La mănăstirea Cernica, primăvara vine întotdeauna într-o zi de vineri – o zi de post aspru şi greu de clintit. Vine dinspre pâlcurile de pădure de la Plătăreşti şi Căţelu, strecurându-se într-un fel anume, atât de tăcut şi în vârful picioarelor, încât uneori, poţi să auzi până şi foşnetul peştilor din apă.

Larma oraşului urât şi fără măsură se opreşte brusc la porţile mănăstirii, sporind impresia de luptă mocnită şi de asediu ciudat, purtat în cea mai profundă tăcere. Înconjurată de ziduri înalte şi luciuri strategic protectoare de ape, Cernica se poartă ca o cetate eroică, de neclintit. Cu ultimele forţe, cetatea rezistă. Ştie că fără ea suntem pierduţi. Ştie că e locul nostru de rugăciune, locul nostru de refugiu. Poate ultimul.

*