http://www.youtube.com/watch?v=UGK_WbMKQyg&feature=player_embedded

Iată cum Hristos a adus imediat mantuire lui Zaheu, atat de dispreţuit de altfel de cei ce, cu siguranţă, se considerau cu mult mai vrednici de Iisus decat el. Pentru aceasta însa ei au ramas „afara”, iar Zaheu s-a mantuit „înauntru” cu Hristos .Ba înca il judecau aspru si pe Hristos, ca nu stie ca Zaheu era cel din urma dintre ierihonienii care ar fi meritat cinstea de a le calca pragul…

"Povestea stancii"

"Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumina si i-a aparut Dumnezeu.

Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei.

I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut.

Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit.

In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plicitisite ale acestuia :

- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.

Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec.

Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.

“Adversarul” i-a spus:

- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine.

Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul lui Domnului.

- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”

Domnul i-a raspuns intelegator:

- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut.

Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi.

Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveste la tine...

Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice.

Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.

Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea.

Ceea ce ai si facut. Acum Eu, prietene, voi muta stanca.

Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.

Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc."

 

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca

Cescuta de ceai-Pr. Arsenie Boca

"O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.” În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argila roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit:”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa ... “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează", am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi EL m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?” O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine...”

Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.

Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL.

"Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.. De alte gânduri şi rosturi sunt străin."

Omagiu celui ce a avut grija de Sfanta Biserica Ortodoxa intr-un fel deosebit si niciodata obosit.

http://www.youtube.com/watch?v=A9_vZXmsHj8

Dumnezeu nu se uita la succes in lucrare ci la credinciosia cu care lucrezi pentru El....


Era odata un imparat care era foarte trist pentru ca nu putea avea copii. Si ce si-a zis el intr-o buna zi?

,,-Nu-i nimic am sa adun toti copiii destoinici din regatul meu si am sa le dau un ghiveci cu o samanta de floare in fiecare. Sa vedem care e demn sa-mi fie fiu ....Oare cum vor arata ghivecele astea....?,,

Si a dat la toti copiii ghivece cu seminte ca sa le ude si sa le creasca...

Era in regat un baietel care se straduia mult sa ingrijeasca semintele daruite si uda in fiecare zi pamantul insa ...nu iesea nimic. Disperat, nu mai stia ce sa faca, deoarece toti copiii aveau flori mari si aratoase . Era foarte mahnit.

A venit apoi ziua in care imparatul trebuia sa vada ghivecele copiilor.

Care mai de care mai aratoase si mai colorate ..

Mergand el asa, a zarit un copilas plangand si trist la marginea straziii....

S-a dus spre el, s-a aplecat si l-a intrebat ce are . Acesta rusinat si trist a explicat ca floarea lui nu vrea sa rasara nicicum. Atunci regele s-a bucurat , l-a sarutat pe frunte si i-a spus ca de fapt semintele pe care el le daruise tuturor copiilor erau fierte si ca nu trebuia sa rasara nimic din ele.

Auzind aceasta ceilalti s-au rusinat si si -au dat seama ca imparatul ii pusese la incercare...insa ei l-au mintit...

Asadar, dragi prieteni nu va faceti griji pentru ati semanat, caci veti primi rasplata adevarata negresit :)

Dumnezeu nu se uita la succes in lucrare ci la credinciosia cu care lucrezi pentru El....














Era odata un imparat care era foarte trist pentru ca nu putea avea copii. Si ce si-a zis el intr-o buna zi?

,,-Nu-i nimic am sa adun toti copiii destoinici din regatul meu si am sa le dau un ghiveci cu o samanta de floare in fiecare. Sa vedem care e demn sa-mi fie fiu ....Oare cum vor arata ghivecele astea....?,,

Si a dat la toti copiii ghivece cu seminte ca sa le ude si sa le creasca...

Era in regat un baietel care se straduia mult sa ingrijeasca semintele daruite si uda in fiecare zi pamantul insa ...nu iesea nimic. Disperat, nu mai stia ce sa faca, deoarece toti copiii aveau flori mari si aratoase . Era foarte mahnit.

A venit apoi ziua in care imparatul trebuia sa vada ghivecele copiilor.

Care mai de care mai aratoase si mai colorate ..

Mergand el asa, a zarit un copilas plangand si trist la marginea straziii....

S-a dus spre el, s-a aplecat si l-a intrebat ce are . Acesta rusinat si trist a explicat ca floarea lui nu vrea sa rasara nicicum. Atunci regele s-a bucurat , l-a sarutat pe frunte si i-a spus ca de fapt semintele pe care el le daruise tuturor copiilor erau fierte si ca nu trebuia sa rasara nimic din ele.

Auzind aceasta ceilalti s-au rusinat si si -au dat seama ca imparatul ii pusese la incercare...insa ei l-au mintit...

Asadar, dragi prieteni nu va faceti griji pentru ati semanat, caci veti primi rasplata adevarata negresit :)

Pilda vamesului si fariseului

Domnul ne învată să nu ne mândrim cu realizările si cu puterile noastre, pentru că, după cum am văzut din Pilda Semănătorului, tot ceea ce avem este dar de la Dumnezeu. Dumnezeu nu îi iubeste pe oamenii îngâmfati, ci pe cei smeriti: “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har”(Iacob 4:6).

Si să nu uităm cuvintele Domnului Iisus ce spune: “Nu judecati, ca să nu fiti judecati. Căci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu măsura cu care măsurati, vi se va măsura”(Matei 7:1-2).

Pe vremea Mântuitorului exista o grupare formată din niste oameni care, desi încălcau poruncile dumnezeiesti, se credeau sfinti si drepti: fariseii. Acestia erau doar în aparentă credinciosi: se rugau la colturi de stradă, când posteau îsi puneau în cap sac si cenusă, totul pentru a-i induce pe oameni în eroare cu privire la adevărata lor fire. Erau mândri si aroganti, dispretuindu-i pe ceilalti oameni, pe care îi considerau păcătosi.

Iisus a condamnat de multe ori fătărnicia fariseilor, pentru ei rostind pilda aceasta:

LUCA XVIII:

“9. Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, a zis pilda aceasta:

10. Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames.

11. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames.

12. Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig.

13. Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.
14. Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.”

După cum bine stim, din cauza mândriei lui Lucifer, el si îngerii care i-au urmat au căzut în păcat, transformându-se în diavoli; la fel si Adam si Eva, crezând că dacă vor mânca din pomul cunoasterii vor fi ca Dumnezeu. Deci, mândria este începutul/mama tuturor păcatelor.

Deasemenea, smerenia este cea care îl duce pe om alături de Dumnezeu. Dacă Iisus, care este atoatestiutor si atotputernic este “blând si smerit”, cu atât mai mult trebuie să fim noi care avem totul prin darul lui Dumnezeu.

Nu trebuie să dispretuim pe nimeni, pentru că toti oamenii poartă în ei chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu urăste păcatul însă îi iubeste pe păcătosi, asteptându-i să se întoarcă la El.

Nu se cadea ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine?

Evanghelia de la Matei 18, 23-35:




“De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor unui imparat care a voit sa se socoteasca cu slugile sale. Si, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanti. Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie vandut el, si femeia, si copiii, si pe toate cate le are, ca sa se plateasca. Deci, cazandu-i in genunchi, sluga aceea i se inchina, zicand: Doamne, ingaduieste-ma si-ti voi plati tie tot. Iar stapanul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria. Dar, iesind, sluga aceea a gasit pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care-i datora o suta de dinari. Si punand mana pe el, il sugruma zicand: Plateste-mi ce esti dator. Deci, cazand cel ce era sluga ca si el, il ruga zicand: Ingaduieste-ma si iti voi plati. Iar el nu voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria. Atunci, chemandu-l stapanul sau ii zise: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre“.



Predica Mitropolitului Augustin de Florina (fragmente)




Iubiţii mei, viaţa este o călătorie. Şi drumul cel drept pe care trebuie să-l urmăm toţi, ca să ajungem la capăt, în cer, este unul: Drumul pe care l-a trasat Hristos cu Sângele Său; l-a păşit El însuşi şi milioane de martiri şi mărturisitori ai credinţei noastre. Însuşi Hristos a spus: “Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).


Este adevărat că acest drum al virtuţii este greu, suitor, o Golgota. “Strâmtă este uşa şi îngustă este calea care duce la viaţă…” (Matei 7, 14). Dimpotrivă, drumul răutăţii, al stricăciunii, al necredinţei este uşor, în pantă. “Largă este uşa şi întinsă este calea care duce la pierzare…” (Ioan 7, 13), la distrugere, la catastrofă. Un drum este a lui Hristos, celălalt al satanei; unul este al raiului, celălalt al iadului. Alegeţi! Omul este liber să meargă pe care drum vrea.

 Virtuţile sunt un lucru greu. Şi dacă întrebaţi, care este cea mai grea din toate virtuţile, iubitorul de arginţi va spune milostenia, robul pântecelui va spune postul, sarkolatrul (cel ce-şi adoră trupul) va spune fecioria, cel ce iubeşte viaţa va spune mucenicia pentru Hristos. Dar eu consider că cea mai grea din toate este – care? – cea despre care zice astăzi Evanghelia: iertarea reciprocă. Este un pietriş, pe care Hristos cere să-l ridicăm, dar diavolul îl face munte de neridicat. Şi că aceasta este virtutea cea mai grea vă voi demonstra prin trei, patru exemple. Vă rog să fiţi atenţi.


***

Un exemplu este din Vieţile Sfinţilor. Dacă veţi deschide sinaxarele, veţi vedea că pe 9 februarie este sărbătorit sun sfânt care se numeşte Nichifor. Ascultaţi cum a primit mucenicia. În vremea aceea, Nichifor se supărase cu un preot care se numea Saprichie. Erau certaţi. Şi Saprichie era de vină, nu Nichifor. A venit prigoana, şi primul pe care l-au prins a fost preotul, Saprichie. L-au judecat şi a ieşit sentinţă de decapitare. L-au luat soldaţii dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, şi-l duceau în afara cetăţii, ca să-l execute. Când a aflat Nichifor că Saprichie peste puţin timp nu va mai fi în viaţă, l-a cuprins plânsul. Aleargă în drum, ajunge cortegiul, şi-i cade la picioare:




– Frate Saprichie, iartă-mă.




Acela însă nimic.




– Nu te iert!






Până în ultima clipă a muceniciei, Nichifor a căzut şi l-a rugat pe Saprichie să-l ierte. Cu neputinţă. Atunci ce s-a întămplat? În momentul în care soldatul a ridicat sabia să-i taie capul, Saprichie zice:




- De ce mă omorâţi?




– Pentru că eşti creştin.




– Deci pentru asta? Atunci eu mă lepăd de Hristos…




Şi în timp ce îngerii îi pregăteau cunună, Saprichie, care nu l-a iertat pe Nichifor, a fost considerat nevrednic de mucenicie. L-a părăsit Harul lui Dumnezeu şi s-a lepădat de Hristos. În locul lui a murit martir – cine? – Nichifor, care avea o inimă bună şi dragoste. A mărturisit că este creştin şi a fost martirizat. Astfel, pe 9 februarie, în loc de mucenicul Saprichie, cinstim pomenirea mucenicului Nichifor. Înfricoşător acest exemplu! Arată că mai presus chiar decât mucenicia este să ierţi, să dai iertare din inimă. Dar este uşor? (…)


Aşa este lumea. Din nefericire, există familii, care au între ele pică, ţinerea de minte a răului, şi nu se iartă de ani de zile. Încearcă preotul şi mitropolia, dar ura se înveşniceşte de la părinţi la copii şi la nepoţi. Omul care nu iartă nu este creştin. Este animal, fiară. Spun oamenii că dacă vreun copil îi face vreun rău cămilei, aceasta nu-l iartă. Pot să treacă ani şi, dacă-l va întâlni în cale, îl va lovi. Nu iartă. De aceea zicem: “Acest om e ca o cămilă, nu iartă; ţine adânc în el răzbunarea”. Dimpotrivă cel care iartă din inimă, seamănă – Cu cine? – Cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu? Desigur. (…)




Asta ne-o spune Evanghelia de astăzi. Pentru că Dumnezeu ce face? Iartă, iartă continuu. Este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi mult-îndurat. Ce facem noi? În ceea ce ne priveşte e de vină celălalt, vecinul nostru, pentru că ne-a ispitit, pentru că animalul lui a intrat pe ogorul nostru…, pentru lucruri mici şi lipsite de importanţă. Dar cele pentru care noi suntem vinovaţi faţă de Dumnezeu sunt foarte mari. Suntem vinovaţi, păcătuim continuu. Păcătuim cu ochii noştri, cu urechile noastre, cu mâinile noastre, cu trupul nostru. Păcătuim ziua noaptea, la cafenea, pe drum, pe ogoare, păcătuim chiar şi în biserică. Cine poate să numere păcatele omului? Abis, “zece mii de talanţi”, despre care zice Evanghelia de astăzi (Matei 18, 24), nenumărate sunt păcatele noastre. Un număr astronomic. “Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?” (Troparul Cassianei Monahia, Slava… Laudelor din Sfânta şi Marea Miercuri).




Şi ce face Dumnezeu? Se ia după noi. Că dacă nu s-ar fi luat după noi, dacă pentru fiecare păcat pe care îl facem, pentru fiecare înjurătură auzită, ar fi căzut un trăsnet şi am fi fost arşi cu toţii. Ne iartă, ne iartă continuu păcatele noastre. De aceea şi noi să fin iertători. Asta cere de la noi. Aşa cum El ne iartă păcatele noastre, cele mari şi nenumărate, aşa şi noi să-i iertăm pe ceilalţi. Nurorile pe soacre, soacrele pe nurori, bărbatul pe femeie, tatăl pe copil, sătenii pe consătenii lor. Daţi-mi, daţi-mi un sat unde există iertare, milă, iubire. Rai este. Daţi-mi un alt sat unde nu există iertare şi milă. Iad este. Iad este pământul pentru că şters cuvintele Hristosului nostru, necuprinsele şi veşnicile cuvinte: ”Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

***

Iubiţii mei, Dumnezeu să dezrădăcineze din inima noastră spinul care se numeşte pomenirea răului, şi să sădească floarea cea cerească, iubirea Hristosului nostru. În felul acesta vom fi următori ai Aceluia, Care pe Cruce i-a iertat pe răstignitorii Săi. În felul acesta, vom putea să ne rugăm şi să zicem acel cuvânt groaznic: ”Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Altfel, suntem nişte mincinoşi şi ne batem joc de Dumnezeu cu toţii, şi cler şi popor.






Această făgăduinţă este condiţia iertării. Ierţi? Vei fi iertat. Nu ierţi? Mii de preoţi să-ţi facă pomeniri sau parastase, mii de episcopi şi patriarhi să se ducă la mormântul tău, nu vei fi iertat. Iartă deci, ca să fii iertat.




Talcuirea Sfantului Teofan Zavoratul:


“Domnul a incheiat pilda celor doi datornici prin cuvintele: “Tot asa si Tatal Meu Cel Ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau- din inimile voastre”. Pare un lucru foarte usor: iarta si vei fi iertat; daca esti iertat, esti si primit in mila, esti partas la toate visteriile milei. Asta ar trebui sa insemne ca raiul si fericirea vesnica sunt la indemana.






Si ce castig mare pentru un lucru atat de mic cum este a ierta!… Da, lucru mic, dar pentru iubirea noastra de sine nimic nu e mai greu decat a ierta. Vreo suparare pricinuita fara voie, intr-ascuns, pe care sa n-o fi vazut nimeni, ma rog, o mai iertam; dar de primit o lovitura mai dureroasa, si inca in fata altora, nici vorba de iertare.

 Sunt imprejurari in care vrei, nu vrei, nu poti sa dai glas nemultumirii, asa ca taci; limba tace in timp ce inima vorbeste si urzeste planuri negre. Daca jignirea e putin mai mare, nici vorba nu mai poate fi de infranare: nici rusinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om sa se razbune. Egoismul ce clocoteste il face pe om sa se poarte ca un smintit, si cel aflat sub inraurirea lui incepe sa indruge neghiobii. In aceasta nenorocire cad cel mai ades nu oamenii de rand; ci, cu cat este cineva mai “cultivat”, cu atat e mai simtitor la jigniri si iarta mai greu.
Uneori purtarea lor ramane prietenoasa la aratare; dar launtric este o dusmanie neimpacata: asta in vreme ce Domnul ne cere sa iertam din toata inima“.
(din “Talcuiri din Sf. Scriptura pentru fiecare zi din an”)

Nu fii rău suflete al meu.

Nicolae Mirean

O suflete, nu pizmui,

Nu judeca nici nu huli,

Nu fii nici rece şi nici rău,

Cu nici un semen de al tău

Şi nu îl duşmăni.

Că este om şi el ca tine

Şi el râvneşte-acelaşi bine,

Pe care şi tu ţi-l doreşti,

Iar suferinţele trupeşti,

Le simte orişicine.

Şi el, o suflete al meu

La suferinţă şi la greu,

Îndură, rabdă şi suspină,

Şi poate n-a primit lumina,

Şi mila de la Dumnezeu.

Şi el ar vrea la fel ca tine

Să aibă mult frumos şi bine

Să simtă că e fericit,

Cu dragoste oricând primit,

Oriunde, de oricine.

Şi el trudeşte, rabdă, luptă

Greşeşte, cade, nu ascultă

Sau chiar de conştient e rău,

E rău că-l lasă Dumnezeu,

Că-l rabdă şi-l aşteaptă.

Şi dacă n-a primit lumina,

Dar poate plânge şi suspină,

Din inimaă când a greşit,

E mult mai bun şi mai cinstit,

Şi-şi spală multa vină.

Ca orice om în trup cu greu,

Va fi plăcut lui Dumnezeu

Şi orice bine săvârşit,

Prin Dumnezeu e-nfăptuit,

Iar răul prin cel rău.

El bietul semen de-ţi greşeşte,

Duşmanul vieţii îl sileşte,

Prin ispitire şi prin luptă,

Şi chiar de ,, răul’’ nu-l ascultă,

Cât este-n trup greşeşte.

Dar tu o suflete al meu,

Eşti egoist, pizmaş şi rău

Că ştii desigur cât de greu,

Te lupţi să-L ai pe Dumnezeu,

La bine şi la rău.

Tu conştient şi ajutat,

Aluneci grabnic în păcat,

Dar el sărmanul părăsit,

De pace, har şi rătăcit,

Cât e de vinovat?

Nu eşti tu oare mult mai rău

Când osândeşti semenul tău?

Şi pe Hristos cum Îl iubeşti

Când semenii ţii duşmăneşti,

Sau îi vorbeşti de rău?

O suflete al meu, gândeşte,

La răul ce te stăpâneşte,

Că dacă-n tine nu-i iubire

Cel rău te-atrage în ,,slujire’’

Şi rău, cu rău sporeşte.

Pricepe cursa celui rău,

Ce luptă prin semenul tău,

Spre a vă pierde pe-amândoi

La judecata de apoi,

O suflete al meu.

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/08/22/pilda-datornicului-nemilostiv-nu-se-cadea-ca-si-tu-sa-ai-mila-de-cel-impreuna-sluga-cu-tine/

mesaj al Parintelui Arhim. Teofil Părăian, de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus – judeţul Brasov, despre dragoste, iată cât de minunat se potriveşte şi pentru iertare:

" Când iubeşti(ierţi) pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. A iubi (ierta) pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui; să fie odihnit prin existenţa ta. În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi. Iubeşti (ierţi) atunci când primeşti pe cineva în suflet, când ţi-l împropriezi, când îi faci loc în inima ta. Aceasta înseamnă să-l iubeşti(ierţi). Câtă vreme îl ţii în afară de tine, câtă vreme îl ţii departe de tine, câtă vreme îl respingi sau îl împingi, câtă vreme îl marginalizezi, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti (ierţi). Când îl iubeşti (ierţi), îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Atunci îl iubeşti (ierţi). "

''Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spove­dit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?....''

 NICOLAE STEINHARDT-IERTAREA

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertarii – atat de fireasca la oamenii din neamul romanesc, mereu gata sa ras­punda afirmativ, ba si cu efuziune, cu mana intinsa si un zambet prietenos, cuvintelor: te rog sa ma ierti – se cuvine a cunoaste ca ea e de patru feluri:

1. iertarea gresitilor nostri,

2. iertarea celor carora noi le-am gresit,

3. iertarea de sine,

4. iertarea pacatelor si greselilor de catre Dumnezeu.

Reluand:

1. Iertarea gresitilor nostri e simpla, elementara si les­nicioasa. Omul de treaba iarta fara a se lasa prea mult ru­gat si de indata da glas magicei formule atat de proprie fiintei simtitoare si ganditoare: te iert, Dumnezeu sa ne ierte pe toti. El stie ca este de asemenea supus greselii si cunoaste, ori poarta din fire in adancul sinei sale, textul Sfantului Apostol Pavel: “Nu este drept unul; nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu; toti s-au abatut, impreuna, netrebnici s-au facut; nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este.”

Domnul insusi ne-a poruncit sa ier­tam oricand si ori de cate ori va fi nevoie, fara limita: caci ce inseamna raspunsul dat lui Petru (Mat. 18, 20-22): “de saptezeci de ori cate sapte”, altceva decat: de infinit de mul­te ori, dificil fiind a presupune ca omul cel mai naravit ne va gresi de patru sute nouazeci de ori intr-o singura zi? Iar in Rugaciunea Domneasca, iertarea pacatelor de catre Dum­nezeu e conditionata si pusa in concordanta cu prealabila iertare a gresitilor nostri, devine – cum spune limbajul ma­tematic – functie a capacitatii insului de a-si ierta semenii.

Felul acesta direct, limpede si usor de iertare implica to­tusi doua adaosuri:

a) Nu putem ierta decat raul facut noua personal, nu al­tora. Cand un frate al nostru e nedreptatit, insultat, lovit, ocarat, inselat, nu avem nici o cadere a ierta, noi, pe fapta­sul raului. Cu atat mai putin cand nu mai e vorba de un in­divid, ci de un grup de oameni ori de o colectivitate intreaga. Daca o asemenea colectivitate ori o natiune ajunge a fi obiect de discriminari de orice natura, daca e prigonita, saracita, batjocorita, mintita, napastuita, impilata s.a.m.d., ne este oprit a ierta in numele ei, nu avem calitatea de a o face. Nicolae Iorga, nu numai neintrecut istoric, dar si cuge­tator adanc, era convins de lucrul acesta, afirmand si el ca fiecare poate ierta numai raul facut lui insusi, nu altuia ori altora.

b) Nu ajunge sa ierti, mai e neaparat nevoie sa si uiti. Iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goa­la, vorbarie, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Am cunoscut un preot, om de mare isprava (mi-a fost candva duhovnic), parintele George Teodorescu din Bucuresti. Obisnuia sa spuna enoriasilor sai: “Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spove­dit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?”

In romanul sau Madeleine Ferrat, Emile Zola inchipuie groaznica imagine a unei pacatoase pe care Iisus o iarta, dar Dumnezeu Tatal nu, pentru ca nu uita nimic. Lucrarea aceas­ta a mintii scriitorului francez (influentat probabil de nar­cisism) ne intareste parca si mai mult in convingerea ca iertarea e lipsita de valoare si farmec, si de putere izbavi­toare (si nu face, pentru a vorbi mai pe sleau, nici doi bani si nici cat o ceapa degerata) daca nu i se alatura uitarea.

Ca uitarea e mai anevoioasa decat iertarea nu incape iarasi dubiu. E cu adevarat grea. Dar nu-i oare intreg crestinis­mul greu ? Cei care vin la Hristos neluand aminte la paharul pe care l-a baut (paharul amaraciunii, si pana la fund) si la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovada ca nu stiu carui Dumnezeu se inchina si in ce obste se afla. Desigur ca uitarea e grea, precum greu ii este oricui sa-si iubeasca vrajmasii, sa intinda obrazul stang dupa ce i-a fost lovit cel drept, sa nu pacatuiasca nu numai cu fapta, ci nici cu gandul, sa aduca la indeplinire toate atat de subtilele si radicalele porunci ale Predicii de pe Munte si, in general, tot ceea ce Domnul cere de la acei care tin si cuteaza sa se numeasca ucenicii Lui.

2. Iertarea celor carora noi le-am gresit pare a fi un pa­radox, de nu un sofism, si ar constitui o contradictie, o for­mulare absurda. Cum oare am ierta noi pe cel de catre noi vatamat ? Nu-i limpede ca lumina zilei ca lui ii incumba a ne ierta, eventual, pe noi ?

Si totusi, formularea nu e gresita ori fortata si nu incape indoiala ca de tot gingas ne este a ierta pe cei carora noi le-am gresit, adica pe acei carora le-am dezgolit si dezvaluit toata nimicnicia, slutenia sufleteasca, nerozia, rautatea, necinstea, salbaticia, perfidia, nestapanirea, josnicia, badarania ori ne­trebnicia noastra.

Pe cei in prezenta carora ne-am desertat strafundurile tulburi ale subconstientului, ne-am dat arama pe fata si poalele peste cap, ne-am facut de basm, de ocara si de minune ii uram. Nu lor ne-am aratat cu infatisarea noas­tra cea mai murdara si mai ticaloasa ? Nu-i nevoie de prea rafinata psihologie pentru a intelege ca de mult mai multa rusine si ciuda avem parte cat priveste pe cei carora le-am gresit noi decat in privinta celor care ne-au gresit noua, care s-au compromis ei in prezenta noastra.

Sa ne fie ingaduit, in aceasta ordine de idei, a ne referi la o veche piesa de teatru a dramaturgului francez Eugene Labiche. Nu-i decat o candida comedie profana, cuprinde totusi o invatatura utila. Eroul piesei, instaritul parinte al unei frumoase fete, intalneste la o statiune de munte pe cei doi tineri care, deopotriva, ravnesc la o casatorie cu fiica sa. Tatal – pe nume Perrichon – aluneca in timpul unei plim­bari si era cat pe aci sa se pravaleasca intr-o prapastie daca nu-i intindea o mana salvatoare unul din tineri. E, acesta, acum sigur ca el va fi alesul, in calitatea lui de binefacator al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grabeste deloc a si-1 face ginere, ba si cauta – in vanitatea sa ranita – sa mi­nimalizeze fapta salvarii, afirmand ca se si agatase de un ar­bore, ca asa-zisa prapastie nu era decat o groapa, ca e de felul lui agil… Celalalt candidat, mai istet, simuleaza atunci un accident, dandu-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieti omenesti. El va fi alesul!

Cazul domnului Perrichon, credem, ne inlesneste a in­telege cat de mare este efortul cerut pentru iertarea celor carora le-am gresit, cat curaj si hotarare ni se cere pentru a-i privi drept in ochi, a le solicita indulgenta, a nu le pur­ta pica, a nu transfera asupra lor, printr-un ciudat complex, dar si logic proces psihanalitic, necazul si stinghereala care ne coplesesc.

3. Grea este iertarea rubricata sub numarul 2, insa mai greu ne este a ne ierta pe noi insine. Iertarea aceasta de sine reprezinta probabil etapa care implica efortul cel mai pe­nibil si mai sustinut intru biruirea poftei de infrangere si de adapostire in deznadejde salasluitoare in tot omul pa­catos, prototip al defetistului integral.

Dupa ce ne-am cait amarnic, ne-am marturisit fara re­ticente, ne-am implinit canonul, am facut penitenta, ne-am cerut din inima, suflet si cuget iertare si am varsat lacrimi­le ispasirii, urmeaza ca, in deplina smerenie si nu fara cu­tremur, sa ne iertam pe noi insine. Psalmul 50, desigur, ne indeamna sa ne cunoastem faradelegea si vrea sa ne fie pa­catul nostru pururea in fata noastra. Iata un sfat admirabil. Dar pastrarea aceasta a pacatului in cugetul nostru sa nu inceapa a dospi si a se preface in izvor de inveninare si de cadere in obida, pentru care nu exista leac. Amintirea vie a pacatului poate fi salutara; nu-i mai putin adevarat ca poa­te declansa otravirea lenta a constiintei.

Scriitorul francez crestin Georges Bernanos pune pe drept cuvant accentul asupra acestui soi de iertare, cu atat mai anevoios de adus la indeplinire cu cat vine in contradictie cu invartosarea ini­mii noastre si cu funciara noastra rautate. Suntem atat de rai si de invartosati cu inima incat, ferecati in limitele orizontului nostru stramt si imbacsit, abia de ne putem inchi­pui ca exista putinta iertarii. Ne asemanam unor trogloditi pe care nu-i poarta gandul pana la conceperea marilor pa-lasuri presarate pe intinsul lumii contemporane.

4. De aceea chiar, trecand la al patrulea aspect al iertarii, ne pomenim atat de putin pregatiti a crede ca Dumnezeu ne va ierta pacatele, oricat de sincera si de fierbinte ar fi cainta noastra. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decat noi si e intotdeauna dispus a ierta. Omului insa, prea putin in­clinat prin insasi firea lui cazuta a crede in bunatatea altora si prea putin pornit a se ierta si pe sine, ii trebuie un efort considerabil ca sa creada cu adevarat in posibilitatea sterge­rii depline a pacatelor sale.

Vechea perspectiva a talionului si a compensatiei mai dainuieste in cugetul sau, impotrivin-du-se invataturii lui Hristos, care nu pentru cei sanatosi, drepti si buni a venit in lume, ci pentru cei pacatosi. In Ve­chiul Testament, Dumnezeu i Se dezvaluie lui Moise numai ca legiuitor si aspru judecator; Hristos desavarseste reve­latia si ne descopera Sfanta Treime fauritoare, mantuitoare si mangaietoare, adica pe Dumnezeul indurarii. De nici un folos nu ne este a crede ca Hristos e Man­tuitorul daca nu credem tot atat de puternic, fiecare, ca si pentru mine a venit, ca sa ma mantuiasca pe mine, ca Man­tuitor al meu.

Unora li se pare, poate, ca pacatele savarsite de ei intrec, pana si capacitatea iertatoare a lui Dumnezeu. Intrucat gandul acesta isi are obarsia in teama de Domnul, in umi­linta, scrupul si delicatete a constiintei, e tamaduitor si bun. Daca insa e pricinuitor de indoiala in eficacitatea pocain­tei, in puterea si bunatatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda, si e deci tocmai al deznadejdii – se transforma in pacat a carui virulenta poate frange iubirea de oameni a Ziditoru­lui.

Pe de alta parte, mai inseamna a trece peste foarte pre­cisele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel de la I Cor. 6, 9-11, care dau categoric solutia problemei: “Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu ? Nu va amagiti: nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii; nici furii, nici la­comii, nici betivii, nici batjocoritorii, nici rapitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. Si asa erati unii dintre voi.” Pana aici textul e constatator si rece. Imediat insa to­nalitatea se schimba si apare fagaduinta iertarii daca s-a ivit cainta. Metanoia rastoarna situatia si deschide orizontul mantuirii: “Dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, dar v-ati in­dreptat in numele Domnului Iisus Hristos si in duhul Dum­nezeului nostru.”

Poate ca e bine sa ne aducem cat mai des aminte de cuvan­tul Sfantului Isaac Sirul: “Nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept!”, cuvant la prima vedere paradoxal si scandalos, in fapt profund ortodox si adevarat si neavand de ce ne sminti. Caci daca Dumnezeu ne va judeca numai dupa dreptate, suntem cu totii pierduti, nici unul nu va iesi izbavit din-tr-o judecata exclusiv dreapta si contabila. Dumnezeu care – din dragoste pentru fapturile Sale – a fost drept, inga­duind sa moara pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fe­ricirea si nadejdea noastra, drept in intelesul strasnic si neinduplecat al termenului.

Dumnezeul nostru – Sfanta Trei­me – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al “nedreptatii”, adica al unei dreptati mai adanci, mai cuprinzatoare, mai tainice, unei dreptati de ordin superior. in mila Sa nespu­sa, Dumnezeu (despre care s-a spus ca din douazeci si patru de ore sta pe tronul dreptatii numai una, iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate si voieste sa ne ierte si sa ne mantuiasca.

A ierta este in esenta un atribut dumnezeiesc (iertarea omeneasca aparand, in consecinta, ca inca o proba a pre­zentei suflului divin in faptura). Singur Hristos poate ca, dintr-o stersatura de burete, sa curete o intreaga tabla nea­gra plina de pacate, poate albi pelicula pe care s-au inregis­trat toate faptele si gandurile rele ale unei vieti omenesti. Straduindu-ne a ierta si invatandu-ne a practica si iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei carora le-am gresit noi, pe noi insine dupa ce ne-am cait cu adevarat), ne apropiem de intelegerea iertarii divine.

Nu de judecata lui Hristos se inspaimanta Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi dupa mintea obtuza, invartosarea inimii si indarjita sa mes­china rautate de om, el singur pe sine s-ar osandi. De iad mai degraba bunatatea si marinimia Domnului ne feresc de­cat vrerea noastra. Greu accesibila ne este nobletea suprema a iertarii. Si misterul sta tocmai in aceea ca puterea de sus prin mila si har scoate faptura din intunecimea incrancena­rii si-i descopera lumina de pe Golgota, neingradita, infini­ta, biruitoare a beznei. Sa deprindem a crede in iertare, a indrazni sa credem asa, sa ne rugam a fi tamaduiti de nein-drazneala. Sa ne deprindem a nu deznadajdui ca Iuda – care n-a crezut nici ca Hristos e de-ajuns de bun ca sa voiasca sa-l ierte si nici destul de puternic pentru a putea sa-l ierte -, ci a-l urma pe Sfantul Apostol Petru care s-a cait, a plans amarnic si nu s-a indoit de vointa iertatoare a invatatorului sau. Sa nu pierdem nici o clipa din vedere ca nu mai suntem sub neinduplecata Lege, ca suntem sub har, adica sub mila si bunavointa.

Cele trei feluri de iertare omeneasca sa ni le insusim, asadar, netemator, in cea dumnezeiasca sa avem nestramutata incredere. Ele, laolalta, alcatuiesc un tot inse­parabil, stau la insasi temelia credintei crestine si ne ingaduie a nadajdui in sfanta milostivnica nedreptate a Domnului acum si-n ceasul judecarii noastre, Amin.

Parintele Nicolae Steinhardt

Sursa:

http://sfantatreimebc.org/pictura/?p=4379

PARINTELE NICOLAE STEINHARDT -IERTAREA

Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. “Nu judeca ca să nu fi judecat”.

Arsenie Boca – Cararea imparatiei

"Postul cel adevarat consta in retinerea de la cele rele. Dezleaga toata legatura nedreptatii, iarta aproapelui tau vatamarile, daruieste lui datoriile. Tu nu mananci carne, dar mananci pe fratele tau. Tu te retii din vin, dar nu infranezi zburdarile trupului. Tu nu mananci pana seara, dar petreci ziua cu procese."

 Sf. Vasile cel Mare .

Patericul mirenilor - Pilde pentru secolul XXI

http://www.razboiulnevazut.org/capitol.php?id=1284

Un frate oarecare, petrecand multe ispite de la neprietenul, cadea totdeauna in curvie si petrecea nevoindu-se a nu-si lasa chipul calugaresc, ci facea cate putina slujba si se ruga lui Dumnezeu cu suspinuri, zicand: "Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mantuieste-ma!". Si zicea acestea in toate zilele, si de cadea in curvie, si de nu cadea. Odata a cazut in obiceiul pacatului noaptea si s-a sculat si indata a inceput a canta un canon. Iar dracul se mira de nadejdea lui si de nemahnirea lui si i s-a aratat in vederea ochilor si i-a zis cand canta: "Cum nu te rusinezi cu totul a sta inaintea lui Dumnezeu, sau a pomeni numele Lui?".

I-a zis fratele: "Stii ca limba aceasta este nicovala, odata vei lovi cu ciocanul si odata vei lua, iar eu voi rabda luptandu-ma cu tine pana la moarte, oriunde te voi ajunge in ziua de apoi si cu juramant iti fac tie incredintare, ca asa sa-mi ajute Cel ce a venit sa mantuiasca pe pacatosi, ca nu voi inceta parandu-te pe tine lui Dumnezeu pana ce vei inceta a te lupta cu mine, si voi vedea cine va birui, tu sau Dumnezeu". Daca a auzit dracul acestea, a zis catre dansul: "Intr-adevar, de acum nu ma voi mai lupta cu tine, ca sa nu-ti agonisesc tie cununa, luptandu-ma pentru rabdarea ta". Si s-a dus dracul. (29-299)

Iar fratele auzind, sezand cu rabdare, facea cum l-a invatat batranul. Si cu darul lui Dumnezeu a aflat odihna. (13-393)

Zis-a un batran: "Un frate era ispitit de un gand noua ani si din evlavie se osandea zicand: ''Mi-am pierdut mantuirea'' . Si aceasta o zicea fiindca se socotea pe sine pricinuitor al ispitei. Mai pe urma, ingreuindu-se si deznadajduindu-se precum nu se cuvenea de mantuirea sa, a zis: ''voi pleca in lume de vreme ce m am pierdut''. Iar dupa ce a dat sa se duca, i-a venit un glas pe cale, zicand: '' De 9 ani te ostenesti cu acest gand si de aceea ai primit cununi, deci intoarce te inapoi''. .Si intorcandu-se, fratele a aflat odihna. De unde intelegem ca razboaiele pricinuiesc cununile". (13-403)

A fost odata ispitit Avraam, ucenicul lui avva Sisoe, de un drac. Si a vazut batranul ca a cazut. Dar, sculandu-se, si-a intins mainile la cer, zicand: "Dumnezeule, voiesti, nu voiesti, nu Te voi lasa de nu-l vei tamadui". Si indata s-a tamaduit ucenicul. (12-208)

Un frate, biruindu-se de curvie, in toate zilele se afla savarsind pacatul si in toate zilele il imblanzea pe Stapanul sau cu lacrimi si cu rugaciuni. Si asa facand, amagindu-se de obiceiul cel rau, savarsea pacatul. Apoi iarasi, dupa savarsirea pacatului, se ducea la biserica. Si vazind Cinstita Icoana a Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca inaintea ei cu amare lacrimi, zicand: "Miluieste-ma, Doamne, si ridica de la mine aceasta vicleana ispita, ca ma trudeste cumplit si ma raneste cu amaraciunea dezmierdarilor! Ca nu am obraz, Stapane, a cauta si a vedea Chipul Tau cel sfant si mai stralucit decat soarele, ca sa se indulceasca inima mea si sa se veseleasca".

Acestea zicand si iesind din biserica, cadea in noroi, dar nu se deznadajduia de mantuirea sa. Caci de la pacat intorcandu-se la biserica, striga catre iubitorul de oameni Dumnezeu, zicand: "Pe Tine, Doamne, Te pun chezas ca de acum nu voi mai face pacatul acesta! Numai iarta-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru inceput si pana in ceasul acesta Ti-am gresit!". Si, dupa ce facea el aceste ?nfricosate fagaduinte, iarasi se afla intru acel pacat rau. Si se vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea prea dulce si nemarginita Lui bunatate, ca suferea in toate zilele calcarea si necunostinta fratelui cea neindreptata si rea. Din multa mila cauta si astepta pocainta si intoarcerea lui. Ca nu un an a facut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani si mai mult. Vedeti, fratilor, rabdarea cea nemasurata si iubirea de oameni cea nemarginita a Stapanului, cum totdeauna indelung rabda, suferind faradelegile si pacatele noastre cele cumplite! Ca de acel lucru trebuie sa ne inspaimantam si sa ne minunam: de indurarile cele bogate ale lui Dumnezeu, ca, fagaduindu-se fratele ca nu va mai face altadata pacatul, se afla mincinos.

Deci, intr-una din zile, facand fratele pacatul, a alergat la biserica, plangand, suspinand, tanguindu-se si silind indurarile Prea Bunului Stapan ca sa se milostiveasca spre dansul, sa il scape da noroiul inversunarii. Si cum Il ruga el pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, vazand incepatorul rautatii si pierzatorul sufletelor noastre, diavolul, ca nimic nu foloseste, ci cele ce el prin pacat alcatuia, fratele prin pocainta le risipea, nerusinandu-se, i s-a aratat de fata, cautand in obrazul lui si strigand catre cinstita icoana a Domnului nostru Iisus Hristos:

"O, ce-mi este mie si Tie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemarginita ma biruieste si ma surpa, caci primeste pe acest curvar, care in toate zilele minte inaintea Ta, defaimand stapanirea Ta! Pentru ce nu-l arzi, ci indelung rabzi si suferi? Caci Tu vei judeca pe curvari, pe preacurvari si pe toti pacatosii o sa-i pierzi. Cu adevarat, nu esti Drept Judecator, ci, unde vrea stapanirea Ta, treci cu vederea, si pe mine, pentru o mica calcare a inaltarii, din ceruri m-ai aruncat jos, iar acestui mincinos fiind si curvar, fiindca zace inaintea Fetei Tale, usor ii daruiesti blandetea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine Judecator Drept? Precum vad si Tu primesti fapturi din multa Ta bunatate si treci cu vederea dreptatea". Si acestea zicea diavolul, iutindu-se de multa amaraciune si para de foc scotand din nari, apoi a tacut.

Si s-a facut glas ca de la jertfelnic, zicand: "O, balaure prea viclean si pierzatorule, nu te-ai saturat de socoteala ta cea rea, ca ai sorbit lumea, iar pe cel ce a venit la mila cea nespusa te silesti sa-l hranesti si sa-l sorbi? Ai at?tea greseli ca sa pui si sa traga intocmai cu S?ngele cel scump pe care l-am varsat pe Cruce pentru el? Iata, junghierea Mea si moartea Mea a afundat faradelegile lui. Cand pacatuieste, nu il gonesti, ci il primesti cu bucurie si nu-l opresti, nadajduind sa-l dobandesti, si Eu, Cel atat de milostiv si iubitor de oameni, care am poruncit verhovnicului Meu, lui Petru apostolul, sa ierte celui ce greseste in fiecare zi pana la saptezeci de ori cate sapte, oare nu il voi ierta pe el, oare nu-l voi milui? Asadar, cu adevarat, de vreme ce alearga la Mine, nu Ma voi intoarce de la el pana ce il voi mosteni. Caci pentru pacatosi M-am rastignit si preacuratele Mele palme pentru ei le-am intins, ca cel ce va voi sa se m?ntuiasca, sa alerge si sa se m?ntuiasca. De la nimeni nu ma intorc, pe nimeni nu alung, macar de va gresi de nenumarate ori intr-o zi si de tot atatea ori va veni catre Mine, nu va iesi afara scarbit. Caci nu am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta". Si auzindu-se glasul acesta, diavolul sta tremurand si neputand sa fuga.

Apoi iarasi s-a facut glas, zicand: "Asculta, amagitorule, pentru ce zici ca sunt nedrept? Caci Eu cu toti sunt drept. In ceea ce aflu pe cineva, in aceea il judec. Iata deci, pe acesta l-am aflat stand inaintea picioarelor Mele si biruitor peste tine aratandu-se. Il voi lua si-i voi mantui sufletul, fiindca n-a deznadajduit de mantuire. Iar tu vezi cinstea lui si crapa de zavistie si rusineaza-te".

Fratele, stand cu fata in jos si tanguindu-se, si-a dat duhul. Si indata urgie mare ca focul a cazut peste satana si l-a mistuit.

De aici sa cunoastem, fratilor, milostivirea si iubirea de oameni cea nemasurata a lui Dumnezeu si niciodata sa nu deznadajduim de m?ntuirea noastra. (2-388)

 

Un frate, suparat fiind de cineva, s-a dus la un batran la chilie si i-a zis: "Parinte, un frate m-a necajit si ma supara dracul, ca sa-i rasplatesc si eu lui". Zis-a lui batranul: "Asculta-ma, fiule, si mergi la chilia ta si linisteste-te, rugandu-te lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru fratele cel ce te-a nedreptatit, si degraba te vei izbavi de patima". Deci a facut fratele precum l-a sfatuit batranul. Si intr-o saptamana a sters Dumnezeu iutimea de la dansul, pentru nevointa la care s-a silit pe sine si pentru ascultarea pe care a aratat-o catre batranul. (24-385)

pilde de suflet folositoare..."Ceea ce are omul dumnezeiesc in el este putinta de a face binele."

Caldura focului

In timpul Sfintei Spovedanii, un tanar l-a intrebat pe duhovnicul sau:

- Parinte, imi simt sufletul greu de pacate. Cum pot sa fiu iarasi linistit, cand stiu ca am gresit ?

- Fiule, omul nu trebuie sa-si piarda niciodata speranta. Chiar daca am pacatuit, Dumnezeu ne va ierta greselile, dar cu o conditie: sa ne caim. Sa ne caim cu sinceritate, din suflet. O sa-ti dau un exemplu. Afara este iarna grea, gerul este mare. Du-te si adu-mi un turture de gheata.

Cand tanarul s-a intors tinand bucata de gheata in mana, parintele a luat-o si a aruncat-o in soba, unde turturele a inceput imediat sa se topeasca la caldura focului.

- Ai vazut gheata pe care ai luat-o de afara ?! Era asa de la inceputul iernii si tot asa ar mai fi ramas, oricat ar fi stat in frig. Dar acum, ca ai adus-o inauntru, vezi cum a inceput sa se topeasca ? Devine iarasi apa curata si folositoare. Cat era inghetata nu era buna de nimic.

La fel este si sufletul, atunci cand ingheata de atatea pacate. Dar daca te caiesti sincer, caldura rugaciunii tale si harul Domnului topesc tot ce-i rau si-ti aduc viata si liniste in suflet.

- Priveste pomii de afara, i-a mai spus parintele. Sunt inghetati de ger, dar, la primavara, soarele ii va incalzi si iarasi se vor trezi la viata.

La fel sa ai si tu rabdare si incredere in bunatatea si mila lui Dumnezeu si sa te caiesti din suflet, fiindca asa cum caldura focului topeste gheata, la fel cainta sincera vindeca sufletul bolnav de pacate.

"Marturisirea faptelor rele este inceputul faptelor bune."

Judecata vine de Sus

Se povesteste in Patericul sinaitic ca un frate oarecare, nedreptatit fiind de un alt frate, s-a dus la avva Sisoe si i-a zis: „M-a nedreptatit un frate si vreau sa ma judec, ca sa mi se faca dreptate!“. La care batranul, privindu-l cu blandete, prinse a-l ruga, zicand: „Nu, fiule, ci lasa mai bine lui Dumnezeu judecata“. Dar fratele o tinea pe a lui: „Nu voi avea pace pana ce nu mi se va face dreptate!“.

Atunci a zis batranul catre el: „Haide, frate, vino sa ne rugam!“. Si, ridicand bratele spre cer, a zis batranul: „Dumnezeule, nu mai avem nevoie de Tine ca sa ne porti de grija, ca ne facem noi singuri judecata noastra!“. Iar fratele, auzind una ca aceasta din gura batranului, a priceput talcul si s-a rusinat deodata, cazand la picioarele batranului si zicand: „Nu mai vreau sa ma judec cu fratele meu. Iarta-ma, avvo!“.

Citate din Sfintii Parinti

“Dumnezeu se descopera , nu unei minti ascutite, ci unei inimi curate:”fericiti cei cu inima curata ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mat. 5, 8)” – Prot. P. Socolov

“Dupa cum e cu neputinta sa cunoastem soarele fara soarele insusi, tot astfel e cu neputinta sa-L cunoastem pe Dumnezeu fara Dumnezeu insusi” – Prot. P. Socolov

“Nu este nimic mai sarac decat capul care face filosofie despre Dumnezeu, fara Dumnezeu” – Sf. Ioan Scararul

“Nu vorbi nimic despre Dumnezeu din cele ce nu le-ai invatat de la El insusi.”- Sf. Ioan Scararul

“Este foarte primejdios sa vorbesti despre Dumnezeu, ceea ce iti vine in minte, oricat de adevarat ti s-ar infatisa cale vorbite. Cuvantul adevarat despre Dumnezeu, este numasi cuvantul lui Dumnezeu” – Sf. Ioan Scararul

“E primejdios sa inoti imbracat in toate hainele, e primejdios sa te atingi de teologie, cand ai vreo patima oarecare” – Sf. Ioan Scararul

“Daca Moise era oprit sa se apropie de rugul ce ardea, inainte de a-si scoate mai intai incaltamintea, atunci cum te poti apropia tu, de Dumnezeu fara sa te eliberezi in prealabil de legatura simturilor” – Sf. Tihon Zadaronschi

“Duhul nostru este din Dumnezeu si numai in Dumnezeu isi poate gasi linistea si fericirea” – Fericitul Augustin

“Cum se explica faptul ca nici un lucru pamantesc, nici cinstea, nici bogatia, nici cunostinta nu ne satisfac inima noastra? Cum se explica faptul ca in toiul fericirii pamantesti noi ne plictisim si simtim un gol in sufletul nostru? Acesta este un glas expresiv al inimii care spune: omule, nu cauta bunatatile satisfacatoare pe pamant, in aceasta vale a desertaciunii si pieirii; fericirea ta nu e decat in unicul Dumnezeu!” – Iacov- Arhiepiscopul Nijegorod

“Nu este nimic asa de mare ca omul cu Dumnezeu si nu este nimic asa de neinsemnat ca omul fara Dumnezeu” – Adrian Jugschii

“Cand traiesti cu Dumnezeu gasesti fericire si in nenorocire” – Sf. Tihon Zadon

“Cu Dumnezeu afli raiul si in iad, iar fara Dumnezeu e un chin si in cer” – Sf. Tihon Zadon

“Cauta-L pe Dumnezeu, dar nu cauta locul unde salasluieste El” – Avva Sisoe

“O, suflete al meu! Dumnezeu e intotdeauna cu tine, iar tu traiesti ca si cum El ar fi departe de tine” – Sf. Ioan Gura de Aur

“Dumnezeu se apropie de noi cand noi ne apropiem de El” – Filaret-Mitropolitul Moscovei

“Daca vrei sa faci toate lucrurile tale bine, atunci inghipuieste-ti ca Dumnezeu se uita la Tine” – Filaret-Mitropolitul Moscovei

“In fata maretiei lui Dumnezeu nu este nimic maret, iar in fata bunatatii Lui nu e nimic bun” – Sf. Tihon Zadon

“Dumnezeu e credincios fagaduintelor Sale, dar numai pentru oamenii care sunt credinciosi fagaduintelor lor” – Filaret-Mitropolitul Moscovei

“Daca Dumnezeu isi amana pedeapsa atunci tu nu-ti amana intoarcerea” – Fericitul Augustin

“Sa nu crezi ca nu mai este dreptatea lui Dumnezeu acolo unde nu o observa ochiul tau grosolan” – Filaret-Mitropolitul Moscovei

“Sa nu doresti sa ti se intample ceea ce vrei, ci ceea ce ii place lui Dumnezeu. Tu trebuie sa doresti ceea ce Dumnezeu doreste” – PreotI Talmacev

“Ceea ce e folositor pentru noi aceea vrea Dumnezeu; ceea ce vrea Dumnezeu aceea e folositor pentru noi” – Sf. Ioan Gura de Aur

Sfintii sunt recunoscuti doar de Sfinti, pentru ca ei au acelasi fel de viata, aceleasi trairi si aceleasi feluri de a se exprima. Ei înteleg harul ce lucreaza într-un Sfânt Parinte doar prin felul în care se exprima.

Gândindu-ma odata la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorita nenumaratelor mele pacate – m-am gasit în acel întuneric înfricosator! Am trait durerea insuportabila si chinul inexprimabil. Dupa ce mi-am revenit din acea stare, toata chilia mirosea îngrozitor. Nu poti întelege mirosul iadului si suferinta condamnatului.

— Când mintea coboara în inima, ramâne tot timpul acolo? Si daca e asa, cum poate un om sa lucreze, cum îsi poate împlini ascultarea în manastire?

— În primul rând, mintea nu este suprimata, ci este completata si se întoarce la conditia sa naturala. Este împotriva naturii sale atunci când ramâne afara de esenta ei, inima. Prin rugaciune alunga toate lucrurile straine naturii sale. Ulterior, când mintea coboara în inima, ratiunea poate fi ocupata cu alte lucruri fara sa fie îndepartata de inima. De exemplu, în timpul Sfintei Liturghii un preot lucrator al rugaciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului sau poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru savârsirea Tainei, fara ca mintea lui sa-i fie separata de inima. Totusi, când ratiunea hoinareste spre gânduri pacatoase, mintea poate fi rupta complet de esenta ei. Din acest motiv un nevoitor, pentru a nu fi vatamat de gânduri în timp ce spune rugaciunea lui Iisus, le tine ocupate numarând mataniile.

Exista o legatura strânsa între placere si durere în viata ascetica a Parintilor. Placerea a adus si caderea si durerea; si tocmai aceasta durere este cea care restaureaza omul pâna la starea lui originara si îl vindeca. Astfel, omul sufera mult. El plateste pentru fiecare gând rau si placere masura proportionala de suferinta, astfel încât sa se creeze un echilibru.

De multe ori diavolul însusi, se apropie de tine. În astfel de cazuri simti o frica teribila. Sufletul si trupul îti sunt cuprinse de o durere mare. Nu se compara nici pe departe cu frica ce o simtim în prezenta criminalilor. Pentru ca însusi iadul se apropie.

Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru ca s-a mâniat împotriva unui frate. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut întelege suferinta lui Adam care a fost alungat din rai dupa pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Serafim a ramas o mie de zile si nopti cerând harul lui Dumnezeu pe o stânca, de unde a coborât abia dupa ce l-a primit.

Este atâta necuratie înlauntrul nostru încât sufletul nostru duhneste. Uneori vin oameni în chilia mea si, din cauza mizeriei lor launtrice, lasa un miros rau…

Sfintii Parinti spun ca razboiul este de obicei la fel de salbatic cum au fost patimile înainte. Pentru fiecare placere el trebuie sa plateasca la fel de multa durere. Exista o legatura strânsa între placere si durere în viata ascetica a Parintilor. Placerea a adus si caderea si durerea; si tocmai aceasta durere este cea care restaureaza omul pâna la starea lui originara si îl vindeca. Astfel, omul sufera mult. El plateste pentru fiecare gând rau si placere masura proportionala de suferinta, astfel încât sa se creeze un echilibru. Întâmplari petrecute cu multi ani în urma si pentru care a simtit placere, fiind uitate între timp, apar acum cu toata taria si marimea lor. El poate ajunge chiar la dezgust si deznadejde.