1.	Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.
2.	Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.
3.	Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
4.	Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:
5.	Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?
6.	Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.
7.	A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.
8.	Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
9.	Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi.
10.	Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.
11.	Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.
12.	A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,
13.	Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!
14.	Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:
15.	“Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”.
16.	Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.
17.	Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.
18.	De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

IOAN 12, 1-18

Intrarea Domnului in Ierusalim

            

Mirele Bisericii

 

http://www.crestinortodox.ro/cantari-bisericesti-audio-mp3/cantari-bisericesti/camara-mantuitorule-2113.html

Una dintre cele mai profunde si graitoare teme din Sfanta Scriptura este paralela ce se face intre Imparatia Cerurilor si nunta. In acest sens, Mantuitorul Insusi ne spune ca "Imparatia Cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau". (Matei 22-2)

Aceasta relatie este prefigurata in numeroase locuri din Vechiul Testament insa, in mod cu totul deosebit, in Cantarea Cantarilor. Aici, raporturile dintre "Cel Iubit" sau "Mire" si dintre "Cea Iubita" si ,"Mireasa" sunt, potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, raporturile legaturii harice si tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu si Biserica sau cu sufeltul omenesc arzand de iubire pentru Creatorul sau. 

Hristos - Mirele Bisericii

Limbajul nou-testamentar abunda in termeni si sintagme specifice ritualului nuptial: Hristos este Mirele, si atat timp cat e cu ei, apostolii nu pot fi tristi (Mt. 9, 15). La fel, Ioan Botezatorul se numeste pe sine si "prietenul Mirelui“ (Ioan 3, 29), iar cele cinci fecioare intelepte intra in camara Mirelui (Mt. 25). Prin Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului, prin activitatea Sa rascumparatoare si prin trimiterea Duhului Sfant, aceasta unire tainica dintre Mire si Mireasa a fost realizata. Sfantul Ioan Gura de Aur este cel de la care ni s-a pastrat un cuvant minunat despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: "Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua".

Mantuitorul innoind firea omeneasca a aratat Biserica Sa "fara pata si fara intinaciune, - dupa cuvantul Apostolului - "sa o infatiseze siesi Biserica slavita, neavand pata sau intinaciune, ori altceva de acest fel, si sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. V, 27). Aceasta relatie de dragoste jertfelnica freprezinta modelul oricarei iubiri dintre barbat si femeie, desavarsita in Taina Nuntii, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, numind-o "mare“ in Hristos si in Biserica. 

Deniile Mirelui

Sufletul, un alt simbol al miresei, e tot asa de iubit de Mire ca si de Biserica de care de altfel el este nedespartit. Acest fapt este evindentiat in randuiala deniilor oficiate incepand  din seara Duminicii Floriilor pana in seara din Miercurea Mare,  numite si "Deniile Mirelui" sau "Slujbele Mirelui" (Akolouthia tou Nimfiou). Numele slujbei provine de la Mirele intalnit in parabola celor zece fecioare ce se citeste la Denia din Marea Marti.

Trebuie amintit faptul ca atat din punct de vedere liturgic, cat si din punct de vedere al invataturilor subliniate, aceste trei denii ale Saptamanii Patimilor prezinta un tot unitar.

Pericopele evanghelice si imnurile fac referire indeosebi la Patimile Domnului si la a Doua Venire prin pomenirea lui Iosif (vandut de frati si care L-a prefigurat pe Hristos), a pildei maslinului neroditor, a pildei celor zece fecioare, a pildei talantilor, a femeii pacatoase care a spalat picioarele Mantuitorului, a tradarii lui Iuda.

Troparul "Iata, Mirele" ce se canta la inceputul Deniei in aceste trei seri subliniaza tocmai necesitatea trezviei si privegherii de care trebuie sa dam dovada in asteptarea Domnului, care va veni din nou sa judece vii si mortii: "Iata, Mirele vine in miezul noptii/ Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind/ Iar nevrednica-i aceea/ Pe care o va afla lenevindu-se./ Vezi, dar, suflete al meu,/ Cu somnul sa nu te ingreuiezi/ Ca sa nu te dai mortii/ Si afara de Imparatie sa te incui/ Ci te desteapta, strigand:Sfant, Sfant, Sfant/ Esti Dumnezeul nostru,/ Cu folosintele celor fara de trupuri/ Miluieste-ne pe noi!"

Din aceasta perspectiva, Deniile Mirelui sunt slujbe de priveghere, ce evidentiaza in special necesitatea pregatirii launtrice - constinetizarea pacatelor proprii si pocainta - in vederea intampinarii lui Hristos. Acestea subliniaza mai ales pocainta de care avem nevoie pentru a fi acceptati la nunta dintru Imparatie. Ele prezinta totodata un mesaj menit sa ne pregateasca pentru Patimile lui Hristos .

Icoana Mirele Bisericii

Mirele Bisericii este Unul smerit si aflat in suferinta. Este un Mire care iubeste si Se jertfeste pana la moarte pentru ca dragostea Sa sa fie impartasita de fiecare om. Acest adevar il infatiseaza si icoana numita "Hristos - Mirele Bisericii" care , in unele locasuri de cult, este purtata in procesiune si asezata pe iconostas, la Denia din Duminica Floriilor - in timp ce la strana este cantat troparul "Iata, Mirele"- fiind lasata spre inchinare pana dupa Denia din Miercurea Mare.

Icoana il infatiseaza pe Hristos purtand insemnele patimilor Sale, pregatind calea pentru nunta in Imparatia Sa. Hristos este reprezentat in timpul patimilor Sale, in special in timpul cand este biciuit si torturat de catre soldatii care Il incoroneaza, Il imbraca in mantie si ii dau in mana trestie, numindu-L batjocoritor "Regele iudeilor".

Coroana de spini de pe capul Mantuitorului este insa semnul nuntii cu Biserica si al iubirii Sale jertfelnice.

Haina de nunta

 Mirele Hristos ne chema pe toti cei ce formam Biserica Sa, sa I ne alaturam in Imparatia Cereasca. Insa, odata cu aceasta invitatie vine si o atentionare: "Nunta este gata, dar cei poftiti n-au fost vrednici". (Matei 22-8).

Se impune asadar ca fiecare dintre noi sa ne punem problema propriei vrednicii deoarece, tot Parintii Bisericii sunt cei care ne spun ca, in aceasta angajare nuptiala divino-umana nu e vorba de sufletul inca impur, bantuit de patimi, asa cum este cel in faze de despatimire, ci este vorba cu totul de altceva, "de cel ce a intrat in treapta superioara a contemplatiei mistuit acum de dorul cunoasterii supreme si al unirii desavarsite".

Avem nevoie, daca nu am facut-o inca pana acum in timpul Postului Mare, ca macar in Saptamana Patimilor, sa ne aflam asa cum suntem. Vom vedea ca prin patimile noastre am intinat "haina de nunta" primita prin Botez, dupa cum afirma troparul ce se canta dupa intreita afundare a pruncului: "Da-mi mie haina luminoasa Cela ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina".

