Totul începe când Hristos este invitat la masă de un fariseu pe nume Simon. Deşi fariseii nu-i sunt în general prieteni, se pare că există şi excepţii (dacă invitaţia e din prietenie sinceră). În orice caz, Hristos dă curs invitaţiei, fiindcă îi place să socializeze cu oameni din diverse medii sociale.
În timp ce oaspeţii stau întinşi pe divane, sprijiniţi într-un cot, în jurul meselor dispuse în semicerc, conform obiceiului roman care a pătruns şi în Palestina, o femeie păcătoasă a aflat despre sosirea lui Iisus în oraş şi a venit în casa lui Simon, aducând cu ea un vas de alabastru cu mir. În mod tipic, mirul era folosit pentru a unge capul unei persoane. Probabil aceasta a fost şi intenţia femeii. Numai că Iisus se află în timpul mesei, de aceea femeia nu poate da curs proiectului iniţial, fiindcă gestul ar fi fost incomod atât pentru ea, cât şi pentru oaspete. În acest caz, nu-i rămâne decât să aştepte stingheră în spatele lui, la picioare. Textul (retradus) sună astfel: „Şi cum stătea în spatele lui, la picioare, şi plângea, a început să-i stropească picioarele cu lacrimile ei. Apoi îi ştergea picioarele cu părul capului ei, le săruta şi le ungea cu mir.”
Probabil în plânsul femeii se împletesc lacrimi din motive diferite. Pesemne este profund stânjenită de numeroasele priviri implacabile ale sfinţi glaciali care stau la masă cu El. Poate că i se pune în gât un nod de amărăciune când descoperă că de fapt îi este imposibil să-l onoreze pe Oaspete aşa cum plănuise (ungându-i capul). În acest context atât de diferit pentru ea, îşi va fi dat seama de îndrăzneala ei nebunească: ea, o păcătoasă notorie, are pretenţia să fie primită de un sfânt! Cum de crezuse că îi va permite să se apropie de el? Oare nu-şi mai ştia limitele? O cârpă ca ea nu se cuvenea să tulbure reuniunea atâtor oameni respectabili, şi cu atât mai puţin să-l inoportuneze pe El.
Şi totuşi, ceva imposibil de surprins în cuvinte îi spune că Iisus o acceptă, că nu este inoportună. Lacrimile au început deja să picure pe picioarele Mântuitorului. Ca în orice alt spaţiu cultural-geografic, şi în Palestina sec. I picioarele erau asociate în mod obişnuit cu impuritatea (produsă de praf şi de transpiraţie). Stând acolo, lângă picioarele Lui, femeia trebuie să fi observat că Învăţătorul n-a fost onorat de gazdă aşa cum s-ar fi cuvenit. Ceea ce Simon ar fi socotit o umilire pentru el este o onoare pentru ea. Ceea ce pentru fariseu ar fi fost o coborâre pentru ea este o înălţare, o transcendere a propriei condiţii mizerabile, pe care şi-o asumă cu lacrimi de pocăinţă.
În tot acest timp, îi şterge picioarele cu părul ei. Chiar şi pentru nişte europeni care au detabuizat expunerea părului lung în public, gestul pare exagerat. În rândul comesenilor lui Iisus el trebuie să fi fost şocant. Părul lung a fost dintotdeauna un simbol al feminităţii. De fapt, un simbol atât de puternic, încât normele de pudoare ale vremii interziceau expunerea lui în afara spaţiului privat. Dezvelirea părului în public era asociată cu ruşinea. În VT, o femeie suspectată de adulter de către soţul ei era adusă în faţa preotului, care îi lăsa părul lung pe spate înainte de a-i da să bea „apa de gelozie”. Expunerea părului în această manieră constituia o experienţă umilitoare. [Dezvelirea părului se practica şi în caz de jale (personală sau naţională). În faţa tragediei şi a disperării, menţinerea convenţiilor sociale nu mai conta, iar femeile îşi despleteau părul, exprimând astfel umilirea şi durerea. Nu în ultimul rând, raderea (silită) a părului era unul dintre stigmatele robiei, fiindcă simboliza pierderea demnităţii şi a statutului social].
