Octavian Goga                      Rugăciune




Rătăcitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, stăpâne,

În faţa strălucirii tale.

În drum mi se desfac prăpăstii,

Şi-n negură se-mbracă zarea,

Eu în genunchi spre tine caut:

Părinte,-orânduie-mi cărarea!



În pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitele cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul

Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge

Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,

În veci spre cei rămaşi în urmă,

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.



Dezleagă minţii mele taina

Şi legea farmecelor firii,

Sădeşte-n braţul meu de-a pururi

Tăria urii şi-a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina

Şi zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-i raza soarelui de vară

Pleoapei mele ostenite.



Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge,

Şi de durerea altor inimi

Învaţă-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei maştere şi rele,

Ci jalea unei lumi, părinte,

Să plângă-n lacrimile mele.



Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor doruri fără leacuri,

Dă-mi viforul în care urlă

Şi gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliţii-n umbră,

Cu umeri gârbovi de povară…

Durerea lor înfricoşată

În inimă tu mi-o coboară.



În suflet seamănă-mi furtună,

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate;

Şi cum sub bolta lui aprinsă,

În smalţ de fulgere albastre,

Încheagă-şi glasul de aramă:

Cântarea pătimirii noastre.