Vom spune probabil catre Hristos, precum in Luminanda de la Deniile Mirelui:

"Camara Ta, Mantuitorul meu,/ O vad impodobita/ Si imbracaminte nu am/ Ca sa intru intr-insa".

Nu este insa de ajuns sa constientizam aceasta stare nefericita si nefireasca.  Nu este de dorit sa ramanem aici. Trebuie sa facem mai mult decat atat, sa ne marturisim pacatele, sa ne pocaim si - avand binecuvantarea duhovnicului - sa ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, continuand:

"Lumineaza-mi haina sufletului meu,/ Datatorule de Lumina/ Si ma mantuieste!"

sursa-crestinortodox.ro

lansare Carte -Eugen Serea -Vecernie

http://www.youtube.com/watch?v=QV3c1emRVGs&feature=share

mesterul Nicolae Grigorescu

http://www.cinethronix.ro/#!__sectiunea-2/nicolae-grigorescu

FILME DOCUMENTARE -ROMANESTI

Va recomandam cand aveti timp sa vedeti niste documentare de exceptie !!!
FILME DOCUMENTARE ROMANESTI

Sfantul Ioan Gura de Aur- ,,Cerul se cumpără, cerul se câştigă – şi noi nici nu vrem să ştim de aceasta!…,,

                                                                             
Mare lucru-i milostenia…
De aceea, Solomon zicea: “Omul e mare, omul milostiv e nepreţuit…”
Milostenia are aripi mari, ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele soarelui şi se ridică până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul. Lasă în urmă legiunile de îngeri, carele arhanghelilor şi toate puterile cele înalte, nu  se  opresc  decât  la picioarele  tronului  împărătesc.
Scriptura   însăşi   vă   învaţă   când   spune:   “Corneliu, rugăciunile şi milostivirile tale s-au ridicat până la faţa lui Dumnezeu…”   Până   la   faţa   lui   Dumnezeu,   aceasta înseamnă: Dacă ai săvârşit multe greşeli, dar ţi-ai făcut apărător milostenia, nu te teme; nici o putere de sus nu i se împotriveşte, ea cere ce i se datorează, ţinând în mână zapisul datoriei, însuşi Stăpânul a grăit: “Ceea ce aţi făcut pentru unul din aceşti mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”. Oricare ar fi greşelile voastre, milostenia le precumpăneşte pe toate.
Nu înţelegeţi voi, în Evanghelie, pilda celor zece fecioare? Nu vedeţi, oare, cum cele care nu făcuseră milostenia, cu toate că erau părtaşe fecioriei, rămaseră afară din odaia nunţii?
“Este scris, erau zece fecioare, cinci nebune, cinci înţelepte”, cele înţelepte aveau untdelemn, cele nebune nu şi li se stinseră acestora, candelele.
Focul înfăţişează fecioria, untdelemnul, milostenia. Şi după cum focul se stinge dacă untdelemnul nu-l hrăneşte picătură cu picătură, tot aşa se stinge fecioria, dacă milostenia nu-i ţine tovărăşie. “Daţi-ne untdelemn din candelele voastre”. Şi cele înţelepte răspunseră: “Nu putem să vă dăm, de teamă că nici noi, nici voi nu veţi avea… Mergeţi şi cumpăraţi de la cei care vând…”
Cine-s negustorii care vând untdelemnul acesta? Cerşetorii care stau la uşa bisericilor ca să fie milostiviţi. Şi cu ce preţ? Cu acel pe care-l vreţi. Nu hotărăsc cât, ca să nu-mi scoateţi în faţă lipsa voastră. Daţi, spre a cumpăra, atât cât aveţi la îndemână.
Aveţi un dinar? Cumpăraţi cu el cerul, nu fiindcă cerul se poate cumpăra cu preţ mic, ci fiindcă Stăpânul e milostiv oamenilor.
N-aveţi un dinar? Daţi un pahar cu apă proaspătă: “Celui ce va da în numele Meu la unul din aceşti prea neînsemnaţi fraţi ai mei un pahar de apă proaspătă ca să-i ostoiască setea, să nu-i fie teamă că-şi va pierde plata”.
Cerul se cumpără, cerul se câştigă – şi noi nici nu vrem să ştim de aceasta!…
Daţi o pâine şi câştigaţi raiul – daţi puţin şi veţi căpăta mult; daţi lucruri pieritoare şi veţi primi în schimb din cele fără pieire, daţi din cele ale putreziciunii şi veţi avea din cele ale neputreziciunii.
Dacă ar fi un iarmaroc şi preţurile ar fi scăzute, fiind prisos de mărfuri şi multe din ele s-ar vinde pe nimic, nu aţi face avere şi n-aţi da deoparte toate celelalte treburi ale voastre ca să profitaţi de prilejul acesta?
Aşadar când e vorba de lucruri ce se trec, arătaţi atâta pornire zeloasă, iar când e vorba să cumpăraţi veşnicia, atâta delăsare, atâta lenevire!…
Daţi celui sărac, şi chiar de nu veţi deschide gura, mii de guri şi vă vor lua partea, milostenia care-i răscumpărarea sufletului. Şi nu-¬mi vorbiţi de lipsa voastră, văduva care era nici se poate mai săracă, dădu găzduire lui Ilie, aşa că lipsa ei nu a fost nici o împiedicare. Ea l-a primit cu mare bucurie şi astfel a cules roadele pe care le merita – şi a secerat snopul milosteniei.
Poate unul din noi îmi va zice: “Dă-mi pe Ilie”. De ce cereţi pe Ilie? Eu vă dau pe stăpânul lui Ilie -şi nu-1 hrăniţi. De aţi fi întâlnit pe Ilie, aţi fi făcut altfel? Hristosul, Stăpânul a toate, a zis: “Ceea ce aţi făcut unuia din aceşti prea neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut…”
Cugetaţi la Hristos, chemând pe alesul Său, în ziua judecăţii, de faţă fiind îngerii şi toate puterile, zicând: “Acela, pe pământ m-a găzduit, acela m-a încărcat de binefaceri, acela m-a primit, când străin am fost”.
Şi mai gândiţi-vă la temeiul vostru înaintea îngerilor, la izbânda de care vă veţi bucura în faţa neamurilor cerului. Cel pe care Hristos îl va mărturisi, cum oare, temeiurile lui nu-1 vor pune pe deasupra îngerilor? Aşadar, lucru mare este milostenia, fraţii mei. S-o îmbrăţişăm; nimic n-o ajunge, ea este în stare să şteargă toate greşelile, în stare de a îndepărta judecata…

 PILDA
 

Un invatator vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran, imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde. Trecand pe alaturi, dascalul il saluta dupa obicei, zicand:

- Buna ziua, batrane!

Batranul ii raspunde:

- Nu tin minte sa fi avut vreodata o zi rea!

Invatatorul, auzind un asemenea raspuns s-a oprit si, ca si cum ar fi voit sa-si indrepteze salutarea, a spus:

- Sa-ti dea Domnul fericire!

Batranul a raspuns:

- Eu niciodata nu am fost nefericit!

S-a mirat invatatorul si, gandindu-se ca poate batranul nu a auzit bine, si-a preschimbat salutul si a grait:

- Ce spui batrane? Eu iti doresc sa fii in bunastare..

Batranul i-a raspuns iar:

- Eu niciodata nu am fost nenorocit.

Incercandu-l pe batran, invatatorul a mai spus:

- Iti doresc ceea ce singur iti doresti.

Batranul a rostit:

- Nu duc lipsa de nimic, fiindca toate, cum le doresc, asa mi se si intampla, iar bunastare vremelnica nu caut.

- Sa te mantuiasca Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu esti singurul dintre napastuiti care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de nenorociri!

- Domnul meu, asa este precum am raspuns salutarii tale. Nu am cunoscut vreodata o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea si-I multumesc, iar daca nu-mi doresc bunastare, tocmai intru aceasta se afla bunastarea mea. Eu nesocotesc fericirea si niciodata nu o cer Tatalui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei carora toate li se fac dupa a lor dorinta. Daca sufar de foame, pentru aceea multumesc lui Dumnezeu, ca unui Parinte care stie ce-mi trebuieste. Daca indur frigul sau sunt patruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile vazduhului, ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu. Cand toti ma hulesc, il slavesc pe Domnul, stiind ca toate acestea sunt randuite de El, si nu se poate sa fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea si cu toate cate le ingaduie Dumnezeu - bune sau rele, dulci sau amare - toate le primesc indeobste din mana Bunului Parinte, si astfel voiesc numai ce voieste si Dumnezeu. Si asa se fac toate dupa dorinta mea. Cu adevarat nenorocit este cel ce cauta fericire in aceasta lume, pentru ca in viata aceasta fericirea cea nemincinoasa este a te incredinta in toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu intotdeauna este desavarsita, buna si dreapta. Eu insa straduindu-ma in toata vremea sa-mi plec voia mea inaintea dumnezeiestii voiri, ma socotesc peste masura de fericit.

Invatatorul socotind ca-l va pune pe batran in cumpana, a zis:

- Spune-mi, rogu-te, aceleasi ti-ar fi gandurile si daca Dumnezeu te-ar trimite in iad?

- Oare chiar El o sa ma trimita in iad? El stie ca eu ma tin puternic de El prin adanca smerenie si prin dragostea nefatarnica ce-I port. Cu aceste doua legaturi eu m-am legat atat de puternic de Domnul, incat, oriunde m-ar trimite, acolo il voi lua si pe El cu mine, si pentru mine e cu mult mai bine sa fiu cu Domnul in afara Cerurilor, decat in Ceruri fara El.

S-a minunat dascalul de asemenea raspunsuri ale batranului, si a cugetat in sine ca aceasta este cu adevarat calea cea mai scurta spre Dumnezeu, cand oamenii isi pleaca voia lor inaintea sfintei si dumnezeiestii Vointe. Dorind insa dascalul sa mai incerce intelepciunea cersetorului, a intrebat:

- De unde ai venit aici?

- De la Dumnezeu am venit.

- Unde L-ai gasit pe Dumnezeu?

- Acolo unde mi-am intors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin ganduri si constiinta curata.

- Cine esti tu?

- Cine vezi, dar sunt multumit de aceasta stare si n-as da-o pe toata bogatia imparatilor pamantesti. Adevaratul imparat este orisicare om care stie sa-si fie stapan si sa-si carmuiasca gandurile sale.

- Dar unde este imparatia ta?

Cersetorul a raspuns, aratand cu mana la cer:

- Acolo este imparatia mea.

- Cine te-a invatat pe tine, batrane, toate acestea si cine ti-a dat aceasta intelepciune?

- Domnul meu, iti voi spune despre mine ca in toata vremea petrec in tacere si de ma rog ori cuget la cele cuviincioase, ma sarguiesc mai mult decat toate a fi in unire cu Dumnezeu si deplin impacat cu voia Sa.

Invatatorul l-a lasat pe cersetor si mergand intru ale sale, lauda pe Domnul Dumnezeu care a dat atata intelepciune batranului cel sarac.

 

Pilda pocaintei Sfintei Maria Egipteanca*(Sfantul Teofan Zavoratul – Predici la Triod)

Pilda pocaintei Sfintei Maria Egipteanca este atat de cuprinzatoare si de pilduitoare incat sfanta Biserica vrea in mod deosebit sa o intipareasca in inimile noastre. Ca atare, pe langa ziua pomenirii ei i s-a inchinat si cea de-a cincea Duminica a Marelui Post; si, afara de asta, cu numele ei e insemnata starea la care canonul ei este imbinat cu Canonul Mare. S-ar parea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra intoarcerii ei la Dumnezeu si a trage inva­tatura din ea. Sa ascultam, deci, aceasta lectie.

Nu voi intra in amanuntele vietii Cuvioasei. Ma voi opri asupra primei lucrari savarsite asupra ei de catre ha­rul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul pacatului -si ma opresc nu pentru a va pofti sa ii urmati (caci cum ati putea urma ceea ce nu depinde de voi), ci pentru a va arata ca fiecare poate si trebuie sa dobandeasca dori­re de a castiga acelasi har.

Convertirea sfintei Maria Egipteanca tine de converti­rile extraordinare. Vedeti ca ea era cu totul cufundata in pacat si nici cu gandul nu gandea sa-l paraseasca: dar vine harul si, prin lucrarea sa covarsitoare, o trezeste din atipirea pacatului. Desteptata, ea vede cat de pierzatoare e starea sa si se hotaraste sa se schimbe in bine. Cu ea s-a intamplat acelasi lucru ca si cand cineva ar fi cufundat in noroi si altcineva, venind, l-ar smulge cu mana tare din adancul mlastinii si l-ar pune slobod pe pamant tare. La fel a fost convertirea sfantului Apostol Pavel si a multor altora.

Insa ceea ce tine de lucrarile aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin insasi firea sa nu poate fi de obste tu­turor; si daca cineva, intemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grija de intoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinta, parca spunand harului: “Vino, ia-ma – si o sa merg cu tine”, acela ar fi nedrept si s-ar da singur pierzarii, dandu-se pe mana caderii sale. Calea de obste a tuturor este aceasta: “Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide”. Oricum, si la cei ce merg pe aceasta cale lucra­rea harului care intoarce la Dumnezeu este asijderea insemnata de o zguduire; pentru ea, insa, este nevoie de pregatire prin osteneala personala, trebuie sa ne rugam pentru ea, este smulsa, parca, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasa si da dupa osteneala. De la cei ca sfanta Maria, El nu asteapta aceasta osteneala, ci lucreaza de-a dreptul; osteneala urmeaza dupa aceea. Asa lucreaza Domnul asupra alesilor Sai deosebiti; iar noi tre­buie sa mergem pe calea cea de obste si sa ne silim pe noi insine a ne intoarce la Dumnezeu, atunci cand avem vremea bineprimita si strabatem zilele de mantuire.

Dar ce trebuie sa facem cu noi insine pentru a merita acest har al intoarcerii la Dumnezeu, cu ce trebuie sa ne ostenim, la ce trebuie sa ne silim pentru a-I arata atoate-vazatorului Dumnezeu ca dorim si cautam si insetam de atotlucrarea Lui cea mantuitoare in noi ?

Va voi arata asta pe scurt. Sa il luam pe om in starea in care i-a venit numai gandul simplu: “Chiar sa nu ma ocup deloc de mine si sa nu ma gandesc la indreptarea vietii mele?” Un simplu gand, fara nici o incuviintare a omului fata de el, nici dorinta de a urma imboldurilor lui. Asa, doar o cerinta a ratiunii: insa oricat ar cere rati­unea asta, omul nu va trece la fapte pana cand nu se va trezi ravna, energia constiintei adormite. Tocmai spre aprinderea acestei ravne sa ne purtam acum sufletul pe care l-a cercetat nu se stie cum, ca un oaspete nepoftit, gandul la mantuire.

Asadar, a venit gandul indreptarii: constiinta l-a insu­flat, sau ingerul pazitor l-a adus – nu-l lepada, ci apuca-te de el indata si incepe sa-ti faci niste operatii, ca sa zic asa, care sa dea acestui gand putinta de a pune sta­panire pe toate puterile fiintei tale. Sa lucrezi in cursul acestei experiente in mod opus celui in care lucreaza pacatul, in general in mod opus acelei randuieli a dispo­zitiilor sufletesti care il tin pe om in pacat. Pacatul incur­ca sufletul in multe curse ori se ascunde de el sub multe valuri – fiindca el este slut in sine si de la inceput ar pu­tea sa faca pe oricine sa fuga de el. Valurile acestea sunt: valul cel mai adanc si apropiat de inima, alcatuit din amagirea de sine, nesimtire si nepasare; deasu­pra lor si mai aproape de suprafata sufletului sade imprastierea impreuna cu grija de multe; urmeaza valul de deasupra – precumpanirea trupului si randuiala vietii exterioare, val hranit de pacate si patimi. Pacatul traieste in inima, de acolo pune stapanire pe tot sufletul, patrunde in trup si in toate faptele si relatiile noastre, alt­fel spus in intreaga purtare.

Asadar, incepe sa inlaturi aceste valuri unul dupa al­tul, cu scopul de a scoate la lumina duhul incurcat in ele, asa cum din pamant se inlatura strat dupa strat pentru a se ajunge la comoara ascunsa. Incepe chiar de la valul dinafara.

Curma pentru o vreme treburile si relatiile tale obisnuite, mai ales pe cele din care se hraneste patima ta stapanitoare. Ochi, ureche, limba – iata principalele canale pe care vine mancarea pacatoasa. Taie-le prin insingurare.

Dupa aceea, apuca-te de trup: refuza-i nu numai placerile, ci micsoreaza-i indestularea chiar si in trebuintele indispensabile ale somnului si mancarii. Vei subtia trupul, sufletul se va elibera din legaturile materiei, va deveni mai mobil, mai usor si mai receptiv fata de im­presiile bune. Tocmai asta va fi urmarea postirii cu dreapta socotinta.

Insingurarea si postirea usureaza sufletului intoarce­rea catre sine insusi. Intrand in sine, el intalneste acolo, insa, o tulburare cumplita, pricinuita de grija de multe si de imprastierea cugetului. Grijile ba de una, ba de cea­lalta se ingramadesc in inima si nu lasa sufletul sa se ocupe de sine, nu-l lasa sa se opreasca, ci il tot gonesc inainte. Iata, este nevoie sa le inabusim, sa le alungam din suflet si din inima, macar pe vremea postului. Cata vreme nu am facut lucrul acesta, nu putem face in conti­nuare nici un fel de lucrari asupra noastra, sau aceste lu­crari vor ramane cu totul neroditoare. Grija strange sau roade inima; dar si cand n-avem griji, gandurile desarte hoinaresc prin cap unul dupa altul, sau unul impotriva altuia, si pricinuiesc acolo o tulburare ca un vifor sau o furtuna. Intr-o astfel de stare nu se poate semana in su­flet nimic temeinic si statornic. Ca atare, trebuie sa adu­nam pe fiii nostri cei imprastiati – gandurile noastre – la­olalta, asa cum aduna pastorul oile sau cum o lentila convexa aduna razele imprastiate ale soarelui, si sa ii in­toarcem pe toti asupra-ne. Asta se savarseste prin luare-aminte sau trezvie.

In fine, grijile sa se ostoiasca, gandurile sa se linis­teasca, mintea sa se adune in sine si sa se statorniceasca asupra unui singur lucru. Trei sau patru valuri au fostj deja ridicate. Inaintea ta se afla omul tau cel launtric, cufundat in somnul nepasarii, nesimtirii si orbirii. Apropie-te acum cu barbatie si osteneste-te fara lenevie. Incepe lucrarea principala – trezirea din somn.

Inainte de toate, grabeste-te sa ridici de pe ochii mintii valurile care o tin in orbire. De ce nu se teme omul si nu se ingrijeste pentru sine insusi? Fiindca nu vede primejdia pe care o presupune starea sa. Daca ar ve­dea-o, n-ar putea sa ramana linistit, asa cum nu poate sta linistit in casa cel care vede ca e cuprinsa de flacari casa. Iar omul pacatos nu vede primejdia pe care o pre­supune starea sa pentru ca, din oarecare amagire, se ve­de intr-o stare multumitor de buna. Se furiseaza in el in­chipuiri mincinoase care il lingusesc, care-i incurca min­tea precum o plasa si il ascund pe om de sine insusi. Aceste inchipuiri, sau ganduri subtiri, sunt foarte multe. Unii, de pilda, spun: “Eu sunt crestin”, si raman linistiti, asemenea iudeilor care spuneau: “Samanta lui Avraam suntem”; isi insuseste intaietatile si fagaduintele cresti­nesti fara crestinism, altfel spus pune pe seama numelui, locului si a hainelor ceea ce se poate intemeia numai pe putere si pe vrednicia launtrica. Altora le vine in gand starea imbunatatita din afara sau le cad sub ochi calitatile lor trupesti – puterea si frumusetea – dimpreuna cu in­zestrarile sufletesti – intelectuale si estetice, care ii or­besc cu atat mai puternic cu cat se deosebesc mai mult prin ele de cei ce-i inconjoara. Altii sunt orbiti de oare­care fapte vazute sau chiar virtuti faptuitoare, cum ar fi intelepciunea si chibzuinta – mai ales cand acestea i-au atras cinstire, uneori nu doar din partea celor simpli. Iar altii, in fine, se intemeiaza pe faptul ca nu sunt singuri: “Si cutare este la fel ca mine, si cutare, si chiar cutare”; se amageste cu faptul ca obiceiurile pacatoase sunt ras­pandite, de parca multimea celor care pacatuiesc face mai putin pacatos pacatul.

Gandurile acestea si cele ase­manatoare lor tin mintea in orbire. Ca atare, intrand in tine insuti si adunandu-ti luarea-aminte, incepe sa inde­partezi aceste temeiuri ale orbirii, sa strici aceste nadejdi desarte sau, altfel spus, “indreptatiri ale raspunsurilor ce­lor din pacate”, impotriva carora se ruga prorocul David. Scoate-o la mijloc cu gandul pe fiecare dintre ele si Io-veste-o cu sanatoasa cugetare crestineasca. Convinge-te de urmatorul lucru: nu conteaza ca esti crestin daca tra­iesti rau; calitatile tale, daca nu sunt intoarse spre slava lui Dumnezeu, mai mult te vor osandi decat te vor in­dreptati; nici cinstirea, nici rautatea celorlalti nu iti vor ajuta. Chibzuind astfel, incetul cu incetul iti vei uni gan­durile si te vei infatisa unit inaintea privirii mintii si con­stiintei, care vor ridica glas puternic impotriva ta, mai ales atunci cand, comparand ceea ce esti cu ceea ce ar trebui sa fii, vor afla ca nu esti bun de nimic. Daca in urma acestui fapt vei incepe sa simti teama pentru tine insuti, e un semn bun – e prevestirea fugii de pacat, asa cum clatinarea randurilor de ostasi vesteste grabnica fuga a intregii ostiri.

In acest fel, odata cu vederea de sine in lumina cea adevarata ia nastere instinctul conservarii duhovni­cesti. Ca atare, neintrerupand cugetarile care iti dau in vileag orbirea, in urma primei miscari loveste-te si mai mult si zguduie inima ta cu idei ce pot sa te intoarca de la pacat si sa-ti starneasca dezgustul fata de el.

Inchipuie-ti cat mai viu ce este pacatul in sine. Este o boala, cea mai rea dintre toate bolile: el il desparte pe om de Dumnezeu, arunca in neoranduiala sufletul si tru­pul, da constiinta chinurilor, il supune pe om necazuri­lor in viata, in moarte si dupa moarte, ii inchide raiul, il arunca in iad. Poate ca prin aceste ganduri se va infiripa in inima dezgustul fata de acest monstru.

Cerceteaza legatura dintre pacat si diavol, si vezi ce prieten si despot slut iti dobandesti prin pacat. Diavolul este in vrajmasie cu Dumnezeu. El pare ca ii spune Ce­lui Preaindurat: “Tu le dai toate, dar ei tot se abat de la voia Ta; iar eu nu le dau nimic, insa ii fac sa imi lucreze cu atata osardie”. El este un amagitor. Acum, aruncandu-ne in pacate, fagaduieste in schimbul lor oarecare dulceata, iar dincolo ne va pune in fata aceleasi pacate, razand rautacios, daca nu ne vom pocai. El se cutremura de bucurie rautacioasa atunci cand cineva ii cade in gheare. Adu-ti aminte toate acestea, poate ca vei simti si tu ura fata de acest urator al nostru si al lucrarii lui in noi, care este pacatul.

Intoarce-te, in fine, catre Dumnezeu si judeca ce este pacatul inaintea fetei Lui, Atoatestiutorului si Pretutindenea-Fiitorului, Preabunului si Preainduratului, Purtatoru­lui de grija si Rascumparatorului nostru. Dupa ce ti-ai scos la lumina nelegiuita neluare-aminte, nefrica si nere­cunostinta fata de El, poate ca vei starni in tine jale man­tuitoare si intristare dupa Dumnezeu.

Atunci cand, in acest chip, ne vom inghesui in inima unul dupa altul, chiar cu de-a sila, simtamintele care frang inima – fie dezgustul si ura fata de pacat, fie frica si groaza de incepatorul pacatului, fie jalea si intristarea in Domnul -, inima se va incalzi si pune in miscare, pu­tin cate putin. Curentul electric impartaseste trupului o anumita incordare si excitabilitate; aerul curat si racoros impartaseste o anumita prospetime si vioiciune: asa si simtamintele acestea pun in miscare energia adormita a puterilor lucratoare, in fine, ele dau nastere in om dispo­zitiei de a se scula si a lucra spre mantuirea sa.

Acestea sunt primele miscari ale grijii de mantuirea sufletului. Cand vor avea loc, nu intarzia sa lucrezi asupra ta si din aceasta parte: alunga somnul nepasarii. Sileste-te in fel si chip sa-ti incordezi puterile sufletului si sa te apuci de treaba pe loc, fara intarziere. Daca vei amana, mai rau va fi: mai mult te vei deprinde cu pacatul, pacatul va da in tine ramuri din ce in ce mai stufoase, iar lanturile pa­catului vor deveni din ce in ce mai incurcate. Pana la urma, pacatul te va impovara atat de mult ca nici nu o sa te mai scoli: te vei duce pe urma dracului, de unde poate ca nu va mai fi intoarcere. Deci, grabeste-te !

Adu-ti aminte, totodata, de “cele mai de pe urma ale tale”. Spune-ti: “Iata moartea; unul, altul mor langa tine; iata ca acum-acum vine si randul tau. Lovitura mortii sta gata ca o sabie asupra capului si te va lovi pe neastepta­te. Dupa aceea vine judecata; cele tainuite ale tale se vor vadi inaintea ingerilor si a tuturor Sfintilor. Acolo vei fi singur cu faptele tale. in urma lor vei fi indreptatit sau osandit – vei ajunge fie in rai, fie in iad. Ia seama: in rai nu se intra cu pacate, iar iadul este pecetluit cu pecetea lepadarii Dumnezeiesti. Acolo este chin fara sfarsit si fara bucurie. Oare nu este vremea sa lepezi aceasta po­vara, care iti pregateste asemenea necaz ?”

Pentru ca lucrarea tuturor acestor ganduri sa aiba cat mai mari sorti de reusita, aduna-le pe toate intr-un chip oarecare si poarta-le in minte ca pe un imbold statornic, inchipuie-ti, spune sfantul Tihon, ca deasupra ta este sa­bia dreptatii Dumnezeiesti, sub tine este iadul, gata sa te inghita, inaintea ta moartea, inapoi adancul pacatelor, de-a stanga si de-a dreapta multime de vrajmasi rai. Daca iti vei pune o asemenea randuiala in minte, vei auzi neincetat inauntrul tau un glas indemnator: “Oare se cade tie sa fii in nepasare ?”

Prin asemenea cugetari si lucrari si prin cele aseme­nea lor se ridica, in fine, si ultimul val al pacatului, alca­tuit din nepasare, nesimtire si orbire. Acum, omul paca­tos este descoperit in fata ochilor sai, nu mai este nesim­titor fata de primejdia starii sale si nu arareori nazuieste sa se scoale si sa mearga; insa prin asta nu a fost facut totul. Aici lipseste – este limpede – lucrul de capetenie: imboldul haric. Osteneala a fost intrebuintata, cautarea a fost descoperita: insa toate acestea alcatuiesc doar stra­danii in vederea atragerii harului de partea noastra, insa nicidecum insusi lucrul pe care il cautam. Cautam si ba­tem – insa daruirea este la voia impartitorului darurilor, Care imparte ca un stapanitor cui vrea El.

Asadar, intrebuintand cu osardie toate mijloacele amintite, umbla as­teptand sa te cerceteze Dumnezeu – Care, desi este tot­deauna gata, nu vine niciodata cu preaviz. Ca atare, cre­eaza conditiile in care obisnuieste harul sa lucreze, iesi, cum ar veni, intru intampinarea lui. Mergi la biserica si ia parte la toate slujbele, citeste ori asculta cuvantul lui Dumnezeu, discuta cu oameni tematori de Dumnezeu, incepe oarecare facere de bine sau osteneala, si mai pre­sus de toate roaga-te. Roaga-te si la biserica si acasa, si­lind prin staruinta ta pe Cel indurat sa iti daruie, ca pe o paine spre fiinta, ajutor haric spre mantuire. Astfel sa te ostenesti, sa te incordezi, sa cauti – si vei gasi. Astfel sa bati, si ti se va deschide. Domnul Mantuitorul va vedea aceasta osteneala a ta spre mantuire, si-ti va trimite aju­torul Sau cel mantuitor, care, venind, va rupe toate lega­turile pacatului si va da sufletului libertatea de a merge pe calea Domnului fie intru insingurarea pustiei, fie in sfera obsteasca. Va veni, adica, ceea ce i s-a dat sfintei pe degeaba.

Ce se cuvine sa facem pe urma ne va invata insusi harul, cercetatorul sufletelor, asa cum a invatat-o pe Ma­ria Egipteanca, asa cum invata pe oricine se invrednices­te de el si se supune lui.

Judecand dupa tot ce este neaparata nevoie sa facem cu noi insine ca sa aflam acest har ce insufla la intoarce­rea catre Dumnezeu, puteti vedea ca cea mai bineprimi-ta vreme pentru acest lucru sunt sfintele posturi, si in primul rand sfanta Patruzecime. Acesta este, pe scurt, “programul” pregatirii cuvenite pentru spovedanie si pri­mirea sfintei impartasanii. Pilda sfintei Maria Egipteanca ni se propune acum, intre hotarele postului, tocmai pen­tru a ne aminti, pentru a ne face sa cercetam cu grija daca ne-am pregatit de spovedanie si de impartasire, si daca am facut-o asa cum se cuvine.

Cel ce s-a pregatit de spovedanie si de impartasire asa cum se cuvine trebuiesa se simta insufletit, inviat, incordat spre sfortari in lu­crarea mantuirii. Acest scop al sau este fie de a dobandi harul, fie de a-l recastiga daca l-a pierdut, fie de a starni mai tare focul lui, care a inceput sa se stinga – nu numai de a merge la biserica si de a posti. Si randuiala aceasta exterioara e necesara, insa principalul sta in schimbarea randuielii launtrice. Daca s-a invrednicit cineva de asta, sa multumeasca Domnului; daca nu s-a invrednicit, mai este timp. Intra in arena mantuitoare a ostenelii cu tine insuti – si vei primi. Domnul este aproape. Te vei apro­pia si tu de El si fara indoiala ca va avea loc impreuna­rea dintre Domnul, Cel Iubitor de impartasire, si sufletul tau, cel zidit dupa chipul si asemanarea Lui, care este cautat de El si care il cauta. Amin.

(Sfantul Teofan Zavoratul – Predici la Triod)

Hristos este in fiecare dintre noi.

Se spune, intr-o istorisire apocrifa ca Mantuitorul in timp ce vorbea multimilor era urmat si de un tanar negutator ce Il asculta cu mare atentie. Acesta a fost atat de emotionat de cuvintele Invatatorului, incat s-a apropiat de Dansul si l-a invitat la casa lui spunandu-i :

- Invatatorule, stiu ca esti impresurat de multime si toti doresc sa Te vada,sa vorbeasca cu Tine, dar inima mea este atat de deschisa si simt atata iubire in mine incat as dori sa Te invit la mine acasa.Doresc sa pregatesc cea mai buna masa pentru Tine.Nu ma astept sa-mi primesti invitatia, dar am simtit nevoia sa ti-o adresez.

Mantuitorul, l-a privit in ochi pe tanar si i-a raspuns:

- Pregateste totul. Voi veni.

Dupa care a plecat. Auzind aceste cuvinte, bucuria din inima tanarului a fost fara margini. Aproape ca nu mai avea rabdare sa-L astepte pe Mantuitorul si sa-L serveasca cu inima plina de iubire. Era cea mai importanta zi din viata lui.Ziua cand Mantuitorul Iisus Hristos venea in casa lui, urma sa fie alaturi de El. A cumparat asadar cele mai bune alimente si cel mai bun vin, precum si cele mai frumoase haine, pentru a le oferi in dar Invatatorului. A alergat apoi acasa sa pregateasca totul in vederea vizitei.A facut o curatenie generala in casa, a pregatit o gustare excelenta si a aranjat masa cum a stiut mai bine. Inima lui era plina de bucurie, caci Mantuitorul urma sa vina curand in casa lui.

In timp ce astepta cu nerabdare, cineva a batut la usa. S-a repezit sa-i deschida, dar in locul lui Iisus a vazut o batrana. Aceasta l-a privit in ochi si i-a spus :

- Imi este foame, poti sa-mi dai o bucata de paine?

Tanarul se simtea putin dezamagit, dar i-a raspuns femeii:

- Te rog, intra in casa.

A asezat-o apoi pe locul pe care il pregatise pentru Invatatorul sau si i-a dat mancarea pe care o preparase pentru acesta. Era insa nerabdator si abia astepta ca ea sa termine de mancat. Batrana a fost miscata de atata generozitate.Ea i-a multumit tanarului si a plecat.

Atunci, acesta a pregatit din nou, in mare graba, masa pentru Mantuitorul. Nici nu a terminat bine, ca cineva a batut la usa. De data aceasta , s-a dovedit a fi un strain care calatorise prin desert. Strainul l-a privit in ochi si i-a spus:

- Imi este foarte sete. Poti sa-mi dai ceva de baut?

Omul s-a simtit din nou dezamagit ca nu era Invatatorul sau, dar l-a invitat in casa, l-a pus la masa pe care o pregatise si l-a servit cu vinul pe care dorea sa-l daruiasca Mantuitorului. Cand strainul a plecat, tanarul a inceput din nou sa pregateasca totul pentru venirea Invatatorului. Cineva a batut din nou la usa. Cand tanarul a deschis usa , in prag statea un copil. Acesta l-a privit in ochi si i-a spus:

- Imi e frig. Poti sa-mi dai o patura sa-mi acopar trupul?

Tanarul nostru s-a simtit din nou dezamagit ca nu era Mantuitorul Iisus Hristos, dar l-a privit pe copil si a simtit cum inima i se incalzeste de iubire. A adunat hainele pe care le pregatise pentru Invatatorul sau si i le-a daruit copilului. Acesta i-a multumit si a plecat.

Tanarul a pregatit din nou casa pentru venirea Invatatorului, dupa care l-a asteptat pana tarziu in noapte. Cand si-a dat seama ca nu va mai veni, s-a simtit dezamagit, dar dispus totusi sa-I gaseasca scuza. El si-a spus:"Stiam doar foarte bine ca nu trebuia sa ma astept ca Invatatorul sa vina in acest camin atat de umil. Desi el mi-a spus ca va veni, probabil ca ceva mult mai important L-a retinut in alta parte. Invatatorul nu a venit, dar cel putin mi-a spus ca o va face, si acest lucru a fost suficient pentru ca inima mea sa se umple de fericire."

A pus mancarea si vinul la rece si s-a dus la culcare. Noaptea, el l-a visat pe Domnul Iisus Hristos ca a venit acasa la el. Tanarul era fericit sa-l vada, desi nu-si dadea seama ca viseaza. " Doamne, ai venit! Ti-ai tinut cuvantul ! "

Invatatorul i-a raspuns: " Da, am venit, dar am fost de mai multe ori. Cand mi-a fost foame, tu mi-ai potolit foamea. Cand mi-a fost sete, tu mi-ai potolit setea. Cand mi-a fost frig, tu mi-ai dat haine ca sa ma acopar. Orice faci pentru altcineva, pentru mine faci".

Tanarul s-a trezit cu inima plina de fericire, caci a inteles ce l-a invatat Invatatorul sau. Acesta il iubea atat de mult incat i-a trimis trei oameni ca sa-l invete marea lectie, potrivit careia Mantuitorul se descopera in toti, traieste in toti, iubeste pe toti.

Asa ca oricand daruim mancare unui om infometat, ori de cate ori ii daruim apa unui om insetat, ori de cate ori imbracam pe cineva caruia ii este frig, noi ii daruim iubirea noastra Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

CONCERT ANIVERSAR

Dumnezeu celor trufaşi le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har." (I Petru 5, 5)

„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Luca 18, 10-14).....

Pocăinţa

 de Alexandru Vlahuţă

Doamne, gura-mi păcătoasă

Nu-ndrăzneşte-a Te ruga,

Ca un făcător de rele,

Tremur înaintea Ta.

Întinat îmi este trupul.

Sufletul nelegiuit,

Şi cu gândul, şi cu vorba,

Şi cu fapta am greşit.

Însă mila Ta e mare,

Eşti a toate iertător...

Nu lăsa în rătăcire

Şi în stricăciuni să mor.

Ci cu duhul gurii Tale,

Suflă, să mă izbăveşti,

Lămurindu-mi trupul, mintea

De-ntinările lumeşti.

Ştiutorule de inimi,

Ia aminte spre cel rău;

Tinde-ţi mâna nevăzută,

Dintru sfânt locaşul Tău.

Şi mă smulge ca pe vameş

Din cumplitul meu păcat,

Căci la Tine mântuirea

Şi scăparea mea o cat! ...

despre icoane...

Icoana ne aminteşte de Hristos-Dumnezeul-Om pe pământ. Icoanele sfinţilor ne amintesc de toţi cei care L-au urmat pe Hristos, care i-au fost credincioşi şi devotaţi, care au ars de iubire pentru El. Cinstirea sfintelor icoane este cinstirea slavei lui Dumnezeu: cine se bucură de slava lui Dumnezeu şi de tot ce aminteşte de ea în viaţa aceasta, acela se va bucura şi în veacul viitor. Cine în viaţa aceasta a năzuit spre Dumnezeu, acela va alerga cu bucurie la El, când la Judecata de Apoi va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!”.

Toţi cei ce nu ştiu să se bucure de slava lui Dumnezeu, cei cărora lumea lui Dumnezeu şi legile ei îi nemulţumesc, cei ce iubesc întunericul sau semiîntunericul, cei ce nu iubesc lumina, aceia nu vor veni la chemarea: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!”. Aceia se vor da la o parte indignaţi, nemulţumiţi, invidioşi şi mânioşi pe cei blânzi şi smeriţi, care vor merge spre lumină, mânioşi pe Dumnezeu însuşi, pe Care îl vor învinui pentru starea în care se află; mânioşi pe ei înşişi, însă fără a voi să-şi recunoască vinovăţia. Această stare este tocmai chinul cel adevărat.

Începutul iadului este aici, pe pământ. De asemeni, şi raiul începe în inima omului, încă din viaţa pământească. Încă de aici ni se întâmplă să ne atingem de cele dumnezeieşti, în ziua Luminoasei învieri şi când ne împărtăşim cu vrednicie. Trebuie să ne pregătim pentru spovedanie.

Trebuie să scoatem afară toată molima, căci de vom lăsa chiar o parte, va începe să facă puroi. Trebuie să ne rugăm pentru pocăinţă şi pentru bucuria curăţirii, pentru ca o rază de lumină să se atingă de sufletul nostru şi el să îndrăgească lumina. Trebuie să ne rugăm ca să-L întâmpinăm cu inimă curată pe Hristos cel înviat, ca să gustăm astfel cât de puţin din bucuria împărăţiei Cereşti.

http://icoanegalerie.blogspot.com/2010/11/blog-post_23.html#comments

How to paint an Icon (The Angel Hesychia: Advanced Techniques)

How to paint an Icon

PILDE SI POVESTIRI CU TALC...

 http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/pagina-7/

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.

In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.

Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.

Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.

Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Calugarul care evita sa calce furnica

Parintii de la Sihastria povestesc ca la Manastirea Secu traia un parinte cu viata curata, haruit de Dumnezeu, unul dintre numerosii calugari care s-au nevoit in aceste locuri. Acesta isi ducea viata sa duhovniceasca in mare piosenie, iar darurile sale aduse lui Dumnezeu nu erau la prima vedere prea insemnate. El cauta indeosebi sa cultive in tinerii monahi si invatacei rabdarea si le explica adeseori ca treptele initierii in dobandirea acestei virtuti sunt: rabdarica, rabdare si rabdaroi.

Acesta mai avea darul privegherii si nu se odihnea niciodata pe pat, ci dormea pe un scaun mic. Dar cel mai tare se minunau cei din jurul sau ca atunci cand ajunsese mai spre batranete pe cand merge pe o carare sau pe un drum, statea mai tot timpul cu privirea atintita in jos. El nu le spunea tuturor motivul, doar cativa stiau ca avand inca o privire agera putea sa vada chiar si o furnica si se uita in jos ca sa evite sa o calce. Gandea desigur ca si furnica este faptura de la Dumnezeu si ar fi facut mare pacat daca ar fi omorat-o.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Lenes sau mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.

Parintele cumpani un pic si zise:

- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata "Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!”. El pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: "Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!”. El pur si simplu face lucrarile mandriei."
Si mai zise parintele:
- A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandria…Si la fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!

Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sarantocul din tinda bisericii

Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig, singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare. Gasira aceste femei un pretext si se dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau.

Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:
- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii?
O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.
- Un’ sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?
- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.
- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.
- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri dumnezeiesti.
- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?
- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca, fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe jos si s-ar fi facut mare pacat…
- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera femeile.
- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc, fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea. Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!”.

Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sa-l caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Gainusa cu oua de aur

O tanara se muta impreuna cu sotul ei la tara, in casa bunicilor, care murisera de putin timp. Aici, cei doi gasira tot ceea ce le trebuia ca sa duca o viata linistita. Aveau o gradina roditoare, pomi fructiferi si cateva pasari de curte.

Femeii ii placea foarte mult sa stea in curte si sa se ingrijeasca de gradina. Cel mai mult se bucura cand auzea gainile cotcodacind, fiind sigura ca acestea i-au facut oua gustoase. Ii placea sa stea printre ele si sa le dea graunte si mereu cauta sa vada care gainusa e mai harnica. Printre gaini era si una pitica, despre care femeia stia de la bunica ei ca i se spune "Puiutu”. Aproape in fiecare zi "Puiutu”, incepea sa cotcodaceasca foarte tare ca si cum ar fi facut un ou de care era foarte mandra.

Dar cand femeia se ducea la cotet sa vada oul, ce sa vezi!...In mijlocul cuibarului statea un ou mic cat o aluna. Tanara mereu certa gainusa ca pentru atata lucru facea o galagie asa de mare si o repezea cu matura.

Azi asa, maine asa pana intr-o zi cand femeia satula de cotcodacelile gainusei ii puse gand rau sa o vanda la targ. Ce se gandi ea, ca mai bine sa ia pe ea un pumn de graunte decat sa stea in curtea ei degeaba! Dar gandindu-se mai bine, femeia isi dadu seama ca nu poate sa duca gainusa la targ pentru ca aceasta era prea mica si lumea ar fi ras de ea. Cum sa vanda o gainusa asa de mica care nici nu face oua? Se hotari atunci tanara sa taie gainusa si sa faca mai bine o supa din ea, ca asa ar avea si ceva de mancat. Si se baga femeia in pat hotarata ca a doua zi sa-i ceara sotului sa taie gainusa si nici nu adormi bine ca avu un vis ciudat.

In vis ii aparu bunica ei care tinea gaina pitica in brate, si-i spuse:

"Ce ai tu cu "Puiutu”, cu gainusa mea! De ce vrei sa o tai?”

Atunci femeia raspunse:

"Pai uite ca ma supara mereu. Canta cel mai tare dintre toate, cotcodaceste de numai pe ea o aud, dar face un ou asa de mic ca nu ai ce face cu el.”

"Da ce-ti pasa tie de ou? Nu esti mandra ca poate canta asa de frumos si tare?”

"Da cu ce ma ajuta pe mine ca ea poate canta? Nu stie decat sa faca galagie si sa le sperie pe celelalte…Ca de fiecare data cand canta ea celelalte gaini se ascund in cotet.”

"Ei bine, afla fata mea ca aceasta gaina are oua de aur si un glas fermecat!” spuse buna ei.

"Cum asa?” se mira femeia.

"De fiecare data cand o primejdie apare, ori un uliu sau un alt animal ameninta pasarile, ea fuge repede prin toata curtea si canta cat poate de tare ca sa le atentioneze pe celelalte…Gainile, cand o vad fugind asa si cantand tare, stiu ca e o primejdie, si intra in cotet sau pe dedesubt, se ascund, astfel ca niciuna nu a fost rapita de uliu sau de vreun alt animal, pana acum, tocmai datorita acestei gaini pitice. Tu chiar credeai ca degeaba o alintam eu "Puiutu”? Gainusa aceasta chiar face oua de aur, fiindca slujeste cu credinta celorlalte”.

Femeia se trezi dimineata uimita, gandindu-se la visul pe care il avuse si se hotari sa se puna la panda sa vada daca visul era adevarat. Astfel isi facu de lucru toata ziua prin gradina, caci sotul ei nu era acasa, si se uita mereu la pasari doar-doar o sa vada vreo amenintare venind. Pe la amiaza, cand nici nu mai credea ca se va intampla ceva auzi gainusa cea mica cotcodacind. Merse femeia repede in curtea pasarilor, si cand se uita in sus vazu un uliu care dadea rotocoale pe cer, apropriindu-se incet. In curte nu mai era nici o gaina, doar "puiutu” statea si cotcodacea langa cotet. Atunci femeia se grabi spre locul acela, se duse la gainusa, o lua in brate, o puse in cotet langa celelalte, la adapost si inchise usa.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Pacatul impartit la trei

La sfatul unui apropiat o femeie care avea un pacat greu, cumpara pentru o bisericuta care era inca in constructie, covoare de pus pe jos care valorau o avere. Bucuroasa de aceasta fapta pe care ea o considera suficienta pentru a i se sterge pacatul se duse la o manastire cu gand sa se impartaseasca. Un preot din manastire care a spovedit-o inainte de a primi Sfanta Impartasanie, nu numai ca a oprit-o de la a gusta din Sfintele Daruri, dar o si certa, fiindca a indraznit sa creada ca poate cumpara harul lui Dumnezeu cu cateva covoare.

Femeia s-a dus dupa aceea la poarta manastirii si acolo incepu sa planga, caci nu voia sa plece la casa ei fara sa se impartaseasca. Pe la poarta trecu un alt preot si o intreba de ce plange. Femeia ii povesti, preotului, care era chiar staretul acelei manastiri, ce se petrecuse mai devreme. Acesta o chema in biserica si acolo ii dadu Sfanta Impartasanie.

Apoi femeia mirata ca acest preot nu a certat-o si a primit-o cu atata caldura si blandete parinteasca intreba:

- Dar cum se face ca sfintia voastra mi-ati dat voie sa ma impartasesc, iar celalalt preot nu?

- Dupa faptele si lucrarile spuse preotului aceluia, nu erai tocmai vrednica de impartasit, dar lacrima te-a izbavit, caci pocainta cu lacrimi se face! Si mai e un lucru! Preotul acela este inca tanar, iar arta de a conduce omul, adica preotia, nu se invata peste noapte. Cand un pacat este prea mare, sa lasam taina vindecarii lui o treime in seama lui Dumnezeu, o treime pe seama duhovnicului si o treime pe seama celui care si-a spus pacatul. Nu-l ingreuna pe om peste masura, dar nici nu-l usura prea mult; asa trebuie sa se poarte preotul cu fiii sai duhovnicesti.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Pr. Arsenie Papacioc - Ce este rugaciunea ?

DE VREME CE EU PACATOSUL. MATEI CIPRIAN SCHITUL DARVARI PSALTICA.wmv