O VĂPAIE
de Sebastian Filipescu

Astăzi cămaşă albă am îmbrăcat,
Şi doar şosete am încălţat.
Stau în pridvor sub mantia Bătrânului,
Aştept chemarea la începutul drumului.

Încep să-mi cânte „Braţele părinteşti”,
M-aplec uşor să lepăd cele lumeşti.
Pornesc agale odată cu bătrânul,
Lăsând din loc în loc tot spinul.

Lume multă a venit,
Eu nu-i văd căci sunt acoperit.
Au lumânările aprinse,
Şi plâng, plâng… cu glasurile stinse.

Merg mai departe să mă logodesc,
Primind chipul cel îngeresc.
Cântarea-i dulce şi amară,
Şi maica plânge iară… iară…

Bătrânul strâns mă-mbărbătează,
Şi sufletul aievea-mi oftează.
Ajung în faţa Sfântului Altar,
Să primesc dumnezeiescul har.

Aici mă aşteaptă un cuvios părinte,
Mă întreabă dulce „de ce i-am venit dinainte ?!”
Îi răspund supremul ţel,
„Siluan” îmi spune şi-mi tunde din păr.

Dar mai întâi mă făgăduiesc,
Ascultare, sărăcie, curăţie să păzesc.
Când am depus voturile monahale,
Mamele plângeau cu jale.

Îmi dă paraman să pun pe spate,
Să rabd totul pân´ la moarte.
Apoi dulamă lungă-n pământ,
Şi face cu mine legământ.

Binecuvintează şi-mi dă cingătoare,
Să am în toate înfrânare.
Mă-ncalţă cu sandale,
Apoi cu rasă neagră şi mare.

Camilafca îmi este coiful mântuirii,
Iar mantia haina de mire.
Iau metaniile - sabia rugăciunii,
Crucea, Psaltirea, lumânarea şi spinii.

La sfârsit smerit mă binecuvintează,
Iar inima e mult mai trează.
Presar lacrimi de jaratic, fără glas,
Rugăciunea e tot ce mi-a rămas.

Deodată totul a dispărut,
În pat întins am apărut.
A fost un vis, o văpaie,
Sunt tot eu în a mea odaie.

La câţi ani se intră în viaţa monahală?


Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de când sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atâţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vârsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vârsta la care se intră în viaţa de familie. Deci când te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.


În acelaşi sens, Părinte, în ce măsură încalcă cineva măsura cinstirii părinţilor dacă se călugăreşte fără voia acestora?


Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii care-şi doresc să fie copiii lor călugări. Nu s-ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, când părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Până la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrânge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr-o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr-o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr-o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr-o râvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.Undeva, se spune într-un psalm: "Ascultă, fiică, şi vezi şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău". Acesta pare un cuvânt care nu s-ar potrivi ce ceea vrea Dumnezeu când spune: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", însă, când e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi-copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu-om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de relaţia primă. Până la urmă îi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care le-o dă, nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie.


Părinte, cum poate fi privit regretul călugărului că nu şi-a îngrijit părinţii pe patul de moarte, de exemplu?


Ce poate cauza un astfel de regret: neîmplinirea desăvârşirii, urmărită în monahism, sau cerinţa obiectivă a cinstirii părinţilor?


Dragă, sunt atâţia oameni care, fără să fie călugări nu sunt în situaţia de a-i îngriji pe părinţi pe patul de moarte. Sunt atâţia oameni care nu pot să-i îngrijească pe părinţi la bătrâneţe, fără să fie călugări. Aşa încât, nu se pune problema aceasta. Dumnezeu trebuie să găsească modalitatea de a fi îngrijiţi şi părinţii celor care au copii călugări şi care nu se mai pot îngriji de ei. Cineva care vrea să devină călugăr este bine să trăiască acolo unde se găseşte călugăria, până când ajunge să se ducă la mănăstire, adică să fie călugăr. Dacă eşti student, să fii cum ar fi un călugăr-student, dacă eşti muncitor, să fii cum ar fi un călugăr-muncitor adică să-ţi faci datoria în condiţiile călugăriei, iar dacă va fi să ajungi la călugărie, ţi-ai pregătit călugăria, iar dacă va fi să ajungi la căsătorie, ţi-ai pregătit şi căsătoria prin viaţa superioară pe care ai dus-o înainte de căsătorie. Important este să ajungi tu personal să simţi care-ţi este rostul, adică până nu eşti hotărât ce ai de făcut, faci ce poţi în condiţiile tale.


Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai uşor în călugărie decât în familie.


Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare îşi merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Şi în mănăstiri sunt căderi şi în viaţa comună sunt ridicări. Martiri, în general, n-au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obişnuiţi. Părintele Arsenie Boca, când am venit eu pentru prima oară aici (la mănăstire), mi-a spus un cuvânt formulat aşa: "Nu toţi cei din lume se prăpădesc, şi nu toţi din mănăstire se mântuiesc". Poţi fi improvizat şi în mănăstire, după cum poţi fi om superior şi în viaţa obişnuită. Important nu e stilul de viaţă, ci important e felul de angajare într-o viaţă după voia lui Dumnezeu.


Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin călugărie; aceasta însă nu duce la desăvârşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.


Ceea ce mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se realizează în călugărie virtuţile sociale cum se realizează în viaţa de familie.


Nu poate avea linişte, nici chiar în condiţii de linişte, cel ce se retrage ca să se poată afirma cu liniştea şi cu pustnicia sa.


Între necălugărie şi călugărie nu există graniţă.


Răutatea e o negare a călugăriei. Bunătatea e o afirmare a călugăriei. Aşa că dacă le doresc ceva tuturor călugărilor, atât pentru ziua de astăzi, cât şi pentru cealaltă vreme a vieţii lor, le doresc din toată inima să fie buni ca să se asemene cu Bunul Dumnezeu.


Ceea ce ne lipseşte nu sunt îndrumările, căci de acestea avem destule, ci ne lipseşte o angajare reală, un mediu favorizant înnoirilor, o râvnă pentru mai mult şi mai bine. Înnoirea monahismului nu se poate face prin dispoziţii venite de sus, nici prin îndrumări date de mai-marii noştri, ci ea trebuie făcută cu mijloacele pe care le avem la mănăstirile noastre, cu oamenii capabili de mai mult şi de mai bine.


Îmi vine în minte un cuvânt pe care mi l-a spus Părintele Neonil Ştefan, stareţul Mănăstirii Frăsinei. Sfinţia Sa ne-a spus că atunci când a fost făcut călugăr, cineva din mănăstire i-a zis: "Acuma călugăr te-ai făcut. Să vedem când te vei face om de treabă".Ceva asemănător am aflat din cele spuse despre Părintele Sava din Mănăstirea Dragomirna. Sfinţia Sa, când venea un frate la mănăstire îl primea cu bucurie şi îi spunea: "Bine ai venit frate. Prin venirea frăţiei tale se va înmulţi rugăciunea". Iar dacă acelaşi frate, după o vreme, îşi exprima dorinţa să se retragă din mănăstire, Părintele-i spunea: "Bine frate. Prin plecarea ta se vor împuţina ispitele".


Părintele Serafim Popescu spunea uneori: "Aici la noi la mănăstire ar putea fi raiul pe pământ". Replica mea la această afirmaţie a fost: "Da, însă cu alţi oameni". Noi la măsurile la care suntem facem mai puţin decât ar trebui făcut pentru ca să se poată realiza în cadrul mănăstirii noastre raiul pe pământ. Nu suntem capabili de rai.

http://pandelikos.blogspot.com/2009/06/calugaria.html

Asculta mai multe audio Diverse

Hachi: A Dog's Story- a true story...

Hachikō

Nume Hachiko
Specie Câine
Rasa Akita Inu
Sex Masculin
Nascut 10 noiembrie 1923, în apropierea orasului Ōdate, Pefectura Akita
Decedat 8 martie 1934 (12 ani), Shibuya, Tokio
Conservare Muzeul Național de Științe al Japoniei din Ueno, Tokio
Proprietar Hidesaburō Ueno
Aspect maro-auriu cu o tentă crem în partea superioară

Hachikō 10 noiembrie 1923– 8 martie 1935), cunoscut în japoneză și ca chūken Hachikō (chūken Hachikō? „credinciosul câine Hachikō”, 'hachi' însemnând „opt”, cifră care în scrierea japoneză are forma literei V răsturnate - și reprezentând poziția sa în adăpostul de proveniență, și 'kō', uneori folosit ca sufix de alintare), a fost un câine rasa Akita născut la o fermă din apropierea orașului Ōdate, Pefectura Akita[1], rămas în memoria umanității pentru devotamentul față de stăpânul său chiar și la mulți ani dupa decesul acestuia.

Cuprins

Viața

Începând din 1924 Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universității din Tokio, l-a ținut pe Hachikō ca animal de casă. Pe durata vieții stăpânului său, Hachikō îl însoțea dimineața la Gara Shibuya urmând ca la întoarcerea acestuia de la serviciu să-l aștepte în același loc din apropierea gării și să se întoarcă împreună acasă. Cei doi și-au continuat rutina zilnic până în mai 1925, când Ueno nu s-a mai întors seara din obișnuita sa călătorie cu trenul deoarece suferise un atac cerebral la universitate în acea zi. Profesorul a murit și nu s-a mai întors niciodată în gara unde prietenul său îl aștepta și unde a continuat să-l aștepte, prin mulțimea călătorilor, timp de nouă ani...

Hachikō a intrat în posesia altor proprietari dar a evadat cu obstinație, apărând mereu la vechea sa casă unde fusese crescut de profesorul Ueno. În cele din urmă, a realizat că acesta nu mai locuia acolo așa că s-a dus sa îl caute în gara unde îl însoțise de atâtea ori înainte. În fiecare zi, Hachikō a așteptat întoarcerea stăpânului său dar niciodată nu și-a mai văzut prietenul printre călătorii coborâți din tren.

Prezența sa zilnică și privirea fixă asupra trenului a atras atenția calătorilor, în special a celor care călătoreau frecvent (navetiști) și care văzuseră anterior câinele alături de profesorul Ueno. Aceștia i-au adus alimente și l-au hrănit pe durata așteptării sale.

Situația a continuat timp de nouă ani, Hachikō apărând zilnic în gară exact în momentul în care trenul sosea în gara Shibuya.


Tot în 1925, un student al profesorului Ueno a văzut câinele în Gara Shibuya și l-a urmărit până la casa lui Kikuzaboro Kobayashi, fostul grădinar al lui Ueno unde a aflat informații despre istoria vieții lui Hachikō. La scurt timp după această întâlnire, fostul student a publicat un recensământ documentat al rasei Akita din Japonia. Din cercetările sale a rezultat faptul că existau numai 30 de exemplare de rasă pură, printre acestea aflându-se și Hachikō din Gara Shibuya.

Studentul s-a întors frecvent să-l viziteze pe Hachikō și a publicat de-a lungul anilor o serie de articole referitoare la remarcabilul său devotament. În 1932, unul dintre articolele publicate în unul dintre cele mai mari ziare din Tokio a aruncat câinele în centrul atenției publice. Hachikō a devenit rapid o senzație națională, impresia asupra societății japoneze fiind atât de mare incât profesorii și părinții îl foloseau drept exemplu de urmat copiilor cultivând astfel spiritul loialității familiale. Un artist japonez a executat o statuie a lui Hachikō iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avânt printre crescătorii de animale.

Devotamentul lui Hachikō devenise în Japonia un simbol național al loialității.

Moartea

Hachikō a murit pe 8 martie 1935. Trupul său a fost găsit pe o stradă din Shibuya. Corpul său împăiat și bunurile (zgarda) sunt păstrate la Muzeul Național de Științe al Japoniei din Ueno, Tokio.


Hachikō la Muzeul Naţional de Stiinţe din Ueno
Statuia din bronz a lui Hachikō din Shibuya. Situată în apropierea locului unde şi-a aşteptat stapânul timp de nouă ani, statuia reprezintă centru de atracţie pentru turişti.


În aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicată în onoarea sa în fața Gării Shibuya (35°39′32.6″N 139°42′2.1″E / 35.659056, 139.700583) la ceremonia de dezvelire fiind prezent chiar și Hachikō. Statuia a fost reciclată pentru eforturile de război din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial dar Societatea pentru Refacerea Statuii Hachikō l-a însărcinat pe Takeshi Ando, fiul artistului original, cu ridicarea unui nou model. Statuia a fost finalizată în august 1948 și reprezintă astăzi un loc popular de întâlnire. Este poziționată în apropierea "Hachikō-guchi" ("Ieșirea Hachikō"), una dintre cele cinci căi de acces către Gara Shibuya.

"The Japan Times", ziar japonez de limbă engleză, a facut o glumă la 1 aprilie 2007 bazându-se pe celebritatea statuii susținând că aceasta a fost furată.

O statuie asemănătoare se găsește în orașul de origine, în fața gării din Ōdate și încă una a fost ridicată în 2004 pe un piedestal din piatră în fața Muzeului Câinelui Akita din Ōdate.

În fiecare an pe 8 aprilie, devotamentul lui Hachikō este onorat printr-o ceremonie de comemorare la Gara Shibuya din Tokio, ceremonie la care participă sute de iubitori de animale



Hachikō a fost subiectul filmului Hachikō-Monogatari din 1987, în regia lui Seijirô Kôyama. Filmul a reprezentat un succes dar a fost și ultimul pentru compania producătoare Shochiku Kinema Kenkyû-jo.

Hachi: A Dog's Story] a fost lansat în august 2009 și tratează același subiect. În regia lui Lasse Hallström, rolul principal interpretat de Richard Gere, filmul pune accent pe relația dintre profesorul Ueno si Hachikō. Filmările au fost făcute în Rhode Island, iar în distribuție se numără Joan Allen și Jason Alexander.


De asemenea, Hachikō este subiectul unei cărți pentru copii apărută în 2004 și intitulată Hachikō: The True Story of a Loyal Dog sub semnătura scriitoarei Pamela S. Turner, cu ilustrații de Yan Nascimbene. O altă carte pentru copii, o nuvelă scurtă recomandată tuturor categoriilor de vârstă intitulată Hachikō Waits, scrisă de Lesléa Newman și ilustrată de Machiyo Kodaira, a fost publicată de Henry Holt & Co. în 2004 și de Square Fish intr-un volum broșat în 2009. Hachikō este remarcabil caracterizat într-o nuvelă din 2008 The Story of Edgar Sawtelle de David Wroblewski. Nuvela gravitează în jurul relației extraordinare dintre subiectul din titlu, familia sa și câinele pe care aceștia îl cresc.

http://savatie.trei.ro/

Bucuria de a te simţi înţeles



Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întâlnesc în gânduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Când sufletele se întâlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfânt, sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc, şi aceasta este adevărata bucurie.

Nimeni nu se bucură, decât regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pământ, noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci când doi oameni cu dorinţe comune se întâlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzând în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sunt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrânilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrân care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cât de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cât de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp, am înţeles că nu este pe pământ o bucurie mai mare decât aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci când te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decât în celălalt şi nu iubim atât ceea ce suntem, cât ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi până acum, eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gândeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici, pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfârşit, m-am minunat pe rând de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoievski, Gogol, Steinbeck, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rând sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adâncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atât de grozave, încât mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra, am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Până la urmă, am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii, mulţi ochi au plâns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezând că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravând totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori, pe stradă, adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sunt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nicio nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul inimii mele.

Ieromonah Savatie Baştovoi

Saint-Exupery - Micul Print

Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry (n. 29 iunie 1900, Lyon - d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane) a fost romancier, eseist și reporter francez, aviator căzut pe frontul antifascist. S-a făcut cunoscut unui cerc larg de cititori în special datorită povestirii "Le Petit Prince" ("Micul Prinț", 1943), una din cele mai răspândite cărți din lume, tradusă în circa 110 limbi.


Micul Print

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Antoine de Saint-Exupery


Dedicaţie

Lui Leon Werth
Îmi cer scuze copiilor că dedic această carte unui om mare. Am o scuză serioasă: acest om mare este cel mai bun prieten din lume pe care îl am. Mai am o scuză: această persoană poate înţelege orice, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi o a treia scuză: acest om mare locuieşte în Franţa, unde suferă de foame şi frig. El are nevoie să fie consolat. Dacă toate aceste scuze nu sunt de ajuns, aş vrea să fac dedicaţia copilului care a fost odinioară cel care este omul mare de acum. Toţi oamenii mari au fost mai întîi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai amintesc). Corectez deci dedicaţia mea:
Lui Leon Werth, băieţelul de odinioară



Capitolul I


Pe cînd aveam şase ani am văzut odată o imagine nemaipomenită, într-o carte despre pădurile virgine şi care se numea “Întîmplări trăite”. Imaginea reprezenta un şarpe boa care înghiţea o fiară. Iată copia desenului:



În carte se spunea: “Şerpii boa îşi înghit prada întreagă, fără să o mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm timp de şase luni cît durează digestia.”
M-am gîndit mult atunci la aventurile junglei şi, la rîndul meu, am reuşit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen, care arăta cam aşa:

Am arătat capodopera mea oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu îi înfricoşa.
Ei mi-au răspuns: “De ce te-ar înfricoşa o pălărie?”
Desenul meu nu reprezenta o pălărie. El reprezenta un şarpe boa care digeră un elefant. Am desenat atunci interiorul şarpelui boa, aşa încît oamenii mari să poată înţelege. Ei au nevoie totdeauna de explicaţii. Desenul meu numărul doi era cam aşa:

Oamenii mari m-au sfătuit să las la o parte desenele cu şerpi boa închişi sau deschişi şi să mă ocup mai degrabă de geografie, istorie, aritmetică şi gramatică. În felul acesta am abandonat, la vîrsta de şase ani, o carieră nemaipomenită în pictură. Fusesem descurajat de insuccesul primelor mele două desene. Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic singuri şi este obositor pentru copii să le tot explice.
A trebuit deci să îmi aleg o altă meserie şi am învăţat să pilotez avioanele. Am zburat cam prin toată lumea. Iar geografia, e adevărat, mi-a fost de mare folos. Ştiam să recunosc şi să deosebesc, de la prima vedere, China de Arizona. O astfel de abilitate e folositoare dacă te rătăceşti noaptea.
Cînd întîlneam pe cineva care îmi părea ceva mai lucid, îi arătam desenul meu numărul unu; făceam un experiment, vrînd să ştiu dacă într-adevăr înţelegea lucrurile. Dar întotdeauna omul mare îmi răspundea: “E o pălărie”. Atunci nu îi mai vorbeam nici de şerpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele. Mă puneam la mintea lui. Îi vorbeam de bridge, de golf, de politică şi de modă. Iar omul mare era foarte mulţumit pentru că făcuse cunoştinţă cu cineva atît de interesant.


Capitolul II



Am trăit astfel singur, fără nimeni cu care să vorbesc cu adevărat, pînă ce am avut o pană în deşertul Sahara, acum şase ani. Ceva se stricase la motorul meu. Şi cum nu aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam să încerc să fac de unul singur o reparaţie dificilă. Pentru mine era o chestiune de viaţă sau de moarte. Apă de băut abia de-aveam pentru opt zile.
Am adormit deci în prima seară, pe nisip, la mii de kilometri de orice pămînt locuit. Eram mai izolat decît un naufragiat pe o scîndură în mijlocul oceanului. Vă imaginaţi atunci ce surpriză am avut cînd, în zorii zilei, m-a trezit o voce simpatică. Auzii:
- Te rog … desenează-mi o oaie!
- Poftim ???
- Desenează-mi o oaie…
Am sărit în picioare ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit bine şi am văzut un omuleţ extraordinar care mă privea cu foarte multă seriozitate. Iată cel mai bun portret pe care am reuşit să i-l fac mai tîrziu. Dar desenul meu este, desigur, cu mult mai puţin fermecător decît modelul. Dar nu e vina mea. Fusesem descurajat în cariera mea de pictor de către oamenii mari, la vîrsta de şase ani, şi nu învăţasem să mai desenez nimic altceva afară de şerpi boa închişi şi deschişi.

Am privit această apariţie cu ochii mari de mirare. Nu uitaţi că mă găseam la mii de kilometri de orice regiune locuită. Or micuţul meu nu îmi părea nici rătăcit, nici mort de oboseală ori de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nimic în înfăţişarea sa nu sugera un copil pierdut în mijlocul deşertului, la mii de kilometri de orice regiune locuită. Cînd am reuşit în sfîrşit să vorbesc, i-am spus:
- Dar ce faci tu aici?
Şi el îmi repetă atunci, cu voce blîndă, ca pe un lucru foarte serios:
- Te rog… desenează-mi un miel...
Cînd misterul este prea impresionant, te laşi copleşit şi faci ceea ce ţi se spune. Pe cît de absurd îmi părea, la mii de kilometri depărtare de orice ţinut locuit şi în pericol de moarte, mi-am scos din buzunar o foaie de hîrtie şi un pix. Dar mi-am amintit atunci că studiasem mai ales geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi îi spusei omuleţului - cu un pic de amărăciune - că nu ştiam să desenez. El îmi răspunse:
- Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum nu desenasem niciodată o oaie, am refăcut unul din cele două desene pe care le ştiam. Cel cu şarpele boa inchis. Am fost stupefiat să-l aud pe omuleţ răspunzîndu-mi:
- Nu! Nu! Nu vreau un elefant într-un boa. Un şarpe boa este foarte periculos, iar un elefant este prea mare şi încurcă. La mine este foarte puţin loc. Am nevoie de o oaie. Desenează-mi o oaie.
Atunci am desenat:

El privi atent, apoi spuse:
- Nu! Asta este deja foarte bolnavă. Fă alta.
Am desenat din nou:

Prietenul meu surîse cu amabilitate:
- Vezi bine… asta nu e oaie, e un berbec. Are coarne...
Am refăcut încă o dată desenul meu:

- Asta e prea bătrînă. Eu vreau o oaie care să trăiască mult timp.
Atunci, fără să mai am prea multă răbdare, pentru că mă grăbeam să încep demontarea motorului meu, am schiţat desenul de mai jos şi am spus, puţin nervos:
- Asta e cuşca, iar oaia pe care o vrei tu este înăuntru.

Am fost foarte surprins cînd am văzut luminîndu-se faţa omuleţului care mă judecase pînă atunci:
- E exact ce vroiam! Crezi că îi trebuie multă iarbă acestei oi?
- De ce?
- Pentru că la mine e mic de tot…
- Va fi de ajuns, sigur. Ţi-am dat o oaie mică.
Îşi aplecă spre desen capul şi zise:
- Nu chiar aşa mică… Uite! A adormit…
Şi astfel am făcut cunoştinţă cu micul prinţ.



Capitolul III



Îmi trebui mult timp ca să înţeleg de unde venea. Micul prinţ îmi punea multe întrebări, dar nu părea niciodată să le înţeleagă pe ale mele. Totul mi s-a lămurit mai degrabă prin cuvintele rostite de el întîmplator. Bunăoară, cînd a zărit pentru prima oară avionul meu (nu îl voi desena aici, e un desen mult prea complicat pentru mine), m-a întrebat:
- Ce este lucrul ăla?
- Nu e un simplu lucru. Zboară. E un avion. E avionul meu.
Şi eram mîndru că îi spusesem că eu zburam. Atunci strigă:
- Cum? Ai căzut din cer!?
- Da, am spus eu cu falsă modestie.
- Aha! E comic...
Şi micul prinţ avu o adevărată izbucnire de rîs care mă irită mult. Eu vreau să mi se ia în serios lucrurile nefericite care mi se întîmplă. Apoi adăugă:
- Deci şi tu vii din cer! De pe ce planetă eşti tu?
Am întrevăzut din întrebarea lui, ca într-o sclipire, ceva din misterul prezenţei lui şi l-am întrebat deodată:
- Deci tu vii de pe altă planetă?
Dar el nu îmi răspunse. Dădu încet din cap privindu-mi avionul:
- E adevărat că tu nu poţi veni de prea departe, de acolo de sus…
Şi se cufundă într-o stare de reverie care dură mult timp. Apoi, scoţînd oaia mea din buzunar, o contemplă ca pe o comoară, îndelung.
Vă imaginaţi cît de intrigat am putut fi de această semiconfidenţă a sa despre “celelalte planete”. Mă străduii deci să aflu ceva mai mult:
- De unde vii tu, omuleţul meu drag? Unde este “la tine”? Unde vrei să duci oaia mea?
Îmi răspunse după o linişte gînditoare:
- Ce e bun cu cuşca pe care mi-ai dat-o e că poate servi drept adăpost oii noaptea.
- Bineînţeles. Şi dacă eşti drăguţ, îţi voi mai da şi o coardă să o prinzi ziua. Şi un ţăruş de care să o legi.
Propunerea păru să îl surprindă foarte tare pe micul prinţ:
- Să o leg? Ce idee caraghioasă!
- Dar dacă nu o legi, va pleca încotro va vedea cu ochii şi se va pierde…
Şi prietenul meu avu aici o nouă izbucnire de rîs:
- Dar unde vrei să meargă?
- Nu conteaza unde. Drept înainte...
Atunci micul prinţ remarcă foarte serios:
- Nu-i nimic, e atît de mic la mine!
Şi cu un pic de melancolie, poate, adăugă:
- Drept înainte nu poate ajunge prea departe..



Capitolul IV



Aflasem astfel un al doilea lucru foarte important: că planeta sa era de-abia cu puţin mai mare decît o casă!
Asta nu mă putea uimi prea tare. Ştiam prea bine că în afară de marile planete ca Pamîntul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li se dăduseră nume, există sute de alte planete care sunt uneori atît de mici că e o mare problemă să le vezi cu telescopul. Cînd un astronom descoperă o astfel de planetă, îi dă un nume care nu înseamnă prea mult. Îi spune bunăoară: “asteroidul 3251”.
Am motive serioase să cred că planeta de pe care venea micul prinţ este asteroidul B 612.

Acest asteroid nu a fost văzut decît in 1909, cu telescopul, de către un astronom turc.

El a făcut atunci o mare demonstraţie a descoperirii sale la un Congres Internaţional de Astronomie.
Dar nimeni nu l-a crezut din cauza costumului său. Aşa sunt oamenii mari.

Din fericire pentru reputaţia asteroidului B 612, un dictator turc impuse poporului său, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să se îmbrace în stilul european. Astronomul refăcu demonstraţia sa în 1920, îmbrăcat europeneşte, foarte elegant. Şi de data aceasta toată lumea fu de acord cu el.

Dacă v-am povestit aceste detalii despre asteroidul B 612 şi dacă v-am spus numărul lui, am făcut-o pentru oamenii mari. Oamenilor mari le plac numerele. Cînd le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: “Cîţi ani are? Cîţi fraţi are? Cît cîntăreşte? Cît cîştigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut. Dacă le spuneţi oamenilor mari: “Am văzut o casă frumoasă din cărămidă roşie, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…”, ei nu vor reuşi să îşi imagineze acea casă. Trebuie să le spui: “Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. Atunci vor sări in sus: “Ce drăguţă!”
Tot aşa, dacă le veţi spune: “Dovada că micul prinţ a existat este că el era fermecător şi că el vroia o oaie. Cînd vrei o oaie, asta e o dovadă că exişti.”, vor ridica din umeri, luîndu-vă drept copii! Dar dacă le spuneţi: “Planeta de unde venea este asteroidul B 612”, atunci vor fi convinşi şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. Copiii trebuie să fie totdeauna indulgenţi cu oamenii mari.
Dar, desigur, nouă, celor care înţelegem viaţa, puţin ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut să încep povestirea asta ca într-un basm cu zîne. Mi-ar fi plăcut să o încep aşa:
“A fost odată un mic prinţ care locuia pe o planetă cu puţin mai mare decît el şi care avea nevoie de un prieten…” Pentru cei ce înţeleg viaţa, ar fi sunat mult mai firesc.
Căci vreau să se ştie că nu mi-ar plăcea să-mi fie citită cartea într-un mod uşuratic. Sufăr cînd povestesc amintirile acestea. Sunt deja şase ani de cînd micul prinţ a plecat cu oaia lui. Dacă îl descriu aici, este ca să nu îl uităm. E trist să uiţi un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten. Aş putea deveni ca oamenii mari care nu se mai interesează decît de numere. Tocmai pentru a împiedica asta, am cumpărat culori şi creioane colorate. E greu să te apuci din nou de desen, la vîrsta mea, dupa ce nu ai desenat nimic altceva decît un şarpe boa închis şi unul deschis, la vîrsta de şase ani! Voi încerca, desigur, să fac portrete pe cît mai autentice. Dar nu reuşesc mereu. Un desen e bun, altul mai puţin. Mă mai înşel un pic asupra înălţimii. Aici micul prinţ e prea înalt. Dincolo e prea scund. Mai ezit şi cînd e vorba de culoarea hainelor sale. Mă străduiesc şi eu cum pot. Mă mai înşel şi asupra altor detalii, mai importante. Dar asta este, va trebui să mă iertaţi. Prietenul meu nu îmi dădea niciodată explicaţii. El mă credea probabil la fel ca el. Dar eu, din nefericire, nu ştiu să văd oile aflate în cuşcă. Poate sunt un pic precum oamenii mari. Cred că am îmbătrînit.



Capitolul V



În fiecare zi mai aflam cîte ceva despre planetă, despre plecare, despre călătorie. Totul venea încetul cu încetul, din vorbă în vorbă. În felul ăsta am aflat, în a treia zi, despre drama baobabilor.
Şi de data aceasta am aflat tot datorită oii, căci brusc, micul prinţ, cuprins de o serioasă îndoială, mă întrebă:
- E foarte adevărat, nu-i aşa, ca oile mănîncă arbuştii?
- Da. E adevărat.
- Ah! Sunt mulţumit.

Eu nu am înţeles de ce era aşa important ca oile sa mănînce arbuştii. Dar micul prinţ adăugă:
- Prin urmare ele mănîncă şi baobabii? I-am atras atenţia micului prinţ că baobabii nu sunt arbuşti, ci copaci mari cît o biserică şi chiar dacă ar fi adus cu sine o armată de elefanţi, tot nu reuşea să vină de hac nici măcar unui singur baobab.
Ideea armatei de elefanţi îl făcu pe micul prinţ să rîdă:
- Ar trebui puşi unii peste alţii…
Dar el remarcă isteţ:
- Baobabii, înainte de a creşte, încep prin a fi mici.
- Exact! Dar de ce vrei tu ca oile tale să mănînce arbuştii de baobab?
El îmi răspunse: „Ei, cum de ce ?” ca şi cum era vorba aici de un lucru evident. A trebuit ca inteligenţa mea să facă un mare efort pentru a înţelege singur despre ce era vorba.
De bună seamă, pe planeta micului prinţ, se aflau, ca pe toate planetele, plante folositoare şi plante dăunătoare. Prin urmare, seminţe bune, ale plantelor folositoare, şi seminţe rele, ale plantelor dăunătoare. Dar seminţele sunt invizibile. Ele dorm în tăcerea pămîntului, pînă ce acesta trezeşte prin magia sa pe una dintre ele. Atunci aceasta se întinde şi îşi împinge mai întîi timid către soare o tulpiniţă subţire şi plăpîndă; dacă este o ridiche ori un trandafir, poate fi lăsată să crească după cum doreşte. Dacă e vorba însă de o plantă dăunătoare, aceasta trebuie smulsă imediat ce a fost recunoscută. Ori erau seminţe teribile pe planeta micului prinţ…erau seminţele de baobab. Solul planetei era infestat cu ele. Iar un baobab care a fost lăsat să crească prea mult nu mai poate fi îndepărtat. El este o pacoste pentru toată planeta. O perforează cu rădăcinile sale. Iar dacă planeta este prea mică şi baobabii prea numeroşi, în cele din urmă planeta explodează.
„Este o chestiune de disciplină, îmi spunea mai tîrziu micul prinţ. Cînd îmi terminam toaleta de dimineaţă, trebuia sa fac cu foarte mare grijă toaleta planetei. Trebuia să îmi impun în mod regulat să smulg baobabii imediat ce se puteau deosebi de arbuştii de trandafir, cu care se aseamănă mult cînd sunt foarte mici. Este o muncă foarte plictisitoare dar foarte uşoară.”

Şi într-o zi mă sfătui să mă străduiesc să fac un desen frumos, să le intre bine în cap copiilor de pe pămînt. “Dacă ei călătoresc într-o zi, îmi spuse el, s-ar putea să le fie de folos. Uneori poţi lăsa ceva ce ai de făcut pe mai tîrziu fără să se întîmple nimic. Dar cînd este vorba de baobabi, asta e întotdeauna o catastrofă. Am cunoscut o planetă locuită de un leneş. Neglijase trei arbuşti…”
Şi, după indicaţiile micului prinţ, am desenat acea planetă. Nu îmi place deloc să iau tonul unui moralist. Dar pericolul baobabilor e atît de puţin cunoscut şi riscurile celui care s-ar rătăci pe un asteroid sunt atît de considerabile încît, pentru o singură dată, renunţ la rezervele mele şi atrag atenţia: „Copii! Aveţi grijă cu baobabii!”O fac pentru a-mi avertiza prietenii de pericolul de lîngă ei, dar de care nu ştiu, aşa cum nu am ştiut nici eu, cel care m-am străduit atît să fac desenul acesta. Dar efortul a meritat. Vă veţi intreba poate: de ce nu mai există în cartea aceasta şi alte desene la fel de impunătoare ca cel cu baobabii? Răspunsul este foarte simplu: am încercat, dar nu am mai reuşit. Cînd am desenat baobabii am fost animat de sentimentul urgenţei.



Capitolul VI



Ah, micule prinţ, am înţeles astfel puţin cîte puţin viaţa ta melancolică. Mult timp tu nu avuseseşi ca distracţie decît farmecul apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în a patra zi, dimineaţa, cînd tu mi-ai spus:
- Îmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de soare…
- Dar trebuie să aşteptăm…
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
Tu ai avut mai întîi o înfăţişare foarte surprinsă, apoi ai rîs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mă cred întotdeauna la mine!
Într-adevăr. Cînd este miezul zilei în Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu cîţiva paşi. Şi tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată cînd doreai…
- Într-o zi, am văzut apusul de soare de patruzeci şi trei de ori!
Şi puţin mai tîrziu ai adăugat:
- Ştii… cînd eşti aşa trist îţi place să te uiţi la apusurile de soare…
- Deci tu erai chiar aşa de trist în ziua cu cele patruzeci şi trei de apusuri de soare? Dar micul prinţ nu răspunse.



Capitolul VII



În a cincea zi, tot datorită oii, am aflat încă un secret din viaţa micului prinţ. El mă întrebă brusc, fără nici un preambul, ca şi cum se gîndise îndelung la asta:
- O oaie, dacă mănîncă arbuştii, mănîncă şi florile?
- O oaie mănîncă tot ce întîlneşte în cale.
- Chiar şi florile care au spini?
- Da. Chiar şi florile care au spini.
- Atunci la ce servesc spinii?
Nu ştiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deşurubez un şurub strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă făcea să mă tem de ce era mai rău.
- La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
- Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
- Oh!
Dar după un moment de linişte el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce:
- Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…
N-am răspuns nimic. În momentul acela îmi ziceam: „Dacă şurubul ăsta mai rezistă mult, o să îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocan”. Micul prinţ îmi deranjă din nou gîndurile:
- Deci tu crezi că florile…
- Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare. Eu mă ocup cu lucruri serioase aici! El mă privi stupefiat:
- Lucruri serioase!
El mă vedea cu ciocanul în mînă şi cu degetele negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea foarte urît.
- Tu vorbeşti ca oamenii mari!
Asta mă făcu să mă simt un pic ruşinat. Iar el, nemilos, adăugă:
- Tu confunzi totul… tu amesteci totul!
Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde:
- Cunosc o planetă unde este un domn roşu la faţă. El nu a mirosit niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Şi toată ziua repetă ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!” şi asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă!
- O ce?
- O ciupercă!
Micul prinţ era de acum palid de mînie.
- De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile? Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roşu? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?

El roşi, apoi continuă:
- Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva...” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea. Eu îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de şurubul meu, nici de sete, nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinţ care trebuia consolat! L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol.... Îi voi desena o botniţă oii tale... Voi desena o armură pentru floarea ta... Voi…” Nu ştiam ce să mai zic. Mă simţeam foarte neîndemînatic. Nu ştiam cum să ajung la inima lui, cum să îl mîngîi... E atît de misterios tărîmul lacrimilor...



Capitolul VIII



Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rînd de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curînd să crească şi începu să pregătească o floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea. Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una cîte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.

Şi tocmai ea, care muncise cu atîta precizie, zise căscînd:
- Ah! De-abia mă scol… Pardon… Sunt încă răvăşită…
Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpîni admiraţia:
- Ce frumoasă eşti!
- Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea… Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele…
Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atît de emoţionantă!
- Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea bunătatea să vă gîndiţi la mine…
Şi micul prinţ, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.

Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:
- Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!

- Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu mănîncă plante.
- Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.
- Iartă-mă…
- Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii de aer. Nu aveţi un paravan?

„Oroare de curenţi de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...”
- Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu…

Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămînţă. Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atît de naivă, tuşi de două-trei ori, sperînd să îl pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:
- Cum e cu paravanul ăla?...
- Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!
Atunci ea începu din nou să tuşească pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.
Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanţă şi devenise foarte nefericit.
„Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atît, ar fi trebuit să mă emoţioneze…”
Îmi mai mărturisi:
„Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să ştiu să iubesc.”



Capitolul IX



Cred că a profitat pentru evadarea lui de o migraţie a păsărilor călătoare. În dimineaţa plecării aranjă totul pe planetă. Îşi curăţă cu grijă vulcanii în activitate. El avea doi vulcani în activitate. Erau foarte folositori dimineaţa pentru încălzitul micului dejun. Mai avea şi un vulcan stins. Dar, cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Curăţă deci şi vulcanul stins. Dacă sunt bine curăţati, activitatea vulcanilor este moderată, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile de şemineu. Evident, pe pămîntul nostru suntem prea mici pentru a ne curăţa vulcanii. Din cauza asta ne fac atîtea probleme.
De asemenea, micul prinţ smulse, cu un pic de melancolie, ultimii lăstari de baobabi. Credea că nu va mai trebui să vină niciodată. Iar toate aceste munci obişnuite i-au părut, în dimineata aceea, extrem de plăcute. Şi cînd udă pentru ultima oară floarea şi se pregăti să o pună la adăpost sub globul ei, era cît pe-aci să plîngă.

- Adio, îi spuse el florii.
Dar ea nu îi răspunse.
- Adio, repetă el.
Floarea tuşi. Dar nu din cauza vreunei răceli.
- Am fost prostuţă, îi spuse în cele din urmă. Îţi cer iertare. Să fii fericit.
El se miră de absenţa reproşurilor. Stătea cu globul în mînă, surprins. Nu înţelegea acest calm al florii.
- Da, te iubesc, îi spuse floarea. Nu ai ştiut nimic despre asta, din vina mea. Asta nu mai are nici o importanţă. Tu ai fost la fel de prostuţ ca mine. Să fii fericit… Lasă globul ăla în pace. Nu îl mai vreau.
- Dar vîntul...
- Nu sunt chiar aşa răcită... Aerul proaspăt al nopţii îmi va face bine. Sunt o floare.
- Dar animalele…
- Trebuie să suport două sau trei omizi dacă vreau să cunosc şi fluturii. S-ar părea că e foarte frumos. Dacă nu, cine mă va vizita? Tu vei fi departe. Cît despre animalele mari, nu mi-e teamă de nimic. Am ghearele mele.
Şi îmi arătă plină de naivitate cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
- N-o mai amîna atîta, este agasant. Ai hotărît să pleci. Du-te!
Ea nu vroia să o vadă plîngînd. Era o floare atît de orgolioasă...




Capitolul X



El se găsea în regiunea asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Îi vizita atît pentru a avea o ocupaţie, cît şi pentru a se instrui.
Primul era locuit de un rege. Regele şedea, îmbrăcat în purpură şi hermină, pe un tron foarte simplu, dar maiestuos totodată.

- Ah, iată un supus, strigă regele cînd îl zări pe micul prinţ.
Şi micul prinţ se întrebă:
- Cum m-o fi cunoscînd dacă nu m-a văzut niciodată?
El nu ştia că, pentru regi, lumea e foarte simplificată. Toţi oamenii sunt supuşi. - Apropie-te să te văd mai bine, îi spuse regele, care era foarte mîndru că este rege pentru cineva.
Micul prinţ căută din ochi un loc unde să se aşeze, dar planeta era toată acoperită de magnifica mantie de hermină. Rămase deci în picioare şi, pentru că era obosit, căscă.
- Este contrar protocolului să caşti în prezenţa unui rege, îi zise monarhul. Îţi interzic.
- Nu pot să mă împiedic, răspunse micul prinţ, cam zăpăcit. Am făcut o călătorie lungă şi nu am dormit…
- Atunci, îi spuse regele, îţi ordon să caşti. Nu am văzut pe nimeni căscînd de ani de zile. A căsca e pentru mine o curiozitate. Haide! Mai cască! Este un ordin.
- Mă intimidez… nu mai pot... zise micul prinţ roşind tot.
- Hmm! Hmm! răspunse regele. Atunci... îţi ordon atît să caşti cît şi să...
Mai bălmăji un pic ceva şi păru lovit în orgoliul său.
Căci regele ţinea în mod special ca autoritatea lui să fie respectată. Nu tolera neascultarea. Era un monarh absolut. Dar, fiindcă era bun, dădea ordine rezonabile.
“Dacă aş ordona unui general să se schimbe într-o pasăre de mare, spunea el adesea, şi generalul nu m-ar asculta, nu ar fi vina generalului. Ar fi vina mea”.
- Pot să mă aşez? se interesă cu timiditate micul prinţ.
- Îţi ordon să te aşezi, îi răspunse regele, care strînse maiestuos ceva din mantia sa de hermină.
Dar micul prinţ era cu totul uimit. Planeta era minusculă. Peste ce putea regele să domnească?
- Sire, îi spuse… mă scuzaţi că vă întreb…
- Îţi ordon să mă întrebi, se grăbi regele să spună.
- Sire…peste ce domniţi dumneavoastră?
- Peste tot, răspunse regele, cu o mare simplitate.
- Peste tot?
Cu un gest discret, regele arătă planeta sa, celelalte planete şi stelele.
- Chiar aşa, peste tot? făcu micul prinţ.
- Chiar aşa…răspunse regele.
Căci nu numai că era un monarh absolut, dar era şi un monarh universal.
- Şi stelele vă ascultă?
- Bineînţeles, îi spuse regele. Ele mă ascultă. Nu tolerez indisciplina.
O asemenea putere atrase entuziasmul micului prinţ. Dacă ar fi avut-o el, ar fi putut asista nu la patruzeci şi patru, ci la şaizeci şi două sau chiar o sută sau chiar două sute de apusuri de soare în aceeaşi zi, fără să îşi tragă scaunul! Şi cum se simţea un pic trist amintindu-şi de planeta sa abandonată, îşi permise să solicite un favor regelui:
- Aş vrea să văd un apus de soare… Faceţi-mi plăcerea… Ordonaţi soarelui să apună…
- Dacă aş ordona unui general să zboare din floare în floare precum un fluture sau să scrie o tragedie sau să se schimbe în pasăre marină şi generalul nu ar executa ordinul primit, cine, dintre noi doi, ar fi de vină?
- Dumneavoastră aţi fi, zise micul prinţ hotărît.
- Exact. Trebuie să ceri de la fiecare ceea ce poate da, reluă regele. Autoritatea se bazează în primul rînd pe raţiune. Dacă ordoni poporului tău să meargă să se arunce în mare, va face revoluţie. Eu am dreptul să cer ascultare pentru că ordinele mele sunt rezonabile.
- Cum rămîne cu apusul meu de soare? întrebă micul prinţ care nu uita niciodată o întrebare, o dată ce o pusese.
- Vei avea apusul tău de soare. Îl voi cere. Dar aş aştepta, bazîndu-mă pe experienţa mea de guvernare, condiţiile favorabile.
- Cînd va fi asta? se informă micul prinţ.
- Hmm! Hmm! îi răspunse regele, care consultă mai întîi un calendar gros, hmm! hmm! asta va fi … va fi …către ora şapte şi un sfert! Şi vei vedea cît de bine sunt ascultat.
Micul prinţ căscă. El regreta apusul său de soare ratat. Şi apoi se plictisea deja puţin.
- Nu mai am nimic de făcut aici, îi spuse el regelui. Voi pleca!
- Nu pleca, răspunse regele care era atît de mîndru să aibă un supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ministru al cui?
- Al... al justiţiei!
- Dar nu e nimeni de judecat!
- N-aş spune, îi zise regele. Nu am făcut încă turul regatului meu. Sunt foarte bătrîn, nu am loc pentru limuzină şi mă oboseşte să merg.
- Oh! Dar eu am văzut deja, spuse micul prinţ, care se aplecă să arunce o privire şi pe partea cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni…
- Atunci te vei judeca pe tine însuţi, îi răspunse regele. Asta e cel mai dificil. Este mult mai dificil să te judeci pe tine însuţi decît să judeci pe altul. Dacă reuşeşti să te judeci bine, înseamnă că eşti cu adevărat înţelept.
- Eu, spuse micul prinţ, pot să mă judec pe mine însumi oriunde. Nu am nevoie să locuiesc aici.
- Hmm! Hmm! zise regele, cred că pe planeta mea e pe undeva un bătrîn şobolan. Îl aud noaptea. Vei putea să judeci acest bătrîn şobolan. Îl vei condamna la moarte din timp în timp. Astfel, viaţa lui va depinde de justiţia ta. Dar tu îl vei graţia de fiecare dată pentru a-l păstra. Nu e decît unul.
- Mie, răspunse micul prinţ, nu îmi place să condamn la moarte şi cred că o să plec.
- Nu, zise regele.
Dar micul prinţ, terminîndu-şi pregătirile, nu vru să îl intristeze pe bătrînul monarh:
- Dacă maiestatea dumneavoastră ar dori să fie foarte bine ascultată, ar putea să îmi dea un ordin rezonabil. Ar putea să îmi ordone, spre exemplu, să plec într-un minut. Mi se pare că sunt favorabile condiţiile…
Regele nerăspunzînd nimic, micul prinţ ezită mai întîi, apoi, cu un suspin, plecă.
- Te fac ambasadorul meu, se grăbi să strige regele.
Avea un aer foarte autoritar.
Oamenii mari sunt foarte ciudaţi, îşi zise micul prinţ în sine, pe timpul călătoriei sale.



Capitolul XI



A doua planetă era locuită de un vanitos.

- Ah! Ah! Iată vizita unui admirator! strigă de departe vanitosul imediat ce îl zări pe micul prinţ.
Căci, pentru vanitoşi, ceilalţi oameni sunt admiratori.
- Bună ziua, spuse micul prinţ. Aveţi o pălărie caraghioasă.
- E pentru salutat, îi răspunse vanitosul. Pentru salutat cînd sunt aclamat. Din nefericire nu trece nimeni niciodată pe aici.
- Da? zise micul prinţ care nu înţelesese.
- Loveşte-ţi mîinile una de alta, îl sfătui atunci vanitosul.
Micul prinţ îşi lovi mîinile una de alta. Vanitosul salută modest ridicîndu-şi pălăria.
- Asta e mai amuzant decît vizita regelui, îşi spuse în sine micul prinţ. Şi reîncepu să îşi lovească mîinile una de alta. Vanitosul reîncepu să salute ridicîndu-şi pălăria.
După cinci minute de repetat, monotonia jocului îl plictisi pe micul prinţ:
- Şi pentru ca pălăria să cadă, întrebă el, ce trebuie făcut?
Dar vanitosul nu îl auzi. Vanitoşii nu aud niciodată decît laudele.
- Mă admiri într-adevăr mult? îl întrebă el pe micul prinţ.
- Ce înseamnă a admira?
- A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.
- Dar tu eşti singur pe planeta ta!
- Fă-mi această plăcere. Admiră-mă oricum!
- Te admir, spuse micul prinţ, ridicînd un pic din umeri, dar de ce te-ar putea interesa asta?
Şi micul prinţ plecă.
Oamenii mari sunt cu siguranţă foarte ciudaţi, îşi zise în sinea lui micul prinţ, în timpul călătoriei.



Capitolul XII



Planeta următoare era locuită de un beţiv. Această vizită fu foarte scurtă, dar ea îl cufundă pe micul prinţ într-o melancolie profundă:

- Ce faci tu aici? îi spuse beţivului, pe care îl găsi aşezat în linişte în faţa unei grămezi de sticle goale şi a uneia de sticle pline.
- Beau, răspunse beţivul, cu un aer lugubru.
- De ce bei tu? îl întrebă micul prinţ.
- Ca să uit, răspunse beţivul.
- Ca să uiţi ce? se interesă micul prinţ care deja îl compătimea.
- Ca să uit că mi-e ruşine, mărturisi beţivul plecînd capul.
- Ruşine de ce? întrebă micul prinţ care dorea să îl ajute.
- Ruşine că beau! termină beţivul care se închise definitiv în tăcere.
Şi micul prinţ plecă, perplex.



Capitolul XIII



A patra planetă era cea a omului de afaceri. Acest bărbat era atît de ocupat încît nici măcar nu ridică, la sosirea micului prinţ, capul.

- Bună ziua, îi spuse acesta. Vi s-a stins ţigara.
- Trei şi cu doi fac cinci. Cinci şi cu şapte doisprezece. Doisprezece şi cu trei cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu şapte douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase douăzeci şi opt. Nu e timp să o aprind din nou. Douăzeci şi şase şi cu cinci treizeci şi unu. Uf! Asta face deci cinci sute de milioane şase sute douăzeci şi două de mii şapte sute treizeci şi unu.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Poftim? Mai eşti aici? Cinci sute de milioane de… nu mai ştiu… Am atît de lucru! Eu sunt serios, eu nu mă amuz cu baliverne! Doi şi cu cinci fac şapte...
- Cinci milioane de ce, repetă micul prinţ care niciodată în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, o dată ce o pusese.
Omul de afaceri ridică capul:
- De cincizeci şi patru de ani de cînd locuiesc pe planeta asta, nu am fost deranjat decît de trei ori. Prima dată a fost acum douăzeci şi doi de ani, de către o rădaşcă care picase dumnezeu ştie de unde. Răspîndea un zgomot greu de suportat şi am făcut patru greşeli într-o singură adunare. A doua oară a fost acum unsprezece ani, cînd am avut o criză de reumatism. Eu sunt un om serios. A treia oara... iată! Spuneam deci cinci sute de milioane…
- Milioane de ce?
Omul de afaceri înţelese că nu va avea pace pînă ce nu va răspunde:
- Milioane din aceste lucruri mici care se văd uneori pe cer.
- Muşte?
- Nu, mici lucruri care strălucesc.
- Albine?
- Nu, nu. Acele mici lucruri strălucitoare, aurii care îi fac să viseze pe leneşi. Dar eu sunt serios! Eu nu am timp să cad în visare.
- Ah! Stelele?
- Da, asta e. Stelele.
- Şi ce faci tu cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute de milioane şase sute douăzeci şi două mii şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, eu sunt precis.
- Ce faci tu cu aceste stele?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le am
- Tu ai stelele?
- Da.
- Dar am vazut deja un rege care…
- Regii nu posedă. Ei “domnesc peste”. E complet diferit.
- Şi la ce îţi foloseste să posezi stelele?
- Ca să fiu bogat.
- Şi la ce îţi serveşte să fii bogat?
- Să cumpăr alte stele, dacă cineva mai găseşte altele.
Acesta, îşi zise în sinea lui micul prinţ, gîndeşte un pic ca beţivul meu.
Totuşi mai puse cîteva întrebări:
- Cum se pot poseda stelele?
- Ale cui sunt ele? ripostă, nemulţumit, omul de afaceri.
- Nu ştiu. Ale nimănui.
- Atunci sunt ale mele, pentru că eu m-am gîndit primul.
- Asta e de ajuns?
- Bineînţeles. Cînd găseşti un diamant care nu e al nimănui, atunci e al tău. Cînd găseşti o insulă care nu e a nimănui, este a ta. Cînd ai primul o idee, o brevetezi: e a ta. Iar eu posed stelele pentru că nimeni înaintea mea nu s-a gîndit să le posede.
- Asta e adevărat, spuse micul prinţ. Şi ce faci tu?
- Le administrez. Le număr şi le răsnumăr, spuse omul de afaceri. E dificil. Dar eu sunt un om serios!
Micul prinţ nu era încă satisfăcut.
- Eu, dacă am un fular, pot să îl iau şi să îl pun în jurul gîtului meu. Eu, dacă am o floare, o pot culege şi o pot lua. Dar tu nu poţi culege stelele!
- Nu, dar le pot depune la bancă.
- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că scriu pe o bucată mică de hîrtie numărul stelelor mele. Şi apoi încui cu cheia într-un sertar acea hîrtie.
- Asta e tot?
- E de ajuns!
E amuzant, se gîndi micul prinţ. Este destul de poetic. Dar nu este prea serios.
Micul prinţ avea despre lucrurile serioase păreri complet diferite de cele ale oamenilor mari.
- Eu, mai spuse el, am o floare pe care o ud în fiecare zi. Am trei vulcani pe care îi curăţ în fiecare săptămînă. Căci îl curăţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanilor mei şi florii mele le este de folos că eu le am. Dar tu nu eşti util stelelor...
Omul de afaceri deschise gura, dar nu găsi nimic de răspuns, iar micul prinţ plecă.
Oamenii mari sunt cu siguranţă cu totul speciali, îşi spuse în sinea lui pe timpul călătoriei.



Capitolul XIV



A cincea planetă era foarte curioasă. Era cea mai mică din toate. Acolo era loc numai pentru un felinar şi o persoană care îl aprindea. Micul prinţ nu reuşea să îşi explice la ce putea servi, undeva în cer, pe o planetă fără o casă, nepopulată, un felinar şi un lampagiu. Totuşi îşi spuse sieşi:
"Poate că acest om este absurd. Totuşi este mai puţin absurd decît regele, vanitosul, omul de afaceri ori decît beţivul. Cel puţin munca lui are un sens. Cînd îşi aprinde felinarul, e ca şi cum ar face să se nască o stea în plus ori o floare. Cînd îşi stinge felinarul, floarea ori steaua se culcă. Este o ocupaţie foarte drăguţă. Este cu adevărat utilă pentru că este drăguţă."

După ce ajunse pe planetă, îl salută respectuos pe lampagiu:
- Bună ziua. Pentru ce tocmai ţi-ai stins felinarul?
- Acesta este consemnul, răspunse lampagiul. Bună ziua.
- Care consemn?
- Să îmi sting felinarul. Bună seara.
Şi îl reaprinse.
- Dar de ce îl reaprinzi?
- Ăsta e consemnul, răspunse lampagiul.
- Nu înţeleg, spuse micul prinţ.
- Nu e nimic de înţeles, spuse lampagiul. Consemnul e consemn. Bună ziua.
Şi îşi stinse felinarul.
Apoi îşi tamponă fruntea cu o batistă în carouri roşii.
- Fac o muncă teribilă. Era cumsecade altădată. Stingeam dimineaţa şi aprindeam seara. Aveam restul zilei ca să mă odihnesc şi restul nopţii ca să dorm…
- Şi de atunci s-a schimbat consemnul?
- Consemnul nu s-a schimbat, spuse lampagiul. Asta e drama! Din an în an planeta s-a învîrtit mai repede şi mai repede şi consemnul nu s-a schimbat!
- Şi atunci?
- Atunci, pentru că face un tur pe minut, nu mai am nici o secundă de odihnă. Îl aprind şi îl sting o dată pe minut!
- Asta e chiar drăguţ! La tine zilele durează un minut!
- Nu e deloc drăguţ, zise lampagiul. E deja o lună de cînd vorbim împreună.
- O lună?
- Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Bună seara.
Şi îşi aprinse din nou felinarul.
Micul prinţ îl privi şi îi plăcu acest lampagiu care era atît de fidel consemnului său. Îşi aminti de apusurile de soare pe care mergea să le vadă altădată, trăgîndu-şi scaunul. Vru să îl ajute pe prietenul său:
- Ştii… cunosc un mijloc de a te odihni cînd ai vrea…
- Vreau mereu, zise lampagiul.
Căci poţi fi, în acelaşi timp, fidel şi leneş.
Micul prinţ urmă:
- Planeta ta este atît de mică încît o ocoleşti din trei paşi. Nu ai decît să mergi încetişor pentru a rămîne mereu la soare. Cînd vei vrea să te odihneşti vei merge… şi ziua va dura atît de mult cît vei vrea tu.
- Asta nu mă ajută cu prea mare lucru, spuse lampagiul. Ceea ce imi place mie în viaţă este să dorm.
- N-ai noroc, spuse micul prinţ.
- N-am noroc, răspunse lampagiul. Bună ziua.
Şi îşi stinse felinarul.
"Acela, îşi zise micul prinţ mai tîrziu, pe cînd îşi urma călătoria, ar fi rău privit de toti ceilalţi, de rege, de vanitos, de betiv, de omul de afaceri. Totuşi este singurul care nu îmi pare ridicol. Este, poate, pentru că se ocupă de altceva decît de sine însuşi."
Avu un suspin de regret şi îşi mai zise:
- Acela e singurul pe care mi l-aş fi putut face prieten. Dar planeta sa e într-adevăr prea mică. Nu e loc de doi.
Ceea ce micul prinţ nu îndrăznea să îşi mărturisească era că regreta această planetă binecuvîntată mai ales datorită celor o mie patru sute patruzeci de apusuri de soare în douăzeci si patru de ore!



Capitolul XV



A şasea planetă era o planetă de două ori mai mare. Era locuită de un bătrîn domn care scria cărţi imense.

- Uite! Iată un explorator! strigă el, cînd îl zări pe micul prinţ.
Micul prinţ se aşeză pe masă şi răsuflă un pic. Călătorise deja atîta!
- De unde vii tu? îi spuse bătrînul domn.
- Ce este cartea aceea mare? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?
- Eu sunt geograf, zise bătrînul domn.
- Ce este un geograf?
- Este un savant care ştie unde se găsesc mările, fluviile, oraşele, munţii şi deşerturile.
- E interesant, spuse micul prinţ. În sfîrşit, o meserie adevărată! Şi aruncă o privire în jurul lui pe planeta geografului. Nu văzuse încă o planetă atît de maiestuoasă.
- E foarte frumoasă planeta dumneavoastră. Are oceane?
- Nu pot să ştiu, spuse geograful.
- Ah! (Micul prinţ era decepţionat). Dar munţi?
- Nu pot să ştiu, zise geograful.
- Dar orase şi fluvii şi deşerturi?
- Nu pot să ştiu, spuse geograful.
- Dar sunteţi geograf!
- Aşa e, spuse geograful, dar nu sunt explorator. Îmi lipsesc cu desăvîrşire exploratorii. Nu geograful ţine numărătoarea oraşelor, fluviilor, munţilor, mărilor şi oceanelor. Geograful este prea important pentru a-şi pierde timpul plimbîndu-se. El nu îşi părăseşte biroul. Dar el îi primeşte pe exploratori. Îi interoghează şi notează datele lor. Şi dacă datele unuia dintre ei îi par interesante, geograful face o anchetă asupra moralităţii exploratorului.
- De ce?
- Pentru că un explorator care ar minţi ar conduce la catastrofe în cărţile de geografie. Şi tot aşa un explorator care ar bea prea mult.
- De ce? întrebă micul prinţ.
- Pentru că beţivii văd dublu. Atunci geograful ar nota doi munţi, acolo unde nu este decît unul singur.
- Eu cunosc pe cineva, zise micul prinţ, care ar fi un rău explorator.
- E posibil. Deci, cînd moralitatea exploratorului pare bună, se face o anchetă asupra descoperirii sale.
- Se merge să se vadă la faţa locului?
- Nu. E prea complicat. Dacă e vorba de exemplu de descoperirea unui munte, se cere să se aducă pietre mari.
Deodată geograful se emoţionă.
- Dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Tu îmi vei descrie planeta ta!
Şi geograful, avînd deschis registrul său, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor se notează mai întîi în creion. Pentru a le transcrie în cerneală se aşteaptă ca exploratorul să furnizeze probe.
- Ei? zise geograful.
- Oh! La mine, zise micul prinţ, nu e prea interesant, e foarte mic. Am trei vulcani. Doi vulcani în activitate şi unul stins. Dar nu se ştie niciodată.
- Nu se ştie niciodata.
- Am şi o floare.
- Noi nu notăm florile, zise geograful.
- De ce? Asta nu-i frumos!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce inseamna “efemer”?
- Geografiile, spuse geograful, sunt cele mai preţioase dintre toate cărţile. Ele nu se demodează niciodată. E rar ca un munte să îşi schimbe locul. E foarte rar ca un ocean să se golească de apa sa. Noi scriem lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă ”efemer”?
- Că vulcanii ar fi stinşi sau activi e totuna pentru noi, zise geograful. Ceea ce contează pentru noi e muntele. El nu se schimbă.
- Dar ce înseamnă ”efemer”? repetă micul prinţ, care, în viaţa sa, nu renunţase la o întrebare o dată ce o pusese.
- Asta înseamnă “ceva care e ameninţat de dispariţie apropiată”.
- Floarea mea e ameninţată de dispariţie apropiată?
- Desigur.
Floarea mea este efemeră, îşi zise micul prinţ, şi ea nu are decît patru spini să se apere împotriva lumii! Şi eu am lăsat-o singură la mine!
Acolo avu primul sentiment de regret.
Dar căpătă din nou curaj şi întrebă:
- Ce mă sfătuiţi să vizitez?
- Planeta Pămînt, îi răspunse geograful. Are o bună reputaţie…
Şi micul prinţ plecă, gîndind la floarea sa.



Capitolul XVI



A şaptea planetă fu deci Pămîntul.
Pămîntul nu e o planetă oarecare! Pe ea sunt o sută unsprezece regi (neuitînd, desigur, pe regii negri), şapte mii de geografi, nouă sute de mii de oameni de afaceri, şapte milioane şi jumătate de beţivi, trei sute două milioane de oameni mari.
Pentru a vă da o idee de dimensiunile Pămîntului vă voi spune că înainte de inventarea electricităţii trebuia să se întreţină, pe cele şase continente, o adevarată armată de patru sute şaizeci şi două de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Văzut de puţin mai departe, efectul era splendid. Mişcările acestei armate erau potrivite ca acelea ale unui balet de operă. Întîi era rîndul aprinzătorilor de felinare din Noua Zeelandă şi din Australia. Apoi aceştia, aprinzîndu-şi lampioanele, se duceau să se culce. Apoi intrau la rîndul lor în dans aprinzătorii de felinare din China şi Siberia. Apoi dispăreau şi ei în culise. Venea rîndul celor din Rusia şi din Indii. Apoi cei din Africa şi din Europa. Apoi cei din America de Sud. Apoi cei din America de Nord. Şi niciodată ei nu greşeau ordinea de intrare în scenă. Era grandios.
Doar aprinzătorul unicului felinar de la Polul Nord şi confratele său de la unicul felinar al Polului Sud duceau o viată nonşalantă: ei munceau doar de două ori pe an.



Capitolul XVII



Cînd vrei să fii spiritual, se poate întîmpla să mai şi minţi un pic. Nu am fost foarte cinstit vorbindu-vă de lampagii. Risc să dau o idee falsă despre planeta noastră celor care nu o cunosc. Oamenii ocupă foarte puţin loc pe pămînt. Dacă cele două miliarde de locuitori ai pămîntului ar sta în picioare şi destul de strînşi, ca la un miting, ar încăpea lejer într-o piaţă publică de douăzeci de mile pe douăzeci de mile. S-ar putea strînge întreaga umanitate pe cea mai mică insuliţă din Pacific.
Oamenii mari, bineinteles, nu vă vor crede. Ei îşi imaginează că ocupă mult loc. Ei se văd importanţi precum baobabii. Îi veţi sfătui atunci să facă un calcul. Ei adoră cifrele: asta le va place. Dar voi nu vă pierdeţi timpul cu asta. E inutil. Aveţi incredere în mine.


Micul prinţ, o dată ajuns pe pămînt, fu foarte surprins să nu vadă pe nimeni. Deja îi era teamă să nu fi greşit planeta, cînd un inel de culoarea lunii se mişcă în nisip.
- Noapte bună, zise la întîmplare micul prinţ.
- Noapte bună, răspunse şarpele.
- Pe ce planetă am căzut? întrebă micul prinţ.
- Pe Pămînt, în Africa, răspunse şarpele.
- Ah!… Deci nu există nimeni pe Pămînt?
- Aici e deşertul. În deşerturi nu e nimeni. Pămîntul e mare, spuse şarpele.
Micul prinţ se aşeză pe o piatră şi îşi ridică ochii către cer:
- Mă întreb, spuse el, dacă stelele sunt luminate pentru ca fiecare să şi-o poată regăsi într-o bună zi pe a sa. Priveşte planeta mea. E chiar deasupra noastră… Dar ce departe este!
- E frumoasă, spuse şarpele. Ce faci tu aici?
- Am probleme cu o floare, zise micul prinţ.
- Ah! făcu şarpele.
Şi tăcură.
- Unde sunt oamenii? reluă în sfîrşit micul prinţ. Eşti cam singur în deşert…
- Eşti singur şi printre oameni, zise şarpele.
Micul prinţ îl privi îndelung:

- Eşti un animal ciudat, îi spuse în cele din urmă, subţire ca un deget…
- Dar sunt mai puternic decît degetul unui rege, zise şarpele.
Micul prinţ avu un surîs:
- Tu nu eşti prea puternic… nici măcar nu ai labe… tu nu poţi călători…
- Pot să te transport mai departe decît o navă, zise şarpele.
Se încolăci în jurul gleznei micului prinţ, ca o brăţară de aur:
- Pe acela pe care îl ating, îl redau pămîntului din care a venit, mai spuse el. Dar tu eşti pur şi vii de pe o stea…
Micul prinţ nu răspunse nimic.
- Mi-e milă de tine, atît de slab, pe Pămîntul ăsta stîncos. Aş putea să te ajut într-o zi dacă regreţi prea mult planeta ta. Aş putea…
- Oh! Am înţeles prea bine, zise micul prinţ, dar de ce vorbeşti tu întotdeauna în enigme?
- Eu le descurc pe toate, răspunse şarpele.
Şi tăcură amîndoi.



Capitolul XVIII



Micul prinţ traversă deşertul şi nu întîlni decît o floare. O floare cu trei petale, nimic mai mult…
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întrebă politicos micul prinţ.
Floarea văzuse într-o zi trecînd o caravană:

- Oamenii? Există, cred, şase sau şapte. I-am văzut cu ani în urmă. Dar nu ştii niciodată unde să îi găseşti. Vîntul îi plimbă. Le lipsesc rădăcinile şi asta îi deranjează mult.
- Adio, zise micul prinţ.
- Adio, zise floarea.




Capitolul XIX



Micul prinţ se urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care îi cunoscuse vreodată erau cei trei vulcani care îi ajungeau pînă la genunchi. Şi el se folosea de vulcanul stins ca de un taburet. "De pe un munte înalt ca ăsta, îşi spuse el, voi zări dintr-o dată toată planeta şi toţi oamenii..." Dar nu zări nimic în afară de vîrfuri stîncoase bine ascuţite.
- Bună ziua, spuse el la întîmplare.
- Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... îi răspunse ecoul.
- Cine sunteţi voi? întrebă micul prinţ.
- Cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… răspunse ecoul.
- Fiţi prietenii mei, sunt singur, spuse el.
- Sunt singur… sunt singur… sunt singur… răspunse ecoul.
"Ce planetă ciudată! gîndi el atunci. E uscată, numai ascuţişuri şi sărată.

Iar oamenilor le lipseşte imaginaţia. Ei repetă ceea ce li se spune. La mine aveam o floare care vorbea întotdeauna prima…"



Capitolul XX



Se întîmplă în cele din urmă că micul prinţ, dupa ce mersese mult timp prin nisipuri, ţinuturi stîncoase şi zăpezi, să descopere în sfîrşit un drum. Iar drumurile duc întotdeauna la oameni.
- Bună ziua, spuse el.
Era o grădină plină cu trandafiri înfloriţi.
- Bună ziua, spuseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Semănau cu toţii cu floarea sa.

- Cine sunteţi voi? îi întrebă el stupefiat.
- Noi suntem trandafiri, spuseră trandafirii.
- Ah! făcu micul prinţ…
Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi spusese că ea era singura din specia ei în univers. Şi iată că mai erau cinci mii, toate la fel, într-o singură grădină!
"Ar fi foarte atinsă, îşi spuse el, dacă ar vedea asta… ar tuşi groaznic şi ar face să pară că moare pentru a scăpa de ridicol. Şi eu aş fi obligat să par că o îngrijesc, căci altfel, pentru a mă umili şi pe mine, ea s-ar lăsa într-adevăr să moară…"
Apoi îşi mai zise: "Mă credeam în posesia unei flori unice şi nu am decît un trandafir obişnuit. Ea şi cei trei vulcani care îmi ajung pînă la genunchi şi din care unul, poate, este stins pentru totdeauna, lucrurile astea nu fac din mine un prea mare prinţ…" Şi, culcat în iarbă, plînse.



Capitolul XXI



Atunci apăru vulpea.
- Bună ziua, zise vulpea.
- Bună ziua, răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu nimic.

- Sunt aici, zise vocea, sub pom, sub măr.
- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti foarte drăguţă…
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt aşa de trist…
- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt domesticită.
- Ah! Pardon, zise micul prinţ.
Dar după ce se gîndi, adăugă:
- Ce înseamnă "domesticit"?
- Tu nu eşti de pe aici, spuse vulpea, ce cauţi tu?
- Caut oamenii, spuse micul prinţ. Ce înseamnă "a domestici"?
- Oamenii, spuse vulpea, au puşti şi vînează. E foarte neplăcut. Dar cresc şi pui de găină. Ăsta e singurul lor interes. Tu cauţi pui?

- Nu, spuse micul prinţ. Eu caut prieteni. Ce înseamnă "a domestici"?
- E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamnă "a crea legături…"
- A crea legături?
- Bineînţeles, spuse vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decît un băieţel care se aseamănă perfect cu oricare altul dintr-o sută de mii de băieţei. Şi eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o sută de mii altele. Dar dacă tu mă domesticeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unică pe lume...
- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Este o floare... cred că ea m-a domesticit.
- E posibil, spuse vulpea. Pe Pămînt se întîmplă tot felul de lucruri…
- Oh! Asta nu e pe Pămînt, spuse Micul prinţ. Vulpea păru foarte intrigată:
- Pe o altă planetă?
- Da.
- Există vînători pe planeta aceea?
- Nu.
- Sună interesant. Dar pui?
- Nu.
- Nimic nu este perfect, suspină vulpea.
Dar reveni la ideea sa:
- Viata mea e monotonă. Eu vînez pui, oamenii mă vînează pe mine. Toţi puii se aseamănă şi toţi oamenii sunt la fel. Deci mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă domesticeşti, viaţa mea va fi cu totul alta, luminoasă. Aş cunoaşte un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalţi paşi mă fac să intru sub pămînt. Al tău mă va chema afară, ca o muzică. Şi încă ceva! Priveşte, vezi acolo cîmpurile cu grîu? Eu nu mănînc pîine. Grîul este inutil pentru mine. Cîmpurile de grîu nu înseamnă nimic pentru mine. Şi asta e trist! Dar tu ai părul blond, aurit. Atunci cînd tu mă vei fi domesticit va fi minunat. Grîul, care este auriu, îmi va aminti de tine. Şi îmi va plăcea zgomotul vîntului prin grîu…
Vulpea tăcu şi îl privi îndelung pe micul prinţ:
- Te rog… domesticeşte-mă! spuse ea.
- Aş vrea mult, răspunse micul prinţ, dar nu am prea mult timp. Am de găsit prieteni şi multe lucruri de cunoscut.
- Nu cunoşti decît lucrurile pe care le domesticeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri făcute de-a gata. Dar cum nu există negustori care să vîndă prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, domesticeşte-mă.
- Ce trebuie făcut? spuse micul prinţ.
- Trebuie să fii foarte răbdător, răspunse vulpea. Te vei aşeza mai întîi ceva mai departe de mine, cam aşa, în iarbă. Te voi privi cu coada ochiului şi tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neînţelegeri. Dar în fiecare zi te vei putea aşeza ceva mai aproape...
- A doua zi micul prinţ reveni.

- Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeaşi oră, spuse vulpea. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după-amiaza, voi începe să fiu fericită de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericită. La ora patru voi fi agitată şi neliniştită; voi descoperi fericirea! Dar dacă vii fără nici o socoteală, nu voi şti la ce oră să îmi pregătesc inima… trebuie ritualuri.
- Ce este un ritual? zise micul prinţ.
- E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore. Există un ritual, spre exemplu, la vînătorii mei. Ei dansează joia cu fetele din sat. Atunci joia este o zi minunată! Mă duc să mă plimb pînă în vii. Dacă vînătorii ar dansa nu se ştie cînd, zilele ar fi toate la fel şi eu nu aş avea deloc vacanţă.
Astfel, micul prinţ o domestici pe vulpe. Dar o dată şi o dată, ora plecării fu aproape:
- Ah! făcu vulpea… voi plînge.
- E vina ta, zise micul prinţ, eu nu ţi-aş fi dorit răul, dar tu ai vrut să te domesticesc…
- Bineînţeles, spuse vulpea.
- Dar tu o să plîngi! zise micul prinţ.
- Bineînţeles, răspunse vulpea.
- Atunci nu cîştigi nimic din asta!
- Ba cîştig, zise vulpea, gîndeşte-te la culoarea grîului.
Apoi adaugă:
- Mergi să revezi trandafirii. Vei înţelege că al tău este unic pe lume. Vei reveni să îmi spui adio, iar eu îţi voi face cadou un secret.
Micul prinţ plecă să revadă trandafirii.
- Voi nu sunteţi deloc la fel ca trandafirul meu, voi nu reprezentaţi nimic pentru mine, spuse el. Nimeni nu v-a domesticit şi nici voi nu aţi domesticit pe nimeni. Voi sunteţi precum era vulpea mea. Nu era decît o vulpe ca oricare alta dintr-o sută de mii. Dar eu mi-am făcut-o prietenă şi acum este unică în lume.
Trandafirii erau stînjeniţi.
- Voi sunteţi frumoşi, dar sunteţi goi de înţelesuri, le mai spuse. Nu e nici un motiv să mori pentru voi. Bineînţeles, pentru un trecător obişnuit, trandafirul meu este la fel ca voi. Dar el singur este mai important decît voi toţi la un loc, pentru că el este cel pe care l-am udat. Pentru că el este cel pe care l-am adăpostit cu paravanul. Pentru că el este cel căruia i-am omorat omizile (în afară de două-trei cît să aibă şi fluturi). Pentru că el este cel pe care l-am ascultat plîngîndu-se, ori lăudîndu-se, ori, uneori, chiar tăcînd. Pentru că este trandafirul meu.
Apoi reveni la vulpe:
- Adio, îi spuse el…
- Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.
- Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
- Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important.
- Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
- Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…
- Sunt răspunzător de trandafirul meu... repetă micul prinţ, ca să-şi aducă aminte.



Capitolul XXII



- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, răspunse acarul.
- Ce faci tu aici, întrebă micul prinţ?
- Triez călătorii, în grupuri de cîte o mie, explică acarul. Expediez trenurile care îi transportă, cînd la dreapta, cînd la stînga.
Şi un rapid iluminat, cu un zgomot de tunet, făcu să tremure cabina acarului.
- Sunt foarte grăbiţi, zise micul prinţ. Ce caută ei?
- Nici chiar mecanicul locomotivei nu ştie, răspunse acarul.
Şi un rapid iluminat trecu, zgomotos , în sens invers.
- Se întorc deja, întrebă micul prinţ?
- Nu sunt aceeaşi, răspunse acarul. Sunt alţii.
- Nu erau mulţumiţi acolo unde se aflau?
- Niciodată nu eşti mulţumit acolo unde te afli, zise acarul.
Şi afară se auzi tunetul unui al treilea rapid iluminat.
- Îi urmăresc pe primii călători, remarcă micul prinţ.
- Nu-i urmăresc deloc, zise acarul. Ei dorm acolo înăuntru sau cască de-a binelea. Doar copiii stau cu nasul în geam.
- Numai copiii ştiu ce caută, zise micul prinţ. Ei îşi pierd timpul cu o păpuşă de cîrpe, care devine foarte importantă şi dacă cineva le-o ia, încep să plîngă...
- Ei au noroc, zise acarul.



Capitolul XXIII



- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise negustorul de pilule perfecţionate care potoleau setea. Înghiţi una pe săptămînă şi nu mai ai nevoie să bei nimic.
- De ce vinzi aşa ceva? întrebă micul prinţ.
- E o mare economie de timp, spuse vînzătorul. Experţii au făcut calcule. Se economisesc cincizeci şi trei de minute pe săptămînă.
- Şi ce faci cu aceste cincizeci şi trei de minute?
- Ce vrei…
“Eu, îşi zise micul prinţ, dacă aş avea cincizeci şi trei de minute la dispoziţie, aş merge încetişor către o fîntînă…”




Capitolul XXIV



Eram în a opta zi a panei mele în desert şi ascultasem povestirea despre negustorul de pastile contra setei în timp ce sorbeam ultima picătură de apă din rezerva mea:
- Ah! îi spusei micului prinţ, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu nu mi-am reparat încă avionul şi nu mai am nimic de băut şi aş fi fericit, la rîndul meu, dacă aş putea merge încetişor către o fîntînă!
- Prietena mea, vulpea, îmi zise el…
- Omuleţule drag, aici nu mai e vorba de vulpe!
- De ce?
- Pentru că o să murim de sete...
El nu înţelese raţionamentul meu şi îmi răspunse:
- E bine să fi avut un prieten, chiar dacă o să mori. Eu sunt foarte mulţumit că am avut-o pe vulpe ca prietenă…
Nu îşi dă seama de pericol, mi-am zis. Lui nu îi e niciodată nici foame nici sete. Un pic de soare îi ajunge...
Dar el mă privi şi răspunse gîndului meu:
- Şi mie mi-e sete… să căutăm o fîntînă…
Avui o senzatie de descurajare: este absurd să cauţi o fîntînă, la întîmplare, în imensitatea deşertului. Totuşi pornirăm.
Am mers ore în şir, în tăcere, pînă ce căzu noaptea şi stelele începură să strălucească. Le zării ca într-un vis, avînd un pic de febră, din cauza setei mele. Cuvintele micului prinţ dansau în mintea mea:
- Ti-e şi ţie sete, deci?
Dar el nu răspunse la întrebarea mea. El îmi spuse pur şi simplu:
- Apa poate să fie bună şi inimii…
Nu am înţeles răspunsul său, dar am tăcut… Ştiam bine că nu trebuie să îl întreb nimic.
Era obosit. Se aşeză. Eu m-am aşezat lîngă el. Şi, după un moment de tăcere, el adăugă:
- Stelele sunt frumoase datorită unei flori care nu se vede…
- Am răspuns “bineînţeles” şi am privit, fără să vorbesc, dunele de nisip în lumina lunii.
- Deşertul e frumos, adăugă el…
Şi e adevărat. Mi-a plăcut întotdeauna deşertul. Stai pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi totuşi ceva străluceşte în această linişte...
- Ceea ce înfrumuseţează deşertul, spuse micul prinţ, este că el ascunde undeva o fîntînă…
Am fost surprins cînd am înţeles dintr-o dată această logică misterioasă a nisipului. Pe cînd eram băieţel, locuiam într-o casă veche, iar legenda spunea că acolo era ascunsă o comoară. Bineînţeles, nimeni nu a găsit-o, poate nici nu a căutat-o. Dar ea făcea casa ca vrăjită. Casa mea ascundea un secret în inima sa…
- Da, am spus micului prinţ, fie că e vorba de casă, de stele ori de deşert, ceea ce le face să fie minunate nu se arată ochiului!
- Sunt mulţumit, zise el, că eşti de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinţ adormi, l-am luat în braţe şi mi-am continuat drumul. Eram emoţionat. Mi se părea că duc o comoară fragilă. Mi se părea chiar că nu există nimic mai fragil pe tot Pămîntul. Privii, la lumina lunii, fruntea lui palidă, ochii lui închişi, şuviţele de păr care se mişcau în bătaia vîntului şi îmi spuneam: ceea ce văd aici nu e decît o scoarţă. Ceea ce e important cu adevărat nu se vede…
Cum buzele sale întredeschise schiţau un zîmbet, mi-am mai spus: “Ceea ce mă emoţionează atît de tare la micul meu prinţ adormit este credinţa sa faţă de o floare, imaginea unui trandafir care luminează în el precum flacăra într-o lampă, chiar şi cînd doarme…” Şi îmi păru chiar mai fragil după aceste gînduri. Trebuie să ai mare grija de o lampă: o adiere de vînt o poate stinge…
Şi, tot mergînd aşa, am dat în zori de zi peste fîntînă.



Capitolul XXV


- Oamenii, spuse micul prinţ, se înghesuie în trenuri rapide, dar nu mai ştiu ce caută. Atunci se agită şi se învîrt în cerc…
Şi adăugă:
- Asta nu e trist…
Puţul pe care îl căutasem nu semăna deloc altor puţuri sahariene. De obicei acestea sunt simple găuri adînci în nisip. Acesta semăna unei fîntîni de ţară. Dar nu era nici un sat acolo şi eu credeam că visez.
- E straniu, i-am spus micului prinţ, totul e pregătit: scripetele, găleata şi frînghia…
El rîse, atinse frînghia şi făcu să joace scripetele. Iar scripetele scîrţîi ca o giruetă veche neatinsă de mult timp de vînt.

- Auzi, spuse micul prinţ, noi trezim această fîntînă şi ea cîntă…
N-am vrut ca el să facă un efort:
- Lasă-mă pe mine, am spus, e prea greu pentru tine.
Încetul cu încetul, am tras găleata pînă la gura fîntînii. Am sprijinit-o acolo cu oarecare efort. În urechi îmi rămăsese cîntecul scripetelui şi în apa care se mişca încă vedeam soarele tremurînd.
- Mi-e sete de apa aia, dă-mi să beau…
Am înţeles ce dorea!
Am ridicat găleata pînă la buzele sale. Bău, cu ochii închişi. Apa avea în ea bucuria unei sărbători. Era făcută din mersul sub stele, din cîntecul scripetelui, din efortul braţelor mele. Ea era un cadou pentru inimă. Întocmai cum era cînd, copil fiind, luminiţele pomului de Crăciun, muzica slujbei de la miezul noptii, blîndeţea zîmbetelor, toate acestea creau bucuria cadoului de Crăciun pe care îl primeam.
- Oamenii de la tine, zise micul prinţ, cultivă cinci mii de trandafiri în aceeaşi grădină... şi nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc, am răspuns...
- Şi totusi ceea ce caută ar putea fi găsit într-un singur trandafir sau într-un pic de apă...
Şi micul prinţ adaugă:
- Dar ochii sunt orbi. Trebuie să cauţi cu sufletul.
Am băut. Am respirat adînc. Nisipul are în zorii zilei culoarea mierii. Eram fericit şi din pricina acestei culori de miere. De ce ar fi trebuit sa fiu trist?
- Trebuie să îţi ţii promisiunea, îmi zise încetişor micul prinţ, care, din nou, se aşezase în apropierea mea.
- Care promisiune?
- Ştii tu… botniţa pentru oaia mea… sunt răspunzător de această floare!
Am scos din buzunar schiţele desenelor mele. Micul prinţ le zări şi spuse rîzînd:
- Baobabii tăi seamănă un pic cu nişte verze...
- Oh!
Eu, care eram atît de mîndru de baobabi!
- Uită-te la vulpea ta... urechile ei... seamănă puţin cu niste coarne… şi sunt prea lungi!
Şi rîse din nou.
- Eşti nedrept, omuleţule, eu nu ştiam să desenez altceva decît şerpi boa închişi şi deschişi.
- Oh! Totul va fi în ordine, spuse el, copiii înţeleg.
Am schiţat deci o botniţă. I-am dat-o cu inima strînsă:
- Tu ai planuri de care eu nu am cunoştinţă…
Dar nu îmi răspunse. Îmi spuse doar:
- Ştii... mîine se împlineşte un an de cînd am căzut pe Pămînt…
Apoi, după un pic de linişte, mai zise:
- Am căzut pe aici, pe aproape…
Şi roşi.
Şi, din nou, fără să înţeleg de ce, am simţit o tristeţe ciudată. O întrebare îmi trecu prin minte:
- Atunci nu e deloc întîmplător că acum opt zile cînd te-am cunoscut te plimbai singur - credeam că fără nici un rost - la mii de kilometri de orice regiune locuită! Te întorceai către punctul căderii tale?
Micul prinţ roşi din nou. El nu răspundea niciodată la întrebări, dar cînd roşeşti, asta înseamnă “da”, nu-i aşa?
- Ah! i-am spus, mi-e frică…
Dar el îmi răspunse:
- Tu trebuie acum să munceşti. Trebuie să te întorci la avionul tău. Eu te aştept aici. Vino din nou mîine seară...
Dar eu nu eram liniştit. Îmi aminteam de vulpe. Rişti să plîngi un pic dacă te-ai lăsat domesticit...



Capitolul XXVI


Lîngă fîntînă se afla ruina unui vechi zid din piatră. Cînd m-am întors a doua zi pe înserat de la treburile mele, l-am zărit de departe pe micul prinţ aşezat pe acea ruină, cu picioarele atîrnînd. Şi l-am auzit vorbind:
- Nu îţi mai aminteşti, deci? spuse el. Nu e chiar aici!
O altă voce îi răspunse, fără îndoială, căci replică:
- Ba da! Ba da! ziua e exact asta, dar nu e locul…
Mi-am continuat mersul către zid. Nici nu vedeam, nici nu auzeam pe nimeni. Totuşi, micul prinţ vorbi din nou:
- Bineînţeles. Vei vedea unde va începe urma mea în nisip. Nu ai decît să mă aştepţi acolo. Voi fi acolo la noapte...
Eram la douăzeci de metri de zid şi încă nu vedeam nimic.
Micul prinţ mai zise, după un moment de tăcere:
- Ai venin bun? Eşti sigur că nu mă vei face să sufăr îndelung?
Eu mă oprii, cu inima strînsă, dar tot nu înţelegeam.
- Acum du-te, spuse el... vreau sa cobor!

Atunci mi-am coborît eu însumi ochii către baza zidului şi am sărit! Era acolo, întors către micul prinţ, unul din acei şerpi galbeni care îţi iau viaţa în treizeci de secunde. Căutîndu-mi pistolul în buzunar, am grăbit pasul, dar, datorită zgomotului pe care l-am făcut, şarpele alunecă uşor în nisip, ca un firişor de apă care se stinge şi, fără să se grăbească, dispăru între pietre cu un uşor sunet metalic.
Am ajuns lîngă zid tocmai la timp ca să îl iau în braţe pe prinţul meu drag, palid ca omătul.
- Ce mai e şi istoria asta? Acum vorbeşti cu şerpii!
Îi desfăcui fularul auriu pe care îl purta mereu. I-am udat tîmplele şi i-am dat să bea. Iar acum nu mai îndrăzneam să îl întreb nimic. Mă privi serios şi mă luă de gît. Îi simţeam bătînd inima, precum cea a unei păsări care moare, împuşcată. Îmi spuse:
- Sunt mulţumit că ai găsit ceea ce lipsea avionului tău. Te vei putea intoarce acasă…
- De unde ştii tu?
Veneam special să îl anunţ că, împotriva tuturor aşteptărilor, îmi reuşisem treaba!
El nu răspunse nimic la întrebarea mea, dar adăugă:
- Şi eu mă întorc astăzi acasă la mine…
Apoi, cu melancolie:
- E mult mai departe... e mult mai greu...
Simţeam prea bine că se petrecea ceva neobişnuit. Îl strîngeam în braţele mele ca pe un copil şi cu toate astea simţeam că aluneca într-un abis fără ca eu să pot face nimic pentru a-l opri…
Avea o privire serioasă, pierdută undeva departe:
- Am oaia ta. Şi cuşca pentru ea. Şi botniţa…
Surîse cu melancolie.
Am aşteptat o bucată de vreme. Simţeam că îşi revine încetul cu încetul:
- Omuleţule, ţi-e frică…
Îi fusese frică, desigur! Dar rîse calm:
- Îmi va fi şi mai frică diseară…
Din nou m-am simţit paralizat de un sentiment al implacabilului. Şi am înţeles că nu suportam ideea de a nu mai auzi acest rîs. Pentru mine asta era ca o fîntînă în deşert.
- Omuleţule, vreau să te mai aud rîzînd…
Dar el îmi spuse:
- În noaptea asta se va împlini un an. Steaua mea se va afla exact deasupra locului unde am căzut anul trecut…
- Omuleţule, nu-i aşa că povestea asta cu şarpele şi cu reîntîlnirea şi cu steaua nu e decît un vis urît?
Dar el nu răspunse la întrebarea mea. Îmi spuse:
- Ceea ce este important nu se vede…
- Desigur…
- Este ca şi cu floarea. Dacă iubeşti o floare care se află pe o stea, este reconfortant să priveşti noaptea cerul. Toate stelele află pe ele flori.
- Bineînţeles...
- Tu vei privi noaptea stelele. A mea este mult prea mică pentru a-ţi putea arăta unde este. E mai bine aşa. Pentru tine, steaua mea va fi una dintre stele. Şi atunci îţi va face plăcere să le priveşti pe toate… Ele îţi vor fi toate apropiate. Şi să ştii că vreau să îţi fac un cadou…
Rîse din nou.
- Ah! Omuleţule, omuleţule drag, ce mult îmi place să-ţi aud rîsul!
- Exact ăsta va fi cadoul meu… va fi ca şi apa…
- Ce vrei să spui?
- Oamenii au stele care nu înseamnă acelaşi lucru pentru toti. Pentru unii, care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alţii nu sunt altceva decat nişte luminiţe. Pentru alţii care sunt savanţi ele reprezintă nişte probleme. Pentru omul de afaceri ele erau ca aurul. Dar toate aceste stele sunt lipsite de glas. Tu vei avea stele cum nimeni altcineva nu are...
- Ce vrei să spui?
- Cînd vei privi cerul, noaptea, pentru că eu voi locui pe una din ele, pentru că eu voi rîde acolo, atunci pentru tine va fi ca şi cum toate stelele ar rîde. Tu vei avea stele care vor şti să rîdă!
Şi rîse din nou.
- Şi cînd te vei fi împăcat (căci întotdeauna sfîrşeşti prin a te împăca) vei fi mulţumit ca m-ai cunoscut. Tu vei fi prietenul meu pentru totdeauna. Vei avea chef să rîzi cu mine. Şi vei deschide uneori fereastra, aşa, pentru plăcerea ta… Iar prietenii tăi vor fi foarte surprinşi văzîndu-te rîzînd către cer. Atunci le vei spune: “Da, stelele mă fac întotdeauna să rîd!” Şi ei te vor crede nebun. Din cauza mea...
Şi rîse din nou.
- Va fi ca şi cum ţi-aş fi dat eu, în locul stelelor, o mulţime de zurgălăi care ar şti să rîdă…
Şi rîse iarăşi. Apoi redeveni serios:
- În noaptea asta… ştii… te rog, nu veni.
- Nu te voi părăsi.
- Voi arăta ca şi cum mi-ar fi rău... va fi ca şi cum aş muri un pic. Asta este. Nu veni să vezi asta, nu îţi face bine…
- Nu te voi părăsi.
Dar el îşi făcea griji.
- Îţi spun asta… şi din cauza şarpelui. Nu aş vrea să te muşte… Şerpii sunt răi. Pot muşca doar aşa din plăcere…
- Nu te voi părăsi.
Dar ceva îl linişti:
- E drept că nu au venin pentru o a doua muşcătură…
În noaptea aceea nu l-am văzut plecînd. Se strecurase fără nici un zgomot. Cînd am reuşit să îl ajung, am văzut că avea un mers hotărît, cu un pas rapid. Îmi zise doar atît:
- Ah! Tu eşti aici…
Şi mă luă de mînă, suferind pentru mine:
- Nu ai făcut bine. Vei suferi. Voi părea că voi fi mort, dar nu va fi aşa...
Eu tăceam.
- Va fi ca o veche carcasă abandonată. Asta nu e ceva trist…
Eu tăceam.
El se descurajă un pic. Dar făcu încă un efort:
- Ştii, va fi fermecător. Şi eu voi privi stelele. Toate stelele vor avea puţuri cu scripeţi ruginiţi. Toate stelele îmi vor da să beau…
Eu tăceam.
- Va fi aşa de amuzant! Tu vei avea cinci sute de milioane de zurgălăi, eu voi avea cinci sute de milioane de fîntîni...
Tăcu şi el, căci plîngea...
- E aici. Lasă-mă să mai merg un pic singur.

Şi se aşeză, căci îi era frică.

Mai spuse:
- Ştii… floarea mea… sunt responsabil de ea! E atît de neputincioasă şi atît de naivă. Nu are decît patru spini pentru a se apăra împotriva întregii lumi...
Mă aşezai, căci nu mai puteam staridicat. El spuse:
- Gata… Asta-i tot…
Mai ezită puţin, apoi se ridică. Făcu un pas. Eu nu mă puteam clinti din loc.
Nu fu nimic altceva decît o strălucire gălbuie în apropierea gleznei sale. Rămase o clipă nemişcat. Nu ţipă. Căzu încet, aşa cum cade un copac doborît. Nici măcar nu făcu zgomot, din cauza nisipului.



Capitolul XXVII



Acum se împlinesc şase ani de atunci… Nu am povestit încă nimănui lucrurile astea. Tovarăşii mei care m-au revăzut au fost foarte bucuroşi că eram în viaţă. Eram trist, dar le spuneam: e din cauza oboselii…
Acum m-am mai împăcat puţin. Vreau să spun… nu chiar de tot. Dar sunt sigur că el s-a întors pe planeta lui, căci în zorii zilei nu i-am găsit trupul. Nu era un corp chiar aşa de greu… Şi îmi place să ascult noaptea stelele. E ca şi cum cinci mii de zurgălăi...
Dar iată că am uitat ceva foarte important. Am uitat să îi pun cureluşă de piele botniţei pe care am desenat-o pentru micul prinţ! Nu va putea niciodată să o pună oii. Atunci stau şi mă întreb: “Ce s-a întîmplat pe planeta lui? Poate că oaia a mîncat floarea…”
Uneori îmi zic: “Bineînţeles că nu! Micul prinţ îşi pune în fiecare seară floarea sub globul de sticlă şi are bine grijă de oaia lui…” Atunci sunt fericit. Şi toate stelele rîd încetişor.
Alteori, însă, îmi zic: “E neatent o dată şi ajunge, s-a terminat! A uitat într-o seară să pună globul de sticlă sau oaia a ieşit într-o noapte pîs-pîs, fără zgomot…” Atunci cîntecul zurgălăilor se preschimbă în lacrimi!…
E o mare taină aici. Pentru voi, cei care îl iubiţi pe micul prinţ, ca şi pentru mine, nimic în tot universul nu mai e la fel ca înainte dacă undeva, nu ştim precis unde, o oaie a mîncat un trandafir…
Priviţi cerul. Întrebaţi-vă: oaia a mîncat sau nu floarea? Şi veţi vedea cum totul se schimbă…
Dar nici un om mare nu va înţelege vreodată că asta are atîta importanţă!
Acesta este pentru mine cel mai frumos şi cel mai trist peisaj din lume. Este acelaşi peisaj ca în pagina precedentă, dar l-am mai desenat o dată ca să vi-l arăt mai bine. Aici a apărut şi apoi a dispărut micul prinţ pe Pămînt.

Priviţi atent acest peisaj, ca să fiţi siguri că îl puteţi recunoaşte dacă veţi călători vreodată în Africa, în deşert. Iar dacă vi se întamplă să treceţi pe acolo, vă rog să nu vă grăbiţi, aşteptaţi un pic exact sub stea! Dacă atunci vine la voi un copil, dacă rîde, dacă are plete de aur, dacă nu răspunde la întrebări, veţi ghici prea bine cine este. Atunci fiţi drăguţi! Nu mă lăsaţi să fiu trist: scrieţi-mi repede că s-a întors…






. | index













shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
Agonia CăUtare Agonia - Ateliere Artistice Forum

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate