Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale
sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un
ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem
de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile
răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul
întristării (Prov. 4,23).
Căci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă
sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l
lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi,
precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot
sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. În sfârşit îi pune în
minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de
tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea
mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă
la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea
mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi
Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu
de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să
tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem ca sănătatea
sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi
exercitându-ne cu cei virtuoşi. Când aşadar pentru oarecare pricini,
zise «îndreptăţite», ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile
întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru
se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne
fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe
acestea din inima cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu
oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice
şi fericitul Iov: «Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace» (Iov 5,23).
(Sfântul Ioan Casian, Filocalia, volumul I, editia a II-a, Editura Harisma, Bucuresti, 1992)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu