,,Cel ce mă urmează nu umblă în întuneric,, zice Domnul. Sunt chiar cuvintele lui Hristos,
îndemnându-ne să trăim întru totul după pildele vieţii lui, dacă dorim cu
adevărat să propăşim întru lumină, dezrobiţi de orice orbire a inimii. Iată de
ce prima noastră străduinţă se cuvine să fie aceea de a chibzui şi cugeta adânc
la viaţa lui Hristos.
Se întâmplă ades că mulţi dintre cei care
ascultă în chip obişnuit cuvântul Evangheliei nu îi simt decât prea puţin
chemarea, căci le lipseşte duhul...Cel ce vrea cu adevărat să înţeleagă şi să guste
cuvintele lui Hristos, va trebui, tocmai de aceea, să-şi rânduiască cu
sârguinţă întreaga viaţă după pildele vieţii Domnului. Cu adevărat, aceasta-i înţelepciunea cea mai
mare: trecând cu dispreţ peste arătările lumii de faţă, să poţi cu bărbăţie
păşi spre Impărăţia cerurilor.
Deşertăciune , prin urmare, e să cauţi avuţiile trecătoare, după cum zadarnic este să-ţi pui în ele nădejdea. Deşertăciune, de asemeni, să jinduieşti după onoruri sau să râvneşti să fii ridicat la scaunele înalte. Deşertăciune, să te laşi târât de dorinţele trupului, poftind acele lucruri de pe urma cărora, la sfârşit, omul nu culege decât osândă. Deşertăciune e să tânjeşti să ai parte de o viaţă cât mai lungă, în loc să te îngrijeşti ca viaţa dată ţie să fie cât mai bună. Deşertăciune, să fii cu ochii numai la viaţa de faţă şi de cea viitoare, cu nesăbuinţă, să nu-ţi pese. Deşertăciune, să-ţi lipeşti inima de ceea ce trece cu repeziciune, în loc de a grăbi pasul spre acel loc unde desfătările nu au sfârşit, ci rămân ca o bucurie veşnică. Dorinţa de a cunoaşte e firească la tot omul; dar la ce-ar folosi ştiinţa de carte fără frica lui Dumnezeu? Fără îndoială, mai câştigat e ţăranul slujind lui Dumnezeu cu smerenie, decât filosoful semeţ care, lăsându-şi propriul suflet în paragină, se încumetă să iscodească mersul stelelor. Omul care se cunoaşte pe sine însuşi temeinic ştie bine să se umilească: pe el n-au cum să-l încânte laudele oamenilor. La ce mi-ar folosi înaintea lui Dumnezeu, care mă va judeca după faptele mele, să am cunoştinţă de toate câte sunt pe lume, dacă inima mea ar fi lipsită de dragoste? Cu cât vei şti mai mult şi cu cât vei cunoaşte mai bine, cu atât mai aspru vei fi judecat, dacă viaţa pe care o duci nu va fi la înălţime.
Deşertăciune , prin urmare, e să cauţi avuţiile trecătoare, după cum zadarnic este să-ţi pui în ele nădejdea. Deşertăciune, de asemeni, să jinduieşti după onoruri sau să râvneşti să fii ridicat la scaunele înalte. Deşertăciune, să te laşi târât de dorinţele trupului, poftind acele lucruri de pe urma cărora, la sfârşit, omul nu culege decât osândă. Deşertăciune e să tânjeşti să ai parte de o viaţă cât mai lungă, în loc să te îngrijeşti ca viaţa dată ţie să fie cât mai bună. Deşertăciune, să fii cu ochii numai la viaţa de faţă şi de cea viitoare, cu nesăbuinţă, să nu-ţi pese. Deşertăciune, să-ţi lipeşti inima de ceea ce trece cu repeziciune, în loc de a grăbi pasul spre acel loc unde desfătările nu au sfârşit, ci rămân ca o bucurie veşnică. Dorinţa de a cunoaşte e firească la tot omul; dar la ce-ar folosi ştiinţa de carte fără frica lui Dumnezeu? Fără îndoială, mai câştigat e ţăranul slujind lui Dumnezeu cu smerenie, decât filosoful semeţ care, lăsându-şi propriul suflet în paragină, se încumetă să iscodească mersul stelelor. Omul care se cunoaşte pe sine însuşi temeinic ştie bine să se umilească: pe el n-au cum să-l încânte laudele oamenilor. La ce mi-ar folosi înaintea lui Dumnezeu, care mă va judeca după faptele mele, să am cunoştinţă de toate câte sunt pe lume, dacă inima mea ar fi lipsită de dragoste? Cu cât vei şti mai mult şi cu cât vei cunoaşte mai bine, cu atât mai aspru vei fi judecat, dacă viaţa pe care o duci nu va fi la înălţime.
Cea mai înaltă şi mai
folositoare învăţătură este adevărata cunoaştere şi dispreţuire de sine. Mare
înţelepciune şi desăvârşire este să te socoteşti pe tine însuţi bun de nimic,
iar pe ceilalţi să-i vezi întotdeauna mai buni şi mai vrednici ca tine. Chiar
dacă ai vedea pe altul greşind pe faţă, ori căzând în păcat, nu te grăbi să te
socoteşti pe tine însuţi mai bun, deoarece nu poţi şti cât timp ai să poţi fi
în stare să ţii tu însuţi calea dreaptă. Slabi suntem cu toţii din fire; însă
mai slab şi mai şubred decât tine nu socoţi pe nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu