Numai într-un suflet împăcat încape toată lumea deodată; în sufletul încrâncenat, acrit, tulburat nu încape nimic

Daca noi am sta, in sfarsit, sa ne coboram in noi insine, si sa ne corectam putin de toata avalansa asta de faradelegi, atunci rugaciunea noastra ar fi mai ascultata, lumea ar fi mai impacata, si viata noastra s-ar potrivi dupa dorinta noastra.

*

Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si egoismul acesta in care traim, in care nu mai vedem decat propria noastra persoana… si cand am ajuns la starea aceasta, sa nu mai ajutam pe cel de langa noi, e in acelasi timp si caderea noastra.

- Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să

  

gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-l iubeşti pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu.

 Omul are toate răspunsurile în sine însuşi. Despre naştere, despre viaţă, despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care ţin de credinţa sa, de profesia sa, va găsi lesne fericirea.

  Spunea cineva că „în creierul gol îşi găseşte sălaş diavolul”…

- Aici este vorba de omul care se găseşte mereu cu coşul plin pentru că are grijă de grâul care trebuie măcinat. Iar grâul care trebuie măcinat este rugăciunea permanentă: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”. Dacă vrăjmaşul te găseşte rătăcind cu mintea în lucruri nefolositoare, în lucruri necuviincioase, atunci se aşază diavolul în mintea ta şi te mână aiurea (…)

 - La capătul acestei căutări omul trebuie să-l găsească pe Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, de asta în fiecare om sălăşluieşte Dumnezeu. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în interiorul său, niciodată nu ştie omul când vine sfârşitul…

 Umilinţa asociată cu răbdarea răstoarnă muntele, aşa de puternică devine pentru oricare creştin…

Setea după Dumnezeu ne îndeamnă ea însăşi spre dragostea de aproapele şi invers. Aşa de mare putere are această dragoste de aproapele, încât, cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, înlăturând iubirea păcătoasă de sine, primeşte darurile vindecărilor.

Şi acesta este cu adevărat „următor” al lui Hristos! Unul ca acesta iubeşte cu dragostea lui Hristos pe toţi fraţii cei neputincioşi şi se face colaborator al lui Hristos spre mântuirea sa. Şi asta pentru că Dumnezeu este izvorul iubirii care poate ajunge până la desăvârșire.

(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011, p. 108-109)