Dimpotrivă, iubirea care-L are ca pricină şi temelie pe Hristos, este statornică şi nepieritoare. Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar ameninţările cu moartea. Cel ce are dragoste creştină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci nu este influenţat de patimile sale, ci este insuflat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea creştină, cum spunea Pavel, nicicând nu va pieri.
Şi, adevărat, ce pricină ai putea aduce, pentru care să încetezi să-l mai iubeşti pe aproapele tău? Faptul că, pe când tu îl cinsteai, acela te înjura? Sau faptul că, pe când tu săvârşeai fapte bune în folosul lui, acela voia să te vatăme? Dar dacă-l iubeşti întru Hristos, aceste cauze te vor face nu să-l urăşti, ci să-l iubeşti şi mai mult. Căci toate cele care distrug iubirea obişnuită, născută din interes, întăresc iubirea creştină. Cum? În primul rând, întrucât cel care se poartă în chip vrăjmaş cu tine, îţi aduce răsplată de la Dumnezeu; şi în al doilea rând, fiindcă acela, fiind bolnav duhovniceşte, are nevoie de compătimirea şi de sprijinul tău.
Deci în cazul necredincioşilor ne cere să nu ne certăm cu ei, să nu-i urâm, să nu-i nesocotim, pe când în cazul fraţilor noştri creştini cere în plus blândeţe, iubire frăţească, sinceră şi neprefăcută, iubire arzătoare şi statornică.
Însă cum va fi iubirea statornică? Ne-o arată tot Apostolul, spunând: „Întreceţi-vă cu cinstirea” (Romani 12, 10). În felul acesta se şi plăsmuieşte dragostea, şi rămâne statornică. Căci, adevărat, nu există mijloc mai bun pentru păstrarea iubirii, cât să-l cinstim pe celălalt. Astfel şi iubirea devine mai vie, şi respectul reciproc mai adânc.
Dincolo de cinstire, trebuie încă să arătăm că ne pasă de problemele celuilalt, pentru că îmbinarea cinstirii cu purtarea de grijă dă naştere celei mai arzătoare iubiri. Nu ajunge să iubim numai cu inima, ci sunt necesare şi acestea două, cinstirea şi interesul pentru celălalt, care sunt manifestările dragostei, şi totodată şi condiţiile ei. Ele se nasc din iubire, dar şi nasc iubire.
Trebuie să ştim că iubirea nu este ceva voluntar. Este obligatorie. Eşti dator să-l iubeşti pe fratele tău, atât pentru că eşti înrudit duhovniceşte cu el, cât şi pentru că vă sunteţi mădulare unul altuia. Dacă lipseşte dragostea, vine nimicirea.
Eşti dator însă să-l iubeşti pe fratele tău şi dintr-un alt motiv: pentru că ai câştig şi folos, de vreme ce prin iubire plineşti toată legea lui Dumnezeu. Astfel, fratele pe care-l iubeşti devine binefăcătorul tău. Şi într-adevăr, „să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti şi oricare alta se cuprind în acest cuvânt, adică: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13, 9).
Însuşi Hristos ne-a încredinţat că toată legea şi învăţătura proorocilor se cuprind în iubire (Matei 22, 40). Şi iată cât de sus a aşezat-o: a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia. Prima, zice, este să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău; iar a doua, la fel de importantă, este să-l iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37-39). Cât de înaltă este iubirea de oameni şi bunătatea lui Hristos! Dragostea faţă de El, deşi suntem cu mult inferiori Lui, o aşează pe o treaptă cu dragostea faţă de aproapele nostru. Tocmai de aceea hotarele acestor două porunci de iubire aproape că sunt identice. Despre prima, iubirea de Dumnezeu, a spus: „din toată inima ta şi din tot sufletul tău” (Matei 22, 37); iar pentru a doua, iubirea de aproapele, a grăit: „ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Şi e de la sine înţeles că fără a doua, prima nu foloseşte la nimic. De altfel, cum a spus şi Evanghelistul Ioan, „Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-L iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21).
Cel ce iubeşte nu-i face rău aproapelui său. Dragostea, fiind plinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, are două avantaje, evitarea răului şi săvârşirea binelui. Şi este numită plinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu nu numai pentru că ea constituie suma tuturor îndatoririlor noastre creştine, ci şi pentru că înlesneşte plinirea lor.
Iubirea este o datorie care rămâne mereu neachitată. Cu cât lucrăm pentru a o achita, cu atât datoria creşte. Când e vorba de foloase băneşti, îi admirăm pe cei care nu au datorii, pe când, atunci când e vorba de foloasele iubirii, îi fericim pe cei care sunt foarte îndatoraţi. De aceea apostolul Pavel scrie: „Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Romani 13, 8). Prin aceste cuvinte vrea să ne arate că datoria dragostei trebuie totdeauna s-o achităm şi totodată să rămânem îndatoraţi. Niciodată să nu încetăm să fim îndatoraţi cu ea, câtă vreme ne aflăm în această viaţă. Căci pe cât de grav şi supărător este să datoreze cineva bani, tot atât de vrednic de osândire este să nu datoreze iubire. Iubirea este o datorie care rămâne, cum am spus, mereu neachitată. Fiindcă această datorie este cea care mai presus de orice ne alcătuieşte viaţa şi ne leagă mai strâns între noi......http://www.ioanguradeaur.ro/853/iubirea-crestina/
Ce folos poate fi din nebunia cea de pe dinafară? Fiindcă este mult mai bine a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, decât a fi împărat şi să vieţuiască în păcate. Săracul se bucură de toată mulţumirea sufletească; el nici nu simte sărăcia exterioară, din cauza bogăţiei lăuntrice. Pe când împăratul, desfătându-se în cele ce nu-i sunt de nici un folos, este chinuit tocmai în cele ce-i sunt cele mai intime, adică în suflet, în gândurile şi în conştiinţa sa, care sunt nedespărţite de fiinţa sa şi după moarte. Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să lepădăm hainele cele aurite şi să îmbrăţişăm virtutea şi plăcerea izvorâte din ea. Căci numai astfel ne vom bucura şi aici, ca şi acolo, de adevărata mulţumire, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu