La mănăstirea Cernica, primăvara vine
întotdeauna într-o zi de vineri – o zi de post aspru şi greu de clintit.
Vine dinspre pâlcurile de pădure de la Plătăreşti şi Căţelu,
strecurându-se într-un fel anume, atât de tăcut şi în vârful
picioarelor, încât uneori, poţi să auzi până şi foşnetul peştilor din
apă.
Larma oraşului urât şi fără măsură se
opreşte brusc la porţile mănăstirii, sporind impresia de luptă mocnită
şi de asediu ciudat, purtat în cea mai profundă tăcere. Înconjurată de
ziduri înalte şi luciuri strategic protectoare de ape, Cernica se poartă
ca o cetate eroică, de neclintit. Cu ultimele forţe, cetatea rezistă.
Ştie că fără ea suntem pierduţi. Ştie că e locul nostru de rugăciune,
locul nostru de refugiu. Poate ultimul.
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu