Ferice de cei ce privesc paharul “din perspectiva cerului”, adică de sus, de unde pare veşnic plin şi nu din lateral unde orice picătură în lipsă e observată cu uşurinţă.

„Voi fi judecat că sunt un călugăr visător coborât poate din idealuri monahale ori din pilde din acelea vechi, bune de rostit la gura sobei, şi nu văd cenuşa zilelor, faptul că greutăţile au spălat toate zâmbetele. E drept că-i greu, dar dacă punem urât la urât ce rezultă, decât un urât mai mare?! Iar dacă la chipuri triste vor fi tot feţe posace, vom ajunge tot mai reci, străini şi distanţi. Zâmbetul ne ajută să înviem, să vedem şi „partea plină a paharului”, să fim înveşmântaţi în lumină, fiind un dar făcut nouă şi celor din jur.
Omul e creat să se bucure, să fie vesel, luminos. Aceasta este propriu creştinului, să fie cu chipul senin pentru că ştie şi crede ceva ce alţii nu ştiu sau nu cred şi anume că Hristos a înviat şi prin învierea Lui ne-a dăruit şi nouă Învierea. Jertfa de pe Cruce a şters păcatul strămoşilor noştri şi ne-a adus nouă posibilitatea mântuirii, nădejdea că putem fi iarăşi în Braţele Părinteşti pe care le-am părăsit odată... Dacă în Vechiul Testament omenirea era tristă, în Noul Testament avem Bucuria care nu se va lua de la noi, avem pe Hristos Mântuitorul. Aş îndrăzni să afirm că un creştin veşnic trist nu e un creştin autentic, ci e un creştin cu flacăra credinţei stinsă.
Fericirea nu depinde de context, ci de caracter. Ea nu e a celor ce au, ci a celor ce iau ce e mai bun din viaţă, a celor ce dau ce e mai bun din ei, a celor ce refuză să vadă că paharul e pe jumătate gol, sau că poate trei sferturi din el s-a scurs sau, în cazuri cu adevărat nefericite mai are doar doi stropi amărâţi de bine în el. Ferice de cei ce privesc paharul “din perspectiva cerului”, adică de sus, de unde pare veşnic plin şi nu din lateral unde orice picătură în lipsă e observată cu uşurinţă.
Râzând, fiind mai senini, mai optimişti în faţa greutăţilor zilnice, aducem soarele în viaţa noastră... Un zâmbet curat are frumuseţea lui precum o floare, cântă armonii inimii, o învaţă să păşească mai uşor pe pietre, ori să zboare. Zâmbind alungăm umbrele din viaţa noastră ce pot menţine stări apăsătoare. Un dicton spunea că zâmbetul durează doar o clipă, însă amintirea lui dăinuie o viaţă întreagă...
Aşadar, astăzi aţi zâmbit ?!”


( Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire..., Iasi, 2013)