
Bucura-te, ceea ce ai rupt vorbele cele incurcate ale atenienilor;
Bucura-te, ceea ce ai umplut mrejele pescarilor;
Bucura-te, ceea ce ne-ai tras din adincul necunoatintei;
Bucura-te, ceea ce pe multi i-ai luminat la minte;
Bucura-te, corabia celor ce vor sa se mintuiasca;
Bucura-te, limanul celor ce umbla cu corabiile acestei vieti;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 10-lea
Vrind sa mintuiasca lumea, Impodobitorul tuturor a venit la ea, aaa cum Insuai fagaduise; ai, pastor fiind, ca Dumnezeu, pentru noi S-a aratat om ca noi; caci cu asemanarea chemind pe cel asemenea, ca un Dumnezeu, aude: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Zid eati fecioarelor, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, ai tuturor celor ce alearga la tine; ca Facatorul cerului ai al pamintului te-a gatit pe tine, Curata, salaaluindu-Se in pintecele tau ai invatind pe toti sa strige:
Bucura-te, turnul fecioriei;
Bucura-te, uaa mintuirii;
Bucura-te, incepatoarea prefacerii celei intelegatoare;
Bucura-te, datatoarea bunatatii celei dumnezeieati;
Bucura-te, ca tu ai innoit pe cei zamisliti cu ruainea;
Bucura-te, ca tu ai invatat pe cei furati de minte;
Bucura-te, ceea ce ai stricat pe stricatorul gindurilor;
Bucura-te, ceea ce ai nascut pe Semanatorul curatiei;
Bucura-te, camara nuntii celei fara de saminta;
Bucura-te, ceea ce ai impreunat cu Domnul pe cei credincioai;
Bucura-te, ceea ce intre fecioare singura ai fost buna hranitoare de prunc;
Bucura-te, camara cea impodobita a sufletelor sfintilor;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 11-lea
Imparate sfinte, de Ti-am aduce cintari ai psalmi la numar intocmai ca nisipul, nimic nu plinim cum se cuvine, caci se biruieate toata cintarea care se indreapta catre multimea milelor Tale celor multe, pe care le-ai dat celor ce-Ti striga Tie: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Faclie primitoare de lumina, aratata celor ce sint intru intuneric, o vedem pe Preasfinta Fecioara; ca, aprinzind in sine Focul cel netrupesc, indrepteaza spre cunoatinta cea dumnezeiasca pe toti, ai lumineaza mintea cu raza ai cu chemarea se cinsteate cu acestea:
Bucura-te, raza Soarelui celui intelegator;
Bucura-te, raza Luminii celei neapuse;
Bucura-te, fulgerul care luminezi sufletele;
Bucura-te ceea ce ingrozeati pe vrajmaai ca un tunet;
Bucura-te, ca dintru tine a rasarit stralucirea cea cu multa lumina;
Bucura-te, ca ai izvorit riul care curge cu ape multe;
Bucura-te, ceea ce ai zugravit chipul colimvitrei;
Bucura-te, ceea ce curateati intinaciunea pacatului;
Bucura-te, baie, care speli conatiinta;
Bucura-te, paharul, care dregi bucuria;
Bucura-te, mireasma mirosului celui bun al lui Hristos;
Bucura-te, viata veseliei celei de taina;
Bucura-te, mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 12-lea
Vrind sa dea har datoriilor celor de demult, dezlegatorul tuturor datoriilor omeneati a venit singur la cei ce se departasera de harul Lui, ai, spargind zapisul, aude de la toti: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Cintind naaterea ta, te laudam toti, ca pe o Biserica insufletita, Nascatoare de Dumnezeu; ca, locuind in pintecele tau, Domnul, Care tine toate cu mina, a sfintit, a slavit ai a invatat pe toti sa strige catre tine:
Bucura-te, locaaul lui Dumnezeu-Cuvintul;
Bucura-te, sfinta, ceea ce eati mai mare decit sfintii;
Bucura-te, chivot poleit cu Duhul;
Bucura-te, comoara vietii cea neimputinata;
Bucura-te, coroana cea scumpa a imparatilor celor credincioai;
Bucura-te, lauda cea de cinste a preotilor celor cuvioai;
Bucura-te, stilpul Bisericii cel neclintit;
Bucura-te, zidul imparatiei cel nebiruit;
Bucura-te, cea prin care se inalta biruintele;
Bucura-te, cea prin care cad vrajmaaii;
Bucura-te, tamaduirea trupului meu;
Bucura-te, izbavirea sufletului meu;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 13-lea
O, Maica prealaudata, care ai nascut pe Cuvintul, Cel ce este mai sfint decit toti sfintii, primind acest dar de acum, izbaveate de toata ispita ai scoate din munca ce va sa fie, pe toti cei ce-ti cinta: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori)
Dupa aceasta se zice iaraai Icosul intii: Ingerul cel mai intiistatator... ai Condacul intii: Aparatoare Doamna... ai apoi aceasta
Rugaciune catre Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu
Preacurata Doamna, Stapina de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, care poti face tot binele, primeate aceste daruri, care se cuvin numai tie, de la noi, nevrednicii robii tai, ceea ce eati aleasa din toate neamurile, ai te-ai aratat mai inalta decit toate fapturile cereati ai paminteati. Caci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor; ai prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, ai ne-am invrednicit Sfintului Lui Trup ai Preacuratului Lui Singe. Pentru aceea fericita eati intru neamurile neamurilor, ceea ce eati de Dumnezeu fericita, mai luminata decit Heruvimii ai mai cinstita decit Serafimii fiind.
Ai acum, Preasfinta Stapina de Dumnezeu Nascatoare Fecioara intru tot cintata, nu inceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tai, ca sa ne izbavim de tot sfatul celui inaelator, ai de toata primejdia ai sa fim paziti nevatamati de toata lovirea cea inveninata a diavolului; ci pina la sfirait cu rugaciunile tale, pazeate-ne pe noi neosinditi. Ca intru paza ai cu ajutorul tau fiind mintuiti, slava, lauda, multumita ai inchinaciune, pentru toate sa inaltam unuia in Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum ai pururea ai in vecii vecilor. Amin.
Buna Vestire adusa de Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria
(25 martie)
Dupa obianuitul inceput, se zic:
Condacul 1, glasul al 8-lea
Aparatoare Doamna, pentru biruinta, multumiri, izbavindu-ne din nevoi, aducem tie, Nascatoare de Dumnezeu, noi, robii tai. Ci, ca ceea ce ai stapinire nebiruita, slobozeate-ne din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!
Icosul 1
Ingerul cel mai intiistatator, din cer a fost trimis sa zica Nascatoarei de Dumnezeu: Bucura-te! Ai impreuna cu glasul cel netrupesc, vazindu-Te pe Tine, Doamne, intrupat, s-a spaimintat ai a stat, strigat catre dinsa unele ca acestea:
Bucura-te, cea prin care rasare bucuria;
Bucura-te, cea prin care piere blestemul;
Bucura-te, chemarea lui Adam celui cazut;
Bucura-te, izbavirea lacrimilor Evei;
Bucura-te, inaltime, intru care anevoie se suie gindurile omeneati;
Bucura-te, adincime, care nu te poti vedea lesne cu ochii ingereati;
Bucura-te, ca eati scaun Imparatului;
Bucura-te, ca porti pe Cel ce poarta toate;
Bucura-te, steaua, care arati Soarele;
Bucura-te, pintecele dumnezeieatii intrupari;
Bucura-te, cea prin care se innoieate faptura;
Bucura-te, cea prin care prunc se face Facatorul;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 2-lea
Vazindu-se pe sine Sfinta intru curatie, a zis lui Gavriil cu indraznire: glasul tau preamarit se arata a fi cu anevoie primit sufletului meu; cum vesteati mie naatere cu zamislire fara saminta, strigind: Aliluia?
Icosul al 2-lea
Intelesul cel greu de patruns cautind Fecioara sa-L inteleaga, a strigat catre cel ce slujea: Din pintece curat, cum este cu putinta sa se nasca fiu, spune-mi? Iar el a zis catre ea, cu frica, strigind aaa:
Bucura-te, tainuitoarea sfatului celui nespus;
Bucura-te, incredintarea celor ce au trebuinta de tacere;
Bucura-te, incepatura minunilor lui Hristos;
Bucura-te, capul poruncilor Lui;
Bucura-te, scara cerului, pe care S-a pogorit Dumnezeu;
Bucura-te, pod, care treci la cer pe cei de pe pamint;
Bucura-te, minune, care de ingeri eati mult slavita;
Bucura-te, ceea ce eati rana de mult plins a diavolilor;
Bucura-te, ceea ce ai nascut lumina cea neapusa;
Bucura-te, ceea ce n-ai invatat pe nici unul in ce chip a fost;
Bucura-te, ceea ce coviraeati mintea celor intelepti;
Bucura-te, ceea ce luminezi gindurile celor credincioai;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 3-lea
Puterea Celui de sus a umbrit atunci, spre zamislire, pe ceea ce nu atia de nunta, ai pintecele ei cel cu buna roada, ca o tarina dulce, l-a aratat tuturor celor ce vor sa secere mintuire, cind vor striga aaa: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Avind Fecioara primit in pintece pe Dumnezeu, a alergat la Elisabeta; iar pruncul aceleia, indata cunoscind inchinarea ei, s-a bucurat, ai cu saltarile in pintece, ca prin niate cintari, a strigat catre Nascatoarea de Dumnezeu:
Bucura-te, vita mladitei celei neveatejite;
Bucura-te, ciatigarea rodului celui fara de moarte;
Bucura-te, ceea ce ai lucrat pe Lucratorul cel iubitor de oameni;
Bucura-te, ceea ce ai nascut pe Saditorul vietii noastre;
Bucura-te, brazda, care ai crescut inmultirea milelor;
Bucura-te, masa, care porti indestularea milostivilor;
Bucura-te, ceea ce infloreati raiul desfatarii;
Bucura-te, ceea ce gateati adapostire sufletelor;
Bucura-te, tamiia rugaciunii celei primite;
Bucura-te, curatia a toata lumea;
Bucura-te, voia cea buna a lui Dumnezeu catre noi, cei muritori;
Bucura-te, indraznirea celor muritori catre Dumnezeu;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 4-lea
Vifor de ginduri necuviincioase avind in sine, inteleptul Iosif s-a tulburat, uitindu-se spre tine cea neamestecata cu nunta, gindind ca eati furata de nunta, ceea eati fara de prihana; iar daca a cunoscut ca zamislirea ta este de la Duhul Sfint, a zis: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Au auzit pastorii pe ingeri laudind venirea lui Hristos in trup ai, alergind ca la un pastor, L-au vazut pe Acesta ca pe un Miel fara de prihana in bratele Mariei, pe care laudind-o au zis:
Bucura-te, Maica Mielului ai a Pastorului;
Bucura-te, staulul oilor cuvintatoare;
Bucura-te, ceea ce eati muncire pentru vrajmaaii cei nevazuti;
Bucura-te, ceea ce deschizi uaile raiului;
Bucura-te, ca cele cereati se bucura cu cele paminteati;
Bucura-te, ca cele paminteati dantuiesc impreuna cu cele cereati;
Bucura-te, gura Apostolilor cea fara de tacere;
Bucura-te, indraznirea cea nebiruita a purtatorilor de chinuri;
Bucura-te, temeiul cel tare al credintei;
Bucura-te, cunoatinta harului cea luminoasa;
Bucura-te, cea prin care s-a golit iadul;
Bucura-te, cea prin care noi ne-am imbracat cu slava;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 5-lea
Steaua cea cu dumnezeiasca mergere vazind-o magii, au mers pe urma luminii ei; ai, tinind-o ca pe o faclie, cu dinsa cautau pe Imparatul cel tare; ai, ajungind pe Cel neajuns, s-au bucurat strigindu-I: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Au vazut pruncii haldeilor in miinile Fecioarei pe Cel ce a zidit pe oameni cu mina; ai, cunoscindu-L a fi Stapin, macar de a ai luat chip de rob, s-au grabit cu daruri a-I sluji Lui ai a striga celei binecuvintate:
Bucura-te, Maica stelei celei neapuse;
Bucura-te, raza zilei celei de taina;
Bucura-te, ceea ce ai stins cuptorul inaelaciunii;
Bucura-te, ceea ce luminezi pe tainuitorii Treimii;
Bucura-te, ceea ce ai lepadat dintru dregatorie pe tiranul cel fara de omenie;
Bucura-te, ceea ce ai aratat pe Domnul Hristos iubitorul de oameni;
Bucura-te, ceea ce ne-ai izbavit din slujirea cea idoleasca;
Bucura-te, ceea ce ne curateati de lucrurile cele intinate;
Bucura-te, ceea ce ai stins inchinaciunea focului;
Bucura-te, ceea ce ne-ai izbavit de vapaia patimilor;
Bucura-te, indreptatoarea intelepciunii celor credincioai;
Bucura-te, veselia tuturor neamurilor;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 6-lea
Vestitori purtatori de Dumnezeu facindu-se magii, s-au intors in Babilon, saviraind proorocia Ta; ai, marturisindu-Te pe Tine, Hristoase, tuturor au lasat pe Irod ca pe un mincinos, ca nu atia sa cinte: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Stralucind Tu in Egipt lumina adevarului, ai izgonit intunericul minciunii; ca idolii lui, Mintuitorule, nerabdind taria Ta, au cazut; iar cei ce s-au izbavit de dinaii strigau catre Nascatoarea de Dumnezeu:
Bucura-te, indreptarea oamenilor;
Bucura-te, caderea diavolilor;
Bucura-te, ceea ce ai calcat ratacirea inaelaciunii;
Bucura-te, ceea ce ai vadit inaelaciunea idoleasca;
Bucura-te, mare, care ai inecat pe faraonul cel netrupesc;
Bucura-te, piatra, care ai adapat pe cei insetati de viata;
Bucura-te, stilp de foc, care povatuieati pe cei dintru intuneric;
Bucura-te, acoperamintul lumii, cel mai lat decit norul;
Bucura-te, hrana cea in loc de mana;
Bucura-te, slujitoarea desfatarii celei sfinte;
Bucura-te, pamintul fagaduintei;
Bucura-te, cea dintru care curge miere ai lapte;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 7-lea
Vrind Simeon sa se mute din acest veac inaelator de acum, Te-ai dat lui ca un prunc, dar Te-ai facut cunoscut lui ai ca Dumnezeu desavirait; pentru aceea s-a mirat de intelepciunea Ta cea nespusa, strigind: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Aratat-a faptura noua, aratindu-Se Facatorul noua, celor ce sintem facuti de Dinsul, rasarind din pintecele cel fara de saminta ai pazindu-l intreg, precum a fost, ca, vazind minunea, sa o laudam pe dinsa, strigind:
Bucura-te, floarea nestricaciunii;
Bucura-te, cununa infrinarii;
Bucura-te, ceea ce ai stralucit chipul invierii;
Bucura-te, ceea ce ai aratat viata ingereasca;
Bucura-te, pomul cel cu luminoasa roada, din care se hranesc credincioaii;
Bucura-te, copacul cel infrunzit cu buna umbra, sub care multi se acopera;
Bucura-te, ceea ce ai purtat in pintece pe Povatuitorul celor rataciti;
Bucura-te, ceea ce ai nascut pe Izbavitorul celor robiti;
Bucura-te, imblinzirea Judecatorului celui drept;
Bucura-te, iertarea a multor greaiti;
Bucura-te, haina celor goi de indrazneala;
Bucura-te, dragostea care biruieate toata dorirea;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 8-lea
Vazind naatere straina sa ne instrainam din lume, mutindu-ne mintea la cer; ca pentru aceasta Dumnezeu cel preainalt pe pamint S-a aratat om plecat, vrind sa traga la inaltime pe cei ce striga Lui: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Cu totul a fost intre cei de jos, iar de cei de sus, nicicum nu S-a departat Cuvintul cel necuprins; ca dumnezeiasca pogorire a fost, iar nu mutare din loc, ai naatere din Fecioara primitoare de Dumnezeu, care aude acestea:
Bucura-te, incaperea lui Dumnezeu celui neincaput;
Bucura-te, uaa tainei celei de cinste;
Bucura-te, auzirea cea cu nepricepere a celor necredincioai;
Bucura-te, lauda cea fara de indoire a celor credincioai;
Bucura-te, caruta cea preasfinta a Celui ce este pe heruvimi;
Bucura-te, salaaul cel preaslavit al Celui ce este pe serafimi;
Bucura-te, cea care ai adunat cele potrivnice intru una;
Bucura-te, ceea ce ai impreunat fecioria ai naaterea;
Bucura-te, cea prin care s-a dezlegat calcarea poruncii;
Bucura-te, cea prin care s-a deschis raiul;
Bucura-te, cheia imparatiei lui Hristos;
Bucura-te, nadejdea bunatatilor celor veanice;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 9-lea
Toata firea ingereasca s-a minunat de lucrul cel mare al intruparii Tale; ca pe Cel neapropiat, ca Dumnezeu, L-a vazut om apropiat tuturor, petrecind impreuna cu noi ai auzind de la toti: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Pe ritorii cei mult vorbitori ii vedem tacind ca niate peati fara de glas, despre tine, Nascatoare de Dumnezeu; ca nu se pricep sa spuna in ce chip ai fecioara ai ramas ai ai putut naate. Iar noi, minunindu-ne de o minune ca aceasta, cu credinta strigam:
Bucura-te, salaaul Intelepciunii lui Dumnezeu;
Bucura-te, comoara rinduielii Lui;
Bucura-te, ceea ce arati pe filosofi neintelepti;
Bucura-te, ceea ce ai vadit pe cei meateri la cuvint a fi necuvintatori;
Bucura-te, ca au innebunit intrebatorii cei cumpliti;
Bucura-te, ca s-au vestejit facatorii de basme;
Bucura-te, ceea ce ai rupt vorbele cele incurcate ale atenienilor;
Bucura-te, ceea ce ai umplut mrejele pescarilor;
Bucura-te, ceea ce ne-ai tras din adincul necunoatintei;
Bucura-te, ceea ce pe multi i-ai luminat la minte;
Bucura-te, corabia celor ce vor sa se mintuiasca;
Bucura-te, limanul celor ce umbla cu corabiile acestei vieti;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 10-lea
Vrind sa mintuiasca lumea, Impodobitorul tuturor a venit la ea, aaa cum Insuai fagaduise; ai, pastor fiind, ca Dumnezeu, pentru noi S-a aratat om ca noi; caci cu asemanarea chemind pe cel asemenea, ca un Dumnezeu, aude: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Zid eati fecioarelor, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, ai tuturor celor ce alearga la tine; ca Facatorul cerului ai al pamintului te-a gatit pe tine, Curata, salaaluindu-Se in pintecele tau ai invatind pe toti sa strige:
Bucura-te, turnul fecioriei;
Bucura-te, uaa mintuirii;
Bucura-te, incepatoarea prefacerii celei intelegatoare;
Bucura-te, datatoarea bunatatii celei dumnezeieati;
Bucura-te, ca tu ai innoit pe cei zamisliti cu ruainea;
Bucura-te, ca tu ai invatat pe cei furati de minte;
Bucura-te, ceea ce ai stricat pe stricatorul gindurilor;
Bucura-te, ceea ce ai nascut pe Semanatorul curatiei;
Bucura-te, camara nuntii celei fara de saminta;
Bucura-te, ceea ce ai impreunat cu Domnul pe cei credincioai;
Bucura-te, ceea ce intre fecioare singura ai fost buna hranitoare de prunc;
Bucura-te, camara cea impodobita a sufletelor sfintilor;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 11-lea
Imparate sfinte, de Ti-am aduce cintari ai psalmi la numar intocmai ca nisipul, nimic nu plinim cum se cuvine, caci se biruieate toata cintarea care se indreapta catre multimea milelor Tale celor multe, pe care le-ai dat celor ce-Ti striga Tie: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Faclie primitoare de lumina, aratata celor ce sint intru intuneric, o vedem pe Preasfinta Fecioara; ca, aprinzind in sine Focul cel netrupesc, indrepteaza spre cunoatinta cea dumnezeiasca pe toti, ai lumineaza mintea cu raza ai cu chemarea se cinsteate cu acestea:
Bucura-te, raza Soarelui celui intelegator;
Bucura-te, raza Luminii celei neapuse;
Bucura-te, fulgerul care luminezi sufletele;
Bucura-te ceea ce ingrozeati pe vrajmaai ca un tunet;
Bucura-te, ca dintru tine a rasarit stralucirea cea cu multa lumina;
Bucura-te, ca ai izvorit riul care curge cu ape multe;
Bucura-te, ceea ce ai zugravit chipul colimvitrei;
Bucura-te, ceea ce curateati intinaciunea pacatului;
Bucura-te, baie, care speli conatiinta;
Bucura-te, paharul, care dregi bucuria;
Bucura-te, mireasma mirosului celui bun al lui Hristos;
Bucura-te, viata veseliei celei de taina;
Bucura-te, mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 12-lea
Vrind sa dea har datoriilor celor de demult, dezlegatorul tuturor datoriilor omeneati a venit singur la cei ce se departasera de harul Lui, ai, spargind zapisul, aude de la toti: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Cintind naaterea ta, te laudam toti, ca pe o Biserica insufletita, Nascatoare de Dumnezeu; ca, locuind in pintecele tau, Domnul, Care tine toate cu mina, a sfintit, a slavit ai a invatat pe toti sa strige catre tine:
Bucura-te, locaaul lui Dumnezeu-Cuvintul;
Bucura-te, sfinta, ceea ce eati mai mare decit sfintii;
Bucura-te, chivot poleit cu Duhul;
Bucura-te, comoara vietii cea neimputinata;
Bucura-te, coroana cea scumpa a imparatilor celor credincioai;
Bucura-te, lauda cea de cinste a preotilor celor cuvioai;
Bucura-te, stilpul Bisericii cel neclintit;
Bucura-te, zidul imparatiei cel nebiruit;
Bucura-te, cea prin care se inalta biruintele;
Bucura-te, cea prin care cad vrajmaaii;
Bucura-te, tamaduirea trupului meu;
Bucura-te, izbavirea sufletului meu;
Bucura-te, Mireasa, pururea fecioara!
Condacul al 13-lea
O, Maica prealaudata, care ai nascut pe Cuvintul, Cel ce este mai sfint decit toti sfintii, primind acest dar de acum, izbaveate de toata ispita ai scoate din munca ce va sa fie, pe toti cei ce-ti cinta: Aliluia! (acest Condac se zice de trei ori)
Dupa aceasta se zice iaraai Icosul intii: Ingerul cel mai intiistatator... ai Condacul intii: Aparatoare Doamna... ai apoi aceasta
Rugaciune catre Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu
Preacurata Doamna, Stapina de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, care poti face tot binele, primeate aceste daruri, care se cuvin numai tie, de la noi, nevrednicii robii tai, ceea ce eati aleasa din toate neamurile, ai te-ai aratat mai inalta decit toate fapturile cereati ai paminteati. Caci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor; ai prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, ai ne-am invrednicit Sfintului Lui Trup ai Preacuratului Lui Singe. Pentru aceea fericita eati intru neamurile neamurilor, ceea ce eati de Dumnezeu fericita, mai luminata decit Heruvimii ai mai cinstita decit Serafimii fiind.
Ai acum, Preasfinta Stapina de Dumnezeu Nascatoare Fecioara intru tot cintata, nu inceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tai, ca sa ne izbavim de tot sfatul celui inaelator, ai de toata primejdia ai sa fim paziti nevatamati de toata lovirea cea inveninata a diavolului; ci pina la sfirait cu rugaciunile tale, pazeate-ne pe noi neosinditi. Ca intru paza ai cu ajutorul tau fiind mintuiti, slava, lauda, multumita ai inchinaciune, pentru toate sa inaltam unuia in Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum ai pururea ai in vecii vecilor. Amin.
joi, 29 martie 2012
Firul de ceapa
Povestea relevă: egoismul, prostia , speranţa, egalitatea şanselor, judecarea celorlalţi
Un înger n-avea pace în Cer din cauza chinurilor păcătoşilor din Iad şi cobora des, să-i roage să-şi amintească binele făcut în viaţă.
–Poate totuşi ai făcut o cât de mică faptă bună! Încearcă să-ţi aminteşti! Îi ruga el pe păcătoşi.
Într-un târziu o doamnă şi-a amintit:
–Eu! Eu am dat unui crşetor o coajă de ceapă! Aceasta nu este o faptă bună?
–Bineînţeles că este! S-a bucurat îngerul.
Apoi a alergat la Arhivele Cerului şi a verificat povestea cu ceapa...A adus coaja de ceapă în Iad şi i-a spus femeii:
–Ţine-te bine de coaja de ceapă! Eu voi prinde celălalt capăt şi împreună vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer!
Zis şi făcut. Coaja de ceapă a rezistat şi nu s-a rupt sub greutatea femeii. Dar alţi păcătoşi au prins de veste şi degrabă s-au agăţat de picioarele femeii, pentru ca astfel să scapre şi ei din Iad. O mulţime de oameni atârnau de picioarele şi poalele ei, iar coaja de ceapă rezista, fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer. Cînd femeia a privit în jos şi a văzut mulţimea de oameni, a început să se teamă, că ceapa se va rupe şi ea va cădea. Aşa că a început să-i împingă pe ceilalţi cu piciorul, încercând să-i dea jos, şi spunându-le:
–Voi rămâneţi acolo în Iad, păcătoşilor! Căci voi n-aţi făcut nici un bine! Aveti pacate!
În clipa aceea coaja de ceapă s-a rupt şi cu toţii au căzut în Iad...
Ea păcătoasa, judecase pe alţii...
(după Doistoievski)
Prostia şi vanitatea
Povestea relevă: prostia, lăcomia, setea de mărire, orgoliul prostesc.
Regele Pedro al Braziliei, a vrut să ridice primul spital public în ţara sa, dar n-a găsit banii necesari, cu nici un chip. Atunci a dat sfoară în ţară, că oricine va dărui pentru spital un milion de pesos, va deveni duce, cine va da o jumătate de milion, conte, iar pentru o sută de mii de pesos, baron...Cât ai clipi, s-au stâns banii trebuitori pentru ridicarea spitalului.
Toată suflarea a venit la inaugurare şi pe placa comemorativă au putut citi:
,,Spitalul a fost ridicat de prostia şi vanitatea omenească, pentru cei suferinzi."
Povestea relevă: egoismul, prostia , speranţa, egalitatea şanselor, judecarea celorlalţi
Un înger n-avea pace în Cer din cauza chinurilor păcătoşilor din Iad şi cobora des, să-i roage să-şi amintească binele făcut în viaţă.
–Poate totuşi ai făcut o cât de mică faptă bună! Încearcă să-ţi aminteşti! Îi ruga el pe păcătoşi.
Într-un târziu o doamnă şi-a amintit:
–Eu! Eu am dat unui crşetor o coajă de ceapă! Aceasta nu este o faptă bună?
–Bineînţeles că este! S-a bucurat îngerul.
Apoi a alergat la Arhivele Cerului şi a verificat povestea cu ceapa...A adus coaja de ceapă în Iad şi i-a spus femeii:
–Ţine-te bine de coaja de ceapă! Eu voi prinde celălalt capăt şi împreună vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer!
Zis şi făcut. Coaja de ceapă a rezistat şi nu s-a rupt sub greutatea femeii. Dar alţi păcătoşi au prins de veste şi degrabă s-au agăţat de picioarele femeii, pentru ca astfel să scapre şi ei din Iad. O mulţime de oameni atârnau de picioarele şi poalele ei, iar coaja de ceapă rezista, fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer. Cînd femeia a privit în jos şi a văzut mulţimea de oameni, a început să se teamă, că ceapa se va rupe şi ea va cădea. Aşa că a început să-i împingă pe ceilalţi cu piciorul, încercând să-i dea jos, şi spunându-le:
–Voi rămâneţi acolo în Iad, păcătoşilor! Căci voi n-aţi făcut nici un bine! Aveti pacate!
În clipa aceea coaja de ceapă s-a rupt şi cu toţii au căzut în Iad...
Ea păcătoasa, judecase pe alţii...
(după Doistoievski)
Prostia şi vanitatea
Povestea relevă: prostia, lăcomia, setea de mărire, orgoliul prostesc.
Regele Pedro al Braziliei, a vrut să ridice primul spital public în ţara sa, dar n-a găsit banii necesari, cu nici un chip. Atunci a dat sfoară în ţară, că oricine va dărui pentru spital un milion de pesos, va deveni duce, cine va da o jumătate de milion, conte, iar pentru o sută de mii de pesos, baron...Cât ai clipi, s-au stâns banii trebuitori pentru ridicarea spitalului.
Toată suflarea a venit la inaugurare şi pe placa comemorativă au putut citi:
,,Spitalul a fost ridicat de prostia şi vanitatea omenească, pentru cei suferinzi."
miercuri, 28 martie 2012
Doamne şi Stăpânul vieţii mele...
A-ti vedea pacatele nu inseamna sa stai sa socotesti orice calcare de porunca ci sa te simti sufocat, inecat si piedut si zbatandu-te zadarnic in aceasta pierzanie, sa intelegi ca ai tradat Iubirea si sa te dispretuiesti pe tine insuti...Cel ce isi vede pacatele si nu-l judeca pe fratele sau il va putea intr-adevar sa il iubeasca-,, sunt destul de scarbit de mine insumi pentru a mai fi de altcineva...,,-Sfantul Ioan Scararul
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Rugăciunea Sf. Efrem Sirul
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Rugăciunea Sf. Efrem Sirul
luni, 26 martie 2012
Înainte de pătimirea Sa, Mântuitorul Hristos le-a vorbit ucenicilor la Cina cea de Taină: "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (Ioan 15, 12-15). Iată că Hristos Se numeşte pe Sine prieten al nostru şi arată că prietenia poate merge până la jertfă, aşa cum El a făcut. Hristos nu a lăsat lumii doar nişte cuvinte, ci El Însuşi a trăit deplin sacrificiul, murind pe Cruce pentru mântuirea lumii. Acesta este idealul prieteniei.
La Cina cea de Taină, Hristos îi numise pe ucenicii Săi prieteni. La puţin timp după aceasta, Apostolul Petru s-a lepădat de Hristos, dar apoi s-a căit de păcatul său şi s-a întors în mijlocul ucenicilor. Prin lepădarea de Învăţătorul, Petru a rupt legătura prieteniei, căci Hristos dăduse măsura prieteniei, spunând: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi" (Ioan 15, 13). După Înviere, arătându-Se ucenicilor Săi, Hristos îl iartă pe Petru, cerându-i doar iubirea, singura care dă consistenţă unei relaţii.
La Cina cea de Taină, Hristos îi numise pe ucenicii Săi prieteni. La puţin timp după aceasta, Apostolul Petru s-a lepădat de Hristos, dar apoi s-a căit de păcatul său şi s-a întors în mijlocul ucenicilor. Prin lepădarea de Învăţătorul, Petru a rupt legătura prieteniei, căci Hristos dăduse măsura prieteniei, spunând: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi" (Ioan 15, 13). După Înviere, arătându-Se ucenicilor Săi, Hristos îl iartă pe Petru, cerându-i doar iubirea, singura care dă consistenţă unei relaţii.
"Parintele duhovnicesc este ca un stalp care arata calea, dar pe cale trebuie sa mergi de unul singur. Daca duhovnicul va arata, iar ucenicul sau nu se va misca, atunci nu va ajunge nicaieri, ci asa va putrezi langa acel stalp" (Cuviosul Nicon de la Optina).
Astfel, din rugaciunile zilnice de pomenire nu trebuie sa lipseasca cea pentru parintele duhovnic: "Mantuieste, Doamne, si miluieste pe parintele meu, duhovnicul (numele), si imi iarta toate pacatele, prin rugaciunile lui."
Acela care nu are inca un parinte duhovnic, sa il caute, rugandu-se astfel: "Doamne, Tu, care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu, care Te-ai pogorat pe pamant tocmai spre a invia pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca, slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facand voia Ta in a lui, sa-Ti plac Tie, singurului Dumnezeu, si sa ma invrednicesc si eu, pacatosul, de Imparatia Ta" (Sfantul Simeon Noul Teolog).
Astfel, din rugaciunile zilnice de pomenire nu trebuie sa lipseasca cea pentru parintele duhovnic: "Mantuieste, Doamne, si miluieste pe parintele meu, duhovnicul (numele), si imi iarta toate pacatele, prin rugaciunile lui."
Acela care nu are inca un parinte duhovnic, sa il caute, rugandu-se astfel: "Doamne, Tu, care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu, care Te-ai pogorat pe pamant tocmai spre a invia pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca, slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facand voia Ta in a lui, sa-Ti plac Tie, singurului Dumnezeu, si sa ma invrednicesc si eu, pacatosul, de Imparatia Ta" (Sfantul Simeon Noul Teolog).
Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii
,,Renunță la a-i mai judeca pe alții: descoperă-L pe Hristos care trăiește în ei !
Renunță la a mai spune cuvinte care rănesc: umple-te de cuvinte care vindecă!
Renunță la a mai fi nemulțumit: umple-te de recunoștință!
Ține post de nervi: umple-te cu răbdare !
Ține post de pesimism: umple-te cu speranță!
Ține post de preocupări inutile: umple-te de încredere în Domnul!
Renunță la a te mai plânge: umple-te de respect pentru acea minune care este viața!
Renunță la a-i mai stresa pe alții: umple-te de o rugăciune neîncetată!
Renunță la a mai fi acru: umple-te de bunătate!
Renunță la a-ți da importanță: umple-te de compasiune pentru ceilalți!
Renunță la teama pentru lucrurile tale: umple-i pe ceilalți de darul tău!
Renunță la a mai fi descurajat: umple-te de entuziasmul credinței!
Ține post de tot ceea ce te separă de Iisus: umple-te de tot ce te apropie de El!”
Renunță la a mai spune cuvinte care rănesc: umple-te de cuvinte care vindecă!
Renunță la a mai fi nemulțumit: umple-te de recunoștință!
Ține post de nervi: umple-te cu răbdare !
Ține post de pesimism: umple-te cu speranță!
Ține post de preocupări inutile: umple-te de încredere în Domnul!
Renunță la a te mai plânge: umple-te de respect pentru acea minune care este viața!
Renunță la a-i mai stresa pe alții: umple-te de o rugăciune neîncetată!
Renunță la a mai fi acru: umple-te de bunătate!
Renunță la a-ți da importanță: umple-te de compasiune pentru ceilalți!
Renunță la teama pentru lucrurile tale: umple-i pe ceilalți de darul tău!
Renunță la a mai fi descurajat: umple-te de entuziasmul credinței!
Ține post de tot ceea ce te separă de Iisus: umple-te de tot ce te apropie de El!”
.....
A fi smerit, spunea un părinte, înseamnă pur si simplu a-ti trai viata aşa cum ti-a lăsat-o Dumnezeu, mulţumind pentru bune si pentru rele si făcând ceea ce faci cat mai bine, ca pentru Dumnezeu. Nici nu trebuie sa te gândeşti daca eşti smerit sau nu ... vezi-ti de viata si fa cele rânduite de Biserica neamului nostru. Dar cum vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dacă tu însuţi pe tine nu te cunoşti!*Dar dacă tu pe tine nu te cunoşti, cum te poţi iubi? (...) începutul este să ne aplecăm asupra noastră, şi aplecându-ne asupra noastră vom descoperi un mare hău şi-o mare prăpastie plină cu toată urâciunea şi pustiirea a ceea ce este omul în starea lui de părăsire. Şi dacă fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greşeşte nouă, iar această iertare este de acum un început al dragostei faţă de aproapele. Şi acest început al dragostei faţă de aproapele este un început al dragostei faţă de Dumnezeu. Părintele Savatie Baştovoi
"Pentru păcatele tale, Dumnezeu te-a făcut pe tine judecător: dacă ierţi puţine, puţine ţi se vor ierta; dacă ierţi multe, multe ţi se vor ierta; dacă ierţi din inimă, la fel îţi va ierta şi Dumnezeu ţie."SF IOAN GURA DE AUR
Gânditi-va la toate greselile de care aveti a da socoteala – si, mai ales, sa uitati nedreptatile savârsite de altii voua, iertati pe cei care v-au jignit, ca sa aveti dreptul ca însiva sa fiti iertati – si sa câstigati, astfel, o usurare a necazurilor voastre.
Grecii, fara vreo mare nadejde, dadura adesea, cu privire la acestea, dovezi de întelepciune. Si voi, care trebuie pâna la urma, sa parasiti lumea aceasta, cu atât de marete nadejdi, nu veti face-o – sau stati la cumpana?
Ceea ce se rezolva de la sine, nu va arogati si respectati astfel legea dumnezeiasca – si, mai degraba, lasati sa vi se stinga patima fara rasplata pentru voi, în loc de a merita o rasplata?
Daca lucrarea vremii va sterge ranchiuna, de aici nu puteti trage nici un folos. Veti zice ca aducerea aminte a jignirii va înflacareaza mânia? Aduceti-va aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut sa-l savârseasca fata de voi, cum si de tot raul pe care l-ati facut altora.
V-a vorbit de rau, v-a acoperit de rusine? Aduceti-va aminte de ceea ce si voi ati zis de altii. Asa ca, va întreb, cum veti capata iertare, când voi n-o dati altora? N-ati zis nimic de rau? Dar ati auzit de atâtea ori multime de bârfe si le-ati primit, si aceasta este, desigur, o vinovatie.
Vreti sa stiti ce mare bine este uitarea jignirilor si ce placut este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseste chiar pe acei care se bucura de dreapta pedeapsa. Asadar, nu se cade sa calcam în picioare nici pe cei pedepsiti de Dumnezeu si nici pe cei care ne-au jignit!… Se arata aici duhul milei, ceea ce place lui Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hraneste mai bine mila, ca iertarea jignirilor. Celui ce a jignit, de asemenea Dumnezeu i-a aratat ce are de facut. I-a poruncit sa caute de îndata pe cel pe care l-a jignit, sa paraseasca chiar altarul ca sa-l afle si sa nu se reîntoarca la masa jertfei decât dupa ce s-a împacat cu acela. Dar acesta nu-i temei ca sa asteptati sa vina el, caci de faceti asa, ati pierdut tot. Numai daca iesiti sa-l întâmpinati, Dumnezeu va pune înainte o rasplata nespusa. Daca va împacati cu cel ce v-a jignit numai fiindca el vine spre voi, nu porunca dumnezeiasca este aceea care a statornicit din nou prietenia, ci numai gestul celuilalt. Asa ca veti ramâne fara cununa – iar premiul alergarii se duce la el.
Puteti ridica mâinile spre cer, puteti misca buzele ca sa cereti iertare, iar Dumnezeu dispus este sa va stearga pacatele, dar nu îngaduiti a se face aceasta, de vreme ce voi le tineti pe acele ale gresitilor vostri. Va aflati, asadar, în eroare (…) Ati suferit multe nedreptati, ati fost jefuiti, ati fost vorbiti de rau, ati fost pagubiti în cele mai grele prilejuri – vreti sa vedeti pe dusmanul nostru pedepsit? Iata ceea ce va va sluji, în schimb, sa iertati. Daca singuri va faceti dreptate si va razbunati, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta sa va rasplateasca, pentru ca, însiva, ati facut aceasta. Si nu numai ca, deloc n-are sa va razbune, dar are sa va pedepseasca fiindca l-ati suparat, în obstea omeneasca, daca lovim robul altuia, stapânul lui se supara si ia drept o jignire adusa lui fapta noastra. Ca suntem jigniti, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a astepta judecata stapânilor sau a judecatorilor. Asadar, daca între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva sa-si faca dreptate singur, lucrurile stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecator… Voua, El v-a poruncit atât: sa va rugati pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie facut cu aceasta, iata, El a poruncit sa fie lasat pe seama Sa, a Domnului!
Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l-ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât mai mult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi. Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria lui greşeală, prin greşeala trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-i limpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea? De unde au ieşit cei răi, cei stricaţi? Dacă voia nu are aici nici un rost, dacă firea a făcut totul, atunci cum se face că unii să fie buni, şi alţii răi? Dacă toţi ar fi răi din fire, ar fi cu neputinţă cuiva să fie bun – dacă toţi ar fi buni din fire, cu neputinţă să fie cineva rău. Firea fiind aceeaşi pentru toţi oamenii, toţi ar trebui să fie, din partea aceasta, de un singur fel, buni sau răi. Vom zice că unii sunt buni din fire şi alţii răi (ceea ce ar fi neînţelept, după cum am arătat)? Atunci aceste feluri de a fi ar trebui să fie nestrămutate, căci ceea ce-i firesc este şi nestrămutat. De pildă, toţi suntem supuşi morţii şi suferinţei – şi orice ar face, nimeni nu poate fi nepăsător. Ci noi vedem mulţi ajungând din buni răi şi din răi buni. La cea dintâi întâmplare prin trândăvie, la cea de a doua prin băgare de seamă. Ceea ce ne arată cu prisosinţă că aceste două feluri de a fi nu sunt deloc fireşti, pentru că însuşirile fireşti nu se schimbă şi nu se câştigă prin băgare de seamă. După cum nu-i nevoie să facem nici un efort ca să vedem sau să auzim – cu atât mai mult n-ar trebui să ne trudim ca să practicăm virtutea, dacă firea ea însăşi ar fi aceea care ne-ar da-o în folosire. Şi de ce, oare. Dumnezeu ar face răi, când poate face buni pe toţi oamenii?
Atunci, de unde izvorăşte răul? Întrebaţi-vă voi înşivă. Treaba mea este să arăt că nu vine nici din fire, nici de la Dumnezeu. Atunci e întâmplarea? Deloc. Atunci, vine din nimic? Tăceţi din gură; feriţi-vă de nebunia de a cinsti la fel şi încă în ce fel, răul şi pe Dumnezeu. Căci dacă răul vine din nimic, el ar fi atotputernic, şi n-ar putea fi nici scos, nici nimicit. Ceea ce, într-adevăr, se trage din nimic, n-are sfârşit, toată lumea îşi dă seama de aceasta. Şi dacă răul ar avea atâta putere, cum se face că sunt şi atâţia oameni de bine? Cum fiinţele, care au un început, ar putea fi ele mai puternice decât răul, care nu are început? Dar Dumnezeu poate stârpi răul. Când? Şi cum ar putea El stârpi ceea ce se bucură de aceeaşi cinste ca El şi având aceeaşi putere? O, răutate diavolească, ce de rele ai scornit? Ce blasfemie a născocit împotriva lui Dumnezeu. Cum a închipuit, sub cuvânt de pietate, o nouă impietate!… Voind a statornici că răul nu se trage de la Dumnezeu, a adus o altă învăţătură stricată, că adică el nu ar avea început. Dar, în cele din urmă, de unde se trage răul? Din aceea că vrem sau nu vrem. Şi că vrem sau nu vrem, la rândul lor, de unde vin? Din noi înşine… Răul nu-i altceva decât neascultare faţă de Dumnezeu. Dar omul de unde a învăţat aceasta? Spuneţi-mi: era prea greu să înveţe aceasta? Nici eu nu zic că era prea greu, dar de unde i-a venit voia aceasta a neascultării? Din alegerea lui şi din ignoranţa lui. Stăpâni fiind de a alege, unii au ales răul.
Dacă după acest răspuns, vă aflaţi încă încurcaţi şi tulburaţi, eu am să vă pun o întrebare care nu-i nici atât de grea, nici amestecată, ci una simplă şi limpede. Aţi fost pe rând bun şi rău? Ceea ce înseamnă: Vi s-a întâmplat uneori să biruiţi patima, iar de alte ori să fiţi biruiţi de ea? De a fi biruiţi de beţie sau de a o birui voi pe ea? De a vă lăsa luaţi de mânie sau de a o goni? De a dispreţui un sărac sau a a-l lua în seamă? De a păcătui prin neruşinare sau de a fi caşti? De unde vin, aşadar, toate aceste valuri? De unde? De nu-mi veţi spune, vă voi spune eu. De acolo că uneori aţi fost cu băgare de seamă şi v-aţi dat osteneală, iar alteori aţi fost nebăgători de seamă şi trândavi…
Sfântul Ioan Gură de Aur
Grecii, fara vreo mare nadejde, dadura adesea, cu privire la acestea, dovezi de întelepciune. Si voi, care trebuie pâna la urma, sa parasiti lumea aceasta, cu atât de marete nadejdi, nu veti face-o – sau stati la cumpana?
Ceea ce se rezolva de la sine, nu va arogati si respectati astfel legea dumnezeiasca – si, mai degraba, lasati sa vi se stinga patima fara rasplata pentru voi, în loc de a merita o rasplata?
Daca lucrarea vremii va sterge ranchiuna, de aici nu puteti trage nici un folos. Veti zice ca aducerea aminte a jignirii va înflacareaza mânia? Aduceti-va aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut sa-l savârseasca fata de voi, cum si de tot raul pe care l-ati facut altora.
V-a vorbit de rau, v-a acoperit de rusine? Aduceti-va aminte de ceea ce si voi ati zis de altii. Asa ca, va întreb, cum veti capata iertare, când voi n-o dati altora? N-ati zis nimic de rau? Dar ati auzit de atâtea ori multime de bârfe si le-ati primit, si aceasta este, desigur, o vinovatie.
Vreti sa stiti ce mare bine este uitarea jignirilor si ce placut este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseste chiar pe acei care se bucura de dreapta pedeapsa. Asadar, nu se cade sa calcam în picioare nici pe cei pedepsiti de Dumnezeu si nici pe cei care ne-au jignit!… Se arata aici duhul milei, ceea ce place lui Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hraneste mai bine mila, ca iertarea jignirilor. Celui ce a jignit, de asemenea Dumnezeu i-a aratat ce are de facut. I-a poruncit sa caute de îndata pe cel pe care l-a jignit, sa paraseasca chiar altarul ca sa-l afle si sa nu se reîntoarca la masa jertfei decât dupa ce s-a împacat cu acela. Dar acesta nu-i temei ca sa asteptati sa vina el, caci de faceti asa, ati pierdut tot. Numai daca iesiti sa-l întâmpinati, Dumnezeu va pune înainte o rasplata nespusa. Daca va împacati cu cel ce v-a jignit numai fiindca el vine spre voi, nu porunca dumnezeiasca este aceea care a statornicit din nou prietenia, ci numai gestul celuilalt. Asa ca veti ramâne fara cununa – iar premiul alergarii se duce la el.
Puteti ridica mâinile spre cer, puteti misca buzele ca sa cereti iertare, iar Dumnezeu dispus este sa va stearga pacatele, dar nu îngaduiti a se face aceasta, de vreme ce voi le tineti pe acele ale gresitilor vostri. Va aflati, asadar, în eroare (…) Ati suferit multe nedreptati, ati fost jefuiti, ati fost vorbiti de rau, ati fost pagubiti în cele mai grele prilejuri – vreti sa vedeti pe dusmanul nostru pedepsit? Iata ceea ce va va sluji, în schimb, sa iertati. Daca singuri va faceti dreptate si va razbunati, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta sa va rasplateasca, pentru ca, însiva, ati facut aceasta. Si nu numai ca, deloc n-are sa va razbune, dar are sa va pedepseasca fiindca l-ati suparat, în obstea omeneasca, daca lovim robul altuia, stapânul lui se supara si ia drept o jignire adusa lui fapta noastra. Ca suntem jigniti, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a astepta judecata stapânilor sau a judecatorilor. Asadar, daca între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva sa-si faca dreptate singur, lucrurile stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecator… Voua, El v-a poruncit atât: sa va rugati pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie facut cu aceasta, iata, El a poruncit sa fie lasat pe seama Sa, a Domnului!
Dar pentru ce a făcut Dumnezeu pe om aşa cum este (adică în stare de a fi rău)? Nu Dumnezeu l-a făcut aşa, departe de aceasta; căci altfel nu l-ar fi pedepsit. Ţinem oare de rău pe robii noştri când înşişi noi suntem în greşeală? Cu atât mai mult Dumnezeu, stăpânul lumii, nu ne-ar fi ţinut pe noi. Cum a ajuns, aşadar, omul unde a ajuns? Prin propria lui greşeală, prin greşeala trândăviei lui. A creat Dumnezeu pe toţi oamenii? Pentru oricine, aceasta-i limpede. Cum se face atunci că nu toţi sunt asemenea, în ce priveşte virtutea şi stricăciunea? De unde au ieşit cei răi, cei stricaţi? Dacă voia nu are aici nici un rost, dacă firea a făcut totul, atunci cum se face că unii să fie buni, şi alţii răi? Dacă toţi ar fi răi din fire, ar fi cu neputinţă cuiva să fie bun – dacă toţi ar fi buni din fire, cu neputinţă să fie cineva rău. Firea fiind aceeaşi pentru toţi oamenii, toţi ar trebui să fie, din partea aceasta, de un singur fel, buni sau răi. Vom zice că unii sunt buni din fire şi alţii răi (ceea ce ar fi neînţelept, după cum am arătat)? Atunci aceste feluri de a fi ar trebui să fie nestrămutate, căci ceea ce-i firesc este şi nestrămutat. De pildă, toţi suntem supuşi morţii şi suferinţei – şi orice ar face, nimeni nu poate fi nepăsător. Ci noi vedem mulţi ajungând din buni răi şi din răi buni. La cea dintâi întâmplare prin trândăvie, la cea de a doua prin băgare de seamă. Ceea ce ne arată cu prisosinţă că aceste două feluri de a fi nu sunt deloc fireşti, pentru că însuşirile fireşti nu se schimbă şi nu se câştigă prin băgare de seamă. După cum nu-i nevoie să facem nici un efort ca să vedem sau să auzim – cu atât mai mult n-ar trebui să ne trudim ca să practicăm virtutea, dacă firea ea însăşi ar fi aceea care ne-ar da-o în folosire. Şi de ce, oare. Dumnezeu ar face răi, când poate face buni pe toţi oamenii?
Atunci, de unde izvorăşte răul? Întrebaţi-vă voi înşivă. Treaba mea este să arăt că nu vine nici din fire, nici de la Dumnezeu. Atunci e întâmplarea? Deloc. Atunci, vine din nimic? Tăceţi din gură; feriţi-vă de nebunia de a cinsti la fel şi încă în ce fel, răul şi pe Dumnezeu. Căci dacă răul vine din nimic, el ar fi atotputernic, şi n-ar putea fi nici scos, nici nimicit. Ceea ce, într-adevăr, se trage din nimic, n-are sfârşit, toată lumea îşi dă seama de aceasta. Şi dacă răul ar avea atâta putere, cum se face că sunt şi atâţia oameni de bine? Cum fiinţele, care au un început, ar putea fi ele mai puternice decât răul, care nu are început? Dar Dumnezeu poate stârpi răul. Când? Şi cum ar putea El stârpi ceea ce se bucură de aceeaşi cinste ca El şi având aceeaşi putere? O, răutate diavolească, ce de rele ai scornit? Ce blasfemie a născocit împotriva lui Dumnezeu. Cum a închipuit, sub cuvânt de pietate, o nouă impietate!… Voind a statornici că răul nu se trage de la Dumnezeu, a adus o altă învăţătură stricată, că adică el nu ar avea început. Dar, în cele din urmă, de unde se trage răul? Din aceea că vrem sau nu vrem. Şi că vrem sau nu vrem, la rândul lor, de unde vin? Din noi înşine… Răul nu-i altceva decât neascultare faţă de Dumnezeu. Dar omul de unde a învăţat aceasta? Spuneţi-mi: era prea greu să înveţe aceasta? Nici eu nu zic că era prea greu, dar de unde i-a venit voia aceasta a neascultării? Din alegerea lui şi din ignoranţa lui. Stăpâni fiind de a alege, unii au ales răul.
Dacă după acest răspuns, vă aflaţi încă încurcaţi şi tulburaţi, eu am să vă pun o întrebare care nu-i nici atât de grea, nici amestecată, ci una simplă şi limpede. Aţi fost pe rând bun şi rău? Ceea ce înseamnă: Vi s-a întâmplat uneori să biruiţi patima, iar de alte ori să fiţi biruiţi de ea? De a fi biruiţi de beţie sau de a o birui voi pe ea? De a vă lăsa luaţi de mânie sau de a o goni? De a dispreţui un sărac sau a a-l lua în seamă? De a păcătui prin neruşinare sau de a fi caşti? De unde vin, aşadar, toate aceste valuri? De unde? De nu-mi veţi spune, vă voi spune eu. De acolo că uneori aţi fost cu băgare de seamă şi v-aţi dat osteneală, iar alteori aţi fost nebăgători de seamă şi trândavi…
Sfântul Ioan Gură de Aur
duminică, 25 martie 2012
Riscurile dragostei-par. Savatie
Părintele Savatie Baştovoi – Riscurile Dragostei
Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei.
00:00:20 - O vorbă de-a noastră spune că atunci când faci ceva pentru Dumnezeu, te duci undeva, la o biserică, într-un pelerinaj, îngerul păzitor îţi numără paşii şi, atunci când este nevoie, această numărătoare te va ajuta. Nu ştiu câţi paşi intră într-un kilometru, dar ştiu că părintele Savatie a făcut o groază de kilometri şi cu foarte multe întâmplări până să ajungă aici, la Arad. Ne bucurăm că a ajuns! Faptul că sala este plină – geme, cel puţin cât se vede, şi asta după ce s-a amânat din, aş zice, binecuvântate pricini, după ce s-a amânat conferinţa de ieri – spune tot şi restul va spune părintele. Ne bucurăm că a venit!
00:00:30 – Părintele Savatie: Şi eu mă bucur că am ajuns, vă mulţumesc că aţi venit, că aţi avut bunătate… Ieri mă suna un părinte, când mergeam pe drum, am stat în vamă vreo 3-4 ceasuri; zice: Ce faci, părinte? Bine, părinte, sunt în picioare de… şi după aia zic: Stai, că nu în picioare, sunt pe fund, de 15 ceasuri, că eram în maşină. Am ajuns cu bine, mulţumim! Iarăşi, ca de obicei, pentru că nu ştiu din ce pricină, atunci când cineva mă cheamă – pentru că încă mă mai cheamă, tot nu ştiu din ce pricină -, oamenii vor să vorbim despre dragoste. Şi, trecând atâta vreme şi auzind de-atâtea ori propunerea asta, îmi dau seama că nu mai pot vorbi despre dragoste. Şi dacă tot a trebuit, m-am gândit că pot vorbi doar despre riscurile dragostei. Riscurile celui care, deşi încearcă uneori să iubească, nu reuşeşte. Asta arată că suntem într-o mare lipsă de dragoste. Vedeţi că oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când şi-au dat seama că nu mai sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste tot pentru că îi simţim foarte puternic lipsa. Pe de altă parte, este o inflaţie a dragostei, a temei ăsteia între noi, creştinii, şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, am înţeles şi eu asta. Şi, dacă ar trebui să le numim, să le punctăm cumva, aş începe seara asta prin a spune că primul risc al dragostei este acela de a nu fi înţeleasă. Acesta este primul obstacol, prima uşă prin care intră dragostea în lume: prin neînţelegere. Hristos, Care este Însuşi dragostea, este dragostea întrupată, pentru că niciodată nimeni n-a văzut dragostea. Dragostea se trăieşte, dragostea este o stare, nu-i aşa? Dar, iată că dragostea a putut fi văzută în Hristos. Dragostea care este Dumnezeu, desigur. Şi intrarea dragostei în lume a produs o mare neînţelegere în rândul oamenilor, în rândul celor care simt şi ştiu că au o mare nevoie de dragoste, chiar în rândul celor care vorbim despre dragoste.
00:06:28 Sigur că dragostea se face neînţeleasă în multe feluri şi forme. Mai întâi, mi se pare mie că neînţelegerea aceasta este egală cu măsura noastră spirituală, cu statura noastră ca persoană, ca făptură în această lume. Nu putem înţelege mai mult decât ceea ce suntem. Ar fi un paradox, pentru că aceasta ar trebui să pună capăt oricărei creşteri. Pentru că, de vreme ce nu poţi înţelege decât ceea ce eşti, este o fatalitate. Totuşi, este destulă dorinţa noastră de a fi ceva mai mult fără să fim ceva mai mult şi fără să înţelegem acel ceva, ci doar prin credinţa în Cel despre Care ştim cu certitudine că este ceva mai mult, deşi nu înţelegem acest „ceva mai mult“, ca prin această credinţă să primim, ca printr-o pâlnie, din înţelegerea şi plinătatea Celui care este desăvârşit în toate, adică Dumnezeu. Iată de ce neînţelegerea dragostei se face în măsura staturii noastre, dar mai degrabă în dorinţa noastră de a o pricepe. Şi această dorinţă este curată, este sinceră, este vie, dar asta nu o fereşte de risc. N-o fereşte pentru că avem moştenirea noastră genetică şi spirituală care îşi spune cuvântul. Iar omul începe să făptuiască şi împlinească doar lucrurile pe care le-a înţeles sau pe care le consideră înţelese.
00:10:12 Aţi văzut că nimeni dintre noi nu începe o faptă fără să aibă convingerea că a şi înţeles-o şi o şi poate duce la capăt; numai dacă este bolnav mintal se-apucă de lucruri despre care nu ştie nimic. Nu vorbim aici despre această categorie de oameni, vorbim între noi, creştinii, oameni care încercăm întotdeauna să facem binele, deşi nu întotdeauna reuşim. Aşadar, în încercarea noastră de a pricepe dragostea, primul risc este să credem că am înţeles-o şi că am însuşit-o, cu alte cuvinte să ajungem la convingerea că noi chiar
iubim. Ştiţi de ce este acesta un risc? În primul rând, pentru că omul care a ajuns la această concluzie începe să dăruiască dragostea lui, aşa cum a înţeles-o el, celorlalţi. Iar de la o vreme, nu înţelege ce se întâmplă cu oamenii din jurul lui, pentru că aceştia nu-l lasă ca el să iubească, să iubească aşa cum crede el că este dragostea. Mă refer aici la acel fel de dragoste sufocantă care îşi împroprietăreşte semenii, care începe să-i modeleze pe toţi după sine. Fiecare cred că am comis astfel de fapte. Părinţii îşi iubesc copiii în aşa fel, încât copiii, ajungând la o vârstă, nu ştiu cum să mai scape de tirania părinţilor, tiranie care nu este o tiranie, dar care, în inima celuilalt, poate fi percepută astfel. Aşa că, o primă neînţelegere, un prim risc în calea dragostei este acela de a acţiona ca nişte oameni care au ajuns la măsura ei şi de aceea pot şi sunt chiar datori să o impună altora. Dragostea, spunea Apostolul Pavel, toate le rabdă, toate le crede, le iartă, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu caută ale sale, nu se înalţă dragostea, dragostea niciodată nu cade. Aşa că, pentru a nu ne lăsa rătăciţi în propriile înţelegeri deformate despre dragoste, Apostolul Pavel face o înşiruire a semnelor adevăratei iubiri, aceea de a fi lângă celălalt ca şi cum nu ai fi. Dragostea nu caută ale sale. De câte ori iubim, noi îl strâmtorăm pe celălalt. Acest fel de dragoste nu aduce roade niciodată. Smerenia însă a convins tirani de multe ori.
00:15:19 Un alt risc al dragostei este acela că simţim bucuria şi căldura ei, ne-o dorim fără să facem ceva pentru asta, adică dorim să simţim tot timpul căldura celorlalţi pentru noi, fără să răspundem la fel, fără să ne întrebăm dacă ceilalţi simt aceeaşi căldură şi aceeaşi bucurie când ne văd. Şi nu doar atât, ci prea des facem totul pentru a trezi dragostea celuilalt. Cu alte cuvinte, cochetăm, fie în sensul ştiut de toată lumea, fie o cochetărie duhovnicească. Facem anumite fapte, anumite gesturi, pentru a trezi dragostea celorlalţi. Ne hrănim din admiraţia lor. Acesta este un risc poate şi mai mare decât cel dintâi. Cineva dintre poeţii ruşi, cred că Anna Ahmatova, spunea un lucru vrednic de luat în seamă: Suntem responsabili pentru cei pe care i-am îmblânzit sau pe care i-am făcut să ne iubească. Acest приручать (a îmblânzi), în rusă, vine de la cuvântul mână – pe care i-am luat sub mâna noastră – şi se foloseşte în cazul îmblânzirii animalelor sălbatice, a aduce sub mâna ta un lup, un tigru, adică suntem responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească. Avem a da răspuns pentru asta, aceşti oameni au o aşteptare de la noi, aceşti oameni îşi pun nădejdea în noi. Nu e un lucru peste care putem trece uşor: să neglijăm dragostea celuilalt. De prea multe ori, această dragoste nu se datorează felului nostru, măsurii noastre, adică această dragoste este un merit doar al celuilalt. Cu alte cuvinte, noi îl minţim. Nu spun că ar trebui să facem orice pentru a stinge această dragoste, ci doar a fi cu mare băgare de seamă, pentru că avem a da răspuns.
00:19:24 Odată, eram la părintele Rafail şi se plângea el de situaţia în care se afla. Zice: „Măi, oamenilor ăştia le-am trezit nişte nădejdi pe care nu le pot acoperi!“. Este o mare răspundere să dai oamenilor nădejdi pe care nu le poţi împlini. Acest necaz îl aveau şi stareţii de la Optina, îl găsim la Fericitul Macarie, Nectarie, care spuneau: Vin oamenii la mine ca la un sfânt şi eu nu ştiu ce să le dau. Spun să mă rog pentru sănătatea lor şi cred că eu voi putea face asta. Or, de prea multe ori, aşteptările acestea nu se întâmplă. Mergem la un părinte mare, la un părinte plăcut lui Dumnezeu, dar nu întotdeauna ceea ce am vrut noi să se împlinească se împlineşte. Nu întotdeauna copiii devin sănătoşi, nu întotdeauna cineva scapă de un proces şi aşa mai departe. De ce? Pentru că există un mers al lumii ăsteia pe care Dumnezeu îl vede şi care ar trebui să fie privit cu mai multă adâncime, să nu vrem să-l schimbăm nici măcar cu rugăciunile noastre. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu, tot pentru făgăduinţa Sa, ne poate îndeplini o cerere, o cerere care nu este potrivită cu viaţa noastră şi cu planul Său despre noi. Veţi întreba de ce Dumnezeu
îndeplineşte o astfel de cerere? Pentru că I-o ceri cu toată credinţa, cu toată nădejdea şi, dacă insişti, El ţi-o dă, ca după aceea să intri într-un drum greşit, într-un drum paralel cu viaţa ta. Paralel, nu pentru ca aceea nu ar fi viaţă, paralel până în momentul în care îţi revii şi te întorci la rostul tău în această lume. Cred că mitropolitul Antonie al Surojuluispunea că Orice moment al vieţii tale este cel mai potrivit din care îţi poţi începe lucrarea mântuirii tale, adică nu putem spune că la un moment dat eram mai bine şi după aceea am fost mai rău. Acum este cel mai potrivit moment în care poţi începe lucrarea din care te poţi întoarce la Dumnezeu; cu alte cuvinte, este cel mai minunat moment al vieţii tale, cel mai bun, culmea vieţii tale, în clipa în care tu te opreşti asupra acestei clipe şi te pui în faţa lui Dumnezeu prin tot ceea ce eşti tu. Am făcut această paranteză pentru a nu înţelege greşit atunci când spun: un drum paralel cu viaţa; paralel până în momentul în care te trezeşti.
00:23:57 Mulţi avem rătăciri, nici proorocii nu au fost feriţi de rătăciri pentru rugăciunile pe care le făceau. Un caz vestit din „Vieţile Sfinţilor“ este acela în care Cuviosul Daniil Egipteanul s-a rugat pentru Evloghie Pietrarul să-l îmbogăţească Dumnezeu; pietrarul, care era foarte primitor de oaspeţi şi la care trăgea Sfântul de fiecare dată când se ducea în oraş. Dumnezeu i-a spus să-l lase, că este bine aşa cum este, să-şi câştige puţinul din munca sa, la care Daniil a insistat, a insistat. Zice: „Dacă ar avea mai mulţi bani, ar face mai mult bine, ar primi, ar face o casă de oaspeţi, câţi oameni ar putea ajuta!“. Ei, şi, până la urmă, pietrarul a găsit o comoară, a luat banii, a fugit în Alexandria, a făcut un palat, nu mai primea pe nimeni, o ducea în chefuri şi, cu mare greu, după aceea, Sfântul Daniil l-a adus înapoi, după ce a fost bătut la poarta lui de slugi, neprimit, l-a adus, tot prin lucrare dumnezeiască, prin rugăciune, pentru că intrase Evloghie într-o încurcătură cu şeful cetăţii, încât a trebuit să fugă, să revină la sărăcia sa, ca să redevină cel care a fost. Iată un exemplu de rugăciune nepotrivită, îndeplinită de Dumnezeu pentru insistenţa noastră. De asta am zis: Să nu dorim să schimbăm viaţa noastră prin rugăciuni nepotrivite, nici viaţa celorlalţi cu atât mai mult. De asta, rugăciunea desăvârşită pe care ne-o arată Mântuitorul este aceea: Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti. Şi pentru ceilalţi aşa să ne rugăm şi dragostea noastră aşa să o dăruim lumii, ca nişte martori ai dragostei dumnezeieşti, nu ca nişte mesageri ai dragostei, ci ca nişte martori, care prin tot ceea ce facem, dacă putem, să lăsăm să se vadă dragostea lui Dumnezeu, trezind nădejde şi bucurie în ceilalţi.
00:26:47 Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei. O dragoste cu multe cuvinte este ca o femeie frumoasă machiată. Nu are nevoie de lucrul ăsta, pentru că asta îi arată că are neajunsuri. Nu trebuie să adăugăm nimic dragostei, trebuie să o ascultăm. Aşa că riscul dragostei este s-o exploatăm la nivelul ăsta conceptual, aşa… Să facem din ea o modă filosofică, pentru că vorbele multe despre un lucru care trebuie pur şi simplu făcut devin o filosofie. Hristos nu a făcut filosofie despre dragoste. Hristos a spus: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu-i nici un fel de filosofie. Ce doriţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor. E foarte, foarte simplu. N-o să găsiţi nicăieri cuvinte ascunse despre dragoste în Evanghelie, ieşite din gura lui Hristos. Toate sunt atât de simple, încât nimeni nu le mai poate uita după ce le-a auzit o dată, chiar fiind ateu sau de altă credinţă. Toţi ateii ştiu că trebuie să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. Nu poţi să uiţi asta. Asta trebuie să ţinem minte. Asta e porunca lui Hristos. Hristos nu ne-a spus să-i facem pe toţi ca noi, nu ne-a spus să-i facem desăvârşiţi pe alţii, ci pe noi, pe noi, fiecăruia dintre noi ne-a dat poruncă: Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl ceresc desăvârşit este, dar faţă de alţii a zis: Să-i
iubeşti ca pe tine însuţi şi ce doreşti să-ţi facă ţie oamenii fă şi tu. N-a mai vorbit despre desăvârşire. Dar ce dorim noi să ne facă oamenii? Să ne culce atunci când suntem obosiţi, să ne dea de mâncare când ne e foame, să ne ierte că ne-am supărat, să tacă atunci când strigăm şi aşa mai departe. Nu asta dorim, până la urmă? Asta trebuie să facem şi noi cu ceilalţi, fără să le punem condiţii. Adică să fim ca şi cum n-am fi lângă celălalt, nu în sensul că să nu fim receptivi la nevoile lui, ci să nu-l strâmtorăm prin prezenţa noastră, să-i lăsăm libertatea lui, fiind gata să răspundem atunci când ne cheamă. E mult mai simplu, deşi e foarte greu de făcut. Dar dacă nu poţi… dar mai bine taci, ăsta e riscul dragostei – să faci ceva greşit.
00:31:54 Nu este lucru mai mare ca dragostea. Şi ne pare rău că nu o avem, nu ne iubim în lucrurile astea mici, calde, aşa de simple, aşa de frumoase, să-l asculţi pe celălalt când îi e greu, să mergi cu el undeva unde şi-a dorit. Sunt foarte, foarte, foarte simple, aşa de simple, încât lumea crede că trebuie să înceapă de undeva, de mai sus. Dragostea acoperă mulţime de păcate, aşa zice Apostolul. Să ştiţi că dragostea, doar ea o să ne mântuiască. Nimic, nimic, nimic, niciodată n-o să ne scoată din răutatea noastră, decât mila faţă de celălalt. Nici postul, nici măcar credinţa, nici măcar rugăciunea, şi n-o zic eu, o spune Apostolul Pavel: Dacă aş avea credinţă să mut munţii dar dragoste nu am, n-am făcut nimic. Dacă aş mărturisi pe Hristos încât şi sângele meu să-l vărs, să mă dau să fiu ars pentru El dar dragoste nu am, nimic nu am. Vedeţi voi ce cuvinte zguduitoare spune Apostolul Pavel, ca unul care cred că ştia că va muri mucenicit pentru Hristos. Poate dacă Apostolul Pavel n-ar fi fost mucenicit pentru Hristos, n-ar fi fost îndreptăţit să spună un lucru atât de grozav: adică dacă mori pentru Hristos, dar nu ai dragoste. El şi numai el ştia că – numai el în sensul că noi pe nimeni nu am mai cunoscut, el, şi mucenicii, şi cei cu harul mărturisirii – pot muri oameni pentru Hristos, crezând că mor pentru Hristos, fără să aibă dragoste. Dacă aş face minuni şi dacă aş învia morţi dar dragoste nu am, nimic nu am făcut. Vedeţi voi câte lucruri cu adevărat minunate, la care încă nici nu aspirăm, să învie morţi şi altele; poate sunt printre noi, aici, care au înviat sau înviază morţi în continuare, dar eu cred că e un semn mare ăsta, şi totuşi: poţi să învii morţi şi să nu ai dragoste. Înţelegeţi voi? De ce? Pentru că toate sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu înviază morţii pentru rugăciune. Poate s-o facă printr-un om, şi acest om, la un moment dat, să se piardă.
00:36:38 Dragostea numai, dintre toate celelalte enumerate aici de Apostolul Pavel, mi se pare că nu este atât un dar – desigur, toate sunt daruri de la Dumnezeu -, cât este o încununare a strădaniei noastre. Credinţa, să ştiţi, se dăruieşte de la Dumnezeu. Se şi dobândeşte în timp, trebuie să o menţii. Facerea de minuni, spune Apostolul, este dar al lui Dumnezeu, dar dragostea, pe lângă că e dar, trebuie s-o lucrezi în orice clipă. Nu vedeţi că dragostea poţi s-o pierzi? Poţi să te împietreşti? Dragostea vine din milă, din jertfă. Aşa că, dacă asta nu avem, n-am făcut nimic. Să fim milostivi cât putem, ca să ne agonisim mântuirea. Numai pentru asta cred că ne căpătăm îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Să ştiţi că oamenii milostivi au îndrăzneală în rugăciune. Oamenii milostivi, din ce dau mai mult, din ce se dăruiesc celuilalt, află tainele dumnezeieşti. Şi Dumnezeu, sălăşluindu-Se într-înşii, le curăţă păcatele, pentru că acolo unde e Dumnezeu nu are loc întunericul şi necurăţia. Dumnezeu vine în om, El este Lumină şi, când o lumină s-a aprins, nu mai rămâne întuneric. Într-o clipă, Dumnezeu umple omul de bună mireasmă pentru milostenie. N-aţi văzut, când faceţi un bine – şi este milostenie şi milostenie, când un om cu adevărat a avut nevoie de un lucru, un lucru chiar mic -, n-aţi văzut câtă bucurie poţi să ai, că parcă zbori? Şi-ar fi părut… ce-a fost acolo? Cu adevărat Hristos a fost, vă spun, nici după o noapte de priveghere, nici după nimic, cum poţi să ai de la
un lucru mic, mic, dar la vremea potrivită, atunci când omul a avut nevoie de lucrul ăsta, acum, atunci când ţi l-a cerut el. Aşa că să îndrăznim în lucrarea asta, pentru că, poate, sunt mulţi care fac şi fapte de nevoinţă, dar care nu pot să facă fapte ale nevoinţei ăsteia exterioare şi chiar lăuntrice. Să fiţi milostivi, ca să vă puteţi acoperi păcatele. Şi-o să aveţi îndrăzneală la Dumnezeu, nu îndrăzneală – o nădejde, o îndrăzneală curată, nu îndrăzneală c-o să cereţi de la Dumnezeu nu ştiu ce, dar o să simţiţi că Dumnezeu este cu ochii pe voi.
00:40:20 Asta este dragostea în lumea asta! Dragostea vine să mântuiască lumea, s-o cureţe. Mă mai gândesc acum la faptul că suntem responsabili pentru ceilalţi. Fiecare dintre noi s-a simţit iubit de către unul sau mai mulţi oameni. Aţi văzut voi cum oamenii ăştia îşi dăruiesc viaţa lor? Aţi văzut că încep să n-o mai trăiască ei? Chiar şi într-o dragoste din asta, dintre o fată şi un băiat, ascultă tot ce-i spune. Vine la capătul lumii, pentru el. Păi, cum să nu fii responsabil, dacă ai devenit tu creier pentru celălalt şi el răspunde la cuvintele tale, la dorinţele tale, la nebuniile tale, până la urmă. Mare răspundere o să avem pentru cei pe care i-am iubit! Ştiţi de ce? Pentru că noi le trăim viaţa, în locul lor, şi nu putem să ducem viaţa lor într-o direcţie greşită, adică să-i pierdem. De asta cred eu că foarte mulţi sfinţi au fugit în adâncul pustiei, departe de oameni. S-au temut de dragostea oamenilor, s-au văzut neputincioşi în faţa ei, au trăit toată această taină, pentru că destinele celor care iubesc se intersectează, dispar, se topesc în celălalt, cum Fiul topeşte în Tatăl voinţa Sa: Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Aşa şi cel care iubeşte, nu mai face voia lui, ci voia celui pe care îl iubeşte. De asta, să nu ne bucurăm când ne iubesc oamenii. Să iubim, dar să ne temem. Şi această frică şi evlavie faţă de dragoste să ştiţi că ne va învăţa şi pe noi dragostea. Altminteri, riscăm foarte mult.
00:43:32 Eu cer iertare c-am ajuns cu atâta întârziere, şi necaz, şi… Dar vă mulţumesc că aţi venit, că mă pomeniţi, cred că m-aţi şi pomenit, că am ajuns cu bine, viu, deşi puteam să mă răstorn o dată, şi altă dată mi s-a stricat maşina, şi-acuma e în service… Mulţumesc, eu cred că nu fără dragoste s-au făcut toate astea! Să mă pomeniţi şi de-acum şi Dumnezeu să ne dea sănătate să putem face măcar puţin, pentru a înmulţi dragostea în lumea asta.
Î: 00:45:48 Este iubirea un dar în fiecare suflet, pus de Dumnezeu, sau trebuie luptat pentru a câştiga iubirea în suflet? Când poţi să-ţi dai seama că ai iubire adevărată faţă de cineva?
R: 00:46:04 Noi când am spus că nu e un dar, în sensul ăsta, ca şi credinţa sau facerea de minuni, este pentru că, mi se pare mie, iubirea face parte din făptura noastră, adică omul zidit de Dumnezeu a fost făcut în dragoste, nu este un dar dat după asta. Omul nu are nevoie de credinţă în întregimea sa, pentru că, spune Apostolul Pavel, credinţa înseamnă nădăjduirea lucrurilor nevăzute, a celor care nu se văd. Dar în faţa lui Dumnezeu nu mai este nevoie de credinţă. Tot din motivul ăsta Apostolul Pavel spune: Acestea trei rămân la urmă: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare dintre toate este dragostea, pentru că, iată, credinţa va dispărea -spune acelaşi lucru.Când stăm în faţa lui Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de credinţă. Este doar dragoste. Aşa că este un dar nu în sensul în care vorbim despre lucrările lui Dumnezeu date după Cincizecime, în dragostea Sa, darul vorbirii în limbi, darul facerii de minuni, daruri despre care vorbeşte Apostolul la Corinteni şi aşa mai departe, ci este un dar în sensul în care Dumnezeu Însuşi S-a dăruit o dată desăvârşit nouă, atunci când ne-a făcut. Iubirea este însăşi în făptura noastră şi, pentru că noi suntem defecţi, trebuie, desigur, să lucrăm ca s-o descoperim, s-o facem lucrătoare – asta cred eu.
Î: 00:48:24 De unde ştim noi ce să cerem şi ce să nu cerem lui Dumnezeu?
R: 00:48:35 Tocmai pentru că nu ştim, spunem: Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voieşti! Şi ştiţi ce mi se pare mie? Eu pot greşi, aşa cum am făcut mulţime de greşeli în părerile mele, dincolo de alte greşeli. Atunci când
dorinţa asta a noastră devine o obsesie, atunci când credem că doar aşa va fi cel mai bine, cred că nu e sănătos. Şi cerem de la Dumnezeu să facă aşa, şi nu altfel. „Doamne, dacă faci să ajung acolo, Îţi mulţumesc şi… cruci peste cruci.“ Deci, când începem să gândim viaţa noastră prin prisma acestei dorinţe, acestui fapt, când punem obiectul dorinţei noastre în centrul vieţii noastre – „dacă voi avea asta sau voi face aşa, va fi aşa şi aşa, şi eu voi fi mai bun şi voi face mai multe…“. Cred că acum am intrat pe un făgaş greşit şi ar trebui să se răcească treaba asta, să nu cerem cu atâta insistenţă. Vă spun drept: de câte ori mi-am dorit ceva, aşa, foarte tare, m-am rugat cum am putut eu, nu mă las, dar mă gândeam… mi-a şi dat Dumnezeu – tot, dar niciodată nu a ieşit nimic bun, nimic! Cele mai mari greşeli din viaţa mea, pe care le-am avut şi le mai am, sunt urmări ale unei dorinţe din astea, îndeplinite! Vă spun cu toată sinceritatea! Aşa că ăsta cred eu că este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lăsaţi-L pe Dumnezeu: Doamne, fă precum voieşti Tu! Întotdeauna, în faţa dorinţei cererii noastre, să ne întrebăm dacă mă pot despărţi de asta. Dacă n-ar fi aşa, ce-aş face eu? Să fim gata să primim de la Dumnezeu şi altceva. Atunci suntem liniştiţi. Atunci începem să ne rugăm plăcut lui Dumnezeu.
Î: 00:51:15 Părinte, credeţi că există suflete care nu pot simţi iubire faţă de nimeni, nici măcar faţă de Dumnezeu? De ce această împietrire? Cum putem lupta pentru mântuire când simţim că nu putem iubi şi nu suntem iubiţi de cei din jur?
R: 00:51:35 Nu ştiu, cred că nu. Nu-s văzător de suflete, nu sunt nici patetic încât să afirm, pur şi simplu, că fiecare om e capabil de dragoste şi aşa mai departe; cred că nu, cred că oricine poate simţi dragostea, numai că – iarăşi, repet – o simte la nivelul la care este; simte în măsura până la care a crescut. Această măsură uneori poate fi atât de mică, încât să fie aproape cu neputinţă de observat. Sfinţii o vedeau, reuşeau să vadă ei dragostea asta şi să o verse peste ceilalţi şi, de multe ori, dragostea sfinţilor, a oamenilor buni a convins oameni pe care toţi îi credeau împietriţi. Se întâmplă.
Î: 00:53:04 Cum trebuie să fie dragostea dintre doi tineri? Cum putem face diferenţa între o dragoste curată şi una pătimaşă?
R: 00:53:11 Între tineri, cred că e cu neputinţă ca să nu intervină dragostea cealaltă, nu neapărat că e rău – e firesc, nu suntem marţieni, e legea firii şi e cea mai puternică, aşa cum o vedem noi din Scriptură, la Înţeleptul Solomon, o vedeţi în Cântarea Cântărilor, că dragostea ca moartea e de tare şi gelozia ca focul iadului. Aşa că, deh… nu se poate fără asta.
Î: 00:54:07 Părinte, ce trebuie să facă o fată care iubeşte un băiat, iar părinţii fetei intervin în relaţia lor?
R: 00:54:15 Nu ştiu; e cea mai frecventă întâmplare, părinţii fetei intervin şi părinţii băiatului intervin din partea aialaltă. Pentru că, deh, aşa-i lumea făcută… Ce să facă? Să se roage! Să aştepte; nu neapărat că părinţii au dreptate, cu voi este viaţa voastră şi decideţi. Vă asumaţi riscurile dragostei!
Î: 00:54:52 Într-o prietenie, este o mare problemă dacă băiatul este mai tânăr decât fata?
R: 00:55:04 Cu cât este mai tânăr?
Că dacă „fata“ are 70 de ani şi „băiatul“ 40…
Î: 00:55:32 Părinte, sunt femei care nu se pot împărtăşi deoarece soţii lor, în timpul postului, nu se pot înfrâna şi atunci ele suferă, tânjind după Sfânta Euharistie. Ce să facă?
R: 00:55:46 Păi, duhovnicii trebuie să vadă drept lucrurile astea, să se roage şi să vadă aşa cum este. Duhovnicul are toată libertatea să ia o hotărâre.
Î: 00:56:18 Până unde merge ascultarea de duhovnic la un mirean? Se poate vorbi despre ascultare necondiţionată şi în acest caz?
R: 00:56:26 Nu neapărat la un mirean – la orice om, trebuie să ştim ce ascultăm. Ascultarea este o expresie a dragostei. Ascultăm pe cei pe care îi iubim. Dacă ascultarea voastră sau porunca celuilalt, mai bine zis, vă stinge dragostea, ceva s-a petrecut acolo, s-a produs un accident pe care trebuie să-l reparăm, prin mărturisire, adică prin faptul că i-o spuneţi celui care porunceşte, că: „Măi, mi-e greu să fac asta sau asta sau, uite, eu am înţeles aşa şi din cauza asta m-am supărat“, iar
duhovnicul trebuie să aibă destulă înţelepciune, că de asta e duhovnic, ca să pună lucrurile la punct. Viaţa ne învaţă de toate, timpul le arată, cum spune părintele Serafim; timpul o să arate, încercaţi să faceţi tot ce puteţi fără să întindeţi coarda, în orice… şi Dumnezeu o să facă lucrurile să fie bune.
Î:00:57:55 Ce părere aveţi despre practica unor credincioşi de a avea mai mulţi duhovnici? Şi de a asculta de sfaturile lor după bunul lor plac? Uneori, ascultările primite de la duhovnici diferiţi sunt contradictorii. Nu ar trebui ca fiecare creştin să se ţină de duhovnicul său?
R:00:58:16 Mie mi se pare practică normală, şi confirmată de Tradiţia Bisericii Ortodoxe, aceea de a avea mai mulţi duhovnici, în sensul în care erau înţeleşi, de exemplu, de părinţii egipteni sau de părinţii de la Optina. Să ştiţi că în mărturiile scrise despre părinţii de la Optina, foarte des găseşti… amintirea ucenicilor, pe care le-am mai citit, eu nu ştiu câte au fost traduse în limba română… Cică: „M-am dus la părintele Nectarie, părintele Nectarie m-a trimis la cutare să mă spovedesc…“. Practica asta este până astăzi în Rusia, aşa am prins-o şi la părintele Serafim; ca să nu spun, părintele Serafim, dacă era un preot aproape, zicea: „Hai, părinte, ca să mă spovedesc!“. Şi te vedeai că pui mâinile pe capul părintelui Serafim, vă daţi seama… Şi acelaşi lucru ni-l spunea şi nouă. Nu ştiu câţi preoţi au rămas, în mănăstire, dintre fraţi, de la noi, la care nu m-am spovedit. Şi invers. Este mult mai senină vederea asta, adică pornim de la faptul că omul ăsta vrea să se mântuiască. Dacă a venit la Spovedanie, n-a venit ca să mă păcălească pe mine sau să-şi păcălească duhovnicul, înţelegeţi? Una se respectă întotdeauna în astfel de situaţii sau în acest obicei, în această tradiţie răspândită peste tot în Biserica Rusă: Dacă ai un canon de la alt preot, nu intervine celălalt sau dacă ai un duhovnic constant, sau la care mergi mai mult, sau care-i al tău, dacă ai ajuns să nu ai alt preot la îndemână şi te spovedeşti la mine, te întreb: „Ce canon îţi dă, ştie de păcatul ăsta, ce ţi-a zis, cum faci, te lasă, te împărtăşeşte sau nu?“.Şi nu-i dau un canon pentru care duhovnicul să alerge după mine după aia, să mă caute. Este o practică normală; adică, dacă merg pelerinii la Optina sau la Diveevo, se şi împărtăşesc acolo, spovedindu-se, pentru că ruşii, ştiţi, se spovedesc înainte de fiecare Împărtăşanie, dar preotul de acolo, ştiindu-i că sunt veniţi, poate desigur să-i oprească de la Împărtăşanie, după cum consideră de cuviinţă, dar nu-i leagă, pentru că ştie că pleacă la 1.000-2.000 de kilometri şi va trebui să vină peste trei luni, sau peste un an, sau peste 10. Ceea ce în România prea des am auzit că unii au fost, o dată, în pelerinaj, la nu ştiu ce părinte şi… „sunt legat… A! Trebuie să mă duc la el“, având duhovnic. Există o etică şi un cod al fumuseţii duhovniceşti care, dacă este respectat, nu este nici un risc, dar dacă tu mergi să te spovedeşti la un duhovnic ca să-l păcăleşti pe altul, păi nu uita că noi ne spovedim lui Dumnezeu, fraţilor, n-am schimbat nimic în viaţa noastră, mai rău ne facem. Aşa că, vedeţi cu ce inimă faceţi! Toate-s înaintea lui Dumnezeu. Pe om poţi să-l păcăleşti. Păi, dacă tu te duci să păcăleşti, ce-ţi trebuie să păcăleşti pe ăla, altul? Păcăleşte-l tu pe al tău! Păi nu?
Î: 01:02:02 Cum putem deveni responsabili faţă de dragostea celuilalt?
R: 01:02:08 V-am zis: începem să trăim în locul lui. Omul ăsta vine după noi, ne urmează, renunţă, face atâtea jertfe pentru noi, cum credeţi că nu vom fi responsabili? Eu cred că da. Eu cred că da. N-aţi simţit niciodată dureri şi răsturnări lăuntrice pentru că omul pe care îl iubiţi dintr-odată v-a dezamăgit? Aţi avut voi vreodată vreo durere mai mare decât să descoperiţi că omul în care v-aţi pus toată nădejdea v-a trădat? Păi tot aşa este şi celălalt, vă pare că e puţin lucru? Şi ceilalţi, dar ei pot fi unul, pot fi 10, pot fi 1.000. Şi fiecare, la rândul lui, poate trăi o astfel de dramă. Vă daţi seama? Cum poate să fie fără responsabilitate? Mie-mi pare că avem a da răspuns, trebuie să ne rugăm pentru asta, ca Dumnezeu să ne ierte.
Î: 01:03:26 Până unde trebuie să meargă dragostea faţă de aproapele nostru atunci când ne supără la
nesfârşit şi ne prigoneşte pentru că suntem creştini trăitori?
R: 01:03:34 Până la… sfadă! Merge… Dragostea n-are margini! Cum să aibă? Până unde merge? Până la moarte, până la capăt merge, n-are treabă… Ne mai certăm, ne mai ciondănim, dar spunem, se întâmplă, până la sfadă zic eu că merge dragostea.
Î: 01:04:00 Dacă am iubit pe cineva, iar acum l-am lăsat să-şi trăiască viaţa este păcat? El nu a dorit Biserica.
R: 01:04:11 Nu ştiu ce să zic, pentru că nu ştiu. Poate fi şi păcat, poate să nu fie, nu ştiu cine e cel lăsat, numai Dumnezeu ştie taina. Dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, Dumnezeu vede şi o ia ca atare, să ştii. Dumnezeu caută la inima ta. Dacă ai făcut-o pentru El… Cine va lăsa frate, sau soră, sau femeie, sau copii, mamă, tată pentru Mine însutit va avea. Deci, dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, nu greşeşti. Sigur că ar putea fi un pas pe care poate nu era neapărat să-l faci, e altceva. Dar tot ce faci pentru Dumnezeu, chiar şi prostiile uneori, Dumnezeu le înţelege cum trebuie. Nu în faptul că ne apucăm să facem prostii, dar, vedeţi, Apostolul Pavel câtă râvnă avea împotriva lui Hristos? Dar a fost plăcut lui Dumnezeu. De ce? Pentru că el era convins că face pentru Dumnezeu treaba asta. Era în stare să omoare oameni pentru Dumnezeu. Mai mare prostie ca asta ce poate fi? Să omori oameni! Dar iată că o făcea cu toată convingerea, era curat. Şi Dumnezeu l-a luat de partea Sa. Aşa că, orice faci pentru Dumnezeu, chiar şi o faptă uneori nepotrivită, Dumnezeu ştie s-o răstoarne. De asta, nu ştii dacă e păcat sau nu, dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, Dumnezeu ţi-ajută… Roagă-te pentru toţi, că nu greşeşti!
Î: 01:06:10 Dau ceva aproapelui, pentru că ştiu că aşa este bine, că aşa trebuie, nu neapărat din dragoste. Poate fi considerată asta milostenie?
R: 01:06:26 Nu, asta-i o dare, fiindcă nu-i milostenie, milostenia este o stare. Dar ăsta-i un exerciţiu bun!
Î: 01:06:44 Atunci când te rogi din tot sufletul, cu toată credinţa şi nădejdea, adesea dorinţa nu ţi se îndeplineşte. Cum ne încurajează asta să credem în continuare sau, mai mult decât atât, de unde ştim cu ce am greşit în rugăciunile noastre, mai ales dacă ne rugăm pentru viaţa cuiva, nu pentru noi?
R: 01:07:03 Să nu te temi atunci când nu ţi se îndeplinesc rugăciunile, dar să te temi atunci când s-a îndeplinit o rugăciune. Pentru că va trebui să duci la bun sfârşit ceea ce ai făgăduit să faci; când cerem ceva: „Doamne, dacă-mi dai aşa, şi aşa, şi-aşa“, faci un legământ cu Dumnezeu; iată, ai primit! Teme-te de-acum înainte! Ce faci acum? Dumnezeu ţi-a arătat încredere. Ţi-a dat! Na, poftim, fă! Este ca şi cum – ca să nu fac o comparaţie nepotrivită – ai făcut un împrumut la bancă fără să te gândeşti de unde îl vei da înapoi, fără să faci nimic cu el, fără să ai nici un venit şi să cheltui banii aşa… nu pentru că Dumnezeu ar cere înapoi, n-are El nevoie de asta, dar aşa, ca atitudine. Să ne temem atunci când am primit, vom fi responsabili de darul ăsta, cui mult i se dă mult i se cere. Înţelegeţi? Aşa că nu trebuie să ne temem când nu ni se îndeplinesc. Eu am văzut dorinţe împlinite atunci când am uitat de ele. Şi nu-i ceva straşnic dacă nu ţi se îndeplineşte o dorinţă. Iaca măi! Mare treabă, nu s-a îndeplinit o dorinţă! Da’ ce, dorinţele tale chiar toate trebuiesc îndeplinite? Nu!
Că ne rugăm pentru ceilalţi: Nu greşim dacă ne rugăm pentru ceilalţi dacă o facem cu dragoste, dar eu am văzut şi altfel de rugăciuni pentru ceilalţi şi, mărturisesc, am făcut şi eu, voiam să văd dacă fac vreo minune, mă rugam pentru bolnavi să-i fac sănătoşi, pentru ăia, să văd dacă… spun drept, ce?!… Ispiteam pe Dumnezeu. Şi am văzut eu la mulţi din ăştia, se apucă, fac mătănii, „acuşi îl fac sănătos! Da’, ce, părinte, facem şi draci dacă trebuie, ce nu… vai, postesc… acuşi o să iasă dracul“… Am făcut, vă spun drept! Şi de asta am zis că, uneori – cu necaz şi rugăciunea asta, pentru că nu mai dăm noi atâta pe celălalt, pe altruism din ăsta, că se poate ruga pentru celălalt şi cu şmecherie. Dar dacă este din dragoste, nu, nu greşeşti!
Î:01:09:45 Dacă îţi dai seama că nu ţi-ai iubit soţul niciodată, ce faci? Şi dacă l-ai iubit, chiar dacă l-ai iubit, a
fost o iubire superficială?
R:01:10:10 Ce să faci? Începi să-l iubeşti acum!
Î: 01:10:18 Desfrânarea poate să aibă vreo urmă de dragoste? Când veţi publica „Fuga spre câmpul cu ciori“?
R: 01:10:25 Chiar şi ieri m-a întrebat cineva. Va da Dumnezeu şi o voi publica!
Sigur că poate să aibă, de ce să nu aibă? Altceva e că ea dă loc la lucruri care nu-s ale dragostei: gelozie, ură, ucidere prin avorturi, minciună, o grămadă de lucruri, dar asta nu înseamnă că poate chiar să nu aibă nici o urmă de dragoste, d-apoi, Dumnezeu a lăsat, sunt ale firii lucrurile astea, atunci când nu au tot răul ăsta, dar uitaţi-vă câte porţi deschide, câţi oameni s-au omorât între ei pentru asta, câte minciuni, câte hoţii, trădări… O-ho! Familii dezbinate, popoare măcelărite pentru desfrânare, ce vă pare? Dar asta nu înseamnă că poate alunga cu totul. Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, s-a rugat la Dumnezeu: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! N-a zis: Dă-mi-L înapoi, nu-L lua de la mine, deci Proorocul David, fiind prooroc – fiind prooroc! -, adică om care are vederea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt, un om care pur şi simplu ştie unde este Duhul Sfânt şi unde nu este, acesta este un prooroc. Noi înţelegem proorocul ca pe un om care vede viitorul – nu este adevărat! În sensul Scripturii, proorocul este cel care vorbeşte despre Dumnezeu, vorbeşte în numele lui Dumnezeu, vorbeşte Adevărul, vede lucrarea Duhului Sfânt. Deci, fiind prooroc, Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, spune: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Nu luase încă Dumnezeu Duhul Sfânt de la el, înţelegeţi? Dar era conştient că poate ajunge într-un rău mai mare prin acest rău, înţelegeţi voi? Când spunea: Nu-L lua de la mine spunea că am înţeles că am făcut un lucru rău, un lucru nepotrivit, pentru care am deschis uşa răului şi aş putea să merg din rău în mai rău; din cauza asta, Te rog, nu lua Duhul Tău Cel Sfânt de la mine, ca să mă pot îndrepta, să mă pot întoarce la starea pe care am avut-o înainte de a săvârşi acest păcat. Asta cred că spunea Proorocul David: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Iată de ce cred că sunt fel de fel de fapte şi de păcate. Să ne rugăm să ne cureţe Dumnezeu şi să nu ia Duhul Său de la noi ca putem să ne îndreptăm, să facem şi binele.
Î: 01:13:25 Cum să nu îmi mai arăt dragostea în mod sufocant? Cum te poţi abţine să nu mai ceri lui Dumnezeu insistent un lucru atunci când îţi copleşeşte inima, îţi duce mintea într-acolo?
R: 01:13:44 Păi cum să nu iubeşti sufocant? Când o să avem smerenie, când o să ajungem la convingerea că nu iubim. Atunci nu devii sufocant. Dragostea nu sufocă. Şi cum să ceri de la Dumnezeu dacă îţi copleşeşte inima? Cere, dacă asta vrei; toate prin experienţă se fac. Cere, o să vezi unde o să ajungi. Fiecare învaţă lucruri diferite, unii din experienţa altora, unii din experienţa lor. Nu zic, e frumos şi inima când este plină este bine, Dumnezeu iubeşte mai mult o inimă plină decât inima stearpă, chiar dacă inima este plină uneori cu dorinţe şi nepotrivite, oameni suntem şi mai avem şi greşeli, cum se roagă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: Eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu miluieşte! Aşa că este şi o lucrare a vârstei, cum spune şi proorocul: Inima omului este întoarsă spre rău încă din tinereţile sale, când eşti tânăr eşti mai zvăpăiat şi ceri, e mai plină, desigur, dar Dumnezeu vede, ştie, este plin de dragoste şi îndelung răbdător şi ne va da şi înţelepciune, ca să ne rugăm cum trebuie. Aşa că, ce pot să zic, dacă ai inima plină, roagă-te, că din belşugul inimii vorbeşte gura.
Î: 01:15:33 Ce anume trebuie făcut pentru a creşte cât mai mult în dragostea adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni? Sau, în cazul în care nu ai această dragoste, pentru a o obţine?
R: 01:15:45 Dacă aş şti, măi, aş face… Ştim ce avem de făcut, dar nu facem, căutăm orice altceva numai aia ce trebuie făcut, aia nu facem. Mda… Mă gândesc că poate la bătrâneţe am să pot face măcar ceva. Trăiesc cu nădejdea asta, ca un copil din ăla care doreşte să crească mare, aşa doresc şi eu să îmbătrânesc şi poate atunci voi începe să nu
mai fac atâtea lucruri nepotrivite. Dumnezeu să ne ajute! Ce să facem? Fă cât poţi! N-a zis Hristos ce să faci. Eu nu ştiu să discut la întrebarea asta, ce să faci… Ştim ce să facem, v-am spus, dar nu facem.
Î: 01:16:41 Ca mamă, cum fac să nu îngrădesc libertatea copiilor şi, totuşi, să-i îndrum pe cărarea cea bună, către credinţă, ţinând cont de tentaţiile actuale?
R: 01:16:52 Ei, asta-i cel mai greu, e cel mai greu, trebuie să ai înţelepciune ca Solomon, cu ce predicatori avem noi în casă acum – televizoare, cu şcoală, cu… Tot timpul, neîncetat, cred că trebuie să fii Solomon. Dar, Dumnezeu vede; nu ştiu, câteodată mi se pare că doar la maturitate copiii ăştia vor putea să se întoarcă prin vreo minune a lui Dumnezeu, când mă uit că de la 2-3 ani de-acum sunt luaţi la calculator şi la jocurile alea, îmi dau seama că nu ştii ce să mai faci. În orice caz, dacă păziţi copiii măcar până la şcoală, pentru că la şcoală nu-i mai poţi controla, eu cred că înseamnă foarte mult. De ce spun, pentru că am văzut pe mine (eu n-am avut nici o treabă cu Biserica, şi-acum… unde am ajuns…), dar au fost câteva lucruri pe care mi le-a spus tăticu’ de mic şi pe care nu le-am mai putut scoate din capul meu. Ştiţi care? Niciodată să nu râzi de un om cu defect. Dacă-i olog, sau orb, sau altcumva. Niciodată să nu te scârbeşti de omul sărac, niciodată, asta e o ruşine să te scârbeşti de omul sărac. Atunci când intri în casa unui om, să nu te uiţi pe pereţi la lucrurile pe care le are şi să nu întrebi niciodată cât costă. Să nu scuipi pe nimeni, niciodată – de când eram mic, lucruri care mi-au intrat, fraţilor, în cap şi s-au făcut firea mea. Mi-a spus şi altele, care, la fel, mi s-au făcut firea, pe care tot nu le pot scoate – lucruri care nu se potrivesc cu viaţa lui Hristos… şi cred că, dacă tatăl meu ar fi fost creştin şi mi-ar fi spus lucrurile astea, ale credinţei, când eram mic, mi se pare că mi-ar fi fost la fel de uşor să le înţeleg. Şi mi-a mai spus: Niciodată să nu fii slugarnic, oricine ar fi, chiar dacă o să trebuiască să dormi în drum. Asta mi-a spus-o el, că un bărbat nu face aşa ceva! Astea sunt lucruri pe care un copil le-a reţinut şi au intrat în el, indiferent în ce lume am intrat după aceea. Nu mi le-a mai scos nimeni din cap. Aşa cred că, dacă un părinte, până la şcoală, până la şapte ani, îi va spune lucruri adevărate, bune, unui copil, ele vor rămâne în el, chiar dacă după aia, cu vârsta, şcoala îl ia valul, adolescenţa cu ale ei, eu cred că după 20 de ani, încolo, el poate să-şi revină, structura lui este pusă. Aveţi grijă de copii măcar până la şapte ani, şapte ani de acasă ăştia sunt aşa… e adevărat! Asta cred că este ceea ce se poate face. După ce copilul începe să devină personalitate în sensul în care îşi conştientizează Eul sau începe să se raporteze la lume, fiţi foarte atenţi cu impunerea unor lucruri! De la 12 ani încolo, îi spui tu că este aşa şi nu-i aşa, rişti să pierzi respect şi încearcă, dacă nu ai suficiente argumente, nu porunci, nu „pentru că eu am zis, pentru că eu sunt mama ta, când o să ai casa ta atunci o să faci cum vrei tu“ şi aşa mai departe. Niciodată să nu spuneţi aşa ceva! Şi aşa cred că puteţi creşte un om, dincolo de greşelile aproape inevitabile pe care le poate săvârşi în adolescenţă, pentru că adolescenţa este cea mai grea, părinţii depăşesc cel mai greu perioada asta, pentru că numai ce nu fac copiii… Dar, vedeţi lumea în care trăim! Puneţi temelie bună şi aveţi respectul dincolo de prostiile pe care le fac. Cred c-o să vă iubească, nu le pierdeţi încrederea! Fiţi prieteni până la urmă, pentru că o să devină altcineva prietenii lor şi atunci am pierdut totul.
Î: 01:22:20 Cunosc un caz de părinţi credincioşi, care se împărtăşesc, dar sunt foarte stricţi cu copilul lor de numai doi ani, supunându-l la post sever, fără blagoslovenia duhovnicului, care, probabil, nici nu ştie de aceasta. Ce putem face în cazul acesta pentru acest copil?
R:01:22:38 Măi, măi, măi, nu vă chinuiţi copiii! Asta spun de
riscurile dragostei, ăsta-i unul dintre ele, nu voiam să le pomenesc aici, ca să nu mă înţelegeţi greşit. Nu chinuiţi copiii cu lucrurile astea! La părintele Serafim venea o mamă cu vreo cinci copii… şi când am văzut eu odată… Dar părintele avea întotdeauna bomboane pregătite şi le dădea copiilor când veneau. Le strica postul copiilor, auzi! Îţi închipui, dacă era o mamă care nu le dădea voie copiilor să mănânce bomboane în post! Ce făcea? Părintele Rafail îmi spunea, odată, un caz, din Postul Mare, de la Essex. Munceau, munceau la construcţii, acolo. Cum munceau ei, vine părintele Sofronie cu o conservă de peşte şi le-o deschide şi le dă să mănânce, că erau obosiţi, erau în Postul Mare. Vedeţi voi că sunt cazuri şi cazuri, şi dragostea este mai mare decât toate, şi decât postul. Nu chinuiţi copilul! Ştiţi ce înseamnă postul? Postul este o manifestare a raţionalităţii noastre faţă de dobitoace, spunea Efrem Sirul. Dobitocul, dacă îi e foame, mănâncă, dar omul poate să se înfrâneze, să se înfrâneze conştient, cu un scop anume. Are nevoie de post pentru a-şi pune întreaga sa făptură într-o stare-limită, pentru că din stările-limită gândim altfel. Copilul n-are nevoie de treaba asta. El nu e bolnav ca noi, nu are atâtea prostii în cap şi atâta împietrire, încât să fie nevoie s-o topeşti prin post. Depinde şi de vârsta copilului. Aşa că faceţi ca acest post al copilului să fie conştient, să fie frumos, cum cântăm şi în Postul Mare, postim postul frumos, bine plăcut. Asta pot să spun: fiţi atenţi cu copiii! Copiii mei – cei mai iubiţi de Dumnezeu… Dumnezeu Se simte cel mai bine între copii.De asta ne-a zis că, dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţie, şi-acum noi venim şi încercăm să-i facem pe copiii ăştia ca noi, care suntem îmbătrâniţi în răutate, ca să-i băgăm în împărăţie! Invers ar trebui să fim, să ne deschidem noi spre copii. Asta a spus-o Hristos, nu am spus-o eu. Ei, asta-i o problemă care oricum se întâmplă. Nu mai chinuiţi copiii, asta-i tot ce pot să vă spun.
Î: 01:27:04 Părinte, mi-am crescut copiii de mici aproape de Biserică, dar acum, adolescenţi fiind, nu mai calcă pragul bisericii, iar fiica mea are un prieten, trăiesc împreună. Ce să fac? Mă doare sufletul!
R: 01:27:24 Am zis că eu cred că e aproape imposibil, e o adevărată minune adolescenţii credincioşi. Pentru mine este o mare minune, să ştiţi! Nu vă mâhniţi, ce poţi să faci? Ce, poţi să stai în faţa focului ăstuia? Cine poate să-l schimbe? A murit Hristos pe Cruce şi tot nu ne-a putut opri de la rău, de la dezlănţuirea firii ăsteia, a noastre. Dar, încet-încet, este cale de întoarcere. De asta-i pusă pocăinţa. Iubiţi-vă fiica şi nu vă despărţiti de ea nici măcar în gând, în inimă şi fiţi ca şi cum ceea ce face nu se întâmplă, lăsaţi înaintea lui Dumnezeu şi o să vedeţi că o să fie bine, acoperiţi păcatele, acoperiţi-le şi rugaţi-vă lui Dumnezeu şi-o să vedeţi voi cum o să se întoarcă lucrurile.
Î: 01:28:50 Dezamăgirea poate fi numită o ispită? O încercare a măsurii dragostei noastre faţă de aproapele?
R: 01:28:56 Da, cu siguranţă! Un termometru pentru egoismul nostru. „Măi, măi, măi, am fost dezamăgit, m-ai dezamăgit! Ce om grozav sunt eu şi tocmai pe mine să mă dezamăgeşti? Tocmai tu, pentru care eu am făcut atâtea? Tocmai tu să mă dezamăgeşti?“ Este examenul dezamăgirii. Şi dacă biruim noi dezamăgirea asta în noi, apoi chiar credem în Dumnezeu, să ştiţi, şi avem dragoste! Doar asta este nevoinţă adevărată şi dacă facem ceva în lumea asta, postim sau ne rugăm, este pentru a birui în noi ura, a birui în noi răul, şi dezamăgirea asta este semn că avem răul în noi. Şi luptăm, şi-o biruim. Azi, mâine. Cum vrei? Rogu-te, depăşeşte-o, adu-ţi aminte de ale tale, de cât ai dezamăgit tu şi birui în tine. Adu-ţi aminte de Hristos, Care a fost trădat de către ucenicii Lui şi de către noi, în fiecare ceas rău în care ne aflăm. Da, dezamăgirea este un examen. Îl depăşim şi devenim mai buni, ne suim cu o treaptă mai sus, să ştiţi! Fiecare dezamăgire depăşită ne urcă pe o treaptă superioară a existenţei noastre.
Î: 01:31:00 Părinte, de ceva vreme, orice cuvânt mi-ar da duhovnicul, deşi îl găsesc drept, simt că nu am puterea să-l împlinesc. Părintele e necăjit, iar eu nu pot depăşi această spaimă că sunt prea mari lucrurile pe care
mi le cere. Nu pot ieşi din asta. Rugăciunea mea nu primeşte răspuns. Sunt încremenită în acest moment al drumului meu. Ce cuvânt aveţi?
R: 01:31:25 Atunci când părintele n-o să mai fie necăjit, atunci o să fie mai uşor pentru amândoi. Rugaţi-vă, nu te mai mâhni, c-aşa te bagi… unde te bagi? Te-ncurci mai tare. Te bagi în deznădejde, aşa… nu poţi îndeplini nici un cuvânt. Ţi-a da Dumnezeu putere! Clar că nu poţi! Cine poate? Cine poate îndeplini? Avem cuvinte rostite de Hristos pe care nu le putem îndeplini. Cine, fără de Hristos, poate să le îndeplinească? Nimeni! Nu te mai mâhni! Fă cât poţi. Azi nu poţi, o să poţi mâine. Nu da înapoi, nu te încurca în plasa asta a „nu pot“-ului – nu pot, nu pot. S-a mâhnit părintele! Ia şi-l împacă cumva! Fă şi tu măcar ceva bun. Ia-i nişte bomboane!
Î: 01:32:34 Am o prietenă care a nimerit la un duhovnic aspru. Se teme să-i ceară dezlegare, dar se teme şi să meargă fără binecuvântare în altă parte. De doi ani şi ceva e nespovedită. Ce ar trebui să facă?
R: 01:32:46 Ei, iaca, vezi? Cu legările şi dezlegările astea, când nu schimbi duhovnicul? Du-te, măi, şi spune-i! Doi ani nespovedit e greu! Dar ce dacă-i spui? Da’ de ce să te duci în altă parte? Nu poţi să-i spui lui? Ce-o să-ţi facă? O să te lege? O să te lege, iaca! Descătuşează inima ta şi-o să vezi că legarea aia o să fie, de fapt, o dezlegare. Să ştiţi voi că un canon primit dintr-o inimă deschisă nu este o legare, este o dezlegare, fraţilor! Dar poate că ai ajuns în greutatea asta pentru că ai primit dezlegări pentru nişte spovedanii nu tocmai deschise, nu tocmai descătuşate, sincere. Uneori mai mozolim lucrurile când le spovedim, nu pentru că nu le numim pe nume, dar pentru că ne ţine pe noi ceva. Şi-atunci preotul ne dezleagă, dar noi rămânem nu legaţi în sensul ăsta pe care-l înţelegem noi, legaţi în noi înşine, încătuşaţi; azi aşa, mâine aşa, ajungem la împietrire, dar o legare bună, aşa, primită cu o inimă deschisă, când ai spus totul, să fii gata, ştii cum te duci la Spovedanie? Da’ chiar spun tot, să mă lege bine, să-mi dea un canon aşa, bun, şi asta e dezlegarea. Du-te şi spune-i, dar om este, eu cred că toate sunt de înţeles. Da’ nu mai sta aşa, mâhnit, că nu faci nimic. Du-te şi la altul, ce? Du-te şi spune şi la altul, du-te şi spune şi la zece, vezi dacă ţi-a ajuta, ţi-a face mai uşor. După aia du-te şi-i mai spune şi la duhovnicul ăsta la care doi ani nu te poţi duce. Încearcă aşa: spune la unul, te spovedeşte o dată, vezi că nu-ţi ajută, încă o dată, dacă nu-ţi ajută şi… dacă ai zis că nu-ţi ajută şi nu ţi-ajută, du-te la ei, nu ţine în tine. Şi, dacă ai spus acum e şi ăsta e un început bun. Dumnezeu să ajute! Nu te mai mâhni numai, că nu-i nici un folos din asta.
Î: 01:35:30 Două persoane care se iubesc rămân împreună şi după moarte?
R: 01:35:36 Toţi care se iubesc, nu numai doi, toţi rămân împreună după moarte. Să vă spun eu ce-am păţit. Aveam eu tot felul de păreri… Că, ce, vă pare că duhovnicii nu au şi ei, niciodată, lucruri din astea, pe care, vai… pe care nu le pot spune? Mi-a zis mie, odată, un preot, şi-am zis: măi, măi, ce are preotul ăsta… şi mă duc eu, am spus eu la un bătrân, la un altul, la altul, zic: ce să spun eu la stareţul meu, ce el să înţeleagă, e tânăr! Şi când am văzut eu într-o noapte… ce vă pare? Când m-am trezit am spus eu la jumătate de ţară, dar stareţului meu nu-i spuneam, că-mi părea mie… şi zic: măi, băiete, da’ stareţul meu chiar e cel mai rău dintre… chiar tocmai el nu pricepe nimic? Şi când îl văd eu într-o seară, alerg eu, taca-taca-taca, în somn alergam, era stareţul cu Petrache, venise să spovedească, prin fraţi. Şi zice: „Savatie, hai vino încoa, vino şi tu!“. Eu zic: „Stai, bre, că eu mă mai duc… pe urmă am să vin!“. Şi ce crezi? M-am dus la stareţ şi i-am spus. Şi n-o fost… era un lucru care… tocmai lui nu-i spuneam, că mă gândeam eu că mă duc la unul bătrân, care ştie mai multe… N-o lăsat Dumnezeu aşa! Aşa că
spuneţi la acela la care sunteţi!
O singură dată mi-am visat stareţul, numai atunci, să nu vă închipuiţi că-l visez în fiecare zi!
Î: 01:37:05 Ce putem face pentru părinţi, rude, dacă aceştia nu vor să audă de Dumnezeu şi de Biserică?
R: 01:37:18 Mă întrebaţi pe mine, măi, care eu cu tatăl meu şapte ani nu ne-am văzut din cauza asta şi nu numai cu vorbitul… Ce pot să vă spun? Nu ştiu ce puteţi face, că eu nu ştiu încă ce să faceţi. Să nu-i lepădaţi din inima voastră, iar restul face Dumnezeu.
Î: 01:37:39 Dragostea lumească creează dependenţă de acea persoană? Dar cea duhovnicească?
R: 01:37:48 Măi, dragostea nu mai creează dependenţă, dragostea te uneşte, nu numai că dependenţă, clar! Dependenţă crează alcoolul, ţigările, drogurile, dar dragostea te uneşte din tihnă cu cel pe care-l iubeşti şi de care eşti iubit.
Î: 01:38:15 (auditoriu) Ne iertaţi, fiindcă a venit vorba chiar de ţigări. Avem o mare problemă noi, care suntem, prin mila lui Dumnezeu, duhovnici, vorbesc de mine – departe de a fi cu adevărat… Părintele Arsenie spunea că fumatul nu atacă numai organele respiratorii şi sângele şi crează o dependenţă, dar atacă şi mintea, şi credinţa omului. Este o mare problemă astăzi, când s-a extins aşa de mult şi pentru faptul că eu, de exemplu, călătoresc cu icoana Maicii Domnului, o pun în traistă, că… şi o scot pe unde slujesc sau unde călătoresc. Dar, chiar şi cu aceasta, mă gândesc că sunt şi şoferi care fumează chiar atunci, am icoana, Sfânta Cruce… Şi pentru asta, dar şi pentru faptul că, dacă vine să se împărtăşească şi, de exemplu, astăzi a fumat şi mâine vine să se împărtăşească. Singur că în nici un caz dacă spune că el fumează chiar în ziua respectivă, dar nu ştiu până unde putem merge cu neputinţa asta foarte grea, deşi pare că este un fleac multora. Este un drog despre care eu gândesc că îndepărtează Duhul Sfânt şi toate îndepărtează. Sigur că nu-L… cum se spune la Pateric: Duhul Sfânt S-a îndepărtat, dar încă vulturul planează asupra lui -, nu S-a îndepărtat cu totul, nu-i vorba că ne-ar părăsi mila lui Dumnezeu, dar… e foarte dificil. Am vrea să răspundeţi, aşa, personal cum judecaţi. Să ne ierte Dumnezeu şi Maica Domnului şi pe noi!
R: 01:40:38 Nici eu nu vreau să vorbesc ca un duhovnic, pentru că nu sunt aşa ceva, dar, ca om, am primit, odată, o părere de la un duhovnic, care mi-a zis următorul lucru… Am eu un prieten bun care s-a născut cu un necaz trupesc, din cărţi, din naştere, nu a putut nici merge şi mâinile şi le foloseşte cu anevoie, adică este un om care stă în casă; un om care a avut o mamă şi ea în căruţ (Dumnezeu s-o ierte, pentru ca s-a mutat la Domnul!). Aşa trăiesc ei amândoi: se mută în căruţ de la pat până la masă, dacă cineva a venit în ospeţie şi pune un obiect mai sus sau în altă parte decât unde îl avea el, nu-l mai poate ajunge. Omului ăsta, prietenului ăsta al meu, i s-a prognozat de către medici că va muri îndată după naştere. N-a murit nici până la cinci ani, n-a murit, cu mila Domnului, nici până la 40, cât are acum. S-a botezat la 37 de ani la Noul Neamţ, a vrut el tare şi l-am luat şi l-am dus până acolo, dacă aşa a vrut, că a zis că numai acolo se botează. Ei, bine, hai! Desigur, eu i-am pus condiţie ca să nu mai fumeze dacă vrea să se boteze, pentru că fuma, omul ăsta stătea în casă şi fuma, fumează de-o viaţă. Asculta rock şi eu l-am pus, ca om care şi eu am ascultat rock, să rupă discul ăla în faţa mea, dacă vrea să se boteze. Eu eram proorocul lui Dumnezeu atunci, ştiam ce trebuie să facă ca să fie plăcut lui Dumnezeu, nu aşa cum este! S-a botezat, cu mila Domnului; n-a fumat două săptămâni, două săptămâni cât a stat la mănăstire. S-a dus la părintele Serafim, care, părintele Serafim, atunci, a zis un singur lucru… zic: „Părinte, uite, avem aici un prieten, un om, uite, el, aşa şi aşa, s-a botezat. Ce să-i spun?“. „Aaa, da? Măi, da’ cruce poate face?“ „Poate, părinte!“ „Apoi să mai facă, aşa, câteodată, aşa, să mai facă câte o cruce când se culcă, când mănâncă…“ Ăsta i-a fost tot canonul lui. Eu n-am înţeles atunci. De la un timp, când colo, îl găsesc fumând. Şi
s-a spovedit la un alt prieten de-al nostru, la care părintele ăsta, fratele ăsta al meu, tot de la Noul Neamţ, zice: „Măi, ce pot să-i spun eu despre fumat, când el a înfruntat toată viaţa asta şi de câte ori şi-a biruit gândul sinuciderii!? Ce pot eu acum să-i spun în sensul ăsta – asta şi gata! – unui om care stă în casă şi care trăieşte… bine viaţa…“. Şi eu atunci n-am mai putut să spun şi, vă spun drept, când mă duc, dacă stau cu el, apoi ies şi după aia o săptămână miros a fum, e fum în casa aia, nu şagă… El mă întreabă dacă mă deranjează fumatul şi eu spun că nu, deşi mă doare capul… Şi-am ajuns eu într-o dimineaţă la el, cu trenul de la Timişoara ajungeam la 6, şi-am intrat în casă când nu era el acasă. Mă uit, nu-i acasă. Unde-o fi? L-au luat nişte prieteni din ăştia, mai zăpăciţi, şi l-au adus – ce i-au dat, bere, ce i-au dat, a venit el ameţit. Şi când se uită, eu stau pe scaun şi… – acuma eu îl spovedesc pe el, sper că nu se supără… da’ poate n-o să afle, nu spuneţi nimănui – intră şi mă vede, şi începe a face: „Vai, tu ai venit… Măi, şi eu îs beat, măi…“. „Lasă, măi, că nu eşti beat, te duci şi tu şi te odihneşti un pic, te-ai relaxat…“ „Nu, nu, nu, eu nu m-am relaxat“, uite-aşa… Măi, dacă nu, ţi se rupea inima să-l vezi cât era el de… Pentru că… cum puteam eu să mă supăr pentru asta? Nu mai putea el, mai să plângă pentru ce-a făcut el, i-auzi… Şi-am zis că sunt momente şi momente în viaţa omului, sunt motive pentru care el face un lucru sau altul şi este întotdeauna un rău care este mai mic decât alt rău, după cum şi bine este mai mare decât un bine, trebuie să vedem cu rugăciune toate lucrurile astea. Pentru că sunt măsuri şi măsuri, iarăşi spun.
01:47:20 Eu am fumat până la mănăstire. Am fumat mult ca timp, deşi am început la 5 ani; până n-am tras eu să dau fum pe nas aşa cum vedeam, îmi părea o chestie grozavă cum dau fum pe nas oamenii mari; am tras de vreo două ori, m-a mirosit mămica, deodată, că tata nu fuma… Şi n-am fumat până după liceu, vă spun drept, eram între pictori, între artişti, unde toţi fumau, dar eu nu fumam, ştiţi de ce? Pentru că eram sărac şi toţi banii îi dădeam pe cărţi şi îmi părea o nebunie să dai atâţia bani pe un pachet de ţigări, când eu cumpăram cărţile de pe la anticariat foarte ieftin, câte cărţi de poezii puteam să-mi iau eu, cu prostia asta de ţigări, nu-i găseam nici un rost. Dar când m-am apucat, am fumat foarte mult, mult pe zi. După aia m-am lăsat când m-am dus la mănăstire. Să ştiţi că eu jumătate de an, eram frate la mănăstire şi încă aveam degetele galbene până aicea când puneam lumânări, eram frate de mănăstire, dar nu se ducea, atât de mult am fumat, şi pot să înţeleg pe un om care fumează, dar mai ales pe un om care fumează de 30 de ani. Nu-i încurajez, dar nici nu pot fi atât de categoric uneori. Părerea mea şi-a altor preoţi de la noi, care sunt duri, ştiţi că-n partea Rusiei sunt destul de aspri preoţii în canoane, dar încercaţi să luaţi omul aşa, încet, încet, încet, să mergeţi în întâmpinarea lui, pentru că toţi avem metehne. Nu ştiu dacă mâncarea multă este mai îndreptăţită decât fumatul. Mâncarea – aşa, până ni se face rău. Şi-atât. Avem de la Dumnezeu vederea asta de a hotărî cu fiecare om în parte, în rugăciune, în aspectul ăsta, şi am văzut oameni care, de-a lungul vremii, încet-încet, ştiind că este o meteahnă, nu îndreptăţind-o, pentru că, chiar dacă îl dezlegi la Împărtăşanie, n-o faci pentru că din clipa asta fumatul a devenit o faptă bună, nu, dar să fim conştienţi de neputinţa noastră şi să luptăm, măcar un pic.
01:50:40 Şi, de data asta, vreau să aduc un caz care îmi vine în minte, foarte bun, viu, real: la puşcărie la Tighina, unde mănăstirea noastră are un paraclis. Părintele şi-a luat paraclisier de unde? Dintre puşcăriaşi! Că Dumnezeu cum Şi-alege preoţi? De unde? Din lumea asta! Păi, ăsta-i om care să fie preot? Dumnezeu alege din ce are, fraţilor! Aşa şi
acolo; mi-am dat seama că, în fiecare obşte, fiecare popor, fiecare parte a lumii, Dumnezeu ia din ceea ce are şi sfinţeşte, curăţă şi lucrează. Şi părintele trebuia să-şi ia un paraclisier… de unde? Că în puşcărie nu intri aşa, bună ziua, eu sunt paraclisierul, daţi-mi voie să intru. Nu poţi intra într-o puşcărie, mai ales că-i de regim aspru puşcăria de la Tighina. Şi a luat dintre puşcăriaşi. I-a zis: „Măi, dacă eşti paraclisier, nu mai fumezi!“. „Da, părinte, nu mai fumez! Gata, dacă-s paraclisier, nu mai fumez!“ Vine părintele duminică la biserică, când îl vede pe paraclisierul lui – fumează! Zice: „Măi, păi da’ ai spus că nu mai fumezi!“. „Da’ nu fumez, părinte!“ „Păi ce faci acum?“ „Aaa, asta nu-i nimic, părinte, să vezi cât fumam eu înainte!“ El fuma câteva ţigări pe zi. Zicea: ăsta-i fumat? Câteva ţigări pe zi?! Adică omul a făcut un efort şi el a considerat că, într-adevăr, nu mai fumează, la cât fuma el. Şi noi, omul ăsta, dacă nu-l încurajezi şi nu-i spui că într-adevăr el încearcă şi nu mai fumează, în sensul lui, îi tăiam orice chef şi spunea: „Păi eu degeaba nu mai fumez două pachete şi fumez numai zece ţigări? Dacă tot spune că dacă tot nu-i nimic, fumez cum am fumat şi gata şi ştiu că nu pot face asta!“. Dar, în timp, oamenii se schimbă. Să-i încurajăm măcar câte puţin: „Măi, bine-bine. Cât fumezi tu?“. „Un pachet şi jumătate.“ „Cât poţi tu? Hai, taie la zece! Poţi zece ţigări?“ „Hai, părinte, că o să încerc!“ A ţinut o săptămână, două, o lună. „Poţi? Mai tai două?“ „Încerc, părinte, mai tai două! Da’ ce să fac când mi-i a fuma?“ „Găseşti tu ce să faci!“ Apropiaţi-vă de ei şi-o să vedeţi şi încurajaţi-i pe treaba asta, că puţini sunt cei care au atâta hotărâre încât – pac, de azi şi gata! Nu mai este chiar aşa…
Î: 01:53:22 (auditoriu) Chiar aşa spunea părintele Arsenie, să-i înţelegem, că nu cu toţi se poate la fel, la unii se poate tăia dintr-odată, ca şi părintele Porfirie, iar la unii pe parcurs şi-aşa ne tot învaţă să-i înţelegem, să ne străduim, să ne rugăm să-i putem înţelege.
R: 01:53:37 Aşa-i, părinte, mulţumesc şi eu, într-adevăr, asta-i, Dumnezeu, odată, în mila Sa, să lege şi să dezlege. Să nu ne temem uneori să aplicăm iconomia asta, că vede Dumnezeu. Prin dragoste. Astea-s riscurile dragostei!
Î: 01:54:07 Nu pot spovedi tot. Mi-e ruşine. Cum pot scăpa de părerea de sine? De mândria asta?
R: 01:54:14 Cum poţi scăpa de părerea de sine? Spovedind tot. Măi, măi, măi… Ce am făcut noi ca să ne mândrim? Vine cineva, tot la părintele Serafim, un seminarist, şi tot aşa îl întreabă: „Părinte, ce să facem ca să nu ne mai mândrim?“. La care părintele: „Da’ şi, mă rog, ai făcut aşa ca sî ti mândreşti?“.
Î: 01:54:54 Nu v-a fost teamă că veţi fi prigonit atunci când aţi scris cartea „Pentru cine bat clopotele de la Tanacu“? Aţi fost foarte realist şi cred că adevărurile astea trebuiau spuse de cineva.
R: 01:55:08 Cine să mă prigonească? Cine să mă prigonească? Nu, nu mi-a fost teamă şi nu mi-e teamă decât de ceasul morţii, că va trebui să dau faţă în faţă cu realitatea, să mă trezesc din beţia asta şi din nebunia în care petrec. Dar de oameni nu mi-e teamă, nu. Mulţumesc lui Dumnezeu! Asta am simţit, asta am spus, crezut-am, pentru aceea am grăit, cum spune proorocul, şi nu cred c-am zis ceva nou pe care nu-l ştia nimeni. Am spus ceea ce o ţară întreagă ştia. Iaca mare lucru! Pur şi simplu le-am pus pe hârtie. Să nu ne temem, bre, de cine ne temem? Şi mai ales ca preoţi! Păi, mi-e ruşine, fraţilor! Cum să ne temem? De cine ne temem? Ce suntem în lumea asta? Goi am venit şi goi plecăm de aici. Spunea şi părintele Serafim, păi dacă nu faci poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă eşti patriarh, te dezbracă gol când mori şi nu te mai deosebeşti cu nimic de un om. Ceea ce ai făcut bun în viaţa asta, asta eşti. De ce ne temem? Mi-e ruşine când preoţii se tem. Nici o scuză nu există! Vai, o să mă caterisească, vai, o să facem sminteală… Nu există scuză atunci când fratele este în strâmtoare. Când un om este bătut, nu putem răbda. Nu poţi să-l izbăveşti, mărturiseşte măcar şi Dumnezeu va mărturisi pentru noi. Cel care va mărturisi în numele Meu şi
Eu voi mărturisi pentru el la Judecată. N-a spus Hristos aşa? N-am primit un duh al fricii, ci al dragostei, spune Apostolul. Cel mai urât lucru este laşitatea şi frica asta laşă – nu-i o frică motivată -, o frică de nimic, o frică de ceva incert. Ce-o să-ţi facă? Ce-o să-ţi facă? Frica de incertitudine, asta nu este frică, este laşitate, eu înţeleg să te temi de închisoare, de bătaie, care este concretă, ai văzut-o cu ochii tăi, dar să te temi aşa, aşa, abstract, este laşitate. Nu trebuie s-o primim în noi şi s-o răspândim, şi să umplem biserica, adunarea de frica asta.
01:58:50 Aveţi faţa descoperită! Fiţi gata oricând să mărturisiţi tot adunării întregi şi n-o să vă fie frică de nimic. Să fiţi gata să pierdeţi tot ceea ce aţi primit din milă de la Dumnezeu. Totul este primit, toate în dar le-am primit. Să fiţi gata să vi se ia înapoi, pentru că nimic suntem. Şi, atunci, Dumnezeu o să ne vadă. Şi proorocul David a făcut greşeli, dar, pentru că a rostit adevărul în adunare mare, spune Dumnezeu: Am aflat pe David bărbat după inima Mea. Dacă este vreun lucru de care mă scârbesc, ăsta este laşitatea asta, în numele a nu ştiu ce. Nu-i neascultare, fraţilor, cum încearcă cineva să spună, nu-i asta lovire în Biserică. Ştiţi care e lovirea în Biserică? Să întorci fundul şi să pleci în altă parte, în altă biserică, părelnică biserică, şi de acolo să latri, ca un căţel pe după gard, la un câine mai mare. Atâta vreme cât ceea ce ne frământă, cât ceea ce credem, pentru că nu avem voie să vorbim ceea în ce nu credem. De asta spune proorocul: Crezut-am, pentru aceea am grăit, adică s-ar putea să greşesc atunci când grăiesc, dar spun pentru că am crezut, şi Dumnezeu, Cel care vede credinţa, mă va înţelege aşa cum sunt. Crezut-am, pentru aceea am grăit şi să grăieşti în adunarea ta, în Biserica ta, cu faţa descoperită, şi, dacă vei greşi, Biserica te va îndrepta. Asta nu înseamnă să baţi în Biserică. Bat în Biserică cei care ies din Biserică, care fac alte adunări şi, de acolo, latră. Latră fără să-şi pună semnătura, trimit scrisori de la monahi anonimi… mi-e ruşine de monahii ăştia, anonimi, care spun că vom face o schismă. Cine-s ei? Ceea ce avem de discutat este în adunare, de asta este adunare; asta este sobornicitatea Bisericii. Şi repetăm cuvintele Mântuitorului: Dacă am spus rău, spune-mi unde am greşit, dar dacă n-am spus rău, pentru ce mă baţi? Pentru ce ar trebui să fiu prigonit? Sau oricare dintre noi?
02:02:07 Aşa că, să fim mai senini în Biserică, asta-i creştinismul. Ce, suntem la partid? Ce, am primit premii şi steluţe? Ne-am făcut şefi pe ASCOR? Ne-am făcut preşedinte nu ştiu unde? Cântăm în cor şi-o să ne dea afară? Ce-am pierdut? Suntem profesori de religie? Suntem preoţi la o parohie bună? Am primit grad? Am primit crucea? Suntem protoşi, arhimandriţi, iconomi? Ce-am primit? Ce pierdem? Tot aşa, pentru binele Bisericii, o să ajungem, fraţilor, de n-o să mai ştim ce-i cu noi. Dumnezeu să ne păzească şi să ştiţi că n-am făcut-o pentru că aş avea eu dreptul şi măsura să o fac, pentru că Hristos, prin prooroc, mustră: Tu, care cu cel desfrânat partea ta puneai, şi cu hoţul, şi cu toţi, pentru ce-i Legea Mea în gura ta? Nu eram în măsură! Dar dacă am văzut că cei sfinţi care trebuie să vorbească nu vorbesc, am vorbit că m-am socotit o piatră din acelea care, atunci când tac sfinţii, vorbesc. Aşa că am vorbit şi eu ca o piatră şi am spus, pentru că sfinţii tac. Sfinţii de azi. Dumnezeu să ne ajute să nu uităm ceea ce am moştenit, ceea ce am primit, din mila lui Dumnezeu, în Biserica noastră, în tradiţia noastră şi să vorbim cu faţa descoperită despre asta, în adunare mare, adunare mare, mare-mare, cât un sfânt sinod, că mai mare ca asta nu-i. Vorbim cu cei care nu trebuie să aibă nici un ascunziş faţă de noi şi faţă de care nu trebuie să avem nici un ascunziş şi nici o taină. Nu vorbim cu nişte străini! Şi de când nu putem pune întrebări şi aştepta răspunsuri, dacă ucenicii puneau întrebări Mântuitorului şi aşteptau răspunsuri? Răspunsuri pe care Mântuitorul le dădea sau le amâna. Nu-mi este mie dat a şti taina, şi vremea, şi sorocul. Unul Tatăl le ştie, spune Hristos, deşi le ştia, dar
nu era vremea să le spună ucenicilor sau altădată le tâlcuia nelămuririle, atunci când le aveau. Şi noi, fraţilor, în Biserică, cu dragoste, trebuie să punem întrebări şi să căpătăm răspunsuri, să spargem prăpastia asta, şi-atunci cred că o să fie mai uşor pentru toţi, dar mai greu pentru cei care au urât Biserica, au urât adunarea Ta, şi au intrat cu topoarele în Biserica Ta, şi au stricat gardurile şi via, ca porcul din pădure. Astea sunt cuvintele Psaltirii, cred că referitoare la vremea pe care o trăim. Aşa că toată limpezimea şi dragostea în Biserică, şi aici e dreptatea, nu afară.
Î: 02:07:02 Cum să ne manifestăm dragostea faţă de eretici, sectari?
R: 02:07:10 Daţi-le de mâncare când vă cer, ajutaţi-i atunci când vă cer, nu-i înjuraţi, nu-i blestemaţi şi… cam atât. Nu vă credeţi mai buni ca ei! Dacă aveţi credinţă dreaptă – mila lui Dumnezeu! Vedeţi faptele lor bune, atunci când ele sunt, şi o să biruiţi răutatea asta. N-am atâta despărţire faţă de sectarii ăştia decât faţă de laşitatea care este între noi, uneori. Asta nu e o erezie, laşitatea? Este cea mai mare erezie! Când Apostolii au mers la moarte, mucenicii noştri, noi cântăm în Biserică, slăvim în slujbe mucenici, şi noi nu putem deschide gura la un lucru pe care toată lumea îl vede! Mă întreabă cineva: „Vai, părinte, cum aţi putut să loviţi în ierarhie?“. Zic: „N-am lovit în ierarhie, ci într-o prostie pe care a săvârşit-o, de la numele ierarhiei, cineva, eu n-am spus că ierarhii au săvârşit-o – cineva, acolo -, s-a produs o încurcătură, în cazul datelor respective – am zis -, n-am generalizat, am tot respectul şi toată cinstea faţă de episcopi, pentru că îi cunosc pe mulţi“. „Părinte, vai, ce-o trebuit să spălăm lucrurile în public?“ Şi am zis: „Măi, rufele noastre stau pe toate gardurile, hai măcar să le spălăm!“. Păi, da’?! În presă, televiziune, peste tot! Hai măcar să le spălăm! Iaca, nu? Numai noi tăcem! Toată lumea trebuie să vorbească despre nebuniile pe care le facem, numai noi trebuie să tăcem! I-auzi, măi! Aşa că, deh…
02:09:13 (auditoriu) Cred că este vorba chiar despre aceasta – mă iertaţi -, că sunt lucruri care se referă la familie, la dragostea dintre un bărbat şi o femeie, care sigur că sunt importante şi se pot şi generaliza. Dar sunt lucruri foarte grave; mă iertaţi, eu l-am cunoscut pe părintele Arsenie, am fost de zeci şi zeci de ori la dânsul şi n-am găsit un om mai desăvârşit dintre cei pe care i-am cunoscut sau am auzit despre dânşii. Dacă ierarhii noştri au prigonit pe Marele Sfânt Ioan Gură de Aur, încât se temeau păgânii de anumiţi ierarhi şi chiar de anumiţi călugări şi preoţi, zicea părintele Arsenie că, dacă-i vorba de ecumenism, apoi cea mai mare apropiere o avem faţă de catolici şi dacă e vorba să ne uităm – cum aţi spus Sfinţia Voastră – în sânul nostru, aşa, păi nu avem noi pe cei de pe stilul vechi şi stilul nou care, unii, exagerează aşa de mult, de caută şi umblă şi pe la noi şi prin alte părţi, că, aşa cum spune Mântuitorul, aleargă prin toată lumea să facă un prozelit şi îi pretind ca, dacă trece pe stilul vechi, să se boteze din nou. Deci este o blasfemie! Deci, dacă pentru acele 13 zile despre care spunea părintele Arsenie – eu am fost odată la el şi erau şi alţii -, zice: „Măi, când trage clopotul – şi într-o parte, şi alta“… astea 13 zile… Şi cred că a fost o lipsă de înţelepciune a celor mai mari atunci şi cred că n-a fost de la Dumnezeu aceasta. Să mă ierte Dumnezeu, după micimea pe care o am; dacă eram eu mai mare… aşa cum zicea mama mea: dacă aş fi eu Dumnezeu, aş face aşa şi aşa… Eu cred că n-a fost deloc de la Dumnezeu, chiar dacă au fost bune calculele, fără discuţie, calculele au fost bune, rămânerea în urmă este clară. Dar dacă s-a văzut că mulţi nu primesc şi s-a văzut că din asta se naşte un conflict în Biserică, să mă ierte Dumnezeu, nu trebuia să se meargă mai departe. Vorbesc despre aceasta, ca să nu mai spunem între noi şi greco-catolici, nu?! Iată, iar un măr de discordie destul de… dacă au alergat cu barda unii după alţii… Sigur, eu nu sunt reprezentativ, dar avem totuşi Preoţia, iar oamenii ne întreabă şi se frământă, şi noi înşine. Eu, să
mă iertaţi, eu niciodată n-ar fi fost să nu accept căsătoria sau cununia între un catolic şi un ortodox, care sunt cu adevărat. Să mă iertaţi, eu m-am gândit, şi nu eu, am luat aşa, şi de la alţii, dacă au pe Maica Domnului, dacă au puterea Sfintei Cruci, dacă au Sfintele Taine, dacă au cinstirea sfinţilor, chiar dacă sunt, fără discuţie, deosebirile şi fără discuţie că Filioque este o mare, mare problemă… Dar este o problemă mai mult şi filosofică. Sfinţii Părinţi, care au făcut folosofia cea adevărată, au spus că asta e o mare problemă: problema Filioque, chiar dacăs-a zis că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul; sigur, n-au putut găsi formula cea adevărată, de fapt nici nu încap tainele lui Dumnezeu în formulele noastre, chiar şi în cele drepte. Vorbim de teologia nu numai de cea afirmativă, de cea catafatică, în care se relevă tainele lui Dumnezeu, rămânem aşa, rămânem într-un întuneric, încât şi sfinţii, la sfintele sinoade, au spus: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă. De aceea, chiar dacă papalitatea este o problemă şi este o problemă mai mult omenească, pentru că au fost şi papi care s-au smerit, după cum au fost şi printre ai noştri, şi dacă este vorba şi de celelalte, părintele Arsenie spunea, mă iertaţi, nu vreau să influenţez pe nimeni, dar, într-adevăr, între religia noastră şi celelalte, fără discuţie eforturile ar trebui să se facă între noi şi catolici, şi nu prin exacerbarea şi relevarea diferenţelor în primul rând, ci în privinţa apropierilor şi, să mă ierte Dumnezeu, nu numai catolicii ar putea să înveţe de la noi foarte mult, fără discuţie că la noi s-a păstrat adevărul mult mai integru…
-Părinte, mă iertaţi, simt că sala freamătă şi… am o sugestie, deşi nu m-am consultat cu ASCOR-ul, dar propun ca următoarea conferinţă s-o ţineţi Sfinţia Voastră! Dar cred că oamenii au venit acum să-l audă pe părintele… Iertaţi-mă!
- Am să termin imediat… Vă mulţumesc! Să mă ierte Dumnezeu, am încheiat, am vrut să spun numai atât, de exemplu, la noi este considerat numai drept Sfântul Iosif, care – am mai pus problema asta – a fost ocrotitorul Domnului şi care a primit prin vis încredinţarea ca să ia Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi aceasta s-a făcut pentru noi ca nimeni să nu mai nege Pururea Fecioria Maicii Domnului, ca şi Sfântul Toma, care a pus mâna pe rănile Domnului. De aceea eu cred că ar trebui să se facă eforturi şi din partea noastră, pentru că eforturile, chiar dacă se fac numai de sus, chiar şi noi, preoţii, credincioşii, să ne apropiem, nu să ne dezbinăm…
02:16:00Părintele Savatie: Am înţeles, părinte, mulţumesc! Eu… sigur că toate sunt bune atunci când se fac spre unire. Sincer, cred că toate strădaniile astea se fac cu alte scopuri. De ce? Pentru că după roade le cunoaştem. Dacănoi chiar credem că noul calendar a fost adus pentru o corectitudine ştiinţifică, eu mă îndoiesc. Că n-au văzut ei c-aduc dezbinare? Ba eu cred că chiar ăsta a fost scopul, ca să-i dezbine pe credincioşi, şi-au reuşit, frate, pentru că, bine spuneţi, cu cine nu ne întâlnim noi, azi, în întâlnirile noastre ecumenice? Numai cu cine nu ne întâlnim!? Pentru că nu trebuie să vedem diferenţele. Dar românii ortodocşi de stil nou şi de stil vechi – numai cu barda în cap sunt ăştia! Aţi auzit voi vreodată de o întâlnire la nivel de sinod sau de vreo dezbatere pe seama stilului nou sau vechi? Hai să ne întâlnim, fraţilor, la Sibiu, ăştia pe stilul vechi din România! Fraţilor români, suntem împreună, trăim, hai să ne vedem ce facem! Măi, nici la seminar nu-i primesc pe ăştia pe stil vechi, deşi este un drept al fiecărui cetăţean român să studieze într-o instituţie de stat. Păi, ce-i asta? Ăsta e ecumenismul nostru? Asta e dorinţa noastră de a ne uni, de a fi una în Hristos, aşa cum trâmbiţăm? Ne întâlnim cu oameni de la capătul lumii – tot respectul şi toată dragostea pentru ei -, dar pe ăştia, ai noştri, de aceeaşi limbă, de aceeaşi mărturisire, pentru 13 zile, îi negăm şi îi refuzăm; să-mi arătaţi mie câţi români pe stil vechi cunoaşteţi în instituţiile de învăţământ teologic! Nu vreau să fac polemici pe seama asta, dar cred că aceste întruniri ecumenice, declarate a fi în numele unirii creştinilor, nu sunt sincere şi au, de fapt, un alt scop. Care scop? Păi nu-l vedeţi? Fierb ortodocşii între ei, fierb catolicii între ei! Bine c-a venit Papa Benedict
şi-a zis: „N-avem nici o Biserică-soră, avem numai una”! Nebunia de pe lume ce s-a stârnit! De ce? Sunt, slavă Domnului, pentru mântuirea tuturor şi unirea tuturor. Ar fi o nebunie să dorim pierderea cuiva. Şi, drept să vă spun, nu cred despre nimeni că nu se mântuieşte, despre mine – da, nu în sensul că, vai… dar am o nădejde, o licărire, dar dacă ar fi, în starea asta, în care sunt acum, nu văd vreun motiv pentru care ar trebui Dumnezeu să nu mântuiască, motiv din partea mea venit, nu din partea Lui, pentru că El poate face şi asta, în mila Lui, dar cred că aceste întâlniri de vârf – aşa-zis vârf – pentru că, fraţilor, când citeşti documente ale întrunirilor astea, ai impresia că s-a întâlnit Ortodoxia cu catolicismul şi protestantismul, şi acolo au fost doi băieţi secretari de nu ştiu unde, bursieri nu ştiu unde, despre care nimeni nu ştie şi care au devenit cunoscuţi doar prin participarea la astfel de întruniri, care uneori pot fi din 20 de oameni. Uitaţi câţi suntem aici! Asta nu-i întrunire ecumenică? Şi eu vin dintr-o Biserică pe stil vechi, cu care Biserica Ortodoxă are comuniune, desigur! Vin dintr-o altă ţară… Avem o conferinţă interecumenică şi internaţională, fraţilor!
02:20:59 De asta, cu toată dragostea, înţeleg dragostea părintelui şi nevoia şi, sincer, şi eu o am! Sigur c-ar trebui s-o facem, dar s-o facem în Duhul lui Dumnezeu, în dragostea asta pe care o avem, pentru că eu, dacă am prieteni şi cunoscuţi, şi catolici, şi protestanţi, şi chiar pastori, pentru care am toată dragostea şi cu care am discuţii frumoase şi adânci pe care, de multe ori, cu un ortodox nu le am, dar am văzut că ei nu suportă conferinţele astea ecumenice, după cum nu le suport nici eu, pentru că sunt false, pentru că sunt forţate, pentru că discută chestiuni care le depăşesc atribuţiunile… „Ne unim sau nu?“ Măi, tu, în trei oameni, ai hotărât un lucru aşa de important? Dar obştea ta ce spune? A, nişte nebuni acolo, pe deal, nişte călugări, nişte nebuni… Care… n-are… ce… ăştia n-au făcut nimic, nici şcoală, nu vedeţi la ei cum sunt îmbrăcaţi, ce, ăştia ştiu, suntem Europa! De dincolo catolicii se tulbură, pentru că asta este realitatea, am discutat cu catolici. De ce? Pentru că nu îi reprezintă. Obştea, atât cea catolică, după cum şi-a noastră, nu se simte reprezentată de către cei care merg şi vorbesc în numele catolicismului sau în numele Ortodoxiei. Aşa că, sigur, trebuie făcut ceva în sensul ăsta, dar fără să le turnăm apă la moara lor, pentru că toate zvonurile astea pe care le trezesc ei în noi nu fac decât să trezească dezbinare. Cunosc fraţi de-ai noştri, creştini, care, dacă v-ar fi auzit, părinte, ar fi spus: Ăsta – gata, l-au cumpărat ecumeniştii! Dar eu înţeleg exact ce vreţi să spuneţi, fiindcă inima mea la fel simte, părinte, şi ei mi se pare că se folosesc de curăţenia multor credincioşi, de sinceritatea lor, de dorinţa de dragoste şi de unitate, pentru a-şi răspândi cât mai mult cangrena asta. Spun pentru că, într-adevăr, nu dă roade. Dacă n-ar fi fost întâlnirile astea, în felul ăsta făcute, n-ar fi existat nici problemele de aşa-zisă opoziţie în Biserica noastră. N-ar fi apărut critici nedorite faţă de unii ierarhi, dezvăluiri nepotrivite, adică o întâlnire care se face între câţiva secretari, poate să fie chiar şi 2-3 episcopi, pe-acolo, are urmări foarte grave. Încep oamenii care cunosc episcopii respectivi, sau pe alţii, să spună cum i-au văzut acolo şi cine ştie ce-au mai auzit despre ei… Şi cine află asta? Catolicii? Noi aflăm asta! Cine află asta? Cineva din afara Bisericii? Află şi ei, aflăm şi noi! Nu numai că nu ne unim cu ei, dar ne dezbinăm şi între noi! Aşa că, dacă eu sunt ecumenist, sunt în sensul duhului de unitate pe care trebuie să-l aibă orice creştin, dar dacă sunt anti-ecumenist, apoi sunt pentru că nu suport minciunăriile şi slugărniciile astea de la vârf, când văd că un ortodox ascultă cum cineva spune că Maica Domnului nu-i Pururea Fecioară! Da’ ce-i aşa de important? Da’ ce, sfinţii, chiar trebuie să ne rugăm la ei? Ei, asta nu-i cel mai grav… Cum, măi, de ce te mai duci tu acolo, în adunarea aia, măi, frate, măi? Du-te acasă şi te culcă, măi!
aici?
R: 02:25:42 Rugaţi-vă, deşi există o tensiune politică foarte bine întreţinută între noi, ortodocşii. Păi, da’ nu vedeţi, între Rusia şi România, la nivelul Bisericii, cunosc episcopi în România care nu suportă să pomeneşti sfinţi ruşi la biserică, nu suportă să vadă cruce rusească, nu rusească, e o cruce bizantină, dar dacă o recunosc… Cum s-o scoţi? Da’ la ce-am ajuns… Aşa că, să ne rugăm! Să ne cunoaştem, vă spun, Ortodoxia e minunată, în oamenii care o reprezintă, cât sunt ei de feluriţi şi frumoşi, până la urmă. N-am cunoscut mulţi, dar, totuşi, vin dintr-o altă parte, în Rusia, în România, am cunoscut călugări sârbi, bulgari, georgieni… Aşa că… să ne rugăm unii pentru alţii şi să nu facem nici un fel de deosebire. Avem plinătatea Bisericii. Atunci când ne rugăm pentru o biserică, să ne rugăm pentru întreaga Biserică, înălţându-ne deasupra tuturor graniţelor astea, pământeşti. Înnoiţi-mi tinereţile mele ca ale vulturului, spune proorocul David. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul, înălţaţi-vă deasupra graniţelor astea, sfărâmaţi prejudecăţile astea, pentru că sunt minciuni. Asta nu înseamnă că nu se face politică din partea Rusiei sau din partea României; e-adevărat, se face politică prin biserică, şi se face tare, măi, fraţilor, că de-acuma vede şi chiorul! Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm pradă politicii ăsteia şi să spunem: Gata, ruşii, pentru c-au făcut aia… Ăia s-au bătut acolo, la noi, la graniţa cu bulgarii, ei, bulgarii ăştia, întotdeauna au vrut să… depăşiţi! Ăsta-i tot rezultat la meschinăriei omeneşti, rugaţi-vă pentru toţi, descătuşaţi-vă şi depăşiti complexul ăsta naţional, pentru că e un complex. Pe cât de frumoasă este dragostea de neamul tău, de poporul tău din care eşti, pe-atât de mic e complexul ăsta al: vai, eu – românii, eu – ruşii, eu… Depăşiţi-l şi-o să vedeţi! Aşa să ne rugăm şi să nu confundăm politica care se face printr-o biserică, într-un stat, cu Biserica respectivă.
Î: 02:28:49 Nu credeţi că ar trebui militat pentru un al VIII-lea sinod ecumenic ortodox?
R: 02:28:53 Eu cred că ei au de-acum vreo 60-70 de sinoade, numai că nu ne spun nouă! Da’ cum, numai că acum le numesc conferinţă, dar cred ca tot asta au în vedere, cuvântul sinod nu se mai aude, de asta… Fac băieţii sinoade, nu se lasă. Ar fi, bre, dar cine să-i mai adune? Sinoadele se făceau pentru că era imperiu. Era mai uşor: poruncea o dată împăratul şi i-a strâns. Cine, acum, dacă toţi se sfădesc, n-au ochi să se vadă epicopii între ei? Nu zic toţi, dar aşa, în mare. Ştiu că la Naşterea Domnului, în 2000, la Ierusalim, corul Patriarhiei Ruse a fost întors la avion, să nu cânte acolo. De ce? Pentru că erau ruşi. Putea să fie oricare altul în locul lor întors. Cred că dacă Ierusalimul era la Moscova, l-ar fi întors alţii! Astea sunt sinoadele noastre, fraţilor. Aşa că, nu ştiu când o să mai fie. Am auzit asta din gura Patriarhului Daniel, şi sună frumos, că ar trebui ortodocşii să se întrunească odată, episcopii. Foarte bine pune problema asta! Pentru asta – tot respectul! Dă, Doamne! Nici nu ştii cum se face la Bucureşti un sinod ecumenic. Doamne fereşte!
Î: 02:30:40 Părinte, cum să mă pregătesc de Spovedanie, cum să fiu cu inima deschisă? Mă rog la Dumnezeu să-mi arate păcatele, dar tot am inima împietrită şi plină de nepăsare.
R: 02:30:53 De Spovedanie nu trebuie să te pregăteşti. Du-te aşa cum eşti, spun tot, nu te gândi cum o s-o spui. În pregătirile astea de Spovedanie, noi, de fapt, facem un poem, o epopee aşa, frumoasă, unii o poezie mai mică, unii mai mare, dar aşa cu atâta artă le ticluim! Asta o spun întâi… după aia asta… care-i mai… tac, tac, tac… şi, când începe, măi, sună aşa frumos, că poţi, uneori, mă gândeam – la noi se scriu pe foaie -, zic, măi, dacă le păstrez, fac poeme, mai schimb două-trei cuvinte, nu pun numele şi faci un volum de poezie de plângi! Nu ne pregătim în felul ăsta de Spovedanie, dar acum mulţi înţeleg aşa. Du-te aşa cum eşti tu! Şi asta-i cel mai bun lucru. Să te gândeşti la un singur lucru: că ai greşit şi că poţi fi iertat de către Dumnezeu şi că asta te împacă cu El. Spovedania ne împacă cu Dumnezeu. Să ne ducem şi să spunem aşa, cu toată deschiderea, asta e toată pregătirea.
Î: 02:32:10 Părinte, am ajuns în situaţia să ne întrebăm noi, copiii, tinerii, cum să ne aducem părinţii la
credinţă şi în biserică. Personal nu ştiu cum să mai procedez şi cred că sunt mulţi tineri în situaţia mea. Părinţii ne privesc cu scepticism dacă încercăm să sporim în credinţă şi să ne lipim mai mult de Hristos, mergând cât mai des la biserică. Ne privesc de parcă am fi nimerit în vreo sectă. Sfinţia Voastră trebuie să ne înţeleagă, având experienţă cu tata. Poate ne ajutaţi cu un sfat. Cum să mai procedăm? Oare unde sunt vremurile când părinţii vegheau la mântuirea copiilor şi-i duceau în Biserica lui Hristos, înfăţişându-i Domnului?
R: 02:32:53 Ei, fraţilor, totul este rod al unei experienţe. Timpul o să arate. Eu pot să împărtăşesc o experienţă, dar eu încă nu am certitudinea autenticităţii ei. Când faci aşa sau când faci aşa… Sigur că nu sunt în măsură să o spun. Faceţi cum puteţi, evitând exagerările. Acolo unde se produce o tensiune, aţi intrat pe un teren riscant. Evitaţi tensiunile, pentru că doar sfinţii pot face faţă unei tensiuni psihologice. Majoritatea oamenilor nu le pot depăşi şi, de cele mai multe ori, se despart pe viaţă din cauza unei tensiuni apărute între părinţi şi copii, fraţi. Sunt fraţi care nu s-au văzut de 20 de ani pentru că întâi au avut o tensiune, deşi nu au avut un conflict clar, pornind de la un fleac, de la o prostie. Nu s-au înţeles odată în privinţa unui lucru, a apărut tensiunea asta, s-au despărţit şi fiecare în mintea lui atât de mult s-a întărit şi s-a împietrit, încât nu mai au ochi să se vadă. Aşa că, evitaţi tensiunile, indiferent din ce motiv sunt. Nu avem măsura, mai ales la tinereţe, în adolescenţă, să depăşim o tensiune. Aşa că, mai bine nu le provocaţi prin nimic! Lăsaţi-vă părinţii, nu învaţă oul pe găină! Unde aţi văzut voi? Ce, părinţii ăia cât de creştini trebuie să fie ca să poată primi de la voi ceva? Lăsaţi-i! Nu vă faceţi nici voi mulţi învăţători ai părinţilor voştri, pentru că nu duce la bine, chiar dacă ceea ce aţi înţeles şi v-a descoperit Dumnezeu este minunat şi este calea vieţii, rugaţi-vă şi aveţi smerenia! Iar timpul le pune pe toate la locul lor. Trebuie să ştiţi că şi ritmul părinţilor este altul decât la adolescenţă. Timpul, vârsta are un alt ritm, mai mult lăuntric. Şi n-aşteptaţi ca într-o săptămână să înceapă şi ei să postească şi să meargă la biserică. Suficient este dacă nu vă împiedică pe voi să faceţi asta.
Î: 02:35:39 Cei pe care îi întâlnim pot fi priviţi ca fiind oglinzile noastre? Astfel că cel care este agresiv cu mine îmi arată un punct agresiv din mine sau alte lucruri, pozitive? Astfel, poate fi privit acest lucru un semn al dragostei lui pentru mine să-mi arate ce este de vindecat din mine? Astfel, putem deveni mulţumitori în sine faţă de ei, nu neapărat ca atitudine exterioară, dispărând judecăţile?
R: 02:35:06 Nu chiar aşa! E prea simplist, parcă-i karma. Nu pentru că tu eşti mânios; el e mânios, dar tu poţi avea altceva, tu poţi fi beţiv sau mai ştiu eu ce.E oglindă în sensul în care vedem cum se urâţeşte un om atunci când e rău. Şi ne dăm seama că şi noi devenim urâţi, deşi avem o părere bună despre noi, atunci când săvârşim un rău, fie că ne mâniem, fie că nu avem răbdare, fie că suntem nemulţumiţi, ne urâţim, pe noi nu ne vedem, dar în celălalt vedem, omul ăsta care de altfel m-a minunat, uite-acum, nu… aşa sunt eu. În sensul asta. Este prea fină problema pe care o pui şi o regăsim la sfinţi care au ajuns la atâta desăvârşire, încât ajungeau să-şi reproşeze lucruri foarte delicate. Aşa că, da, celălalt este şi-i putem mulţumi, eu ştiu cât putem să-i mulţumim?! Să fie bine măcar să nu ne sfădim cu el şi să nu-l batem. Destul că… Nu chiar să-i mulţumim că a strigat la noi! Da’ unde-s ăştia? Mi-a zis un părinte care a stat în puşcărie mulţi ani, 21 de ani, şi-a stat cu părintele Arsenie, Arsenie Papacioc. Şi zice: „Măi, nu înţelegeam eu ce spunea…“. Atunci părintele Arsenie zicea: „Lasă, noi nu mai vorbim de dragoste, destul să ne răbdăm unul pe altul!“. „Noi nu înţelegeam atunci ce spune, dar acum am început să înţeleg, avea dreptate, la 80 şi ceva de ani, avea dreptate, măi!“ Aşa că-i destul să-l răbdăm pe celălalt, nu mai căuta în tine mulţumire şi asta… pentru că te muţi din starea ta, din lucrarea
ta şi te duci într-un teren care n-are nici o treabă cu lucrarea sufletului tău. Nu-ţi provoca ţie mulţumire! Lasă-l, rabdă-l şi-o să ai şi smerenie şi în timp Dumnezeu îţi va da şi celelalte. Dar dacă tu, dintr-odată, te sui pe culmea teologiei şi-a slavosloviei, acolo, cu îngerii, nu vedeţi că mulţumirea şi lauda este la capătul Psaltirilor, nu la început? Păi nu? Lăudaţi pe Domnul, toţi îngerii, toate stelele, lumina, gheaţa, viforul, nu vedeţi, la…psalmii de sfârşit, la început – fericit bărbatul care face aşa şi aşa… destul este să rabzi, da? Şi, cu timpul, mult vei mulţumi pentru c-ai răbdat la început şi n-ai început să mulţumeşti.
Î: 02:39:06 Eu sunt ortodox, ea este baptistă, suntem împreună de patru ani. De căsătorit nu ne putem căsători, ţinem foarte mult unul la celălalt, nimeni nu cedează. Ce putem face?
R: 02:39:18 Măi, măi… Nu, că e o treabă foarte importantă şi gravă, pe care n-am înţeles-o până-ntr-o zi, pentru că eu respect ceea ce are Biserica noastră, ştiţi, dar, la un moment, într-o bună zi, cineva mi-a zis un lucru de felul ăsta, dar mai înaintat…Cine? Soţia unui pastor protestant şi profesor universitar, ca să înţelegeţi, în drept, la facultatea protestantă. Fiica lor s-a îndrăgostit de un ortodox, s-au iubit, s-au căsătorit. Acum… nu s-au putut cununa, pentru că ortodocşii nu cunună un ortodox cu un protestant. Până aici pentru mine era clar totul. Până aici e clar. Mai departe. Pentru că noi gândim aşa: noi am făcut aşa pentru că la noi aşa e în Biserică şi aşa e bine, aşa binecuvintează Biserica. Mai departe: întotdeauna m-am gândit că protestanţii, fiind ei împotriva Bisericii şi a Clerului, clar că nici discuţiede cununie. Ei, îmi zice femeia asta: „Noi i-am spus – şi eu, şi soţul meu -, măi, eu înţeleg că nu vă cununaţi la noi, dar binecuvântarea lui Dumnezeu măcar s-o aveţi, nu trebuie la noi, mergeţi măcar la o mănăstire, dar nu trăiţi aşa!“. Măi, băiete, şi când am auzit un pastor protestant că îşi trimite fiica la o mănăstire, adică îşi lasă fiica să se căsătorească cu un ortodox şi-i spune: „Mergeţi la o mănăstire şi vă cununaţi!“… şi când mă trezesc că eu sunt ăla care, primindu-i… Sigur că dacă nu mi-ar spune toate detaliile, că părinţii… eu sunt ăla care îi trimit afară, îi trimit şi-ntr-o parte şi-n alta… şi-am zis: Măi, băiete, sunt cazuri şi cazuri! Înţeleg că este o bună rânduială şi-o păstrare a obştii şi a credinţei, dar, în cazul ăsta, concret, vă daţi seama? Ce facem? Îi scoatem cu totul în afară, şi dintr-o parte, şi din alta. Îi scoatem! Biserica nu-i binecuvintează, dar ei continuă oricum să trăiască, măi, pentru că se iubesc, înţelegeţi? Îi tai, pentru ce? Pentru o treabă a firii? Pentru ce? Oamenii ăia ce-au făcut ei rău până la urmă? Dar ce-au făcut ei împotriva…? S-au îndrăgostit, nu mai faci nimic cu asta, o să te lase, şi biserică şi tot. Şi-am zis că, mai ales în zonele astea, unde-s… Habar n-am avut, nu mi-am pus niciodată problema asta, dar pornind de la cazul ăsta am început să judec dacă nu cumva ar trebui să ne întoarcem la Apostolul Pavel, care spune: Ce ştii tu, femeie, dacă vei mântui pe soţul necredincios? La fel şi soţul pe femeie. Şi necredincios nu în sensul ăsta… pentru că nu consider un protestant necredincios, să nu se înţeleagă asta, am rigorile mele dogmatice, dar pe cel care-L mărturiseşte pe Hristos Domn nu-l pot considera necredincios, în sensul ăsta, pentru că aşa mărturiseşte şi Scriptura, deşi fac clare delimitările, pentru mine, eclesiale ale obştii din care fac parte şi consider că protestanţii au unele neîmpliniri, unele nelămuriri legate de eclesiologie, de Biserică, cu tot ce este ea, cu Preoţie, cu Maica Domnului, cu sfinţii, nelămuriri pe care unii dintre ei le află la nivel înalt, universitar, dar şi le rezolvă, încet-încet, şi le rezolvă, pentru că protestanţii, la nivel universitar, discută chestiuni pe care protestantul lor din sat le refuză şi nu le recunoaşte: despre sfinţi, despre icoane şi aşa mai departe. Aşa că am vrut să fac precizarea asta, pentru că cred că păstrarea Bisericii, a tradiţiei, a rânduielilor este foarte importantă şi nu o putem altera şi neglija prea uşor. Dar că există anumite cazuri în care cred eu că ar putea să se facă măcar o rugăciune, dacă nu toată rânduiala pentru oamenii ăştia, ca Dumnezeu să le dea putere să depăşească momentul ăsta, să nu-i băgăm în deznădejde cu totul, înţelegeţi? Pentru că sunt oameni care se îndrăgostesc fiind de credinţe diferite, se despart în tinereţe din râvna lor, şi după aia o viaţă întreagă suferă unul după altul, nu reuşesc să se mai căsătorească sau, dacă se casătoresc şi divorţează şi ajung aşa, într-o… Foarte mult trebuie ca să îndrăzneşti să desparţi doi oameni care s-au îndrăgostit, foarte mult, n-aş putea face asta niciodată, pentru că mă tem! Mă tem, pentru că am văzut mulţi oameni cu viaţa ruinată din cauza asta! Mă tem, fraţilor, că eşti preot, că eşti episcop. Fă ceva ca să aduci pe Dumnezeu între aceşti doi oameni, dar nu rezolva aşa, cu sabia, nodul lui Gordius, nu tăia aşa! Asta nu este o rezolvare. Aşa că de asta zic, dacă voi sunteţi doi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, au trecut nişte ani, fraţilor, nu ştiu ce vârstă aveţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, vedeţi că Dumnezeu poate să facă bine, nu deznădăjduiţi şi căutaţi o cale de a vă împăca cu Biserica prin tot ce este ea şi cred că Dumnezeu o să vă ajute, pentru că, dacă vă puneţi problema asta, ea există. Trebuie să scăpaţi de ea, ca dragostea voastră să fie desăvârşită. O să vă ajute Dumnezeu!
Î: 02:46:45 Unde vă pot scrie tinerii? Sunteţi foarte greu de găsit.
R: 02:46:56 Pe internet… Da’, măi, fraţilor, scrie-mi, măi, dar când scrii trei pagini cu… e foarte greu, eu înţeleg şi ştiu, dar încercaţi să… ştiţi ce-am zis eu? Dacă trebuie să te pregăteşti pentru Spovedanie, dacă tot veni vorba, gândeşte-te că ar trebui să spui un singur păcat dintre toate care sunt ale tale şi gândeşte-te care-i cel mai grav, care e cel mai important, pentru că la mai multe nu ai voie. Şi aşa-ţi esenţializezi şi-ţi conştientizezi gravitatea anumitor fapte ale tale; când împrăştii aşa, fără nici un fel de socoteală, nu mai ştii ce e rău şi ce e bine, nu deosebeşti stânga de dreapta, un pic de… Unde să-mi scrieţi? Găsiţi voi unde să-mi scrieţi, las’ că ştiu eu! Mă trezesc că mă şi sună de nu ştiu unde, de la capătul lumii, fără să fi dat numărul de telefon! Iaca, n-aţi găsit voi unde să scrieţi! Trebuie să-l mai spun în adunări, firma Savatie, aşa…, adresa…
02:48:07- Dacă trebuie să încheiem, încheiem. Am convingerea că totul a meritat: şi aşteptarea, şi amânarea, şi toate celelalte. O durere, o mică durere am avut în timpul conferinţei, eu personal, că a tot trebuit să iau microfonul părintelui, că l-aş fi lăsat acolo şi să vorbească părintele!
Părintele Savatie: Durerea părintelui era o mângâiere pentru mine!
- Îi mulţumim din inimă şi, dacă ne-a poruncit să îl pomenim, o să-l pomenim! Mulţumim!
Părintele Savatie:Nu v-am făcut semn să bateţi din palme, v-am aplaudat eu vouă, că, de obicei, lumea aplaudă. Vă mulţumesc şi eu şi dacă aşa s-a întâmplat… Să ne auzim de bine!
http://www.doxologia.ro/conferinte/parintele-savatie-bastovoi-riscurile-dragostei
Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei.
00:00:20 - O vorbă de-a noastră spune că atunci când faci ceva pentru Dumnezeu, te duci undeva, la o biserică, într-un pelerinaj, îngerul păzitor îţi numără paşii şi, atunci când este nevoie, această numărătoare te va ajuta. Nu ştiu câţi paşi intră într-un kilometru, dar ştiu că părintele Savatie a făcut o groază de kilometri şi cu foarte multe întâmplări până să ajungă aici, la Arad. Ne bucurăm că a ajuns! Faptul că sala este plină – geme, cel puţin cât se vede, şi asta după ce s-a amânat din, aş zice, binecuvântate pricini, după ce s-a amânat conferinţa de ieri – spune tot şi restul va spune părintele. Ne bucurăm că a venit!
00:00:30 – Părintele Savatie: Şi eu mă bucur că am ajuns, vă mulţumesc că aţi venit, că aţi avut bunătate… Ieri mă suna un părinte, când mergeam pe drum, am stat în vamă vreo 3-4 ceasuri; zice: Ce faci, părinte? Bine, părinte, sunt în picioare de… şi după aia zic: Stai, că nu în picioare, sunt pe fund, de 15 ceasuri, că eram în maşină. Am ajuns cu bine, mulţumim! Iarăşi, ca de obicei, pentru că nu ştiu din ce pricină, atunci când cineva mă cheamă – pentru că încă mă mai cheamă, tot nu ştiu din ce pricină -, oamenii vor să vorbim despre dragoste. Şi, trecând atâta vreme şi auzind de-atâtea ori propunerea asta, îmi dau seama că nu mai pot vorbi despre dragoste. Şi dacă tot a trebuit, m-am gândit că pot vorbi doar despre riscurile dragostei. Riscurile celui care, deşi încearcă uneori să iubească, nu reuşeşte. Asta arată că suntem într-o mare lipsă de dragoste. Vedeţi că oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când şi-au dat seama că nu mai sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste tot pentru că îi simţim foarte puternic lipsa. Pe de altă parte, este o inflaţie a dragostei, a temei ăsteia între noi, creştinii, şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, am înţeles şi eu asta. Şi, dacă ar trebui să le numim, să le punctăm cumva, aş începe seara asta prin a spune că primul risc al dragostei este acela de a nu fi înţeleasă. Acesta este primul obstacol, prima uşă prin care intră dragostea în lume: prin neînţelegere. Hristos, Care este Însuşi dragostea, este dragostea întrupată, pentru că niciodată nimeni n-a văzut dragostea. Dragostea se trăieşte, dragostea este o stare, nu-i aşa? Dar, iată că dragostea a putut fi văzută în Hristos. Dragostea care este Dumnezeu, desigur. Şi intrarea dragostei în lume a produs o mare neînţelegere în rândul oamenilor, în rândul celor care simt şi ştiu că au o mare nevoie de dragoste, chiar în rândul celor care vorbim despre dragoste.
00:06:28 Sigur că dragostea se face neînţeleasă în multe feluri şi forme. Mai întâi, mi se pare mie că neînţelegerea aceasta este egală cu măsura noastră spirituală, cu statura noastră ca persoană, ca făptură în această lume. Nu putem înţelege mai mult decât ceea ce suntem. Ar fi un paradox, pentru că aceasta ar trebui să pună capăt oricărei creşteri. Pentru că, de vreme ce nu poţi înţelege decât ceea ce eşti, este o fatalitate. Totuşi, este destulă dorinţa noastră de a fi ceva mai mult fără să fim ceva mai mult şi fără să înţelegem acel ceva, ci doar prin credinţa în Cel despre Care ştim cu certitudine că este ceva mai mult, deşi nu înţelegem acest „ceva mai mult“, ca prin această credinţă să primim, ca printr-o pâlnie, din înţelegerea şi plinătatea Celui care este desăvârşit în toate, adică Dumnezeu. Iată de ce neînţelegerea dragostei se face în măsura staturii noastre, dar mai degrabă în dorinţa noastră de a o pricepe. Şi această dorinţă este curată, este sinceră, este vie, dar asta nu o fereşte de risc. N-o fereşte pentru că avem moştenirea noastră genetică şi spirituală care îşi spune cuvântul. Iar omul începe să făptuiască şi împlinească doar lucrurile pe care le-a înţeles sau pe care le consideră înţelese.
00:10:12 Aţi văzut că nimeni dintre noi nu începe o faptă fără să aibă convingerea că a şi înţeles-o şi o şi poate duce la capăt; numai dacă este bolnav mintal se-apucă de lucruri despre care nu ştie nimic. Nu vorbim aici despre această categorie de oameni, vorbim între noi, creştinii, oameni care încercăm întotdeauna să facem binele, deşi nu întotdeauna reuşim. Aşadar, în încercarea noastră de a pricepe dragostea, primul risc este să credem că am înţeles-o şi că am însuşit-o, cu alte cuvinte să ajungem la convingerea că noi chiar
iubim. Ştiţi de ce este acesta un risc? În primul rând, pentru că omul care a ajuns la această concluzie începe să dăruiască dragostea lui, aşa cum a înţeles-o el, celorlalţi. Iar de la o vreme, nu înţelege ce se întâmplă cu oamenii din jurul lui, pentru că aceştia nu-l lasă ca el să iubească, să iubească aşa cum crede el că este dragostea. Mă refer aici la acel fel de dragoste sufocantă care îşi împroprietăreşte semenii, care începe să-i modeleze pe toţi după sine. Fiecare cred că am comis astfel de fapte. Părinţii îşi iubesc copiii în aşa fel, încât copiii, ajungând la o vârstă, nu ştiu cum să mai scape de tirania părinţilor, tiranie care nu este o tiranie, dar care, în inima celuilalt, poate fi percepută astfel. Aşa că, o primă neînţelegere, un prim risc în calea dragostei este acela de a acţiona ca nişte oameni care au ajuns la măsura ei şi de aceea pot şi sunt chiar datori să o impună altora. Dragostea, spunea Apostolul Pavel, toate le rabdă, toate le crede, le iartă, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu caută ale sale, nu se înalţă dragostea, dragostea niciodată nu cade. Aşa că, pentru a nu ne lăsa rătăciţi în propriile înţelegeri deformate despre dragoste, Apostolul Pavel face o înşiruire a semnelor adevăratei iubiri, aceea de a fi lângă celălalt ca şi cum nu ai fi. Dragostea nu caută ale sale. De câte ori iubim, noi îl strâmtorăm pe celălalt. Acest fel de dragoste nu aduce roade niciodată. Smerenia însă a convins tirani de multe ori.
00:15:19 Un alt risc al dragostei este acela că simţim bucuria şi căldura ei, ne-o dorim fără să facem ceva pentru asta, adică dorim să simţim tot timpul căldura celorlalţi pentru noi, fără să răspundem la fel, fără să ne întrebăm dacă ceilalţi simt aceeaşi căldură şi aceeaşi bucurie când ne văd. Şi nu doar atât, ci prea des facem totul pentru a trezi dragostea celuilalt. Cu alte cuvinte, cochetăm, fie în sensul ştiut de toată lumea, fie o cochetărie duhovnicească. Facem anumite fapte, anumite gesturi, pentru a trezi dragostea celorlalţi. Ne hrănim din admiraţia lor. Acesta este un risc poate şi mai mare decât cel dintâi. Cineva dintre poeţii ruşi, cred că Anna Ahmatova, spunea un lucru vrednic de luat în seamă: Suntem responsabili pentru cei pe care i-am îmblânzit sau pe care i-am făcut să ne iubească. Acest приручать (a îmblânzi), în rusă, vine de la cuvântul mână – pe care i-am luat sub mâna noastră – şi se foloseşte în cazul îmblânzirii animalelor sălbatice, a aduce sub mâna ta un lup, un tigru, adică suntem responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească. Avem a da răspuns pentru asta, aceşti oameni au o aşteptare de la noi, aceşti oameni îşi pun nădejdea în noi. Nu e un lucru peste care putem trece uşor: să neglijăm dragostea celuilalt. De prea multe ori, această dragoste nu se datorează felului nostru, măsurii noastre, adică această dragoste este un merit doar al celuilalt. Cu alte cuvinte, noi îl minţim. Nu spun că ar trebui să facem orice pentru a stinge această dragoste, ci doar a fi cu mare băgare de seamă, pentru că avem a da răspuns.
00:19:24 Odată, eram la părintele Rafail şi se plângea el de situaţia în care se afla. Zice: „Măi, oamenilor ăştia le-am trezit nişte nădejdi pe care nu le pot acoperi!“. Este o mare răspundere să dai oamenilor nădejdi pe care nu le poţi împlini. Acest necaz îl aveau şi stareţii de la Optina, îl găsim la Fericitul Macarie, Nectarie, care spuneau: Vin oamenii la mine ca la un sfânt şi eu nu ştiu ce să le dau. Spun să mă rog pentru sănătatea lor şi cred că eu voi putea face asta. Or, de prea multe ori, aşteptările acestea nu se întâmplă. Mergem la un părinte mare, la un părinte plăcut lui Dumnezeu, dar nu întotdeauna ceea ce am vrut noi să se împlinească se împlineşte. Nu întotdeauna copiii devin sănătoşi, nu întotdeauna cineva scapă de un proces şi aşa mai departe. De ce? Pentru că există un mers al lumii ăsteia pe care Dumnezeu îl vede şi care ar trebui să fie privit cu mai multă adâncime, să nu vrem să-l schimbăm nici măcar cu rugăciunile noastre. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu, tot pentru făgăduinţa Sa, ne poate îndeplini o cerere, o cerere care nu este potrivită cu viaţa noastră şi cu planul Său despre noi. Veţi întreba de ce Dumnezeu
îndeplineşte o astfel de cerere? Pentru că I-o ceri cu toată credinţa, cu toată nădejdea şi, dacă insişti, El ţi-o dă, ca după aceea să intri într-un drum greşit, într-un drum paralel cu viaţa ta. Paralel, nu pentru ca aceea nu ar fi viaţă, paralel până în momentul în care îţi revii şi te întorci la rostul tău în această lume. Cred că mitropolitul Antonie al Surojuluispunea că Orice moment al vieţii tale este cel mai potrivit din care îţi poţi începe lucrarea mântuirii tale, adică nu putem spune că la un moment dat eram mai bine şi după aceea am fost mai rău. Acum este cel mai potrivit moment în care poţi începe lucrarea din care te poţi întoarce la Dumnezeu; cu alte cuvinte, este cel mai minunat moment al vieţii tale, cel mai bun, culmea vieţii tale, în clipa în care tu te opreşti asupra acestei clipe şi te pui în faţa lui Dumnezeu prin tot ceea ce eşti tu. Am făcut această paranteză pentru a nu înţelege greşit atunci când spun: un drum paralel cu viaţa; paralel până în momentul în care te trezeşti.
00:23:57 Mulţi avem rătăciri, nici proorocii nu au fost feriţi de rătăciri pentru rugăciunile pe care le făceau. Un caz vestit din „Vieţile Sfinţilor“ este acela în care Cuviosul Daniil Egipteanul s-a rugat pentru Evloghie Pietrarul să-l îmbogăţească Dumnezeu; pietrarul, care era foarte primitor de oaspeţi şi la care trăgea Sfântul de fiecare dată când se ducea în oraş. Dumnezeu i-a spus să-l lase, că este bine aşa cum este, să-şi câştige puţinul din munca sa, la care Daniil a insistat, a insistat. Zice: „Dacă ar avea mai mulţi bani, ar face mai mult bine, ar primi, ar face o casă de oaspeţi, câţi oameni ar putea ajuta!“. Ei, şi, până la urmă, pietrarul a găsit o comoară, a luat banii, a fugit în Alexandria, a făcut un palat, nu mai primea pe nimeni, o ducea în chefuri şi, cu mare greu, după aceea, Sfântul Daniil l-a adus înapoi, după ce a fost bătut la poarta lui de slugi, neprimit, l-a adus, tot prin lucrare dumnezeiască, prin rugăciune, pentru că intrase Evloghie într-o încurcătură cu şeful cetăţii, încât a trebuit să fugă, să revină la sărăcia sa, ca să redevină cel care a fost. Iată un exemplu de rugăciune nepotrivită, îndeplinită de Dumnezeu pentru insistenţa noastră. De asta am zis: Să nu dorim să schimbăm viaţa noastră prin rugăciuni nepotrivite, nici viaţa celorlalţi cu atât mai mult. De asta, rugăciunea desăvârşită pe care ne-o arată Mântuitorul este aceea: Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti. Şi pentru ceilalţi aşa să ne rugăm şi dragostea noastră aşa să o dăruim lumii, ca nişte martori ai dragostei dumnezeieşti, nu ca nişte mesageri ai dragostei, ci ca nişte martori, care prin tot ceea ce facem, dacă putem, să lăsăm să se vadă dragostea lui Dumnezeu, trezind nădejde şi bucurie în ceilalţi.
00:26:47 Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei. O dragoste cu multe cuvinte este ca o femeie frumoasă machiată. Nu are nevoie de lucrul ăsta, pentru că asta îi arată că are neajunsuri. Nu trebuie să adăugăm nimic dragostei, trebuie să o ascultăm. Aşa că riscul dragostei este s-o exploatăm la nivelul ăsta conceptual, aşa… Să facem din ea o modă filosofică, pentru că vorbele multe despre un lucru care trebuie pur şi simplu făcut devin o filosofie. Hristos nu a făcut filosofie despre dragoste. Hristos a spus: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu-i nici un fel de filosofie. Ce doriţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor. E foarte, foarte simplu. N-o să găsiţi nicăieri cuvinte ascunse despre dragoste în Evanghelie, ieşite din gura lui Hristos. Toate sunt atât de simple, încât nimeni nu le mai poate uita după ce le-a auzit o dată, chiar fiind ateu sau de altă credinţă. Toţi ateii ştiu că trebuie să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. Nu poţi să uiţi asta. Asta trebuie să ţinem minte. Asta e porunca lui Hristos. Hristos nu ne-a spus să-i facem pe toţi ca noi, nu ne-a spus să-i facem desăvârşiţi pe alţii, ci pe noi, pe noi, fiecăruia dintre noi ne-a dat poruncă: Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl ceresc desăvârşit este, dar faţă de alţii a zis: Să-i
iubeşti ca pe tine însuţi şi ce doreşti să-ţi facă ţie oamenii fă şi tu. N-a mai vorbit despre desăvârşire. Dar ce dorim noi să ne facă oamenii? Să ne culce atunci când suntem obosiţi, să ne dea de mâncare când ne e foame, să ne ierte că ne-am supărat, să tacă atunci când strigăm şi aşa mai departe. Nu asta dorim, până la urmă? Asta trebuie să facem şi noi cu ceilalţi, fără să le punem condiţii. Adică să fim ca şi cum n-am fi lângă celălalt, nu în sensul că să nu fim receptivi la nevoile lui, ci să nu-l strâmtorăm prin prezenţa noastră, să-i lăsăm libertatea lui, fiind gata să răspundem atunci când ne cheamă. E mult mai simplu, deşi e foarte greu de făcut. Dar dacă nu poţi… dar mai bine taci, ăsta e riscul dragostei – să faci ceva greşit.
00:31:54 Nu este lucru mai mare ca dragostea. Şi ne pare rău că nu o avem, nu ne iubim în lucrurile astea mici, calde, aşa de simple, aşa de frumoase, să-l asculţi pe celălalt când îi e greu, să mergi cu el undeva unde şi-a dorit. Sunt foarte, foarte, foarte simple, aşa de simple, încât lumea crede că trebuie să înceapă de undeva, de mai sus. Dragostea acoperă mulţime de păcate, aşa zice Apostolul. Să ştiţi că dragostea, doar ea o să ne mântuiască. Nimic, nimic, nimic, niciodată n-o să ne scoată din răutatea noastră, decât mila faţă de celălalt. Nici postul, nici măcar credinţa, nici măcar rugăciunea, şi n-o zic eu, o spune Apostolul Pavel: Dacă aş avea credinţă să mut munţii dar dragoste nu am, n-am făcut nimic. Dacă aş mărturisi pe Hristos încât şi sângele meu să-l vărs, să mă dau să fiu ars pentru El dar dragoste nu am, nimic nu am. Vedeţi voi ce cuvinte zguduitoare spune Apostolul Pavel, ca unul care cred că ştia că va muri mucenicit pentru Hristos. Poate dacă Apostolul Pavel n-ar fi fost mucenicit pentru Hristos, n-ar fi fost îndreptăţit să spună un lucru atât de grozav: adică dacă mori pentru Hristos, dar nu ai dragoste. El şi numai el ştia că – numai el în sensul că noi pe nimeni nu am mai cunoscut, el, şi mucenicii, şi cei cu harul mărturisirii – pot muri oameni pentru Hristos, crezând că mor pentru Hristos, fără să aibă dragoste. Dacă aş face minuni şi dacă aş învia morţi dar dragoste nu am, nimic nu am făcut. Vedeţi voi câte lucruri cu adevărat minunate, la care încă nici nu aspirăm, să învie morţi şi altele; poate sunt printre noi, aici, care au înviat sau înviază morţi în continuare, dar eu cred că e un semn mare ăsta, şi totuşi: poţi să învii morţi şi să nu ai dragoste. Înţelegeţi voi? De ce? Pentru că toate sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu înviază morţii pentru rugăciune. Poate s-o facă printr-un om, şi acest om, la un moment dat, să se piardă.
00:36:38 Dragostea numai, dintre toate celelalte enumerate aici de Apostolul Pavel, mi se pare că nu este atât un dar – desigur, toate sunt daruri de la Dumnezeu -, cât este o încununare a strădaniei noastre. Credinţa, să ştiţi, se dăruieşte de la Dumnezeu. Se şi dobândeşte în timp, trebuie să o menţii. Facerea de minuni, spune Apostolul, este dar al lui Dumnezeu, dar dragostea, pe lângă că e dar, trebuie s-o lucrezi în orice clipă. Nu vedeţi că dragostea poţi s-o pierzi? Poţi să te împietreşti? Dragostea vine din milă, din jertfă. Aşa că, dacă asta nu avem, n-am făcut nimic. Să fim milostivi cât putem, ca să ne agonisim mântuirea. Numai pentru asta cred că ne căpătăm îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Să ştiţi că oamenii milostivi au îndrăzneală în rugăciune. Oamenii milostivi, din ce dau mai mult, din ce se dăruiesc celuilalt, află tainele dumnezeieşti. Şi Dumnezeu, sălăşluindu-Se într-înşii, le curăţă păcatele, pentru că acolo unde e Dumnezeu nu are loc întunericul şi necurăţia. Dumnezeu vine în om, El este Lumină şi, când o lumină s-a aprins, nu mai rămâne întuneric. Într-o clipă, Dumnezeu umple omul de bună mireasmă pentru milostenie. N-aţi văzut, când faceţi un bine – şi este milostenie şi milostenie, când un om cu adevărat a avut nevoie de un lucru, un lucru chiar mic -, n-aţi văzut câtă bucurie poţi să ai, că parcă zbori? Şi-ar fi părut… ce-a fost acolo? Cu adevărat Hristos a fost, vă spun, nici după o noapte de priveghere, nici după nimic, cum poţi să ai de la
un lucru mic, mic, dar la vremea potrivită, atunci când omul a avut nevoie de lucrul ăsta, acum, atunci când ţi l-a cerut el. Aşa că să îndrăznim în lucrarea asta, pentru că, poate, sunt mulţi care fac şi fapte de nevoinţă, dar care nu pot să facă fapte ale nevoinţei ăsteia exterioare şi chiar lăuntrice. Să fiţi milostivi, ca să vă puteţi acoperi păcatele. Şi-o să aveţi îndrăzneală la Dumnezeu, nu îndrăzneală – o nădejde, o îndrăzneală curată, nu îndrăzneală c-o să cereţi de la Dumnezeu nu ştiu ce, dar o să simţiţi că Dumnezeu este cu ochii pe voi.
00:40:20 Asta este dragostea în lumea asta! Dragostea vine să mântuiască lumea, s-o cureţe. Mă mai gândesc acum la faptul că suntem responsabili pentru ceilalţi. Fiecare dintre noi s-a simţit iubit de către unul sau mai mulţi oameni. Aţi văzut voi cum oamenii ăştia îşi dăruiesc viaţa lor? Aţi văzut că încep să n-o mai trăiască ei? Chiar şi într-o dragoste din asta, dintre o fată şi un băiat, ascultă tot ce-i spune. Vine la capătul lumii, pentru el. Păi, cum să nu fii responsabil, dacă ai devenit tu creier pentru celălalt şi el răspunde la cuvintele tale, la dorinţele tale, la nebuniile tale, până la urmă. Mare răspundere o să avem pentru cei pe care i-am iubit! Ştiţi de ce? Pentru că noi le trăim viaţa, în locul lor, şi nu putem să ducem viaţa lor într-o direcţie greşită, adică să-i pierdem. De asta cred eu că foarte mulţi sfinţi au fugit în adâncul pustiei, departe de oameni. S-au temut de dragostea oamenilor, s-au văzut neputincioşi în faţa ei, au trăit toată această taină, pentru că destinele celor care iubesc se intersectează, dispar, se topesc în celălalt, cum Fiul topeşte în Tatăl voinţa Sa: Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Aşa şi cel care iubeşte, nu mai face voia lui, ci voia celui pe care îl iubeşte. De asta, să nu ne bucurăm când ne iubesc oamenii. Să iubim, dar să ne temem. Şi această frică şi evlavie faţă de dragoste să ştiţi că ne va învăţa şi pe noi dragostea. Altminteri, riscăm foarte mult.
00:43:32 Eu cer iertare c-am ajuns cu atâta întârziere, şi necaz, şi… Dar vă mulţumesc că aţi venit, că mă pomeniţi, cred că m-aţi şi pomenit, că am ajuns cu bine, viu, deşi puteam să mă răstorn o dată, şi altă dată mi s-a stricat maşina, şi-acuma e în service… Mulţumesc, eu cred că nu fără dragoste s-au făcut toate astea! Să mă pomeniţi şi de-acum şi Dumnezeu să ne dea sănătate să putem face măcar puţin, pentru a înmulţi dragostea în lumea asta.
Î: 00:45:48 Este iubirea un dar în fiecare suflet, pus de Dumnezeu, sau trebuie luptat pentru a câştiga iubirea în suflet? Când poţi să-ţi dai seama că ai iubire adevărată faţă de cineva?
R: 00:46:04 Noi când am spus că nu e un dar, în sensul ăsta, ca şi credinţa sau facerea de minuni, este pentru că, mi se pare mie, iubirea face parte din făptura noastră, adică omul zidit de Dumnezeu a fost făcut în dragoste, nu este un dar dat după asta. Omul nu are nevoie de credinţă în întregimea sa, pentru că, spune Apostolul Pavel, credinţa înseamnă nădăjduirea lucrurilor nevăzute, a celor care nu se văd. Dar în faţa lui Dumnezeu nu mai este nevoie de credinţă. Tot din motivul ăsta Apostolul Pavel spune: Acestea trei rămân la urmă: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare dintre toate este dragostea, pentru că, iată, credinţa va dispărea -spune acelaşi lucru.Când stăm în faţa lui Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de credinţă. Este doar dragoste. Aşa că este un dar nu în sensul în care vorbim despre lucrările lui Dumnezeu date după Cincizecime, în dragostea Sa, darul vorbirii în limbi, darul facerii de minuni, daruri despre care vorbeşte Apostolul la Corinteni şi aşa mai departe, ci este un dar în sensul în care Dumnezeu Însuşi S-a dăruit o dată desăvârşit nouă, atunci când ne-a făcut. Iubirea este însăşi în făptura noastră şi, pentru că noi suntem defecţi, trebuie, desigur, să lucrăm ca s-o descoperim, s-o facem lucrătoare – asta cred eu.
Î: 00:48:24 De unde ştim noi ce să cerem şi ce să nu cerem lui Dumnezeu?
R: 00:48:35 Tocmai pentru că nu ştim, spunem: Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voieşti! Şi ştiţi ce mi se pare mie? Eu pot greşi, aşa cum am făcut mulţime de greşeli în părerile mele, dincolo de alte greşeli. Atunci când
dorinţa asta a noastră devine o obsesie, atunci când credem că doar aşa va fi cel mai bine, cred că nu e sănătos. Şi cerem de la Dumnezeu să facă aşa, şi nu altfel. „Doamne, dacă faci să ajung acolo, Îţi mulţumesc şi… cruci peste cruci.“ Deci, când începem să gândim viaţa noastră prin prisma acestei dorinţe, acestui fapt, când punem obiectul dorinţei noastre în centrul vieţii noastre – „dacă voi avea asta sau voi face aşa, va fi aşa şi aşa, şi eu voi fi mai bun şi voi face mai multe…“. Cred că acum am intrat pe un făgaş greşit şi ar trebui să se răcească treaba asta, să nu cerem cu atâta insistenţă. Vă spun drept: de câte ori mi-am dorit ceva, aşa, foarte tare, m-am rugat cum am putut eu, nu mă las, dar mă gândeam… mi-a şi dat Dumnezeu – tot, dar niciodată nu a ieşit nimic bun, nimic! Cele mai mari greşeli din viaţa mea, pe care le-am avut şi le mai am, sunt urmări ale unei dorinţe din astea, îndeplinite! Vă spun cu toată sinceritatea! Aşa că ăsta cred eu că este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lăsaţi-L pe Dumnezeu: Doamne, fă precum voieşti Tu! Întotdeauna, în faţa dorinţei cererii noastre, să ne întrebăm dacă mă pot despărţi de asta. Dacă n-ar fi aşa, ce-aş face eu? Să fim gata să primim de la Dumnezeu şi altceva. Atunci suntem liniştiţi. Atunci începem să ne rugăm plăcut lui Dumnezeu.
Î: 00:51:15 Părinte, credeţi că există suflete care nu pot simţi iubire faţă de nimeni, nici măcar faţă de Dumnezeu? De ce această împietrire? Cum putem lupta pentru mântuire când simţim că nu putem iubi şi nu suntem iubiţi de cei din jur?
R: 00:51:35 Nu ştiu, cred că nu. Nu-s văzător de suflete, nu sunt nici patetic încât să afirm, pur şi simplu, că fiecare om e capabil de dragoste şi aşa mai departe; cred că nu, cred că oricine poate simţi dragostea, numai că – iarăşi, repet – o simte la nivelul la care este; simte în măsura până la care a crescut. Această măsură uneori poate fi atât de mică, încât să fie aproape cu neputinţă de observat. Sfinţii o vedeau, reuşeau să vadă ei dragostea asta şi să o verse peste ceilalţi şi, de multe ori, dragostea sfinţilor, a oamenilor buni a convins oameni pe care toţi îi credeau împietriţi. Se întâmplă.
Î: 00:53:04 Cum trebuie să fie dragostea dintre doi tineri? Cum putem face diferenţa între o dragoste curată şi una pătimaşă?
R: 00:53:11 Între tineri, cred că e cu neputinţă ca să nu intervină dragostea cealaltă, nu neapărat că e rău – e firesc, nu suntem marţieni, e legea firii şi e cea mai puternică, aşa cum o vedem noi din Scriptură, la Înţeleptul Solomon, o vedeţi în Cântarea Cântărilor, că dragostea ca moartea e de tare şi gelozia ca focul iadului. Aşa că, deh… nu se poate fără asta.
Î: 00:54:07 Părinte, ce trebuie să facă o fată care iubeşte un băiat, iar părinţii fetei intervin în relaţia lor?
R: 00:54:15 Nu ştiu; e cea mai frecventă întâmplare, părinţii fetei intervin şi părinţii băiatului intervin din partea aialaltă. Pentru că, deh, aşa-i lumea făcută… Ce să facă? Să se roage! Să aştepte; nu neapărat că părinţii au dreptate, cu voi este viaţa voastră şi decideţi. Vă asumaţi riscurile dragostei!
Î: 00:54:52 Într-o prietenie, este o mare problemă dacă băiatul este mai tânăr decât fata?
R: 00:55:04 Cu cât este mai tânăr?
Că dacă „fata“ are 70 de ani şi „băiatul“ 40…
Î: 00:55:32 Părinte, sunt femei care nu se pot împărtăşi deoarece soţii lor, în timpul postului, nu se pot înfrâna şi atunci ele suferă, tânjind după Sfânta Euharistie. Ce să facă?
R: 00:55:46 Păi, duhovnicii trebuie să vadă drept lucrurile astea, să se roage şi să vadă aşa cum este. Duhovnicul are toată libertatea să ia o hotărâre.
Î: 00:56:18 Până unde merge ascultarea de duhovnic la un mirean? Se poate vorbi despre ascultare necondiţionată şi în acest caz?
R: 00:56:26 Nu neapărat la un mirean – la orice om, trebuie să ştim ce ascultăm. Ascultarea este o expresie a dragostei. Ascultăm pe cei pe care îi iubim. Dacă ascultarea voastră sau porunca celuilalt, mai bine zis, vă stinge dragostea, ceva s-a petrecut acolo, s-a produs un accident pe care trebuie să-l reparăm, prin mărturisire, adică prin faptul că i-o spuneţi celui care porunceşte, că: „Măi, mi-e greu să fac asta sau asta sau, uite, eu am înţeles aşa şi din cauza asta m-am supărat“, iar
duhovnicul trebuie să aibă destulă înţelepciune, că de asta e duhovnic, ca să pună lucrurile la punct. Viaţa ne învaţă de toate, timpul le arată, cum spune părintele Serafim; timpul o să arate, încercaţi să faceţi tot ce puteţi fără să întindeţi coarda, în orice… şi Dumnezeu o să facă lucrurile să fie bune.
Î:00:57:55 Ce părere aveţi despre practica unor credincioşi de a avea mai mulţi duhovnici? Şi de a asculta de sfaturile lor după bunul lor plac? Uneori, ascultările primite de la duhovnici diferiţi sunt contradictorii. Nu ar trebui ca fiecare creştin să se ţină de duhovnicul său?
R:00:58:16 Mie mi se pare practică normală, şi confirmată de Tradiţia Bisericii Ortodoxe, aceea de a avea mai mulţi duhovnici, în sensul în care erau înţeleşi, de exemplu, de părinţii egipteni sau de părinţii de la Optina. Să ştiţi că în mărturiile scrise despre părinţii de la Optina, foarte des găseşti… amintirea ucenicilor, pe care le-am mai citit, eu nu ştiu câte au fost traduse în limba română… Cică: „M-am dus la părintele Nectarie, părintele Nectarie m-a trimis la cutare să mă spovedesc…“. Practica asta este până astăzi în Rusia, aşa am prins-o şi la părintele Serafim; ca să nu spun, părintele Serafim, dacă era un preot aproape, zicea: „Hai, părinte, ca să mă spovedesc!“. Şi te vedeai că pui mâinile pe capul părintelui Serafim, vă daţi seama… Şi acelaşi lucru ni-l spunea şi nouă. Nu ştiu câţi preoţi au rămas, în mănăstire, dintre fraţi, de la noi, la care nu m-am spovedit. Şi invers. Este mult mai senină vederea asta, adică pornim de la faptul că omul ăsta vrea să se mântuiască. Dacă a venit la Spovedanie, n-a venit ca să mă păcălească pe mine sau să-şi păcălească duhovnicul, înţelegeţi? Una se respectă întotdeauna în astfel de situaţii sau în acest obicei, în această tradiţie răspândită peste tot în Biserica Rusă: Dacă ai un canon de la alt preot, nu intervine celălalt sau dacă ai un duhovnic constant, sau la care mergi mai mult, sau care-i al tău, dacă ai ajuns să nu ai alt preot la îndemână şi te spovedeşti la mine, te întreb: „Ce canon îţi dă, ştie de păcatul ăsta, ce ţi-a zis, cum faci, te lasă, te împărtăşeşte sau nu?“.Şi nu-i dau un canon pentru care duhovnicul să alerge după mine după aia, să mă caute. Este o practică normală; adică, dacă merg pelerinii la Optina sau la Diveevo, se şi împărtăşesc acolo, spovedindu-se, pentru că ruşii, ştiţi, se spovedesc înainte de fiecare Împărtăşanie, dar preotul de acolo, ştiindu-i că sunt veniţi, poate desigur să-i oprească de la Împărtăşanie, după cum consideră de cuviinţă, dar nu-i leagă, pentru că ştie că pleacă la 1.000-2.000 de kilometri şi va trebui să vină peste trei luni, sau peste un an, sau peste 10. Ceea ce în România prea des am auzit că unii au fost, o dată, în pelerinaj, la nu ştiu ce părinte şi… „sunt legat… A! Trebuie să mă duc la el“, având duhovnic. Există o etică şi un cod al fumuseţii duhovniceşti care, dacă este respectat, nu este nici un risc, dar dacă tu mergi să te spovedeşti la un duhovnic ca să-l păcăleşti pe altul, păi nu uita că noi ne spovedim lui Dumnezeu, fraţilor, n-am schimbat nimic în viaţa noastră, mai rău ne facem. Aşa că, vedeţi cu ce inimă faceţi! Toate-s înaintea lui Dumnezeu. Pe om poţi să-l păcăleşti. Păi, dacă tu te duci să păcăleşti, ce-ţi trebuie să păcăleşti pe ăla, altul? Păcăleşte-l tu pe al tău! Păi nu?
Î: 01:02:02 Cum putem deveni responsabili faţă de dragostea celuilalt?
R: 01:02:08 V-am zis: începem să trăim în locul lui. Omul ăsta vine după noi, ne urmează, renunţă, face atâtea jertfe pentru noi, cum credeţi că nu vom fi responsabili? Eu cred că da. Eu cred că da. N-aţi simţit niciodată dureri şi răsturnări lăuntrice pentru că omul pe care îl iubiţi dintr-odată v-a dezamăgit? Aţi avut voi vreodată vreo durere mai mare decât să descoperiţi că omul în care v-aţi pus toată nădejdea v-a trădat? Păi tot aşa este şi celălalt, vă pare că e puţin lucru? Şi ceilalţi, dar ei pot fi unul, pot fi 10, pot fi 1.000. Şi fiecare, la rândul lui, poate trăi o astfel de dramă. Vă daţi seama? Cum poate să fie fără responsabilitate? Mie-mi pare că avem a da răspuns, trebuie să ne rugăm pentru asta, ca Dumnezeu să ne ierte.
Î: 01:03:26 Până unde trebuie să meargă dragostea faţă de aproapele nostru atunci când ne supără la
nesfârşit şi ne prigoneşte pentru că suntem creştini trăitori?
R: 01:03:34 Până la… sfadă! Merge… Dragostea n-are margini! Cum să aibă? Până unde merge? Până la moarte, până la capăt merge, n-are treabă… Ne mai certăm, ne mai ciondănim, dar spunem, se întâmplă, până la sfadă zic eu că merge dragostea.
Î: 01:04:00 Dacă am iubit pe cineva, iar acum l-am lăsat să-şi trăiască viaţa este păcat? El nu a dorit Biserica.
R: 01:04:11 Nu ştiu ce să zic, pentru că nu ştiu. Poate fi şi păcat, poate să nu fie, nu ştiu cine e cel lăsat, numai Dumnezeu ştie taina. Dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, Dumnezeu vede şi o ia ca atare, să ştii. Dumnezeu caută la inima ta. Dacă ai făcut-o pentru El… Cine va lăsa frate, sau soră, sau femeie, sau copii, mamă, tată pentru Mine însutit va avea. Deci, dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, nu greşeşti. Sigur că ar putea fi un pas pe care poate nu era neapărat să-l faci, e altceva. Dar tot ce faci pentru Dumnezeu, chiar şi prostiile uneori, Dumnezeu le înţelege cum trebuie. Nu în faptul că ne apucăm să facem prostii, dar, vedeţi, Apostolul Pavel câtă râvnă avea împotriva lui Hristos? Dar a fost plăcut lui Dumnezeu. De ce? Pentru că el era convins că face pentru Dumnezeu treaba asta. Era în stare să omoare oameni pentru Dumnezeu. Mai mare prostie ca asta ce poate fi? Să omori oameni! Dar iată că o făcea cu toată convingerea, era curat. Şi Dumnezeu l-a luat de partea Sa. Aşa că, orice faci pentru Dumnezeu, chiar şi o faptă uneori nepotrivită, Dumnezeu ştie s-o răstoarne. De asta, nu ştii dacă e păcat sau nu, dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, Dumnezeu ţi-ajută… Roagă-te pentru toţi, că nu greşeşti!
Î: 01:06:10 Dau ceva aproapelui, pentru că ştiu că aşa este bine, că aşa trebuie, nu neapărat din dragoste. Poate fi considerată asta milostenie?
R: 01:06:26 Nu, asta-i o dare, fiindcă nu-i milostenie, milostenia este o stare. Dar ăsta-i un exerciţiu bun!
Î: 01:06:44 Atunci când te rogi din tot sufletul, cu toată credinţa şi nădejdea, adesea dorinţa nu ţi se îndeplineşte. Cum ne încurajează asta să credem în continuare sau, mai mult decât atât, de unde ştim cu ce am greşit în rugăciunile noastre, mai ales dacă ne rugăm pentru viaţa cuiva, nu pentru noi?
R: 01:07:03 Să nu te temi atunci când nu ţi se îndeplinesc rugăciunile, dar să te temi atunci când s-a îndeplinit o rugăciune. Pentru că va trebui să duci la bun sfârşit ceea ce ai făgăduit să faci; când cerem ceva: „Doamne, dacă-mi dai aşa, şi aşa, şi-aşa“, faci un legământ cu Dumnezeu; iată, ai primit! Teme-te de-acum înainte! Ce faci acum? Dumnezeu ţi-a arătat încredere. Ţi-a dat! Na, poftim, fă! Este ca şi cum – ca să nu fac o comparaţie nepotrivită – ai făcut un împrumut la bancă fără să te gândeşti de unde îl vei da înapoi, fără să faci nimic cu el, fără să ai nici un venit şi să cheltui banii aşa… nu pentru că Dumnezeu ar cere înapoi, n-are El nevoie de asta, dar aşa, ca atitudine. Să ne temem atunci când am primit, vom fi responsabili de darul ăsta, cui mult i se dă mult i se cere. Înţelegeţi? Aşa că nu trebuie să ne temem când nu ni se îndeplinesc. Eu am văzut dorinţe împlinite atunci când am uitat de ele. Şi nu-i ceva straşnic dacă nu ţi se îndeplineşte o dorinţă. Iaca măi! Mare treabă, nu s-a îndeplinit o dorinţă! Da’ ce, dorinţele tale chiar toate trebuiesc îndeplinite? Nu!
Că ne rugăm pentru ceilalţi: Nu greşim dacă ne rugăm pentru ceilalţi dacă o facem cu dragoste, dar eu am văzut şi altfel de rugăciuni pentru ceilalţi şi, mărturisesc, am făcut şi eu, voiam să văd dacă fac vreo minune, mă rugam pentru bolnavi să-i fac sănătoşi, pentru ăia, să văd dacă… spun drept, ce?!… Ispiteam pe Dumnezeu. Şi am văzut eu la mulţi din ăştia, se apucă, fac mătănii, „acuşi îl fac sănătos! Da’, ce, părinte, facem şi draci dacă trebuie, ce nu… vai, postesc… acuşi o să iasă dracul“… Am făcut, vă spun drept! Şi de asta am zis că, uneori – cu necaz şi rugăciunea asta, pentru că nu mai dăm noi atâta pe celălalt, pe altruism din ăsta, că se poate ruga pentru celălalt şi cu şmecherie. Dar dacă este din dragoste, nu, nu greşeşti!
Î:01:09:45 Dacă îţi dai seama că nu ţi-ai iubit soţul niciodată, ce faci? Şi dacă l-ai iubit, chiar dacă l-ai iubit, a
fost o iubire superficială?
R:01:10:10 Ce să faci? Începi să-l iubeşti acum!
Î: 01:10:18 Desfrânarea poate să aibă vreo urmă de dragoste? Când veţi publica „Fuga spre câmpul cu ciori“?
R: 01:10:25 Chiar şi ieri m-a întrebat cineva. Va da Dumnezeu şi o voi publica!
Sigur că poate să aibă, de ce să nu aibă? Altceva e că ea dă loc la lucruri care nu-s ale dragostei: gelozie, ură, ucidere prin avorturi, minciună, o grămadă de lucruri, dar asta nu înseamnă că poate chiar să nu aibă nici o urmă de dragoste, d-apoi, Dumnezeu a lăsat, sunt ale firii lucrurile astea, atunci când nu au tot răul ăsta, dar uitaţi-vă câte porţi deschide, câţi oameni s-au omorât între ei pentru asta, câte minciuni, câte hoţii, trădări… O-ho! Familii dezbinate, popoare măcelărite pentru desfrânare, ce vă pare? Dar asta nu înseamnă că poate alunga cu totul. Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, s-a rugat la Dumnezeu: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! N-a zis: Dă-mi-L înapoi, nu-L lua de la mine, deci Proorocul David, fiind prooroc – fiind prooroc! -, adică om care are vederea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt, un om care pur şi simplu ştie unde este Duhul Sfânt şi unde nu este, acesta este un prooroc. Noi înţelegem proorocul ca pe un om care vede viitorul – nu este adevărat! În sensul Scripturii, proorocul este cel care vorbeşte despre Dumnezeu, vorbeşte în numele lui Dumnezeu, vorbeşte Adevărul, vede lucrarea Duhului Sfânt. Deci, fiind prooroc, Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, spune: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Nu luase încă Dumnezeu Duhul Sfânt de la el, înţelegeţi? Dar era conştient că poate ajunge într-un rău mai mare prin acest rău, înţelegeţi voi? Când spunea: Nu-L lua de la mine spunea că am înţeles că am făcut un lucru rău, un lucru nepotrivit, pentru care am deschis uşa răului şi aş putea să merg din rău în mai rău; din cauza asta, Te rog, nu lua Duhul Tău Cel Sfânt de la mine, ca să mă pot îndrepta, să mă pot întoarce la starea pe care am avut-o înainte de a săvârşi acest păcat. Asta cred că spunea Proorocul David: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Iată de ce cred că sunt fel de fel de fapte şi de păcate. Să ne rugăm să ne cureţe Dumnezeu şi să nu ia Duhul Său de la noi ca putem să ne îndreptăm, să facem şi binele.
Î: 01:13:25 Cum să nu îmi mai arăt dragostea în mod sufocant? Cum te poţi abţine să nu mai ceri lui Dumnezeu insistent un lucru atunci când îţi copleşeşte inima, îţi duce mintea într-acolo?
R: 01:13:44 Păi cum să nu iubeşti sufocant? Când o să avem smerenie, când o să ajungem la convingerea că nu iubim. Atunci nu devii sufocant. Dragostea nu sufocă. Şi cum să ceri de la Dumnezeu dacă îţi copleşeşte inima? Cere, dacă asta vrei; toate prin experienţă se fac. Cere, o să vezi unde o să ajungi. Fiecare învaţă lucruri diferite, unii din experienţa altora, unii din experienţa lor. Nu zic, e frumos şi inima când este plină este bine, Dumnezeu iubeşte mai mult o inimă plină decât inima stearpă, chiar dacă inima este plină uneori cu dorinţe şi nepotrivite, oameni suntem şi mai avem şi greşeli, cum se roagă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: Eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu miluieşte! Aşa că este şi o lucrare a vârstei, cum spune şi proorocul: Inima omului este întoarsă spre rău încă din tinereţile sale, când eşti tânăr eşti mai zvăpăiat şi ceri, e mai plină, desigur, dar Dumnezeu vede, ştie, este plin de dragoste şi îndelung răbdător şi ne va da şi înţelepciune, ca să ne rugăm cum trebuie. Aşa că, ce pot să zic, dacă ai inima plină, roagă-te, că din belşugul inimii vorbeşte gura.
Î: 01:15:33 Ce anume trebuie făcut pentru a creşte cât mai mult în dragostea adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni? Sau, în cazul în care nu ai această dragoste, pentru a o obţine?
R: 01:15:45 Dacă aş şti, măi, aş face… Ştim ce avem de făcut, dar nu facem, căutăm orice altceva numai aia ce trebuie făcut, aia nu facem. Mda… Mă gândesc că poate la bătrâneţe am să pot face măcar ceva. Trăiesc cu nădejdea asta, ca un copil din ăla care doreşte să crească mare, aşa doresc şi eu să îmbătrânesc şi poate atunci voi începe să nu
mai fac atâtea lucruri nepotrivite. Dumnezeu să ne ajute! Ce să facem? Fă cât poţi! N-a zis Hristos ce să faci. Eu nu ştiu să discut la întrebarea asta, ce să faci… Ştim ce să facem, v-am spus, dar nu facem.
Î: 01:16:41 Ca mamă, cum fac să nu îngrădesc libertatea copiilor şi, totuşi, să-i îndrum pe cărarea cea bună, către credinţă, ţinând cont de tentaţiile actuale?
R: 01:16:52 Ei, asta-i cel mai greu, e cel mai greu, trebuie să ai înţelepciune ca Solomon, cu ce predicatori avem noi în casă acum – televizoare, cu şcoală, cu… Tot timpul, neîncetat, cred că trebuie să fii Solomon. Dar, Dumnezeu vede; nu ştiu, câteodată mi se pare că doar la maturitate copiii ăştia vor putea să se întoarcă prin vreo minune a lui Dumnezeu, când mă uit că de la 2-3 ani de-acum sunt luaţi la calculator şi la jocurile alea, îmi dau seama că nu ştii ce să mai faci. În orice caz, dacă păziţi copiii măcar până la şcoală, pentru că la şcoală nu-i mai poţi controla, eu cred că înseamnă foarte mult. De ce spun, pentru că am văzut pe mine (eu n-am avut nici o treabă cu Biserica, şi-acum… unde am ajuns…), dar au fost câteva lucruri pe care mi le-a spus tăticu’ de mic şi pe care nu le-am mai putut scoate din capul meu. Ştiţi care? Niciodată să nu râzi de un om cu defect. Dacă-i olog, sau orb, sau altcumva. Niciodată să nu te scârbeşti de omul sărac, niciodată, asta e o ruşine să te scârbeşti de omul sărac. Atunci când intri în casa unui om, să nu te uiţi pe pereţi la lucrurile pe care le are şi să nu întrebi niciodată cât costă. Să nu scuipi pe nimeni, niciodată – de când eram mic, lucruri care mi-au intrat, fraţilor, în cap şi s-au făcut firea mea. Mi-a spus şi altele, care, la fel, mi s-au făcut firea, pe care tot nu le pot scoate – lucruri care nu se potrivesc cu viaţa lui Hristos… şi cred că, dacă tatăl meu ar fi fost creştin şi mi-ar fi spus lucrurile astea, ale credinţei, când eram mic, mi se pare că mi-ar fi fost la fel de uşor să le înţeleg. Şi mi-a mai spus: Niciodată să nu fii slugarnic, oricine ar fi, chiar dacă o să trebuiască să dormi în drum. Asta mi-a spus-o el, că un bărbat nu face aşa ceva! Astea sunt lucruri pe care un copil le-a reţinut şi au intrat în el, indiferent în ce lume am intrat după aceea. Nu mi le-a mai scos nimeni din cap. Aşa cred că, dacă un părinte, până la şcoală, până la şapte ani, îi va spune lucruri adevărate, bune, unui copil, ele vor rămâne în el, chiar dacă după aia, cu vârsta, şcoala îl ia valul, adolescenţa cu ale ei, eu cred că după 20 de ani, încolo, el poate să-şi revină, structura lui este pusă. Aveţi grijă de copii măcar până la şapte ani, şapte ani de acasă ăştia sunt aşa… e adevărat! Asta cred că este ceea ce se poate face. După ce copilul începe să devină personalitate în sensul în care îşi conştientizează Eul sau începe să se raporteze la lume, fiţi foarte atenţi cu impunerea unor lucruri! De la 12 ani încolo, îi spui tu că este aşa şi nu-i aşa, rişti să pierzi respect şi încearcă, dacă nu ai suficiente argumente, nu porunci, nu „pentru că eu am zis, pentru că eu sunt mama ta, când o să ai casa ta atunci o să faci cum vrei tu“ şi aşa mai departe. Niciodată să nu spuneţi aşa ceva! Şi aşa cred că puteţi creşte un om, dincolo de greşelile aproape inevitabile pe care le poate săvârşi în adolescenţă, pentru că adolescenţa este cea mai grea, părinţii depăşesc cel mai greu perioada asta, pentru că numai ce nu fac copiii… Dar, vedeţi lumea în care trăim! Puneţi temelie bună şi aveţi respectul dincolo de prostiile pe care le fac. Cred c-o să vă iubească, nu le pierdeţi încrederea! Fiţi prieteni până la urmă, pentru că o să devină altcineva prietenii lor şi atunci am pierdut totul.
Î: 01:22:20 Cunosc un caz de părinţi credincioşi, care se împărtăşesc, dar sunt foarte stricţi cu copilul lor de numai doi ani, supunându-l la post sever, fără blagoslovenia duhovnicului, care, probabil, nici nu ştie de aceasta. Ce putem face în cazul acesta pentru acest copil?
R:01:22:38 Măi, măi, măi, nu vă chinuiţi copiii! Asta spun de
riscurile dragostei, ăsta-i unul dintre ele, nu voiam să le pomenesc aici, ca să nu mă înţelegeţi greşit. Nu chinuiţi copiii cu lucrurile astea! La părintele Serafim venea o mamă cu vreo cinci copii… şi când am văzut eu odată… Dar părintele avea întotdeauna bomboane pregătite şi le dădea copiilor când veneau. Le strica postul copiilor, auzi! Îţi închipui, dacă era o mamă care nu le dădea voie copiilor să mănânce bomboane în post! Ce făcea? Părintele Rafail îmi spunea, odată, un caz, din Postul Mare, de la Essex. Munceau, munceau la construcţii, acolo. Cum munceau ei, vine părintele Sofronie cu o conservă de peşte şi le-o deschide şi le dă să mănânce, că erau obosiţi, erau în Postul Mare. Vedeţi voi că sunt cazuri şi cazuri, şi dragostea este mai mare decât toate, şi decât postul. Nu chinuiţi copilul! Ştiţi ce înseamnă postul? Postul este o manifestare a raţionalităţii noastre faţă de dobitoace, spunea Efrem Sirul. Dobitocul, dacă îi e foame, mănâncă, dar omul poate să se înfrâneze, să se înfrâneze conştient, cu un scop anume. Are nevoie de post pentru a-şi pune întreaga sa făptură într-o stare-limită, pentru că din stările-limită gândim altfel. Copilul n-are nevoie de treaba asta. El nu e bolnav ca noi, nu are atâtea prostii în cap şi atâta împietrire, încât să fie nevoie s-o topeşti prin post. Depinde şi de vârsta copilului. Aşa că faceţi ca acest post al copilului să fie conştient, să fie frumos, cum cântăm şi în Postul Mare, postim postul frumos, bine plăcut. Asta pot să spun: fiţi atenţi cu copiii! Copiii mei – cei mai iubiţi de Dumnezeu… Dumnezeu Se simte cel mai bine între copii.De asta ne-a zis că, dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţie, şi-acum noi venim şi încercăm să-i facem pe copiii ăştia ca noi, care suntem îmbătrâniţi în răutate, ca să-i băgăm în împărăţie! Invers ar trebui să fim, să ne deschidem noi spre copii. Asta a spus-o Hristos, nu am spus-o eu. Ei, asta-i o problemă care oricum se întâmplă. Nu mai chinuiţi copiii, asta-i tot ce pot să vă spun.
Î: 01:27:04 Părinte, mi-am crescut copiii de mici aproape de Biserică, dar acum, adolescenţi fiind, nu mai calcă pragul bisericii, iar fiica mea are un prieten, trăiesc împreună. Ce să fac? Mă doare sufletul!
R: 01:27:24 Am zis că eu cred că e aproape imposibil, e o adevărată minune adolescenţii credincioşi. Pentru mine este o mare minune, să ştiţi! Nu vă mâhniţi, ce poţi să faci? Ce, poţi să stai în faţa focului ăstuia? Cine poate să-l schimbe? A murit Hristos pe Cruce şi tot nu ne-a putut opri de la rău, de la dezlănţuirea firii ăsteia, a noastre. Dar, încet-încet, este cale de întoarcere. De asta-i pusă pocăinţa. Iubiţi-vă fiica şi nu vă despărţiti de ea nici măcar în gând, în inimă şi fiţi ca şi cum ceea ce face nu se întâmplă, lăsaţi înaintea lui Dumnezeu şi o să vedeţi că o să fie bine, acoperiţi păcatele, acoperiţi-le şi rugaţi-vă lui Dumnezeu şi-o să vedeţi voi cum o să se întoarcă lucrurile.
Î: 01:28:50 Dezamăgirea poate fi numită o ispită? O încercare a măsurii dragostei noastre faţă de aproapele?
R: 01:28:56 Da, cu siguranţă! Un termometru pentru egoismul nostru. „Măi, măi, măi, am fost dezamăgit, m-ai dezamăgit! Ce om grozav sunt eu şi tocmai pe mine să mă dezamăgeşti? Tocmai tu, pentru care eu am făcut atâtea? Tocmai tu să mă dezamăgeşti?“ Este examenul dezamăgirii. Şi dacă biruim noi dezamăgirea asta în noi, apoi chiar credem în Dumnezeu, să ştiţi, şi avem dragoste! Doar asta este nevoinţă adevărată şi dacă facem ceva în lumea asta, postim sau ne rugăm, este pentru a birui în noi ura, a birui în noi răul, şi dezamăgirea asta este semn că avem răul în noi. Şi luptăm, şi-o biruim. Azi, mâine. Cum vrei? Rogu-te, depăşeşte-o, adu-ţi aminte de ale tale, de cât ai dezamăgit tu şi birui în tine. Adu-ţi aminte de Hristos, Care a fost trădat de către ucenicii Lui şi de către noi, în fiecare ceas rău în care ne aflăm. Da, dezamăgirea este un examen. Îl depăşim şi devenim mai buni, ne suim cu o treaptă mai sus, să ştiţi! Fiecare dezamăgire depăşită ne urcă pe o treaptă superioară a existenţei noastre.
Î: 01:31:00 Părinte, de ceva vreme, orice cuvânt mi-ar da duhovnicul, deşi îl găsesc drept, simt că nu am puterea să-l împlinesc. Părintele e necăjit, iar eu nu pot depăşi această spaimă că sunt prea mari lucrurile pe care
mi le cere. Nu pot ieşi din asta. Rugăciunea mea nu primeşte răspuns. Sunt încremenită în acest moment al drumului meu. Ce cuvânt aveţi?
R: 01:31:25 Atunci când părintele n-o să mai fie necăjit, atunci o să fie mai uşor pentru amândoi. Rugaţi-vă, nu te mai mâhni, c-aşa te bagi… unde te bagi? Te-ncurci mai tare. Te bagi în deznădejde, aşa… nu poţi îndeplini nici un cuvânt. Ţi-a da Dumnezeu putere! Clar că nu poţi! Cine poate? Cine poate îndeplini? Avem cuvinte rostite de Hristos pe care nu le putem îndeplini. Cine, fără de Hristos, poate să le îndeplinească? Nimeni! Nu te mai mâhni! Fă cât poţi. Azi nu poţi, o să poţi mâine. Nu da înapoi, nu te încurca în plasa asta a „nu pot“-ului – nu pot, nu pot. S-a mâhnit părintele! Ia şi-l împacă cumva! Fă şi tu măcar ceva bun. Ia-i nişte bomboane!
Î: 01:32:34 Am o prietenă care a nimerit la un duhovnic aspru. Se teme să-i ceară dezlegare, dar se teme şi să meargă fără binecuvântare în altă parte. De doi ani şi ceva e nespovedită. Ce ar trebui să facă?
R: 01:32:46 Ei, iaca, vezi? Cu legările şi dezlegările astea, când nu schimbi duhovnicul? Du-te, măi, şi spune-i! Doi ani nespovedit e greu! Dar ce dacă-i spui? Da’ de ce să te duci în altă parte? Nu poţi să-i spui lui? Ce-o să-ţi facă? O să te lege? O să te lege, iaca! Descătuşează inima ta şi-o să vezi că legarea aia o să fie, de fapt, o dezlegare. Să ştiţi voi că un canon primit dintr-o inimă deschisă nu este o legare, este o dezlegare, fraţilor! Dar poate că ai ajuns în greutatea asta pentru că ai primit dezlegări pentru nişte spovedanii nu tocmai deschise, nu tocmai descătuşate, sincere. Uneori mai mozolim lucrurile când le spovedim, nu pentru că nu le numim pe nume, dar pentru că ne ţine pe noi ceva. Şi-atunci preotul ne dezleagă, dar noi rămânem nu legaţi în sensul ăsta pe care-l înţelegem noi, legaţi în noi înşine, încătuşaţi; azi aşa, mâine aşa, ajungem la împietrire, dar o legare bună, aşa, primită cu o inimă deschisă, când ai spus totul, să fii gata, ştii cum te duci la Spovedanie? Da’ chiar spun tot, să mă lege bine, să-mi dea un canon aşa, bun, şi asta e dezlegarea. Du-te şi spune-i, dar om este, eu cred că toate sunt de înţeles. Da’ nu mai sta aşa, mâhnit, că nu faci nimic. Du-te şi la altul, ce? Du-te şi spune şi la altul, du-te şi spune şi la zece, vezi dacă ţi-a ajuta, ţi-a face mai uşor. După aia du-te şi-i mai spune şi la duhovnicul ăsta la care doi ani nu te poţi duce. Încearcă aşa: spune la unul, te spovedeşte o dată, vezi că nu-ţi ajută, încă o dată, dacă nu-ţi ajută şi… dacă ai zis că nu-ţi ajută şi nu ţi-ajută, du-te la ei, nu ţine în tine. Şi, dacă ai spus acum e şi ăsta e un început bun. Dumnezeu să ajute! Nu te mai mâhni numai, că nu-i nici un folos din asta.
Î: 01:35:30 Două persoane care se iubesc rămân împreună şi după moarte?
R: 01:35:36 Toţi care se iubesc, nu numai doi, toţi rămân împreună după moarte. Să vă spun eu ce-am păţit. Aveam eu tot felul de păreri… Că, ce, vă pare că duhovnicii nu au şi ei, niciodată, lucruri din astea, pe care, vai… pe care nu le pot spune? Mi-a zis mie, odată, un preot, şi-am zis: măi, măi, ce are preotul ăsta… şi mă duc eu, am spus eu la un bătrân, la un altul, la altul, zic: ce să spun eu la stareţul meu, ce el să înţeleagă, e tânăr! Şi când am văzut eu într-o noapte… ce vă pare? Când m-am trezit am spus eu la jumătate de ţară, dar stareţului meu nu-i spuneam, că-mi părea mie… şi zic: măi, băiete, da’ stareţul meu chiar e cel mai rău dintre… chiar tocmai el nu pricepe nimic? Şi când îl văd eu într-o seară, alerg eu, taca-taca-taca, în somn alergam, era stareţul cu Petrache, venise să spovedească, prin fraţi. Şi zice: „Savatie, hai vino încoa, vino şi tu!“. Eu zic: „Stai, bre, că eu mă mai duc… pe urmă am să vin!“. Şi ce crezi? M-am dus la stareţ şi i-am spus. Şi n-o fost… era un lucru care… tocmai lui nu-i spuneam, că mă gândeam eu că mă duc la unul bătrân, care ştie mai multe… N-o lăsat Dumnezeu aşa! Aşa că
spuneţi la acela la care sunteţi!
O singură dată mi-am visat stareţul, numai atunci, să nu vă închipuiţi că-l visez în fiecare zi!
Î: 01:37:05 Ce putem face pentru părinţi, rude, dacă aceştia nu vor să audă de Dumnezeu şi de Biserică?
R: 01:37:18 Mă întrebaţi pe mine, măi, care eu cu tatăl meu şapte ani nu ne-am văzut din cauza asta şi nu numai cu vorbitul… Ce pot să vă spun? Nu ştiu ce puteţi face, că eu nu ştiu încă ce să faceţi. Să nu-i lepădaţi din inima voastră, iar restul face Dumnezeu.
Î: 01:37:39 Dragostea lumească creează dependenţă de acea persoană? Dar cea duhovnicească?
R: 01:37:48 Măi, dragostea nu mai creează dependenţă, dragostea te uneşte, nu numai că dependenţă, clar! Dependenţă crează alcoolul, ţigările, drogurile, dar dragostea te uneşte din tihnă cu cel pe care-l iubeşti şi de care eşti iubit.
Î: 01:38:15 (auditoriu) Ne iertaţi, fiindcă a venit vorba chiar de ţigări. Avem o mare problemă noi, care suntem, prin mila lui Dumnezeu, duhovnici, vorbesc de mine – departe de a fi cu adevărat… Părintele Arsenie spunea că fumatul nu atacă numai organele respiratorii şi sângele şi crează o dependenţă, dar atacă şi mintea, şi credinţa omului. Este o mare problemă astăzi, când s-a extins aşa de mult şi pentru faptul că eu, de exemplu, călătoresc cu icoana Maicii Domnului, o pun în traistă, că… şi o scot pe unde slujesc sau unde călătoresc. Dar, chiar şi cu aceasta, mă gândesc că sunt şi şoferi care fumează chiar atunci, am icoana, Sfânta Cruce… Şi pentru asta, dar şi pentru faptul că, dacă vine să se împărtăşească şi, de exemplu, astăzi a fumat şi mâine vine să se împărtăşească. Singur că în nici un caz dacă spune că el fumează chiar în ziua respectivă, dar nu ştiu până unde putem merge cu neputinţa asta foarte grea, deşi pare că este un fleac multora. Este un drog despre care eu gândesc că îndepărtează Duhul Sfânt şi toate îndepărtează. Sigur că nu-L… cum se spune la Pateric: Duhul Sfânt S-a îndepărtat, dar încă vulturul planează asupra lui -, nu S-a îndepărtat cu totul, nu-i vorba că ne-ar părăsi mila lui Dumnezeu, dar… e foarte dificil. Am vrea să răspundeţi, aşa, personal cum judecaţi. Să ne ierte Dumnezeu şi Maica Domnului şi pe noi!
R: 01:40:38 Nici eu nu vreau să vorbesc ca un duhovnic, pentru că nu sunt aşa ceva, dar, ca om, am primit, odată, o părere de la un duhovnic, care mi-a zis următorul lucru… Am eu un prieten bun care s-a născut cu un necaz trupesc, din cărţi, din naştere, nu a putut nici merge şi mâinile şi le foloseşte cu anevoie, adică este un om care stă în casă; un om care a avut o mamă şi ea în căruţ (Dumnezeu s-o ierte, pentru ca s-a mutat la Domnul!). Aşa trăiesc ei amândoi: se mută în căruţ de la pat până la masă, dacă cineva a venit în ospeţie şi pune un obiect mai sus sau în altă parte decât unde îl avea el, nu-l mai poate ajunge. Omului ăsta, prietenului ăsta al meu, i s-a prognozat de către medici că va muri îndată după naştere. N-a murit nici până la cinci ani, n-a murit, cu mila Domnului, nici până la 40, cât are acum. S-a botezat la 37 de ani la Noul Neamţ, a vrut el tare şi l-am luat şi l-am dus până acolo, dacă aşa a vrut, că a zis că numai acolo se botează. Ei, bine, hai! Desigur, eu i-am pus condiţie ca să nu mai fumeze dacă vrea să se boteze, pentru că fuma, omul ăsta stătea în casă şi fuma, fumează de-o viaţă. Asculta rock şi eu l-am pus, ca om care şi eu am ascultat rock, să rupă discul ăla în faţa mea, dacă vrea să se boteze. Eu eram proorocul lui Dumnezeu atunci, ştiam ce trebuie să facă ca să fie plăcut lui Dumnezeu, nu aşa cum este! S-a botezat, cu mila Domnului; n-a fumat două săptămâni, două săptămâni cât a stat la mănăstire. S-a dus la părintele Serafim, care, părintele Serafim, atunci, a zis un singur lucru… zic: „Părinte, uite, avem aici un prieten, un om, uite, el, aşa şi aşa, s-a botezat. Ce să-i spun?“. „Aaa, da? Măi, da’ cruce poate face?“ „Poate, părinte!“ „Apoi să mai facă, aşa, câteodată, aşa, să mai facă câte o cruce când se culcă, când mănâncă…“ Ăsta i-a fost tot canonul lui. Eu n-am înţeles atunci. De la un timp, când colo, îl găsesc fumând. Şi
s-a spovedit la un alt prieten de-al nostru, la care părintele ăsta, fratele ăsta al meu, tot de la Noul Neamţ, zice: „Măi, ce pot să-i spun eu despre fumat, când el a înfruntat toată viaţa asta şi de câte ori şi-a biruit gândul sinuciderii!? Ce pot eu acum să-i spun în sensul ăsta – asta şi gata! – unui om care stă în casă şi care trăieşte… bine viaţa…“. Şi eu atunci n-am mai putut să spun şi, vă spun drept, când mă duc, dacă stau cu el, apoi ies şi după aia o săptămână miros a fum, e fum în casa aia, nu şagă… El mă întreabă dacă mă deranjează fumatul şi eu spun că nu, deşi mă doare capul… Şi-am ajuns eu într-o dimineaţă la el, cu trenul de la Timişoara ajungeam la 6, şi-am intrat în casă când nu era el acasă. Mă uit, nu-i acasă. Unde-o fi? L-au luat nişte prieteni din ăştia, mai zăpăciţi, şi l-au adus – ce i-au dat, bere, ce i-au dat, a venit el ameţit. Şi când se uită, eu stau pe scaun şi… – acuma eu îl spovedesc pe el, sper că nu se supără… da’ poate n-o să afle, nu spuneţi nimănui – intră şi mă vede, şi începe a face: „Vai, tu ai venit… Măi, şi eu îs beat, măi…“. „Lasă, măi, că nu eşti beat, te duci şi tu şi te odihneşti un pic, te-ai relaxat…“ „Nu, nu, nu, eu nu m-am relaxat“, uite-aşa… Măi, dacă nu, ţi se rupea inima să-l vezi cât era el de… Pentru că… cum puteam eu să mă supăr pentru asta? Nu mai putea el, mai să plângă pentru ce-a făcut el, i-auzi… Şi-am zis că sunt momente şi momente în viaţa omului, sunt motive pentru care el face un lucru sau altul şi este întotdeauna un rău care este mai mic decât alt rău, după cum şi bine este mai mare decât un bine, trebuie să vedem cu rugăciune toate lucrurile astea. Pentru că sunt măsuri şi măsuri, iarăşi spun.
01:47:20 Eu am fumat până la mănăstire. Am fumat mult ca timp, deşi am început la 5 ani; până n-am tras eu să dau fum pe nas aşa cum vedeam, îmi părea o chestie grozavă cum dau fum pe nas oamenii mari; am tras de vreo două ori, m-a mirosit mămica, deodată, că tata nu fuma… Şi n-am fumat până după liceu, vă spun drept, eram între pictori, între artişti, unde toţi fumau, dar eu nu fumam, ştiţi de ce? Pentru că eram sărac şi toţi banii îi dădeam pe cărţi şi îmi părea o nebunie să dai atâţia bani pe un pachet de ţigări, când eu cumpăram cărţile de pe la anticariat foarte ieftin, câte cărţi de poezii puteam să-mi iau eu, cu prostia asta de ţigări, nu-i găseam nici un rost. Dar când m-am apucat, am fumat foarte mult, mult pe zi. După aia m-am lăsat când m-am dus la mănăstire. Să ştiţi că eu jumătate de an, eram frate la mănăstire şi încă aveam degetele galbene până aicea când puneam lumânări, eram frate de mănăstire, dar nu se ducea, atât de mult am fumat, şi pot să înţeleg pe un om care fumează, dar mai ales pe un om care fumează de 30 de ani. Nu-i încurajez, dar nici nu pot fi atât de categoric uneori. Părerea mea şi-a altor preoţi de la noi, care sunt duri, ştiţi că-n partea Rusiei sunt destul de aspri preoţii în canoane, dar încercaţi să luaţi omul aşa, încet, încet, încet, să mergeţi în întâmpinarea lui, pentru că toţi avem metehne. Nu ştiu dacă mâncarea multă este mai îndreptăţită decât fumatul. Mâncarea – aşa, până ni se face rău. Şi-atât. Avem de la Dumnezeu vederea asta de a hotărî cu fiecare om în parte, în rugăciune, în aspectul ăsta, şi am văzut oameni care, de-a lungul vremii, încet-încet, ştiind că este o meteahnă, nu îndreptăţind-o, pentru că, chiar dacă îl dezlegi la Împărtăşanie, n-o faci pentru că din clipa asta fumatul a devenit o faptă bună, nu, dar să fim conştienţi de neputinţa noastră şi să luptăm, măcar un pic.
01:50:40 Şi, de data asta, vreau să aduc un caz care îmi vine în minte, foarte bun, viu, real: la puşcărie la Tighina, unde mănăstirea noastră are un paraclis. Părintele şi-a luat paraclisier de unde? Dintre puşcăriaşi! Că Dumnezeu cum Şi-alege preoţi? De unde? Din lumea asta! Păi, ăsta-i om care să fie preot? Dumnezeu alege din ce are, fraţilor! Aşa şi
acolo; mi-am dat seama că, în fiecare obşte, fiecare popor, fiecare parte a lumii, Dumnezeu ia din ceea ce are şi sfinţeşte, curăţă şi lucrează. Şi părintele trebuia să-şi ia un paraclisier… de unde? Că în puşcărie nu intri aşa, bună ziua, eu sunt paraclisierul, daţi-mi voie să intru. Nu poţi intra într-o puşcărie, mai ales că-i de regim aspru puşcăria de la Tighina. Şi a luat dintre puşcăriaşi. I-a zis: „Măi, dacă eşti paraclisier, nu mai fumezi!“. „Da, părinte, nu mai fumez! Gata, dacă-s paraclisier, nu mai fumez!“ Vine părintele duminică la biserică, când îl vede pe paraclisierul lui – fumează! Zice: „Măi, păi da’ ai spus că nu mai fumezi!“. „Da’ nu fumez, părinte!“ „Păi ce faci acum?“ „Aaa, asta nu-i nimic, părinte, să vezi cât fumam eu înainte!“ El fuma câteva ţigări pe zi. Zicea: ăsta-i fumat? Câteva ţigări pe zi?! Adică omul a făcut un efort şi el a considerat că, într-adevăr, nu mai fumează, la cât fuma el. Şi noi, omul ăsta, dacă nu-l încurajezi şi nu-i spui că într-adevăr el încearcă şi nu mai fumează, în sensul lui, îi tăiam orice chef şi spunea: „Păi eu degeaba nu mai fumez două pachete şi fumez numai zece ţigări? Dacă tot spune că dacă tot nu-i nimic, fumez cum am fumat şi gata şi ştiu că nu pot face asta!“. Dar, în timp, oamenii se schimbă. Să-i încurajăm măcar câte puţin: „Măi, bine-bine. Cât fumezi tu?“. „Un pachet şi jumătate.“ „Cât poţi tu? Hai, taie la zece! Poţi zece ţigări?“ „Hai, părinte, că o să încerc!“ A ţinut o săptămână, două, o lună. „Poţi? Mai tai două?“ „Încerc, părinte, mai tai două! Da’ ce să fac când mi-i a fuma?“ „Găseşti tu ce să faci!“ Apropiaţi-vă de ei şi-o să vedeţi şi încurajaţi-i pe treaba asta, că puţini sunt cei care au atâta hotărâre încât – pac, de azi şi gata! Nu mai este chiar aşa…
Î: 01:53:22 (auditoriu) Chiar aşa spunea părintele Arsenie, să-i înţelegem, că nu cu toţi se poate la fel, la unii se poate tăia dintr-odată, ca şi părintele Porfirie, iar la unii pe parcurs şi-aşa ne tot învaţă să-i înţelegem, să ne străduim, să ne rugăm să-i putem înţelege.
R: 01:53:37 Aşa-i, părinte, mulţumesc şi eu, într-adevăr, asta-i, Dumnezeu, odată, în mila Sa, să lege şi să dezlege. Să nu ne temem uneori să aplicăm iconomia asta, că vede Dumnezeu. Prin dragoste. Astea-s riscurile dragostei!
Î: 01:54:07 Nu pot spovedi tot. Mi-e ruşine. Cum pot scăpa de părerea de sine? De mândria asta?
R: 01:54:14 Cum poţi scăpa de părerea de sine? Spovedind tot. Măi, măi, măi… Ce am făcut noi ca să ne mândrim? Vine cineva, tot la părintele Serafim, un seminarist, şi tot aşa îl întreabă: „Părinte, ce să facem ca să nu ne mai mândrim?“. La care părintele: „Da’ şi, mă rog, ai făcut aşa ca sî ti mândreşti?“.
Î: 01:54:54 Nu v-a fost teamă că veţi fi prigonit atunci când aţi scris cartea „Pentru cine bat clopotele de la Tanacu“? Aţi fost foarte realist şi cred că adevărurile astea trebuiau spuse de cineva.
R: 01:55:08 Cine să mă prigonească? Cine să mă prigonească? Nu, nu mi-a fost teamă şi nu mi-e teamă decât de ceasul morţii, că va trebui să dau faţă în faţă cu realitatea, să mă trezesc din beţia asta şi din nebunia în care petrec. Dar de oameni nu mi-e teamă, nu. Mulţumesc lui Dumnezeu! Asta am simţit, asta am spus, crezut-am, pentru aceea am grăit, cum spune proorocul, şi nu cred c-am zis ceva nou pe care nu-l ştia nimeni. Am spus ceea ce o ţară întreagă ştia. Iaca mare lucru! Pur şi simplu le-am pus pe hârtie. Să nu ne temem, bre, de cine ne temem? Şi mai ales ca preoţi! Păi, mi-e ruşine, fraţilor! Cum să ne temem? De cine ne temem? Ce suntem în lumea asta? Goi am venit şi goi plecăm de aici. Spunea şi părintele Serafim, păi dacă nu faci poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă eşti patriarh, te dezbracă gol când mori şi nu te mai deosebeşti cu nimic de un om. Ceea ce ai făcut bun în viaţa asta, asta eşti. De ce ne temem? Mi-e ruşine când preoţii se tem. Nici o scuză nu există! Vai, o să mă caterisească, vai, o să facem sminteală… Nu există scuză atunci când fratele este în strâmtoare. Când un om este bătut, nu putem răbda. Nu poţi să-l izbăveşti, mărturiseşte măcar şi Dumnezeu va mărturisi pentru noi. Cel care va mărturisi în numele Meu şi
Eu voi mărturisi pentru el la Judecată. N-a spus Hristos aşa? N-am primit un duh al fricii, ci al dragostei, spune Apostolul. Cel mai urât lucru este laşitatea şi frica asta laşă – nu-i o frică motivată -, o frică de nimic, o frică de ceva incert. Ce-o să-ţi facă? Ce-o să-ţi facă? Frica de incertitudine, asta nu este frică, este laşitate, eu înţeleg să te temi de închisoare, de bătaie, care este concretă, ai văzut-o cu ochii tăi, dar să te temi aşa, aşa, abstract, este laşitate. Nu trebuie s-o primim în noi şi s-o răspândim, şi să umplem biserica, adunarea de frica asta.
01:58:50 Aveţi faţa descoperită! Fiţi gata oricând să mărturisiţi tot adunării întregi şi n-o să vă fie frică de nimic. Să fiţi gata să pierdeţi tot ceea ce aţi primit din milă de la Dumnezeu. Totul este primit, toate în dar le-am primit. Să fiţi gata să vi se ia înapoi, pentru că nimic suntem. Şi, atunci, Dumnezeu o să ne vadă. Şi proorocul David a făcut greşeli, dar, pentru că a rostit adevărul în adunare mare, spune Dumnezeu: Am aflat pe David bărbat după inima Mea. Dacă este vreun lucru de care mă scârbesc, ăsta este laşitatea asta, în numele a nu ştiu ce. Nu-i neascultare, fraţilor, cum încearcă cineva să spună, nu-i asta lovire în Biserică. Ştiţi care e lovirea în Biserică? Să întorci fundul şi să pleci în altă parte, în altă biserică, părelnică biserică, şi de acolo să latri, ca un căţel pe după gard, la un câine mai mare. Atâta vreme cât ceea ce ne frământă, cât ceea ce credem, pentru că nu avem voie să vorbim ceea în ce nu credem. De asta spune proorocul: Crezut-am, pentru aceea am grăit, adică s-ar putea să greşesc atunci când grăiesc, dar spun pentru că am crezut, şi Dumnezeu, Cel care vede credinţa, mă va înţelege aşa cum sunt. Crezut-am, pentru aceea am grăit şi să grăieşti în adunarea ta, în Biserica ta, cu faţa descoperită, şi, dacă vei greşi, Biserica te va îndrepta. Asta nu înseamnă să baţi în Biserică. Bat în Biserică cei care ies din Biserică, care fac alte adunări şi, de acolo, latră. Latră fără să-şi pună semnătura, trimit scrisori de la monahi anonimi… mi-e ruşine de monahii ăştia, anonimi, care spun că vom face o schismă. Cine-s ei? Ceea ce avem de discutat este în adunare, de asta este adunare; asta este sobornicitatea Bisericii. Şi repetăm cuvintele Mântuitorului: Dacă am spus rău, spune-mi unde am greşit, dar dacă n-am spus rău, pentru ce mă baţi? Pentru ce ar trebui să fiu prigonit? Sau oricare dintre noi?
02:02:07 Aşa că, să fim mai senini în Biserică, asta-i creştinismul. Ce, suntem la partid? Ce, am primit premii şi steluţe? Ne-am făcut şefi pe ASCOR? Ne-am făcut preşedinte nu ştiu unde? Cântăm în cor şi-o să ne dea afară? Ce-am pierdut? Suntem profesori de religie? Suntem preoţi la o parohie bună? Am primit grad? Am primit crucea? Suntem protoşi, arhimandriţi, iconomi? Ce-am primit? Ce pierdem? Tot aşa, pentru binele Bisericii, o să ajungem, fraţilor, de n-o să mai ştim ce-i cu noi. Dumnezeu să ne păzească şi să ştiţi că n-am făcut-o pentru că aş avea eu dreptul şi măsura să o fac, pentru că Hristos, prin prooroc, mustră: Tu, care cu cel desfrânat partea ta puneai, şi cu hoţul, şi cu toţi, pentru ce-i Legea Mea în gura ta? Nu eram în măsură! Dar dacă am văzut că cei sfinţi care trebuie să vorbească nu vorbesc, am vorbit că m-am socotit o piatră din acelea care, atunci când tac sfinţii, vorbesc. Aşa că am vorbit şi eu ca o piatră şi am spus, pentru că sfinţii tac. Sfinţii de azi. Dumnezeu să ne ajute să nu uităm ceea ce am moştenit, ceea ce am primit, din mila lui Dumnezeu, în Biserica noastră, în tradiţia noastră şi să vorbim cu faţa descoperită despre asta, în adunare mare, adunare mare, mare-mare, cât un sfânt sinod, că mai mare ca asta nu-i. Vorbim cu cei care nu trebuie să aibă nici un ascunziş faţă de noi şi faţă de care nu trebuie să avem nici un ascunziş şi nici o taină. Nu vorbim cu nişte străini! Şi de când nu putem pune întrebări şi aştepta răspunsuri, dacă ucenicii puneau întrebări Mântuitorului şi aşteptau răspunsuri? Răspunsuri pe care Mântuitorul le dădea sau le amâna. Nu-mi este mie dat a şti taina, şi vremea, şi sorocul. Unul Tatăl le ştie, spune Hristos, deşi le ştia, dar
nu era vremea să le spună ucenicilor sau altădată le tâlcuia nelămuririle, atunci când le aveau. Şi noi, fraţilor, în Biserică, cu dragoste, trebuie să punem întrebări şi să căpătăm răspunsuri, să spargem prăpastia asta, şi-atunci cred că o să fie mai uşor pentru toţi, dar mai greu pentru cei care au urât Biserica, au urât adunarea Ta, şi au intrat cu topoarele în Biserica Ta, şi au stricat gardurile şi via, ca porcul din pădure. Astea sunt cuvintele Psaltirii, cred că referitoare la vremea pe care o trăim. Aşa că toată limpezimea şi dragostea în Biserică, şi aici e dreptatea, nu afară.
Î: 02:07:02 Cum să ne manifestăm dragostea faţă de eretici, sectari?
R: 02:07:10 Daţi-le de mâncare când vă cer, ajutaţi-i atunci când vă cer, nu-i înjuraţi, nu-i blestemaţi şi… cam atât. Nu vă credeţi mai buni ca ei! Dacă aveţi credinţă dreaptă – mila lui Dumnezeu! Vedeţi faptele lor bune, atunci când ele sunt, şi o să biruiţi răutatea asta. N-am atâta despărţire faţă de sectarii ăştia decât faţă de laşitatea care este între noi, uneori. Asta nu e o erezie, laşitatea? Este cea mai mare erezie! Când Apostolii au mers la moarte, mucenicii noştri, noi cântăm în Biserică, slăvim în slujbe mucenici, şi noi nu putem deschide gura la un lucru pe care toată lumea îl vede! Mă întreabă cineva: „Vai, părinte, cum aţi putut să loviţi în ierarhie?“. Zic: „N-am lovit în ierarhie, ci într-o prostie pe care a săvârşit-o, de la numele ierarhiei, cineva, eu n-am spus că ierarhii au săvârşit-o – cineva, acolo -, s-a produs o încurcătură, în cazul datelor respective – am zis -, n-am generalizat, am tot respectul şi toată cinstea faţă de episcopi, pentru că îi cunosc pe mulţi“. „Părinte, vai, ce-o trebuit să spălăm lucrurile în public?“ Şi am zis: „Măi, rufele noastre stau pe toate gardurile, hai măcar să le spălăm!“. Păi, da’?! În presă, televiziune, peste tot! Hai măcar să le spălăm! Iaca, nu? Numai noi tăcem! Toată lumea trebuie să vorbească despre nebuniile pe care le facem, numai noi trebuie să tăcem! I-auzi, măi! Aşa că, deh…
02:09:13 (auditoriu) Cred că este vorba chiar despre aceasta – mă iertaţi -, că sunt lucruri care se referă la familie, la dragostea dintre un bărbat şi o femeie, care sigur că sunt importante şi se pot şi generaliza. Dar sunt lucruri foarte grave; mă iertaţi, eu l-am cunoscut pe părintele Arsenie, am fost de zeci şi zeci de ori la dânsul şi n-am găsit un om mai desăvârşit dintre cei pe care i-am cunoscut sau am auzit despre dânşii. Dacă ierarhii noştri au prigonit pe Marele Sfânt Ioan Gură de Aur, încât se temeau păgânii de anumiţi ierarhi şi chiar de anumiţi călugări şi preoţi, zicea părintele Arsenie că, dacă-i vorba de ecumenism, apoi cea mai mare apropiere o avem faţă de catolici şi dacă e vorba să ne uităm – cum aţi spus Sfinţia Voastră – în sânul nostru, aşa, păi nu avem noi pe cei de pe stilul vechi şi stilul nou care, unii, exagerează aşa de mult, de caută şi umblă şi pe la noi şi prin alte părţi, că, aşa cum spune Mântuitorul, aleargă prin toată lumea să facă un prozelit şi îi pretind ca, dacă trece pe stilul vechi, să se boteze din nou. Deci este o blasfemie! Deci, dacă pentru acele 13 zile despre care spunea părintele Arsenie – eu am fost odată la el şi erau şi alţii -, zice: „Măi, când trage clopotul – şi într-o parte, şi alta“… astea 13 zile… Şi cred că a fost o lipsă de înţelepciune a celor mai mari atunci şi cred că n-a fost de la Dumnezeu aceasta. Să mă ierte Dumnezeu, după micimea pe care o am; dacă eram eu mai mare… aşa cum zicea mama mea: dacă aş fi eu Dumnezeu, aş face aşa şi aşa… Eu cred că n-a fost deloc de la Dumnezeu, chiar dacă au fost bune calculele, fără discuţie, calculele au fost bune, rămânerea în urmă este clară. Dar dacă s-a văzut că mulţi nu primesc şi s-a văzut că din asta se naşte un conflict în Biserică, să mă ierte Dumnezeu, nu trebuia să se meargă mai departe. Vorbesc despre aceasta, ca să nu mai spunem între noi şi greco-catolici, nu?! Iată, iar un măr de discordie destul de… dacă au alergat cu barda unii după alţii… Sigur, eu nu sunt reprezentativ, dar avem totuşi Preoţia, iar oamenii ne întreabă şi se frământă, şi noi înşine. Eu, să
mă iertaţi, eu niciodată n-ar fi fost să nu accept căsătoria sau cununia între un catolic şi un ortodox, care sunt cu adevărat. Să mă iertaţi, eu m-am gândit, şi nu eu, am luat aşa, şi de la alţii, dacă au pe Maica Domnului, dacă au puterea Sfintei Cruci, dacă au Sfintele Taine, dacă au cinstirea sfinţilor, chiar dacă sunt, fără discuţie, deosebirile şi fără discuţie că Filioque este o mare, mare problemă… Dar este o problemă mai mult şi filosofică. Sfinţii Părinţi, care au făcut folosofia cea adevărată, au spus că asta e o mare problemă: problema Filioque, chiar dacăs-a zis că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul; sigur, n-au putut găsi formula cea adevărată, de fapt nici nu încap tainele lui Dumnezeu în formulele noastre, chiar şi în cele drepte. Vorbim de teologia nu numai de cea afirmativă, de cea catafatică, în care se relevă tainele lui Dumnezeu, rămânem aşa, rămânem într-un întuneric, încât şi sfinţii, la sfintele sinoade, au spus: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă. De aceea, chiar dacă papalitatea este o problemă şi este o problemă mai mult omenească, pentru că au fost şi papi care s-au smerit, după cum au fost şi printre ai noştri, şi dacă este vorba şi de celelalte, părintele Arsenie spunea, mă iertaţi, nu vreau să influenţez pe nimeni, dar, într-adevăr, între religia noastră şi celelalte, fără discuţie eforturile ar trebui să se facă între noi şi catolici, şi nu prin exacerbarea şi relevarea diferenţelor în primul rând, ci în privinţa apropierilor şi, să mă ierte Dumnezeu, nu numai catolicii ar putea să înveţe de la noi foarte mult, fără discuţie că la noi s-a păstrat adevărul mult mai integru…
-Părinte, mă iertaţi, simt că sala freamătă şi… am o sugestie, deşi nu m-am consultat cu ASCOR-ul, dar propun ca următoarea conferinţă s-o ţineţi Sfinţia Voastră! Dar cred că oamenii au venit acum să-l audă pe părintele… Iertaţi-mă!
- Am să termin imediat… Vă mulţumesc! Să mă ierte Dumnezeu, am încheiat, am vrut să spun numai atât, de exemplu, la noi este considerat numai drept Sfântul Iosif, care – am mai pus problema asta – a fost ocrotitorul Domnului şi care a primit prin vis încredinţarea ca să ia Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi aceasta s-a făcut pentru noi ca nimeni să nu mai nege Pururea Fecioria Maicii Domnului, ca şi Sfântul Toma, care a pus mâna pe rănile Domnului. De aceea eu cred că ar trebui să se facă eforturi şi din partea noastră, pentru că eforturile, chiar dacă se fac numai de sus, chiar şi noi, preoţii, credincioşii, să ne apropiem, nu să ne dezbinăm…
02:16:00Părintele Savatie: Am înţeles, părinte, mulţumesc! Eu… sigur că toate sunt bune atunci când se fac spre unire. Sincer, cred că toate strădaniile astea se fac cu alte scopuri. De ce? Pentru că după roade le cunoaştem. Dacănoi chiar credem că noul calendar a fost adus pentru o corectitudine ştiinţifică, eu mă îndoiesc. Că n-au văzut ei c-aduc dezbinare? Ba eu cred că chiar ăsta a fost scopul, ca să-i dezbine pe credincioşi, şi-au reuşit, frate, pentru că, bine spuneţi, cu cine nu ne întâlnim noi, azi, în întâlnirile noastre ecumenice? Numai cu cine nu ne întâlnim!? Pentru că nu trebuie să vedem diferenţele. Dar românii ortodocşi de stil nou şi de stil vechi – numai cu barda în cap sunt ăştia! Aţi auzit voi vreodată de o întâlnire la nivel de sinod sau de vreo dezbatere pe seama stilului nou sau vechi? Hai să ne întâlnim, fraţilor, la Sibiu, ăştia pe stilul vechi din România! Fraţilor români, suntem împreună, trăim, hai să ne vedem ce facem! Măi, nici la seminar nu-i primesc pe ăştia pe stil vechi, deşi este un drept al fiecărui cetăţean român să studieze într-o instituţie de stat. Păi, ce-i asta? Ăsta e ecumenismul nostru? Asta e dorinţa noastră de a ne uni, de a fi una în Hristos, aşa cum trâmbiţăm? Ne întâlnim cu oameni de la capătul lumii – tot respectul şi toată dragostea pentru ei -, dar pe ăştia, ai noştri, de aceeaşi limbă, de aceeaşi mărturisire, pentru 13 zile, îi negăm şi îi refuzăm; să-mi arătaţi mie câţi români pe stil vechi cunoaşteţi în instituţiile de învăţământ teologic! Nu vreau să fac polemici pe seama asta, dar cred că aceste întruniri ecumenice, declarate a fi în numele unirii creştinilor, nu sunt sincere şi au, de fapt, un alt scop. Care scop? Păi nu-l vedeţi? Fierb ortodocşii între ei, fierb catolicii între ei! Bine c-a venit Papa Benedict
şi-a zis: „N-avem nici o Biserică-soră, avem numai una”! Nebunia de pe lume ce s-a stârnit! De ce? Sunt, slavă Domnului, pentru mântuirea tuturor şi unirea tuturor. Ar fi o nebunie să dorim pierderea cuiva. Şi, drept să vă spun, nu cred despre nimeni că nu se mântuieşte, despre mine – da, nu în sensul că, vai… dar am o nădejde, o licărire, dar dacă ar fi, în starea asta, în care sunt acum, nu văd vreun motiv pentru care ar trebui Dumnezeu să nu mântuiască, motiv din partea mea venit, nu din partea Lui, pentru că El poate face şi asta, în mila Lui, dar cred că aceste întâlniri de vârf – aşa-zis vârf – pentru că, fraţilor, când citeşti documente ale întrunirilor astea, ai impresia că s-a întâlnit Ortodoxia cu catolicismul şi protestantismul, şi acolo au fost doi băieţi secretari de nu ştiu unde, bursieri nu ştiu unde, despre care nimeni nu ştie şi care au devenit cunoscuţi doar prin participarea la astfel de întruniri, care uneori pot fi din 20 de oameni. Uitaţi câţi suntem aici! Asta nu-i întrunire ecumenică? Şi eu vin dintr-o Biserică pe stil vechi, cu care Biserica Ortodoxă are comuniune, desigur! Vin dintr-o altă ţară… Avem o conferinţă interecumenică şi internaţională, fraţilor!
02:20:59 De asta, cu toată dragostea, înţeleg dragostea părintelui şi nevoia şi, sincer, şi eu o am! Sigur c-ar trebui s-o facem, dar s-o facem în Duhul lui Dumnezeu, în dragostea asta pe care o avem, pentru că eu, dacă am prieteni şi cunoscuţi, şi catolici, şi protestanţi, şi chiar pastori, pentru care am toată dragostea şi cu care am discuţii frumoase şi adânci pe care, de multe ori, cu un ortodox nu le am, dar am văzut că ei nu suportă conferinţele astea ecumenice, după cum nu le suport nici eu, pentru că sunt false, pentru că sunt forţate, pentru că discută chestiuni care le depăşesc atribuţiunile… „Ne unim sau nu?“ Măi, tu, în trei oameni, ai hotărât un lucru aşa de important? Dar obştea ta ce spune? A, nişte nebuni acolo, pe deal, nişte călugări, nişte nebuni… Care… n-are… ce… ăştia n-au făcut nimic, nici şcoală, nu vedeţi la ei cum sunt îmbrăcaţi, ce, ăştia ştiu, suntem Europa! De dincolo catolicii se tulbură, pentru că asta este realitatea, am discutat cu catolici. De ce? Pentru că nu îi reprezintă. Obştea, atât cea catolică, după cum şi-a noastră, nu se simte reprezentată de către cei care merg şi vorbesc în numele catolicismului sau în numele Ortodoxiei. Aşa că, sigur, trebuie făcut ceva în sensul ăsta, dar fără să le turnăm apă la moara lor, pentru că toate zvonurile astea pe care le trezesc ei în noi nu fac decât să trezească dezbinare. Cunosc fraţi de-ai noştri, creştini, care, dacă v-ar fi auzit, părinte, ar fi spus: Ăsta – gata, l-au cumpărat ecumeniştii! Dar eu înţeleg exact ce vreţi să spuneţi, fiindcă inima mea la fel simte, părinte, şi ei mi se pare că se folosesc de curăţenia multor credincioşi, de sinceritatea lor, de dorinţa de dragoste şi de unitate, pentru a-şi răspândi cât mai mult cangrena asta. Spun pentru că, într-adevăr, nu dă roade. Dacă n-ar fi fost întâlnirile astea, în felul ăsta făcute, n-ar fi existat nici problemele de aşa-zisă opoziţie în Biserica noastră. N-ar fi apărut critici nedorite faţă de unii ierarhi, dezvăluiri nepotrivite, adică o întâlnire care se face între câţiva secretari, poate să fie chiar şi 2-3 episcopi, pe-acolo, are urmări foarte grave. Încep oamenii care cunosc episcopii respectivi, sau pe alţii, să spună cum i-au văzut acolo şi cine ştie ce-au mai auzit despre ei… Şi cine află asta? Catolicii? Noi aflăm asta! Cine află asta? Cineva din afara Bisericii? Află şi ei, aflăm şi noi! Nu numai că nu ne unim cu ei, dar ne dezbinăm şi între noi! Aşa că, dacă eu sunt ecumenist, sunt în sensul duhului de unitate pe care trebuie să-l aibă orice creştin, dar dacă sunt anti-ecumenist, apoi sunt pentru că nu suport minciunăriile şi slugărniciile astea de la vârf, când văd că un ortodox ascultă cum cineva spune că Maica Domnului nu-i Pururea Fecioară! Da’ ce-i aşa de important? Da’ ce, sfinţii, chiar trebuie să ne rugăm la ei? Ei, asta nu-i cel mai grav… Cum, măi, de ce te mai duci tu acolo, în adunarea aia, măi, frate, măi? Du-te acasă şi te culcă, măi!
aici?
R: 02:25:42 Rugaţi-vă, deşi există o tensiune politică foarte bine întreţinută între noi, ortodocşii. Păi, da’ nu vedeţi, între Rusia şi România, la nivelul Bisericii, cunosc episcopi în România care nu suportă să pomeneşti sfinţi ruşi la biserică, nu suportă să vadă cruce rusească, nu rusească, e o cruce bizantină, dar dacă o recunosc… Cum s-o scoţi? Da’ la ce-am ajuns… Aşa că, să ne rugăm! Să ne cunoaştem, vă spun, Ortodoxia e minunată, în oamenii care o reprezintă, cât sunt ei de feluriţi şi frumoşi, până la urmă. N-am cunoscut mulţi, dar, totuşi, vin dintr-o altă parte, în Rusia, în România, am cunoscut călugări sârbi, bulgari, georgieni… Aşa că… să ne rugăm unii pentru alţii şi să nu facem nici un fel de deosebire. Avem plinătatea Bisericii. Atunci când ne rugăm pentru o biserică, să ne rugăm pentru întreaga Biserică, înălţându-ne deasupra tuturor graniţelor astea, pământeşti. Înnoiţi-mi tinereţile mele ca ale vulturului, spune proorocul David. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul, înălţaţi-vă deasupra graniţelor astea, sfărâmaţi prejudecăţile astea, pentru că sunt minciuni. Asta nu înseamnă că nu se face politică din partea Rusiei sau din partea României; e-adevărat, se face politică prin biserică, şi se face tare, măi, fraţilor, că de-acuma vede şi chiorul! Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm pradă politicii ăsteia şi să spunem: Gata, ruşii, pentru c-au făcut aia… Ăia s-au bătut acolo, la noi, la graniţa cu bulgarii, ei, bulgarii ăştia, întotdeauna au vrut să… depăşiţi! Ăsta-i tot rezultat la meschinăriei omeneşti, rugaţi-vă pentru toţi, descătuşaţi-vă şi depăşiti complexul ăsta naţional, pentru că e un complex. Pe cât de frumoasă este dragostea de neamul tău, de poporul tău din care eşti, pe-atât de mic e complexul ăsta al: vai, eu – românii, eu – ruşii, eu… Depăşiţi-l şi-o să vedeţi! Aşa să ne rugăm şi să nu confundăm politica care se face printr-o biserică, într-un stat, cu Biserica respectivă.
Î: 02:28:49 Nu credeţi că ar trebui militat pentru un al VIII-lea sinod ecumenic ortodox?
R: 02:28:53 Eu cred că ei au de-acum vreo 60-70 de sinoade, numai că nu ne spun nouă! Da’ cum, numai că acum le numesc conferinţă, dar cred ca tot asta au în vedere, cuvântul sinod nu se mai aude, de asta… Fac băieţii sinoade, nu se lasă. Ar fi, bre, dar cine să-i mai adune? Sinoadele se făceau pentru că era imperiu. Era mai uşor: poruncea o dată împăratul şi i-a strâns. Cine, acum, dacă toţi se sfădesc, n-au ochi să se vadă epicopii între ei? Nu zic toţi, dar aşa, în mare. Ştiu că la Naşterea Domnului, în 2000, la Ierusalim, corul Patriarhiei Ruse a fost întors la avion, să nu cânte acolo. De ce? Pentru că erau ruşi. Putea să fie oricare altul în locul lor întors. Cred că dacă Ierusalimul era la Moscova, l-ar fi întors alţii! Astea sunt sinoadele noastre, fraţilor. Aşa că, nu ştiu când o să mai fie. Am auzit asta din gura Patriarhului Daniel, şi sună frumos, că ar trebui ortodocşii să se întrunească odată, episcopii. Foarte bine pune problema asta! Pentru asta – tot respectul! Dă, Doamne! Nici nu ştii cum se face la Bucureşti un sinod ecumenic. Doamne fereşte!
Î: 02:30:40 Părinte, cum să mă pregătesc de Spovedanie, cum să fiu cu inima deschisă? Mă rog la Dumnezeu să-mi arate păcatele, dar tot am inima împietrită şi plină de nepăsare.
R: 02:30:53 De Spovedanie nu trebuie să te pregăteşti. Du-te aşa cum eşti, spun tot, nu te gândi cum o s-o spui. În pregătirile astea de Spovedanie, noi, de fapt, facem un poem, o epopee aşa, frumoasă, unii o poezie mai mică, unii mai mare, dar aşa cu atâta artă le ticluim! Asta o spun întâi… după aia asta… care-i mai… tac, tac, tac… şi, când începe, măi, sună aşa frumos, că poţi, uneori, mă gândeam – la noi se scriu pe foaie -, zic, măi, dacă le păstrez, fac poeme, mai schimb două-trei cuvinte, nu pun numele şi faci un volum de poezie de plângi! Nu ne pregătim în felul ăsta de Spovedanie, dar acum mulţi înţeleg aşa. Du-te aşa cum eşti tu! Şi asta-i cel mai bun lucru. Să te gândeşti la un singur lucru: că ai greşit şi că poţi fi iertat de către Dumnezeu şi că asta te împacă cu El. Spovedania ne împacă cu Dumnezeu. Să ne ducem şi să spunem aşa, cu toată deschiderea, asta e toată pregătirea.
Î: 02:32:10 Părinte, am ajuns în situaţia să ne întrebăm noi, copiii, tinerii, cum să ne aducem părinţii la
credinţă şi în biserică. Personal nu ştiu cum să mai procedez şi cred că sunt mulţi tineri în situaţia mea. Părinţii ne privesc cu scepticism dacă încercăm să sporim în credinţă şi să ne lipim mai mult de Hristos, mergând cât mai des la biserică. Ne privesc de parcă am fi nimerit în vreo sectă. Sfinţia Voastră trebuie să ne înţeleagă, având experienţă cu tata. Poate ne ajutaţi cu un sfat. Cum să mai procedăm? Oare unde sunt vremurile când părinţii vegheau la mântuirea copiilor şi-i duceau în Biserica lui Hristos, înfăţişându-i Domnului?
R: 02:32:53 Ei, fraţilor, totul este rod al unei experienţe. Timpul o să arate. Eu pot să împărtăşesc o experienţă, dar eu încă nu am certitudinea autenticităţii ei. Când faci aşa sau când faci aşa… Sigur că nu sunt în măsură să o spun. Faceţi cum puteţi, evitând exagerările. Acolo unde se produce o tensiune, aţi intrat pe un teren riscant. Evitaţi tensiunile, pentru că doar sfinţii pot face faţă unei tensiuni psihologice. Majoritatea oamenilor nu le pot depăşi şi, de cele mai multe ori, se despart pe viaţă din cauza unei tensiuni apărute între părinţi şi copii, fraţi. Sunt fraţi care nu s-au văzut de 20 de ani pentru că întâi au avut o tensiune, deşi nu au avut un conflict clar, pornind de la un fleac, de la o prostie. Nu s-au înţeles odată în privinţa unui lucru, a apărut tensiunea asta, s-au despărţit şi fiecare în mintea lui atât de mult s-a întărit şi s-a împietrit, încât nu mai au ochi să se vadă. Aşa că, evitaţi tensiunile, indiferent din ce motiv sunt. Nu avem măsura, mai ales la tinereţe, în adolescenţă, să depăşim o tensiune. Aşa că, mai bine nu le provocaţi prin nimic! Lăsaţi-vă părinţii, nu învaţă oul pe găină! Unde aţi văzut voi? Ce, părinţii ăia cât de creştini trebuie să fie ca să poată primi de la voi ceva? Lăsaţi-i! Nu vă faceţi nici voi mulţi învăţători ai părinţilor voştri, pentru că nu duce la bine, chiar dacă ceea ce aţi înţeles şi v-a descoperit Dumnezeu este minunat şi este calea vieţii, rugaţi-vă şi aveţi smerenia! Iar timpul le pune pe toate la locul lor. Trebuie să ştiţi că şi ritmul părinţilor este altul decât la adolescenţă. Timpul, vârsta are un alt ritm, mai mult lăuntric. Şi n-aşteptaţi ca într-o săptămână să înceapă şi ei să postească şi să meargă la biserică. Suficient este dacă nu vă împiedică pe voi să faceţi asta.
Î: 02:35:39 Cei pe care îi întâlnim pot fi priviţi ca fiind oglinzile noastre? Astfel că cel care este agresiv cu mine îmi arată un punct agresiv din mine sau alte lucruri, pozitive? Astfel, poate fi privit acest lucru un semn al dragostei lui pentru mine să-mi arate ce este de vindecat din mine? Astfel, putem deveni mulţumitori în sine faţă de ei, nu neapărat ca atitudine exterioară, dispărând judecăţile?
R: 02:35:06 Nu chiar aşa! E prea simplist, parcă-i karma. Nu pentru că tu eşti mânios; el e mânios, dar tu poţi avea altceva, tu poţi fi beţiv sau mai ştiu eu ce.E oglindă în sensul în care vedem cum se urâţeşte un om atunci când e rău. Şi ne dăm seama că şi noi devenim urâţi, deşi avem o părere bună despre noi, atunci când săvârşim un rău, fie că ne mâniem, fie că nu avem răbdare, fie că suntem nemulţumiţi, ne urâţim, pe noi nu ne vedem, dar în celălalt vedem, omul ăsta care de altfel m-a minunat, uite-acum, nu… aşa sunt eu. În sensul asta. Este prea fină problema pe care o pui şi o regăsim la sfinţi care au ajuns la atâta desăvârşire, încât ajungeau să-şi reproşeze lucruri foarte delicate. Aşa că, da, celălalt este şi-i putem mulţumi, eu ştiu cât putem să-i mulţumim?! Să fie bine măcar să nu ne sfădim cu el şi să nu-l batem. Destul că… Nu chiar să-i mulţumim că a strigat la noi! Da’ unde-s ăştia? Mi-a zis un părinte care a stat în puşcărie mulţi ani, 21 de ani, şi-a stat cu părintele Arsenie, Arsenie Papacioc. Şi zice: „Măi, nu înţelegeam eu ce spunea…“. Atunci părintele Arsenie zicea: „Lasă, noi nu mai vorbim de dragoste, destul să ne răbdăm unul pe altul!“. „Noi nu înţelegeam atunci ce spune, dar acum am început să înţeleg, avea dreptate, la 80 şi ceva de ani, avea dreptate, măi!“ Aşa că-i destul să-l răbdăm pe celălalt, nu mai căuta în tine mulţumire şi asta… pentru că te muţi din starea ta, din lucrarea
ta şi te duci într-un teren care n-are nici o treabă cu lucrarea sufletului tău. Nu-ţi provoca ţie mulţumire! Lasă-l, rabdă-l şi-o să ai şi smerenie şi în timp Dumnezeu îţi va da şi celelalte. Dar dacă tu, dintr-odată, te sui pe culmea teologiei şi-a slavosloviei, acolo, cu îngerii, nu vedeţi că mulţumirea şi lauda este la capătul Psaltirilor, nu la început? Păi nu? Lăudaţi pe Domnul, toţi îngerii, toate stelele, lumina, gheaţa, viforul, nu vedeţi, la…psalmii de sfârşit, la început – fericit bărbatul care face aşa şi aşa… destul este să rabzi, da? Şi, cu timpul, mult vei mulţumi pentru c-ai răbdat la început şi n-ai început să mulţumeşti.
Î: 02:39:06 Eu sunt ortodox, ea este baptistă, suntem împreună de patru ani. De căsătorit nu ne putem căsători, ţinem foarte mult unul la celălalt, nimeni nu cedează. Ce putem face?
R: 02:39:18 Măi, măi… Nu, că e o treabă foarte importantă şi gravă, pe care n-am înţeles-o până-ntr-o zi, pentru că eu respect ceea ce are Biserica noastră, ştiţi, dar, la un moment, într-o bună zi, cineva mi-a zis un lucru de felul ăsta, dar mai înaintat…Cine? Soţia unui pastor protestant şi profesor universitar, ca să înţelegeţi, în drept, la facultatea protestantă. Fiica lor s-a îndrăgostit de un ortodox, s-au iubit, s-au căsătorit. Acum… nu s-au putut cununa, pentru că ortodocşii nu cunună un ortodox cu un protestant. Până aici pentru mine era clar totul. Până aici e clar. Mai departe. Pentru că noi gândim aşa: noi am făcut aşa pentru că la noi aşa e în Biserică şi aşa e bine, aşa binecuvintează Biserica. Mai departe: întotdeauna m-am gândit că protestanţii, fiind ei împotriva Bisericii şi a Clerului, clar că nici discuţiede cununie. Ei, îmi zice femeia asta: „Noi i-am spus – şi eu, şi soţul meu -, măi, eu înţeleg că nu vă cununaţi la noi, dar binecuvântarea lui Dumnezeu măcar s-o aveţi, nu trebuie la noi, mergeţi măcar la o mănăstire, dar nu trăiţi aşa!“. Măi, băiete, şi când am auzit un pastor protestant că îşi trimite fiica la o mănăstire, adică îşi lasă fiica să se căsătorească cu un ortodox şi-i spune: „Mergeţi la o mănăstire şi vă cununaţi!“… şi când mă trezesc că eu sunt ăla care, primindu-i… Sigur că dacă nu mi-ar spune toate detaliile, că părinţii… eu sunt ăla care îi trimit afară, îi trimit şi-ntr-o parte şi-n alta… şi-am zis: Măi, băiete, sunt cazuri şi cazuri! Înţeleg că este o bună rânduială şi-o păstrare a obştii şi a credinţei, dar, în cazul ăsta, concret, vă daţi seama? Ce facem? Îi scoatem cu totul în afară, şi dintr-o parte, şi din alta. Îi scoatem! Biserica nu-i binecuvintează, dar ei continuă oricum să trăiască, măi, pentru că se iubesc, înţelegeţi? Îi tai, pentru ce? Pentru o treabă a firii? Pentru ce? Oamenii ăia ce-au făcut ei rău până la urmă? Dar ce-au făcut ei împotriva…? S-au îndrăgostit, nu mai faci nimic cu asta, o să te lase, şi biserică şi tot. Şi-am zis că, mai ales în zonele astea, unde-s… Habar n-am avut, nu mi-am pus niciodată problema asta, dar pornind de la cazul ăsta am început să judec dacă nu cumva ar trebui să ne întoarcem la Apostolul Pavel, care spune: Ce ştii tu, femeie, dacă vei mântui pe soţul necredincios? La fel şi soţul pe femeie. Şi necredincios nu în sensul ăsta… pentru că nu consider un protestant necredincios, să nu se înţeleagă asta, am rigorile mele dogmatice, dar pe cel care-L mărturiseşte pe Hristos Domn nu-l pot considera necredincios, în sensul ăsta, pentru că aşa mărturiseşte şi Scriptura, deşi fac clare delimitările, pentru mine, eclesiale ale obştii din care fac parte şi consider că protestanţii au unele neîmpliniri, unele nelămuriri legate de eclesiologie, de Biserică, cu tot ce este ea, cu Preoţie, cu Maica Domnului, cu sfinţii, nelămuriri pe care unii dintre ei le află la nivel înalt, universitar, dar şi le rezolvă, încet-încet, şi le rezolvă, pentru că protestanţii, la nivel universitar, discută chestiuni pe care protestantul lor din sat le refuză şi nu le recunoaşte: despre sfinţi, despre icoane şi aşa mai departe. Aşa că am vrut să fac precizarea asta, pentru că cred că păstrarea Bisericii, a tradiţiei, a rânduielilor este foarte importantă şi nu o putem altera şi neglija prea uşor. Dar că există anumite cazuri în care cred eu că ar putea să se facă măcar o rugăciune, dacă nu toată rânduiala pentru oamenii ăştia, ca Dumnezeu să le dea putere să depăşească momentul ăsta, să nu-i băgăm în deznădejde cu totul, înţelegeţi? Pentru că sunt oameni care se îndrăgostesc fiind de credinţe diferite, se despart în tinereţe din râvna lor, şi după aia o viaţă întreagă suferă unul după altul, nu reuşesc să se mai căsătorească sau, dacă se casătoresc şi divorţează şi ajung aşa, într-o… Foarte mult trebuie ca să îndrăzneşti să desparţi doi oameni care s-au îndrăgostit, foarte mult, n-aş putea face asta niciodată, pentru că mă tem! Mă tem, pentru că am văzut mulţi oameni cu viaţa ruinată din cauza asta! Mă tem, fraţilor, că eşti preot, că eşti episcop. Fă ceva ca să aduci pe Dumnezeu între aceşti doi oameni, dar nu rezolva aşa, cu sabia, nodul lui Gordius, nu tăia aşa! Asta nu este o rezolvare. Aşa că de asta zic, dacă voi sunteţi doi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, au trecut nişte ani, fraţilor, nu ştiu ce vârstă aveţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, vedeţi că Dumnezeu poate să facă bine, nu deznădăjduiţi şi căutaţi o cale de a vă împăca cu Biserica prin tot ce este ea şi cred că Dumnezeu o să vă ajute, pentru că, dacă vă puneţi problema asta, ea există. Trebuie să scăpaţi de ea, ca dragostea voastră să fie desăvârşită. O să vă ajute Dumnezeu!
Î: 02:46:45 Unde vă pot scrie tinerii? Sunteţi foarte greu de găsit.
R: 02:46:56 Pe internet… Da’, măi, fraţilor, scrie-mi, măi, dar când scrii trei pagini cu… e foarte greu, eu înţeleg şi ştiu, dar încercaţi să… ştiţi ce-am zis eu? Dacă trebuie să te pregăteşti pentru Spovedanie, dacă tot veni vorba, gândeşte-te că ar trebui să spui un singur păcat dintre toate care sunt ale tale şi gândeşte-te care-i cel mai grav, care e cel mai important, pentru că la mai multe nu ai voie. Şi aşa-ţi esenţializezi şi-ţi conştientizezi gravitatea anumitor fapte ale tale; când împrăştii aşa, fără nici un fel de socoteală, nu mai ştii ce e rău şi ce e bine, nu deosebeşti stânga de dreapta, un pic de… Unde să-mi scrieţi? Găsiţi voi unde să-mi scrieţi, las’ că ştiu eu! Mă trezesc că mă şi sună de nu ştiu unde, de la capătul lumii, fără să fi dat numărul de telefon! Iaca, n-aţi găsit voi unde să scrieţi! Trebuie să-l mai spun în adunări, firma Savatie, aşa…, adresa…
02:48:07- Dacă trebuie să încheiem, încheiem. Am convingerea că totul a meritat: şi aşteptarea, şi amânarea, şi toate celelalte. O durere, o mică durere am avut în timpul conferinţei, eu personal, că a tot trebuit să iau microfonul părintelui, că l-aş fi lăsat acolo şi să vorbească părintele!
Părintele Savatie: Durerea părintelui era o mângâiere pentru mine!
- Îi mulţumim din inimă şi, dacă ne-a poruncit să îl pomenim, o să-l pomenim! Mulţumim!
Părintele Savatie:Nu v-am făcut semn să bateţi din palme, v-am aplaudat eu vouă, că, de obicei, lumea aplaudă. Vă mulţumesc şi eu şi dacă aşa s-a întâmplat… Să ne auzim de bine!
http://www.doxologia.ro/conferinte/parintele-savatie-bastovoi-riscurile-dragostei
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
.........
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
http://www.youtube.com/watch?v=MJjhU3bccGM
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
CARTI PERSONALIZATE PT COPILASUL TAU...
Tu Ce Amintiri Sădeşti în Sufletul Copilului Tău?
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
iata omule balsam pentru ranile sufletului tau........
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
sf Siluan Atonitul
Din scrierile Cuviosului Marcu Ascetul "Dumnezeu este si inceputul, si mijlocul si sfarsitul oricarui bine. Adevaratul bine este cu neputinta sa fie primit altfel decat prin credinta si nu poate fi savarsit decat in Hristos Iisus si Duhul Sfant". "Credinta cea vie este stalp intarit; Hristos se face toate celui ce crede". Privegherea, rugaciunea si rabdarea necazurilor ce vin asupra noastra sunt inimii zdrobire neprimejdioasa si folositoare numai daca nu imprastiem tovarasia lor printr-o exagerata ravna de izbanda duhovniceasca. Caci cel ce rabda in acestea si in celelalte va fi ajutat. Cel ce nu se arata sarguincios in lucarea acestor trei nevointe, ci este nepasator si imprastiat, la sfarsitul zilelor sale cumplit se va chinui". Inima iubitoare de placeri in vremea obstescului sfarsit i se face sufletului temnita si lant iar cea iubitoare de osteneli ii este poarta deschisa". Inima invartosata este asemenea portii de fier zavorate, la intrarea in Ierusalim; celui ce duce o viata de nevointa si rabda raul i se deschide de la sine ca si Apostolului Petru (Fapt, 12, IO)". Cat timp lucreaza in tine gandul la Dumnezeu, inmulteste rugaciunea pentru ca si Dumnezeu sa se gandeasca la tine, cand vei uita de el". Inima milostiva va primi, de buna seama, milostivire, iar cea care nu este asa, pe cele dimpotriva". "Legea libertatii spirituale invata tot adevarul. Multi o cunosc prin cunostinta superficiala, dar putini o inteleg pentru ca intelegerea se masoara totdeauna prin implinirea prin fapte a poruncilor". "Desavarsirea legii duhovnicesti este ascunsa in crucea lui Hristos". "Prin necazuri si-au gatit oamenii cele bune, dupa cum prin slava desarta si iubire de placeri, cele rele". Cel nedreptatit de oameni scapa de pacat si pe masura mahnirii sale afla sprijin". "Cel ce crede in rasplata lui Hristos acela cu osardie, pe masura credintei sale, rabda toata nedreptatea". "Cel ce se roaga pentru oamenii ce-l nedreptatesc ii inspaimanta pe draci; este insa inspaimantat de draci cel ce se ridica impotriva oamenilor ce-i fac nedreptate". " Ocara de la oameni aduce intristare inimii, dar se face pricina de curatie inimii celui ce o rabda". "Primeste necazurile atunci cand traiesti in indestulare, ca intru nimic nu te pagubeste in cele ce le ai de mai inainte, si, ca unul care vei avea de dat socoteala, leapada si fereste-te de lacomie". Intamplarea dureroasa face pe intelept sa-si aduca aminte de Dumnezeu si intristeaza, pe masura ei, pe cel ce a uitat de Dumnezeu". "Nu cugeta si nu face nimic fara un scop placut lui Dumnezeu. Caci cel ce calatoreste fara scop, va osteni in zadar.". "Arata-te Stapanului cu cugetul tau; "caci omul cauta la fata, pe cand Dumnezeu priveste in inima" (1 Regi 16, 7)19. "Orice suferinta fara voie sa te invete sa-ti aduci aminte de Dumnezeu; in acest caz, nu-ti va lipsi prilejul spre pocainta". "Ia seama la pacatele tale nu la cele ale altuia si nu ti se va lua izbanda duhovniceasca". "Cel ce nu poarta grija, dupa puterea lui, de toate virtutile, savarseste un pacat anevoie de iertat; dar rugaciunea si milostenia intorc pe cei ce nu poarta de grija". "Orice intristare dupa Dumnezeu face parte din fiinta evlaviei. Caci ade-varata dragoste se probeaza prin cele ce-i stau impotriva". "Nu zice ca se poate castiga virtute fara necazuri, caci virtutea nepro-bata in necazuri nu este intarita". "Gandeste-te la sfarsitul oricarui necaz fara voie si vei afla in el pieirea pacatului". "De vrei sa primesti lauda de la oameni, iubeste, mai intai, mustrarea pentru pacate". "Oricata batjocura va rabda cineva pentru adevarul lui Hristos, va primi insutita slava de la multime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare". "Cel ce lauda pe aproapele in chip fatarnic, il va osandi dupa o vreme si va fi el insusi rusinat". "Cel ce nu cunoaste cursele vrajmasului va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu stie pricinile patimilor, usor va cadea". Cel ce a implinit o porunca, sa astepte ispita pentru ea. Caci dragostea fata de Hristos se probeaza prin cele potrivnice". "Cand te incearca un gand care sa-ti tagaduiasca slava omeneasca, sa stii sigur ca-ti pregateste rusine". "Vrajmasul"cunoaste dreptatea legii duhovnicesti si de aceea cauta numai sa castige consimtirea cugetului. Caci asa, fie ca-1 va face pe cel cazut in puterea lui sa se supuna ostenelilor pocaintei, fie ca, nepocaindu-se, il va impovara cu necazuri fara voie. Ba se intampla, uneori, ca il face sa lupte si impotriva necazurilor, ca in viata aceasta sa-i inmulteasca durerile, iar la iesirea sufletului sa-l dovedeasca necredincios din pricina lipsei de rabdare ". "Fata de incercarile care vin, multi s-au impotrivit in multe chipuri. Dar fara rugaciune si pocainta, nimenea n-a scapat de asuprire". "Cele rele isi primesc puterea una de la alta; de asemenea si cele bune cresc una printr-alta si pe cel partas de ele il mana si mai mult inainte". "Diavolul dispretuieste pacatele cele mici, caci altfel nu poate conduce spre cele mai mari". "Cel ce se manie pe aproapele pentru avutie, pentru slava sau placere, inca n-a cunoscut ca Dumnezeu chiverniseste lucrurile intru dreptate". "Daca cineva, pacatuind in chip vadit si nepocaindu-se, n-a patimit nimic pana la moarte, atunci sa inteleaga din acestea ca judecata lui va fi fara mila". "Cel ce se roaga intru cumintenie rabda cele ce vin asupra-i. Iar cel ce tine minte raul, inca nu s-a rugat curat". "De ai fost pagubit, sau ocarat, sau prigonit de cineva, nu lua in seama cele de fata, ci asteapta cele viitoare, si vei afla ca acela ti-a fost pricina de multe bunatati, nu numai in vremea de aici, ci si in veacul viitor". "Precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste pelinul amar, asa celor cu puteri pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintai ii fac sanatosi, iar pe ceilalti ii pregateste pentru pocainta". "De nu vrei sa patimesti raul, sa nu vrei nici sa-1 faci, pentru ca lucrul dintai urmeaza neaparat celui de-al doilea. "Caci ce seamana fiecare, aceea va secera"" (Cf. Gal. 6, 8). "Semanand de buna voie cele rele, si secerandu-le fara de voie, trebuie sa ne minunam de dreptatea lui Dumnezeu". "Dar fiindca s-a randuit o vreme oarecare intre semanat si seceris, nu vedem rasplata pentru raul facut; unii nu cred in rasplata tocmai din aceasta pricina; noi sa fim convinsi ca ea va veni la timpul sau". "Cel ce in acelasi timp, lauda pentru unele pe aproapele, iar pentru altele il vorbeste de rau e stapanit de slava desarta si de pisma. Prin laude incearca sa-si ascunda pisma, iar prin vorbele rele se infatiseaza pe sine mai bun decat acela". "Precum nu pot paste la un loc oile si lupii, asa nu poate avea mila cel ce il lucreaza cu viclenie pe aproapele. Precum nu se ingaduie apa cu focul laolalta, asa nu se ingaduie niciodata justificarile prin vorbe cu smerenie" "Cel care cere iertare de pacate iubeste smerita intelepciune. Iar cel ce osandeste pe altul, isi pecetluieste relele sale". "Nu lasa pacatul nesters, chiar daca ar fi cat de mic, ca sa nu te traga pe urma la rele mai mari". "De vrei sa te mantuiesti, iubeste cuvantul adevarat si nu lepada niciodata, fara judecata, mustrarea". "Mai bine este a ne ruga, cu evlavie, pentru aproapele decat a-1 mustra pentru tot lucrul". "Cel ce se pocaieste asa cum se cuvine e luat in ras de cei fara de minte. Dar aceasta sa-i fie semn de buna placere la Dumnezeu". "De-ai fost inaltat prin laude, asteapta ocara". "Cel ce cauta lauda e supus patimii si cel ce se plange de necaz, iubeste placerea". "Gandul celui impatimit de placere oscileaza ca o balanta. Aci plange si se tanguieste pentru pacatele sale, aci se lupta cu aproapele si i se impotriveste, aparandu-si placerile". "Barbatul indelung rabdator are multa cumintenie; de multa cumintenie are parte si cel ravnitor cu toata inima sa invete intelepciunea dumnezeieasca". "Fara aducere aminte de Dumnezeu nu poate fi constiinta adevarata. Caci fara cea dintai, cea de a doua e mincinoasa". "Cel ce uraste mustrarea se supune patimilor cu voia. Cel ce iubeste mustrarea, chiar daca se mai supune patimilor, o face numai din obisnuinta". "Nu vor auzi rautatile straine, caci printr-o asemenea vointa de a auzi se intiparesc in tine trasaturile rautatilor". Necazurile de-acum pune-le alaturi cu bunatatile viitoare si nicicand descurajarea nu-ti va molesi nevointa (asceza)". "Primeste impletirea celor bune si a celor rele cu gand egal si Dumnezeu va netezi inegalitatile dintre lucruri". Variatiile si oscilatiile sufletesti sunt determinate de gandurile care ajung sa se aseze intr-o stare stabila - de echilibru; Dumnezeu a randuit ca dupa cele de voie sa urmeze, in mod natural, cele fara de voie". Faptele savarsite cu trupul sunt continuarea celor savarsite cu duhul, fiind o fireasca si legitima consecinta a acestora, dupa voia lui Dumnezeu". "Zaboveste in cuget si nu vei osteni in incercari. Iar plecand de-acolo rabda necazurile ce vin asupra-ti". "Roaga-te sa nu-ti vie incercare; iar cand vine, primeste-o ca pe a ta, nu ca pe una straina". "In satisfacerea grijilor trupesti abtine-te de la lacomie ca si de la orice lucru de prisos, ca sa poti vedea uneltirile diavolului". "Cand mintea iese din grijile trupesti incepe sa vada, in masura in care a iesit, lucraturile vrajmasilor nevazuti". "Se poate intampla ca unul, implinind pe fata o porunca, sa slujeasca, in ascuns, patimii si, prin ganduri pacatoase, sa strice fapta buna". "Lasandu-te prins de vreun pacat nu te grabi sa spui: pe mine nu ma va birui. Caci, intrucat ai fost prins de el, ai si fost biruit". "Marile pacate incep toate printr-un mic tribut platit acestora in faza lor incipienta. Ele cresc treptat si pe masura ce sunt hranite sporesc in putere". "Mestesugirea pacatului e ca o mreaja, bine impletita! Cel ce s-a incurcat intr-o parte, de va fi cu nepasare, va fi prins intreg". "Nu voi sa auzi de nenorocirea dusmanilor, caci cei ce asculta cu placere asemenea cuvinte, mananca roadele planuirii lor". "Nu socoti ca orice necaz vine peste oameni pentru pacatele lor. Sunt incercati si unii bineplacuti lui Dumnezeu. E drept ca s-a scris: "Necuviosii si nelegiuitii vor fi prigoniti" (Cf. Ps. 36,28); Dar tot asa s-a scris: "Cei ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos prigoniti vor fi"(2Tim. 3, 12). In vreme de necaz, ia seama la momeala placerii, caci intrucat alina necazul putem sa-i cedam". "Unii numesc intelepti pe cei ce inteleg si talcuiesc lucrurile sensibile, dar intelepti sunt cei ce stapanesc voile lor". "Cand vezi poftele ce zac inlauntru ca se misca cu putere si cheama pe cel ce vietuieste in liniste la vreo patima, cunoaste ca mintea s-a ocupat inainte cu aceasta si le-a adus la fapta si le-a asezat in inima". "De nu vom mai face voile trupului, cum zice Sfanta Scriptura, vor sfarsi, cu ajutorul Domnului cele ce zaceau mai inainte in noi" "Dumnezeu ne judeca si faptele si intentiile; caci zice Scriptura: "Va rasplati fiecaruia dupa faptele sale" (Mt. 16, 27) si mai zice inca: "Sa-ti dea tie Domnul, dupa inima ta"" (Ps. 19, 4; p) "Cel ce nu staruie in cercetarea constiintei nu vrea sa primeasca nici ostenelile trupesti pentru credinta". "Cel ce nu ia asupra sa, de buna voie, nevointele pentru binecinstirea lui Dumnezeu fi-va mai vartos si fara voie cercat de necazuri". "Constiinta este o carte a legii naturale. Cel ce o citeste, indeplinind cu fapta ce scrie in ea, afla din experienta, ca Dumnezeu il ajuta pe om in toate". "Cel ce cunoaste voia lui Dumnezeu si o indeplineste cu putere, prin osteneli mici, scapa de cele mari". "Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa de la sine, ci mai tare se va incalci in ele". "Constiinta buna se afla prin rugaciune, iar rugaciunea curata prin constiinta. Caci una are trebuinta de alta, prin fire". "Iacob a facut lui Iosif haina pestrita (Cf. Gen. 36, 3). Iar Domnul daruieste celui bland cunostinta adevarului, precum s-a scris: "Domnul va invata pe cei blanzi caile Sale" (Cf. Ps. 24, IO). "Domnul e ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-L cauta pe El Il gasesc pe masura implinirii poruncilor Lui". "Pacea este izbavirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflata fara lucrarea Duhului Sfant. "Domnul, vrand sa arate ca orice porunca e o datorie, iar pe de alta parte ca infierea se da oamenilor in dar, pentru sangele Sau zice: "Cand veti fi facut toate cele poruncite voua, ziceti: slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori sa facem, aceea am facut" (Le. 17,10). Deci imparatia cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stapanului, gatit slugilor credincioase". Dupa Scripturi, "Hristos a murit pentru pacatele noastre" (1 Cor. 15, 3) si celor ce ii slujesc bine, le daruieste slobozirea. Caci zice Domnul: "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune: intra intru bucuria Domnului tau" (Mt. 25, 21-23). "Cel ce cinsteste pe Stapanul, implineste poruncile Lui. Iar gresind sau neascultand, rabda urmarile care i se cuvin". Incercarile care ne vin pe neasteptate ne invata, cu bun rost, sa fim iubitori de osteneala si ne atrag, chiar daca nu vrem, la pocainta. Aceasta se intampla prin purtarea de grija a lui Dumnezeu". Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele pacatelor proprii. Iar daca le rabdam prin rugaciune, ne vom bucura iarasi de venirea lucrurilor bune". "Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta, nutrita de slava desarta, au socotit-o mangaietoare. Altii, mustrati pentru pacat s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului". "Cel ce vrea sa" strabata marea spirituala rabda indelung, cugeta smerit, vegheaza si se infraneaza. De va incerca sa treaca fara acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu va putea". Linistirea consta in a te infrana de la tot raul. Iar de-si va lua cineva cu sine, pe langa rugaciune, si cele patru virtuti despre care am vorbit, nu va avea alt ajutor mai sigur pentru dobandirea nepatimiritm. "Nu se poate linisti mintea fara trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fara linistire si rugaciune". "Nu exista rugaciune desavarsita fara concentrarea mintii in ea. Iar cugetul care striga neimprastiat, va fi auzit de Domnul". "Mintea care se roaga neimprastiat stramtoreaza si infrange inima; iar inima "infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 17). Rugaciunea inca se numeste virtute, desi e maica virtutilor. Caci ea naste pe acelea prin unire cu Hristos". "Tot ce am savarsi fara rugaciune si fara nadejde buna in Dumnezeu ne este pe urma vatamator si fara pret". ,,Daca, in vreme ce te rogi, te copleseste trandavia, sau esti suparat, in diferite chipuri, de pacat, adu-ti aminte de moarte si de muncile infricosate, dar e mai bine sa te lipesti de Dumnezeu prin rugaciune si nadejde, decat sa te gandesti la lucruri dinafara, chiar daca sunt de folos". "Nu e infranat cel ce se nutreste cu fel de fel de ganduri. Caci chiar daca ne sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca rugaciunea". "Cel ce face binele si cauta rasplata nu slujeste lui Dumnezeu, ci voii sale". "Cel ce a pacatuit nu va putea scapa de rasplata decat printr-o pocainta corespunzatoare cu greseala". "Cel ce socoteste necazurile venite din afara ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela, cautand pe Domnul, a aflat deodata cu dreptatea Lui si cunostinta". "Daca vei intelege ce zice Scriptura ca: "in tot pamantul stapanesc judecatile lui Dumnezeu" (Ps. 104, 7), orice intamplare ti se va face invatator spre cunostinta de Dumnezeu". "Fiecare intampina ceea ce ii vine, dupa ideea sa (adica dupa cum se pricepe). Dar numai Dumnezeu stie cum i se potriveste fiecaruia ceea ce ii vine". "Cand suferi vreo ocara de la oameni gandeste-te indata la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Si ocara te va lasa neintristat si netulburat, iar slava te va lasa credincios si nesupus osandei, cand va veni". "Cand esti laudat de multime, dupa bunavointa lui Dumnezeu, sa nu amesteci nimic semet, in ceea ce ti-a harazit Domnul, ca nu cumva, schimbandu-te, sa cazi in starea contrarie". "Cand mintea, dobandind barbatie in Domnul, desface sufletul de obisnuinte invechite, atunci inima e chinuita de minte si de patima, ca de niste calai, care o trag incoace si incolo". "Nimenea nu e atat de bun si de milos ca Domnul; dar nici El nu iarta pe cel ce nu se pocaieste". "Multi ne intristam pentru pacate, dar primim cu placere cauzele lor". "Cand sufletul care a pacatuit nu primeste necazurile care vin asupra-i, atunci ingerii zic despre el: "Am doftoricit Babilonul si nu s-a vindecat" (Ier. 51,9)'". "Mintea care a uitat de cunostinta adevarata alege cele vatamatoare omului, ca si cand i-ar fi fost de folos". "Patima ajungand stapana peste fapte, cu ajutorul vointei, se impune pe urma zilnic chiar si daca nu vrea cel partas la ea". "Cand diavolul vede ca mintea s-a rugat din inima, aduce ispite mari si rautacios uneltite; caci vrea sa stinga chiar si virtutile mici prin ispite mari". "Trei sunt locurile spirituale la care se incumeta mintea cand se schimba: cel dupa fire, cel mai presus de fire si cel impotriva firii. Cand vine la locul dupa fire, se descopera pe sine ca pricina gandurilor rele si-i marturiseste lui Dumnezeu pacatele, recunoscand pricinile patimile"-Cand coboara la locul cel impotriva firii, uita de dreptatea lui Dumnezeu si se razboieste cu oamenii, pe motiv ca o nedreptatesc. Iar cand e ridicata la locul mai presus de fire, afla roadele Duhului Sfant, pe care le-a aratat Apostolul: "Iubire, bucurie, pace" (Cf. Gal. 5, 22) si cele urmatoare; si stie ca daca alege grijile trupesti, nu poate ramane acolo. Dar daca se desparte de locul acela, cade in pacat si in necazurile care urmeaza pacatului, chiar daca nu indata, dar desigur, la vremea sa, cand stie dreptatea lui Dumnezeu". "Atata adevar se cuprinde in cunostinta fiecaruia, cata siguranta ii dau blandetea, smerenia si dragostea". "La orice lucru si in orice imprejurare, roaga-te lui Dumnezeu cu staruinta ca sa dobandesti in toate ajutorul Sau". "Nimic nu ajuta mai mult lucrarii ca rugaciunea; pentru a castiga bunavointa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea". "Toata lucrarea poruncilor se cuprinde in rugaciune; dragostea de Dumnezeu, exprimata in rugaciune este cea mai inalta dintre virtuti si chintesenta lor". Rugaciunea neimprastiata este semnul iubirii de Dumnezeu, care constituie esenta rugaciunii. Negrija de rugaciune si imprastierea ei e dovada iubirii deplaceri". "Bine este sa-i ajutam prin cuvinte pe cei care intreaba; dar mai bine este sa conlucram cu ei prin rugaciune si virtute. Caci cel ce prin acestea se aduce pe sine la Dumnezeu, ajuta si aproapele". "Daca vrei sa-l folosesti, fara vorba multa, pe iubitorul de invatatura, indeamna-l la rugaciune, la credinta dreapta si la rabdarea necazurilor. Caci prin acestea se dobandesc toate celelalte virtuti". "Cel ce intr-o oarecare imprejurare, cere cu nadejde ajutorul lui Dumnezeu, nu va intra in galceava cu aproapele, de se va nimeri acela atunci langa el". "Daca, potrivit Scripturii, tot ce ni se intampla fara voie isi are pricina in cele savarsite cu voia, nimeni nu e atat de dusman omului, ca el insusi". "Fugi de ispita prin rabdare si prin rugaciune. Caci daca i te impotrivesti fara acestea, vine asupra-ti si mai navalnic". "Cel bland pentru Dumnezeu e mai intelept decat cei intelepti si cel smerit cu inima e mai puternic decat cei puternici. Caci acesta poarta jugul luiHristos intru cunostinta". "Toate cate le graim sau le savarsim fara rugaciune, ni se arata pe urma sau gresite sau vatamatoare si ne dovedesc lipsiti de cunoastere, lucrurile care urmeaza". "Unul singur e Drept din fapte, din cuvinte si din ganduri: Iisus Hristos. Din credinta insa, din har si din pocainta sunt multi drepti: toti sunt oameni sfinti. "Precum celui ce se pocaieste ii e straina cugetarea semeata, asa celui ce pacatuieste de buna voie ii e cu neputinta cugetarea smerita". "Cugetarea smerita nu e o osandire a omului si nici o osardie din partea constiintei; este harul lui Dumnezeu, este cunoasterea milosardiei duhovnicesti". "Cel ce uraste patimile starpeste pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e razboi de patimi, chiar fara voia lui". "Cel ce nu iubeste pricinile patimilor nu se va lasa supus patimilor nici cu gandul". "Cel ce dispretuieste rusinea lasa-se-va oare cuprins de slava desarta? Cine iubeste umlinta tulbura-se-va oare de ocara? Cine are inima zdrobita si smerita primi-va oare placere trupeasca? Cine crede in Hristos ingriji-se-va pentru cele vremelnice?". "Cel care, dispretuit fiind de cineva, nu se galceveste cu el nici cu cuvantul, nici cu gandul, a dobandit cunostinta adevarata si arata credinta tare Stapanului". "Daca nici cel ce nedreptateste nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptatit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbra si deci in desert se tulbura". "Cand vezi pe cineva indurerat de multe ocari, cunoaste ca, dupa ce s-a umplut de ganduri de-ale slavei desarte, secera acum cu scarba spicele semintelor din inima". "Cel ce s-a bucurat de placerile trupesti mai mult decat trebuie va plati prisosul cu osteneli insutite". "Mai marele e dator sa spuna supusului ceea ce e dator sa faca; iar daca nu-i ascultat, sa-i vesteasca venirea relelor". "Cel ce este nedreptatit de cineva si nu cere de la el ceea ce ii datoreaza vadeste prin aceasta credinta in Hristos si va lua insutit in veacul acesta si va mosteni viata vesnica" Aducerea aminte de Dumnezeu face sa se nasca in inima osteneala si durerea pentru cinstirea Lui; si tot cel ce uita de Dumnezeu va cadea negresit in patima placerilor si se va lipsi de mantuitoarea zdrobire a inimi? "Nu zice ca cel izbavit de patimi nu mai poate avea necazuri. Caci daca nu pentru el, e dator totusi sa aiba necazuri pentru aproapele" Daca vrei sa-ti amintesti neincetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca fiind nedrepte, ci rabda-le, ca pe unele ce vin dupa dreptate. Caci rabdarea lor trezeste si invioreaza amintirea prin fiecare intamplare. Iar respingerea lor micsoreaza durearea si osteneala spirituala a inimii si prin aceasta produce uitarea". "Daca vrei ca Domnul sa-ti acopere pacatele, sa nu-ti arati virtutile oamenilor. Caci ceea ce facem noi cu virtutile aceea va face Dumnezeu cu pacatele noastre". "Nu te bucura cand faci bine cuiva, ci cand rabzi dusmania care urmeaza, fara a pune la inima raul. Caci precum zilelor urmeaza noptile, asa rautatile urmeaza binefacerilor". In durerile fara voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda si izbaveste de muncile vesnice". "Frica de muncile vesnice si dragostea imparatiei dau puterea de a indura necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi insine, ci de la Cel ce cunoaste gandurile noastre". "Cel ce crede in cele viitoare se infraneaza de la placerile de aici; cel ce nu crede este cautator de placeri si fuge de zdrobirea inimii". ,,Daca vrei "sa te mantuiesti si sa vii la cunostinta adevarului" (1 Tim. 2,4), incearca intotdeauna sa te ridici peste lucrurile ce cad sub simturi si sa te lipesti de Dumnezeu numai prin nadejde. Indeparteaza-te de orice perceptie senzoriala! Vei descoperi lucrarea nevazuta a Domniilor si Stapaniilor, razboindu-te prin atacurile ce le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugaciune si ramanand cu buna nadejde, vei dobandi harul lui Dumnezeu care te va izbavi de urgia viitoare". "Cine intelege ceea ce a spus in chip tainic Apostolul Pavel ca: "Lupta noastra este impotriva duhurilor rautatii" - (Efes. 6, 12) va intelege si parabola Domnului prin care a aratat ca trebuie "Sa ne rugam neincetat si sa nu lenevim" (Cf. Le. 18, l)". "Cel ce cunoaste adevarul nu se impotriveste necazurilor care vin asupra lui. Caci stie ca-l conduc pe om spre frica de Dumnezeu". Daca vrei sa aduci lui Dumnezeu marturisire fara osanda, nu pomeni, in special dupa chipul lor, greselile, ci rabda cu barbatie urmarile lor" , intamplarile dureroase vin asupra noastra pentru pacatele facute mai inainte, fiecare greseala aducand dupa sine ceea ce se leaga dupa firea ei". "Cel ce cunoaste si stie adevarul nu se marturiseste lui Dumnezeu prin amintirea celor savarsite, ci prin rabdarea celor ce vin pe urma. "Cand respingi durerea si ocara, nu fagadui ca te vei pocai prin alte virtuti. Caci slava desarta si fuga de dureri obisnuiesc sa slujeasca pacatului, chiar si prin virtuti". "Precum virtutile obisnuiesc sa se nasca din dureri si din ocari asa pacatele se nasc din placeri si laude". "Orice placere trupeasca vine dintr-o desfatare de mai-nainte. Iar desfatarea vine din necredinta". "Cel ce nu-si uneste voia sa cu Dumnezeu se poticneste in faptele sale si cade in mainile vrajmasilor". "Cel ce asculta cu dragoste de adevar" scoate folos din amandoua partile: pentru cele bune primind marturie, se face si mai grabnic lucrator al acestora; pentru cele rele fiind mustrat e silit sa se pocaiasca" "Bine este sa tinem porunca de capetenie si sa nu ne ingrijim de nimic in parte, ca astfel sa nu trebuiasca nici sa ne rugam pentru ceva aparte, ci sa cerem numai imparatia lui Dumnezeu, dupa cuvantul Domnului. Iar daca ne ingrijim de fiecare trebuinta, suntem datori sa ne si rugam pentru fiecare. Caci cel ce face sau se ingrijeste de ceva fara rugaciune nu se afla pe drumul cel bun care duce spre sfarsitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: "Fara Mine nu puteti face "nimic"". "Cel ce nesocoteste porunca rugaciunii cade in neascultari si mai rele, una predandu-1 alteia, ca legat in lanturi". "Cel ce primeste necazurile de acuma, in nadejdea bunatatilor de mai tarziu, a aflat cunostinta adevarului si se va izbavi repede de manie si intristare. "Cel ce primeste reaua patimire si necinstea pentru adevar umbla pe calea apostolilor, luand crucea si incingandu-se cu lanturi. Iar cel ce incearca sa aiba grija de inima sa fara acestea, rataceste cu mintea si cade in ispitele si cursele diavoluluiu. "Cel ce se lupta cu oamenii de frica relei patimiri si a ocarilor, fie va patimi aici necazuri si mai multe, fie va fi muncit fara mila in veacul viitor" "Cel ce vrea sa fie ferit de orice intamplare rea e dator sa-si incredin teze toate trebuintele lui Dumnezeu, prin rugaciune, apoi mintea lui sa s tina strans de nadejdea in El, iar grija pentru lucrurile supuse simturilor sa o nesocoteasca, cu toata puterea". | |
de cate ori cand am spus ,, painea noastra cea de toate zilele....,, m-am gandit si la el?
Biserica sfintii-apostoli-din-Constantinopol
caci El este ,,Cel ce sterge lacrima de pe obrazul tuturor...,,
Catedrala-Sfanta-Sofia
.jpg)
RAZBOIUL NEVAZUT....
Muzica
Drama sacrificarii....
Aparatoare Doamna,multumiri izbavindu-ne din nevoi aducem Tie, Nascatoare de Dumnezeu noi robii Tai
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
sa citim....The Book of Tea...
Sf Siluan Atonitul
Sf Ioan Gura de Aur
Viata sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis, dupa Sinaxarul Parintelui Macarie de la
Sf Parinte Dimitire roaga -te pentru noi!
Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale
PSALTIREA-PSALMII LUI DAVID
ORTODOXIA TINERILOR...INTREBARI SI RASPUNSURI PT TINERI
“Nădejdea mea este Tatăl,
Scăparea mea este Fiul,
Acoperământul meu este Duhul Sfânt.
Treime Sfântă, mărire Ţie!”
Sfântul Ioanichie
“Lăsaţi copiii să vină la Mine!”
Sfânta Scriptură
“Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă
a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte,
tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri,
până ce se curăţă şi se lămuresc. De aceea, o astfel de cercetare
a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Cine este bun mai bun să se facă
şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite.”
părintele Paisie Olaru
“Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor
oamenilor mai mult decât pe a noastră.”
Sfântul Teodor Studitul
“Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el.”
Sfânta Scriptură
“Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora.”
Sfântul Ambrozie
“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă,
nu printr-un anume fel de a gândi.”
Christos Yannaras
“Intră în Biserică şi te căieşte!
Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse.
El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne.”
Sfântul Atanasie cel Mare
“După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.”
Fericitul Ieronim
“Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult
ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin,
ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire.
Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea,
o vom aştepta noi oriunde şi oricând.”
Fericitul Augustin
“Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu,
iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta,
ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!”
Sfânta Scriptură - Cele zece porunci
“Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa
se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune.
Credinţa în Înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile
şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Mă străduiesc să am un cuget curat
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”
Sfânta Scriptură
“Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine.”
Sfântul Grigorie de Nazianz
“Cel ce uită de iad, va ajunge acolo.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii;
odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia.
Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa,
iar pe cel tulburat, dragostea.”
Sfântul Ambrozie
“Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu.”
Acatistul Sfintei Cruci
“Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului!”
Sfânta Scriptură
“Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile,
vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită.
E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi,
cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte.”
Sfântul Vasile cel Mare
“Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură,
care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului.
Iubirea explică lucrul mâinilor Sale.”
părintele Theoklitos
“Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!”
Sfântul Maxim Mărturisitorul
“Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate! “
Sfântul Efrem Sirul
“Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră,
dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou.”
Sfântul Grigorie
“Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi.
Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate.”
Sfântul Isaac Sirul
Dialogul
“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.”
Sfântul Isaac Sirul
“Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri,
otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit.
Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii,
viaţa şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii,
cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate.”
Sfântul Macarie
“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.”
Sfântul Ioan de Kronstadt
“Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime.
Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.”
părintele Paisie Olaru
“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.”
Sfântul Simeon Noul Teolog
“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică
şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.”
Sfântul Nicodim
“Înţelepciunea este izvor de viaţă.”
Sfânta Scriptură
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu
şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.”
Sfântul Tihon
“Dumnezeu nu se uită la binele ce l-ai făcut şi la cum arată acest bine,
ci la intenţia cu care l-ai făcut.”
Sfântul Ioan Damaschin
“Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri:
conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire.
Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia
şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat.”
Sfântul Atanasie cel Mare
“Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup,
dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.”
părintele Kallistos Ware
“E uşor a te însura, dar greu a face o familie.”
Proverb
“Nu trebuie să lăsăm în seama lui Dumnezeu ce stă în puterea noastră.”
Dicton patristic
“Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.”
Sfânta Scriptură
“Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile
primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi.”
Sfântul V asile cel Mare
“Învăţătura din constrângere nu e făcută să rămână,
dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă,
aceea rămâne acolo pentru totdeauna.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi
de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire.
Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire.”
Sfântul Dionisie Areopagitul
“Viaţa este muncă şi numai munca îi dă omului dreptul la viaţă.
Apa curgătoare dă viaţă, cea stătătoare devine otrăvitoare.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Unde nu este răbdare, nu este nici iubire.”
Sfântul Grigorie Dialogul
“Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puţin!”
Avva Moise
“Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu.”
Sfântul Irineu
“Dragostea - rădăcina şi izvorul binelui.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Suferiţi de pe urma unui om rău?
Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!”
Fericitul Augustin
“Eşti desăvârşit atunci când, în locul tău, îl preferi pe aproapele.”
Avva Iacov
“Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!”
Sfântul Teofan Zăvorâtul
“Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alţii,
a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii.”
Sfântul Vasile cel Mare
“Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA,
dar DRAGOSTEA poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului,
dacă omul ascultă poruncile Domnului.”
Avva Isaia
“Sfinţenia vine din dragoste.
Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum v-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!”
Sfânta Scriptură
“Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu,
Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se va purta Dumnezeu cu noi.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Numai cine îşi iubeşte aproapele, Îl iubeşte pe Dumnezeu.”
Sfânta Scriptură
“Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial.”
Sfântul Marcu Ascetul
“Pe calea binelui mai repede oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te.”
Sfântul Vasile cel Mare
“Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri.”
Proverb
“În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul.
În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.”
Fericitul Augustin
“Păcatul este nedreptate.
Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii.”
Fericitul Augustin
“Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)
Judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă.”
Sfânta Scriptură
“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre
mai bine decât am putea-o face noi înşine.”
Sfântul Vasile cel Mare
“Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Eşti bogat ? Foarte bine! Eşti zgârcit ? Foarte rău! (...)
Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei.
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!”
( Sfânta Scriptură )
Institutul Teologic Ortodox Saint Serge
DE FOLOS....
CENTRU DE FORMARE SI CONSILIERE SF. ARH. MIHAIL SI GAVRIIL
ORTODOX TV
Candela Bisericii arde pentru toti!
AJUTA SI TU!
AJUTA -L PE IUSTIN!
http://savatie.wordpress.com
Despre smerenie...cu pr. Sofian
Radio CrestinOrtodox.ro
SA O AJUTAM PE ALEXANDRA!
.jpg)
Sf Scriptura On Line
Canonul Sfantului Dimitrie Basarabov
