"În clipele de încercări oamenii au fost mai uniţi, mai buni, mai frumoşi, dovedind că aurul străluceşte şi în noroiul grijilor zilnice. În chinuri fiind, martirii se bucurau în Hristos, răbdau gândindu-se la suferinţele lui Hristos ce a îmbrăţişat durerea lumii întregi. Îşi dădeau sufletul cu un surâs luminos pe chip în aşteptarea Mirelui. Se îmbărbătau unii pe alţii, se întăreau în credinţă şi răbdau până la capăt durerile pentru a primi cununa jertfei lor. În închisori cei prigoniţi îşi împărţeau ultima firimitură ce putea face diferenţa dintre azi şi mâine pentru multe suflete. Peste chipuri slabe erau desenate zâmbete senine aşezate parcă de Însăşi mâna lui Hristos. El e acolo în durere, în bucurie, în indiferenţă. Oriunde, oricând, oricum.
Zâmbetul, acest suport emoţional, pe care îl găsim tot mai rar, are darurile sale şi poate face minuni în orice timpuri; înmuind inimi, potolind întristări, aducând speranţe. Oamenii nu mai zâmbesc; au uitat, nu mai pot, nu mai vor, nu mai ştiu... Sufletele pesimiste ucid zâmbetele, poate de durere că nu le pot oferi. Zâmbete de iarnă, îngheţate de griji şi reci, zâmbete de toamnă, triste şi forţate, zâmbete de primăvară, pline de viaţă şi vii, zâmbete grăbite sau mărunte, toate ne pictează viaţa. Cele amare, false, doar scrijelesc chipuri, iar cele profesionale „vând” marfă, fiind cărţi de vizită. Viaţa îi face pe oameni să treacă prin focul curăţitor al încercărilor, apoi unii învaţă să meargă pe apa vieţii de mână cu Hristos, iar alţii încă mai zgârie pereţii inimii, rămânând închişi în întunericul neputinţelor şi slăbiciunilor aparent inofensive.
Oamenii sunt tot mai grăbiţi şi nu mai au timp să vadă suferinţa aproapelui. Parcă „nu-s în apele lor”. Lumea aleargă să prindă tramvaiul, autobuzul ori problemele cotidiene. Unii caută cu privirea în gol ziua de ieri. Alţii îşi târâie inima greoi pe străzi. Chipurile lor palide abia se sprijină în toiagul orelor ce gonesc spre nicăieri. Puţini sunt cei ce mai surâd. Tristeţe, tristeţe şi iar tristeţe. Suferinţă, lacrimi şi iar suferinţă, milă tot mai puţină. Cine le-a luat Lumina? Cine le-a dărâmat cetatea inimii şi a cui e vina?
Omul e creat să se bucure, să fie vesel, luminos. Aceasta este propriu creştinului, să fie cu chipul senin pentru că ştie şi crede ceva ce alţii nu ştiu sau nu cred şi anume că Hristos a înviat şi prin învierea Lui ne-a dăruit şi nouă Învierea. Jertfa de pe Cruce a şters păcatul strămoşilor noştri şi ne-a adus nouă posibilitatea mântuirii, nădejdea că putem fi iarăşi în Braţele Părinteşti pe care le-am părăsit odată..."

Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire, Iaşi, 2013)