Dar tocmai asta este taina, că Hristos Se ascunde în chipul fiecărui bolnav, al fiecărui om necăjit, al fiecărui om sărac şi lipsit de dragoste. Noi însă îl iubim pe bolnav doar câtă vreme iubirea noastră este comodă. Când devine o cruce…

„În războiul din 1870, mulţi monahi s-au oferit voluntari pentru transportarea răniţilor de pe câmpul de luptă şi pentru îngrijirea lor în spitale.

Medicul care se îngrijea de bolnavi s-a oprit în faţa unui sărman care era pe de-a-ntregul plin de răni, de nenumărate bube negre care-i erau răspândite pe corp.

- Nu există nici o speranţă, a şoptit plecând. Pentru a fi salvat, otrava va trebui scoasă din fiecare rană, şi acest lucru e imposibil.

Un monah a auzit aceste cuvinte. S-a gândit puţin şi cu o voinţă eroică a început să scoată otrava din răni cu ajutorul unei ţepuşe, a mâinilor şi a buzelor.

Simte acest sacrificiu, dar nu şovăie; ore întregi lucrează fără întrerupere.

- Ce faceţi acolo? i-a zis cineva care trecea şi a văzut această privelişte înfricoşătoare. Nu vă e teamă?

- Îl îngrijesc pe Iisus aflat în persoana fratelui meu, a răspuns.

- Eu nu aş fi făcut asta, nici dacă mi-ar fi dat cineva tot aurul din lume.

- Nici eu, a răspuns simplu monahul. Dar fac asta pentru Dumnezeu. Acela îmi dă putere!...” [26; 187]

Dacă oamenii nu rabdă pentru Dumnezeu, feştila răbdării lor arde foarte repede. Trăind într-un secol al vitezei, omul îşi pierde răbdarea din ce în ce mai repede. Dar dacă rabdă pentru Domnul, poate mărturisi ca acest monah: Acesta îmi dă putere…