o întâlnire cu sfântul Nectarie....Mănăstirea Radu Vodă

Seară de seară, venind spre casă de la serviciu, întrezăream departe, pe vârful uneia dintre colinele ce mărginesc oraşul, o lumină albă, pâlpâind sub zidul unei biserici...cunoşteam despre ce biserică e vorba, dar licărul acela îmi dădea o anume bucurie în suflet, pe cotidianul şi anostul drum spre casă. Îmi plăcea să-mi închipui că vine de la ferestruica unei chilii, în care un monah citeşte, în linişte, cărţi pline de înţelepciune. Fiind singuratică rătăcind în jungla citadină, invidiam tihna pe care lumina o risipea în înserarea ce cuprindea culmea alburie a dealului. Mărturisesc că unul dintre motivele pentru care admiram viaţa mănăstirească e posibilitatea pe care ţi-o oferă de a medita în linişte, departe de superficialitatea lumii. O chilie, un pat simplu, o lampă cu lumină caldă, o carte binecuvântată, în liniştea nopţii, ce şi-ar putea dori mai mult cineva dornic de reculegere şi îmbogăţire duhovnicească? Într-una din seri, am hotărât că trebuie să-mi îndrept paşii spre acel far minuscul care strălucea deasupra oraşului. M-am orientat destul de greu, ţinând cont că trebuia să străbat un întreg hăţiş de străduţe pentru a ajunge cât de cât aproape de mănăstire. Ieşind din zona blocurilor, am întâlnit un şir de case, care deveneau tot mai mici şi întunecate pe măsură ce înaintam spre vârful dealului. Se însera tot mai adânc şi mărturisesc că devenisem destul de nesigură în demersul meu. Dar cale întoarsă nu mai puteam face. Ajunsă sus, am privit oraşul care fremăta uriaş în spatele meu, sclipind în reclamele sale multicolore şi bulevardele amplu luminate. În jurul meu era linişte, pădurea întunecată, iar drumul pustiu. La câţiva paşi se profila un zid masiv de piatră, dincolo de care silueta unei turle se decupa pe cerul plumburiu. În faţa mea se afla o poartă ruginită. Am bătut în ea, cu inima îndoită. Nu mi-a răspuns nimeni. Am dat ocol zidurilor, căutând să zăresc fereastra a cărei lumină mă adusese până acolo. N-am găsit-o. Doar ziduri doborâte de vreme şi iederă. Dezamăgită, am dat să plec. Însă, într-o râpă, am zărit un licăr străbătând un pâlc de copaci. M-am apropiat. Era o casă mică, dărăpănată, prăvălită în vale. În peretele ei, decupată strâmb, o ferestruică. Prin ea, am văzut o lampă cu lumină caldă, un pat simplu, o cămăruţă cât o chilie... Şi un copil, citind o carte binecuvântată, sf Scriptură........atunci mi-am adus aminte de o scrisoare....,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.” Coborând panta, m-am întâlnit cu un bătrân care m-a salutat, întrebându-mă dacă am fost la schitul din deal. I-am răspuns că da. “Mergeţi degeaba. E închis...”, îmi răspunse el. Am zâmbit, şoptind: “Nu e.... Chiar deloc”! Şi am plecat, brusc înveselită....