Aşadar, într-o societate atât de reticentă în privinţa comunicării prin atingere (între bărbaţi şi femei) o femeie îşi foloseşte părul pentru a şterge picioarele lui Iisus. [Să ne aducem aminte că, atunci când femeia din Sunem se repede să cuprindă picioarele lui Elisei, într-un gest de implorare, Ghehazi, care veghează la respectarea convenţiilor sociale ale vremii, se grăbeşte să o înlăture imediat, deşi gestul nu este nici pe departe atât de nepotrivit.] Femeia păcătoasă nu doar le şterge cu părul capului ei, le şi sărută în mod repetat şi le unge cu mir. Pentru asistenţă, gestul este mai mult decât poate să tolereze buna lor cuviinţă. O femeie afundată în nelegiuire are îndrăzneala să sărute picioarele profetului. Iar el, profetul (dacă profet o fi), cum de îngăduie aşa ceva?
Într-adevăr, gestul ar fi scandalos dacă în locul lui Iisus ar fi oricine altcineva. Dar cel căruia femeia îi sărută picioarele nu este oricine, este Fiul lui Dumnezeu, care vede inima ei, ruşinea şi nădejdea care tălăzuiesc în ea, şi setea de a fi iertată şi sfinţită prin atingerea de picioarele lui încărcate de colbul fierbinte al drumurilor palestiniene.
Ce gândeşte respectabilul Simon în toată această vreme? Probabil cam ce am fi gândit eu şi tu, dacă am fi şezut pe vreunul dintre divanele din încăperea inundată de parfumul mirului.
Suntem în casa lui Simon... Iisus se află la momentul mesei, înconjurat de diverse eminenţe religioase care au devenit cât se poate de cenuşii la vederea unei scene scandaloase: o femeie se apropie de Iisus şi îi spală picioarele cu lacrimi, i le şterge cu părul capului, le sărută şi le unge cu mir.
Pentru Simon, toate acestea sunt indicii că în definitiv s-a înşelat în privinţa acestui Hristos căruia îi merge faima de proroc. Deja faptul de a-l fi invitat în casa lui îi apare ca o gafă care îi va ştirbi reputaţia.
Clipele se scurg lent, în ritmul lacrimilor care nu contenesc, dar gândurile lui Simon se rostogolesc iute ca vorbele din rechizitoriul unui procuror experimentat: „Omul acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine e şi ce hram poartă femeia care se atinge de el: anume că e o păcătoasă.” (trad. proprie). Din modul în care îşi pune problema, devine evident că Iisus nu mai e decât un „acesta” [în textul grecesc nu apare subst. „omul”], orice altceva, numai profet nu. În consecinţă, se simte jenat că s-a încurcat cu astfel de personaje dubioase.
Contrastul este izbitor: o femeie decăzută are o percepţie spirituală extraordinară că cel căruia îi spală picioarele este Sfântul lui Israel, iar un fariseu educat, bun cunoscător al Scripturii, îi refuză lui Iisus până şi titlul de profet. Cu acest gând necugetat, Simon pică în ridicol, fiindcă în ultimă instanţă pune la îndoială nu calitatea de profet a lui Iisus, ci discernământul la îndemâna oricui: oricine şi-ar fi dat seama că respectiva fusese o depravată. La urma urmei, fariseul este profet? Atunci cum de ştie ce fel de femeie îi calcă pragul casei?
Cu logica fariseică însă nu te pui, fiindcă ea se sustrage raţionamentelor obişnuite întru care se exersează mintea simplă a autorului acestui articol. Dincolo de tensiunea dramatică extraordinară, scena ascunde o ironie copioasă. Realitatea este că, tocmai în virtutea statutului său de profet, Iisus vede mai mult decât pot discerne ochii miopi ai lui Simon. Este cazul ca fariseul să primească o lecţie, ca să-şi poată vedea iarăşi lungul nasului.
Lecţia vizează relaţia lui Simon cu Dumnezeu şi cu „inferiorii” lui din punct de vedere moral. De astă dată mesajul vine pe căi subtile. [De fapt, îl vedem deseori pe Mântuitorul comunicând în mod enigmatic cu interlocutorii săi, ca şi când le-ar da de înţeles că trebuie să facă şi ei un efort, dacă sunt cu adevărat interesaţi să-l înţeleagă. Evanghelia e pentru cei săraci în duh (căutători), nu pentru nătăfleţi (care aşteaptă pere mălăieţe). Între Dumnezeu şi om rămâne mereu o distanţă pe care Dumnezeu nu este dispus să o parcurgă; de aceea atâtea îndemnuri: „Veniţi!”]
Pentru Simon lecţia începe nepericulos, însă la final adevărurile cad necruţător, ca lamele unei ghilotine. În cele ce urmează, Iisus răspunde gândurilor neexprimate ale fariseului. Dacă Simon are nevoie de o dovadă că Isus este profet, o va primi cu vârf şi îndesat. Textul grecesc chiar aşa sună: „Şi răspunzând Iisus i-a zis”. Un simplu spectator n-ar fi putut să constate că e vorba de un dialog, în care Hristos răspunde unui gând din mintea lui Simon. Şi totuşi asta face, anunţând că ceea ce urmează îl priveşte oarecum pe fariseu.
Modul în care îşi începe parabola este semnificativ, fiindcă textul nu este despre un cămătar care avea doi datornici, ci despre doi datornici ai unui cămătar. [Nuanţa pare nesemnificativă, dar este extrem de importantă în contextul de faţă, fiindcă El tocmai pe Simon şi pe femeie îi are în vedere].
Principalul este că ambii sunt datori. Ambii se regăsesc în deficit, dar în măsuri diferite: unul datorează 500 de dinari, iar celălalt numai 50. Dincolo de detalii, un fapt este cert: niciunul nu-şi poate plăti datoria. Ambii au nevoie de ştergerea datoriei.
Urmează acum o întrebare cu răspuns evident (Spune-mi dar, care dintre ei îl va iubi mai mult?) pe care Simon îl identifică fără greş (Socotesc că aceluia căruia i-a iertat mai mult). Fariseul raţionează corect, dar miopia îl împiedică iarăşi să vadă mai departe. Aici intervine Hristos-Adevărul, cu acele adevăruri incomode pe care Simon trebuie să le afle despre sine.
Atât el, cât şi femeia au „datorii”. El n-a făcut însă gestul minim de curtoazie faţă de oaspeţi, ea însă i-a oferit omagiul iubirii, spălându-i picioarele cu lacrimi. Simon nu l-a sărutat nici măcar în chip formal, pe când ea n-a prididit să-i sărute picioarele. Simon nu i-a uns capul cu untdelemn, însă ea, păcătoasa, a turnat mir scump pe picioarele lui.
Ultima parte din declaraţia Lui este revelatoare în egală măsură, pentru că pronunţă iertarea păcatelor. Afirmaţia „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate” trebuie înţeleasă astfel: „Eu i-am iertat ei păcatele”. Construcţia foloseşte aşa-numitul „pasiv divin”. Pentru ca nimeni să nu creadă că doar proclamă iertarea păcatelor în virtutea funcţiei sale de profet, fără a oferi iertarea el însuşi, Mântuitorul îi spune direct femeii: „Iertate îţi sunt păcatele”. În mintea unui iudeu, declaraţia echivala cu: „Îţi iert păcatele.” Martorii la eveniment chiar asta au înţeles, pentru că reacţiile n-a întârziat să apară: „Cine este acesta, de iartă chiar şi păcatele?” Din textul grecesc se poate înţelege că oamenii şuşotesc între ei sau că se întreabă fiecare în sinea lui. Indiferent cum interpretăm textul, cert este că Hristos răspunde iarăşi obiecţiilor, justificând cele întâmplate: credinţa femeii a ridicat-o din păcat, redându-i pacea. Ce a crezut femeia? Că poate să fie iertată şi înnoită.
Pentru femeie, o întâlnire care a început cu „lacrimi” s-a terminat cu „pace”.
Pentru Simon, o întâlnire care a început bine s-a încheiat cu.....va las pe voi sa va ganditi....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu