http://www.fericiticeiprigoniti.net/traian-trifan

"PILDE" 3 Filme Rusesti Duhovnicesti SUBTITRAT RO

Cuv. Paisie Aghiorituldin “Trezire duhovniceasca“

- Parinte, ce este evlavia? - Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca. Evlaviosul se sfieste in toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa. Felul sau de vietuire el nu il socoate martiric, ci il multumeste. Miscarile lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenta lui Dumnezeu, a ingerilor si a Sfintilor. Simte alaturi de el pe ingerul lui pazitor cum il supravegheaza. Are mereu in mintea sa faptul ca trupul lui este biserica a Duhului Sfantsi traieste simplu, in curatie si sfintenie. Pretutindeni se comporta cu atentie si grija si simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pilda, sa nu fie in spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca etc. acolo unde sta, pe canapea sau pe scaun. Daca vede o icoana inima ii tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. Chiar si numai numele lui Hristos de il vede scris undeva, il saruta cu evlavie si i se indulceste sufletul sau. Si chiar de va vedea aruncata pe jos o bucatica de ziar pe care sa scrie, de pilda, numele lui Hristos sau “Sfanta Biserica a Sfintei Treimi”, se pleaca, o ia, o saruta cu evlavie si se mahneste pentru faptul ca a fost aruncata pe jos.- Parinte, altceva este respectul si altceva evlavia? - Respectul este parfumul, iar evlavia este tamaia. Pentru mine evlavia este cea mai mare virtute, pentru ca cel evlavios atrage harul lui Dumnezeu, se face primitor al harului si, fireste, harul lui Dumnezeu ramane cu el. Dupa aceea harul dumnezeiesc il tradeaza si toti il au la evlavie, il simpatizeaza, pe cand de cel obraznic se scarbesc si mici si mari. Voi, femeile, trebuie sa aveti mai multa evlavie decat barbatii. Femeii, prin firea ei, i se impune sa aiba evlavie. Barbatii, atunci cand nu au evlavie, au doar o indiferenta, in timp ce femeile, daca-si pierd evlavia fac lucruri grosolane. Mi-a spus unul: “Cand am mers cu femeia mea in pelerinaj la Sfintele Locuri, am mers la Iordan sa intru in el, iar ea statea si-si spala picioarele. , am intrebat-o. . M-am enervat si am ocarat-o“. Aceea, se vede, era cu desavarsire indiferenta, nu pricepea nimic, in timp ce el, sarmanul, avea multa evlavie. Evlavia se transmite - Parinte, cum sa dobandesc evlavie? - Sfintii Parinti spun ca, pentru a dobandi evlavie, trebuie sa traiesti sau sa ai legaturi cu oameni care au evlavie si sa iei aminte cum se comporta ei. Sfantul Paisie cel Mare, cand a fost intrebat de cineva: “Cum pot dobandi frica lui Dumnezeu?“, i-a raspuns: “Sa te insotesti cu oameni care Il iubesc pe Dumnezeu si au frica lui Dumnezeu, ca sa dobandesti si tu frica dumnezeiasca“. Aceasta, desigur, nu inseamna ca vei face la exterior tot ce vezi ca fac aceia, fara sa simti launtric, pentru ca aceasta nu este evlavie adevarata, ci una mincinoasa. Minciuna este respingatoare. Evlavia este har de la Dumnezeu inauntrul omului. Orice face cel evlavios o face pentru ca asa simte inauntrul lui. Desigur, inauntrul nostru exista evlavia fireasca, dar daca omul nu o cultiva, aghiuta il arunca, prin uitare, in nesimtire si neevlavie. Insa prin comportamentul celui evlavios se desteapta iarasi evlavia inauntrul lui. - Parinte, pentru ce Sfintii Parinti numai despre evlavie spun ca daca vrei sa o dobandesti, trebuie sa ai legaturi cu omul evlavios? De ce nu spun la fel si despre alta virtute? - Pentru ca evlavia se transmite. Miscarile, comportamentul celui evlavios se transmit ca aroma, atunci cand, in mod firesc, in celalalt exista intentie buna si smerenie. Si sa-ti mai spun si aceasta: daca cineva nu are evlavie, nu are nimic. Cel evlavios vede curat orice este sfintit, asa cum este in realitate, chiar daca este fara stiinta de carte. Nu va face vreo greseala, de pilda, in orice are legatura cu noimele dumnezeiesti. Este ca si copilasul care nu isi baga in minte vreun gand rau despre tatal sau sau mama sa, pentru ca-i iubeste si ii respecta, si vede bine si curat toate cele pe care le fac parintii lui. Cu atat mai mult aici cand este vorba de Dumnezeu, Care nu se compara cu nimic si este desavarsit in toate! Cel care nu are evlavie cade in greseli, in inselari chiar si in privinta dogmelor. Vad ce greseli fac cei care nu au evlavie si scriu erminii si comentarii la textele sfinte etc. In toate lucrurile duhovnicesti este trebuinta de evlavie si de inima. Atunci cand toate incep cu evlavie, toate sunt sfintite. Mai ales atunci cand trebuie sa scrie cineva Slujba vreunui Sfant, trebuie sa-l iubeasca pe Sfant, sa-l aiba la evlavie si asa cele pe care le va scrie ii vor iesi din inima sa si vor raspandi evlavie. Atunci cand cineva a ajuns la masura dragostei dumnezeiesti, a nebuniei dumnezeiesti, stihurile ies singure dinauntrul lui. - Parinte, ce altceva ajuta pe om sa dobandeasca evlavia? - A cerceta cu mintea sa orice lucru sfintit si a se afunda in el, dar si a pune in valoare prilejurile ce i se dau. Acestea destepta incet-incet evlavia inauntrul lui. Atunci cand, de pilda, mi se da ocazia sa trec pe langa o biserica si sa intru putin in ea ca sa ma rog si n-o fac, ma lipsesc de har. Daca vreau sa merg, dar sunt impiedicat de ceva sa o fac, atunci nu ma lipsesc de har, pentru ca Dumnezeu vede intentia mea cea buna. De asemenea foarte mult ajuta in dobandirea evlaviei cunoasterea Sfintilor tinutului nostru, ai tarii noastre, ca sa-i iubim si sa ne legam de ei. Dumnezeu se bucura cand avem evlavie si ii iubim pe Sfinti. Iar atunci cand avem evlavie fata de Sfinti, cu atat mai multa vom avea fata de Dumnezeu! - Parinte, ce anume ajuta ca cineva sa se miste cu evlavie inauntrul bisericii? - Atunci cand pornesti spre biserica, sa-ti spui in mintea ta: “Unde merg? Acum intru in Casa lui Dumnezeu. Ce fac? Ma inchin la icoane, lui Dumnezeu“. De la chilia sau de la ascultarea ta mergi in biserica. Din biserica sa mergi in cer, si mai departe chiar, la Dumnezeu. - Cum se face aceasta? - Biserica este “casa” lui Dumnezeu. Dar si casa noastra adevarata in rai. Aici canta maicile. Acolo ingerii, sfintii… Dar atunci cand mergem la o casa lumeasca, batem la usa, ne stergem picioarele, stam cu sfiala, in Casa lui Dumnezeu, unde Se jertfeste Hristos, ce trebuie sa facem? Cu o picatura de Sange dumnezeiesc ne-a rascumparat din pacat si in continuare ne tamaduieste cu kilograme de Sange si ne hraneste cu Trupul Sau Cel preasfant. Cand vom aduce in memoria noastra toate aceste fapte infricosatoare si dumnezeiesti, ele ne vor ajuta sa ne miscam cu evlavie inauntrul bisericii. Dar vad la Sfanta Liturghie, chiar si atunci cand preotul spune: “Sus sa avem inimile“, si raspundem: “Avem catre Domnul“, ca putini sunt aceia care isi au mintea lor catre Domnul. De aceea este mai bine sa spunem in taina “sa avem inimile noastre catre Domnul“, pentru ca mintea si inima noastra sunt in intregime spre cele de jos. Spunem minciuni, pentru ca spunem “avem“, dar nu avem mintea noastra acolo. Desigur, daca am avea inima noastra catre cele de “sus“, toate ar merge catre cele de “sus“. - Parinte, ce ajuta pe cineva ca sa cante cu intelegere? - Sa-si tina mintea sa la noimele dumnezeiesti si sa aiba evlavie, sa nu prinda noimele dumnezeiesti literal, ci cu inima. Altceva este evlavia si altceva este arta, stiinta psalmodiei. Arta fara evlavie este… spoiala. Atunci cand cantaretul canta cu evlavie, psalmodia se revarsa din inima sa si canta cu intelegere. Cand launtric omul este intr-o stare duhovniceasca buna, toate merg bine. De aceea trebuie ca cel care canta sa fie aranjat launtric si sa cante cu inima, cu evlavie, ca sa cante si cu intelegere. Daca are ganduri de-a stanga, ce cantare va face? Nu poate canta cu inima. Pentru ca spune Scriptura: “Este cineva cu inima buna? Sa cante psalmi”. Odata cand Sfantul Ioan Cucuzel a cantat, atunci cand pastea tapii, acestia s-au ridicat si au stat in doua picioare. Din acestea au inteles (cei din manastire) ca el este Cucuzel, cantaretul curtii imperiale. Orice faceti, s-o faceti cu inima voastra pentru Hristos. Si la broderiile ce le faceti sa puneti evlavie, pentru ca se pun peste cele sfinte, chiar si cele ce le faceti pentru catuie. Atunci cand omul este evlavios, frumusetea lui sufleteasca se vede in orice face: si in citit, si in cantat, si in greseli chiar. - In greseli? - Da, vezi ca si greselile ce le face au evlavie, o strangere de inima. Evlavia exterioara Cel care are multa credinta si evlavie adevarata se hraneste din ceva inalt, duhovnicesc, care nu se poate descrie. Exista insa unii care au evlavie seaca, exterioara. Unii din acestea spun sec: “Acum, deoarece am intrat in biserica, trebuie sa stau cu atentie, nu trebuie sa ma misc, trebuie sa-mi plec capul; trebuie sa-mi fac cruce astfel!”. Unii se poate sa se clatine in privinta credintei si totusi stau in picioare pe toata durata privegherii. - Parinte, sunt nelinistiti de ceva, cauta ceva si de aceea fac aceasta? - Au ceva inlauntrul lor. Sunt bune acestea, dar sa le simta cineva inlauntrul sau, sa nu se faca numai la exterior. Una este sa-ti scoti palaria atunci cand intri in biserica, din evlavie, si altceva este s-o scoti deoarece vrei sa-ti racoresti capul. Evlavia se vede din felul in care ne impartasim, din felul cum luam anafora etc. - Parinte, poate fi cineva iritat din manifestarea evlaviei celuilalt? - Asculta, cand cineva isi face crucea mare, dar o face simplu, cu smerenie, nu-l deranjeaza pe celalalt. Dar daca priveste de-l vad ceilalti si face mereu cruci, atunci vor incepe sa-l ia in ras. Sau atunci cand trece pe langa o biserica si priveste de este lume in jurul lui, sau face si… rabdare sa se adune putina lume si atunci incepe sa faca cruci si metanii ca aceia sa-l vada, au dreptate sa-l ia in ras. Vezi, duhul lumesc este dezaprobat. Evlavia adevarata se vede atunci cand exista. “Cuviinciosul” devine “necuviincios” fara evlavie adevarata. Nu dati cele sfinte cainilor Cand lumea va da haine de la bolnavi sa le puneti peste Sfintele Moaste ca sa se sfinteasca, sa luati aminte sa fie numai bluzite, nu altele. Nu se potriveste, este lipsa de evlavie. Soarele, fireste, nu se intineaza, nici Dumnezeu nu se intineaza, insa noi ne demonizam prin lipsa de evlavie. Mai demult oamenii, cand se imbolnaveau, luau undelemn din candela lor, se ungeau si se faceau bine. Acum candela o au numai de forma, numai ca sa lumineze, iar undelemnul il arunca la chiuveta atunci cand spala candela. Odata am mers intr-o casa si am vazut cum gospodina spala candela in chiuveta. “Unde se duce apa?”, am intrebat-o. “In canalizare”, mi-a raspuns. “Dar, bine“, ii spun, “pe de o parte iei undelemnul din candela si iti miruiesti copilul cu el atunci cand este bolnav, si pe de alta parte tot undelemnul din paharul candelei merge in canalizare? Ce ai de spus la acestea? Cum sa vina binecuvantarea lui Dumnezeu in casa ta?“. In casele de azi un lucru sfintit, de pilda hartia cu care a fost invelita anafora, nu ai unde sa o arunci. Imi aduca aminte ca acasa la noi nici apa cu care spalam vasele nu mergea la canal; mergea in alta parte, pentru ca si faramiturile sunt sfintite, deoarece facem rugaciune inainte si dupa masa. Toate acestea lipsesc astazi, de aceea lipseste si harul dumnezeiesc si oamenii se demonizeaza. Pe cat putem, sa luam aminte in toate. Dupa Sfanta Impartasanie, sau dupa ce luam anafora, sau dupa Sfantul Maslu este bine sa ne stergem mainile cu putina vata udata cu spirt, dupa care s-o ardem. Cand maturam Sfantul Altar, cele adunate sa le aruncam in mare sau sa le ardem la un loc curat, pentru ca se poate sa fi cazut pe jos o particica din Sfintele Taine. Fireste, daca cade jos o particica din Sfintele Taine, Hristos nu va sta sa fie calcat in picioare, insa pleaca harul de la noi. In strainatate, la biserici nu au canalizare. Apa de la proscomidie se duce cu ploaia. “Ne interzic sa avem canalizare“, spun ei, “deoarece se pricinuiesc microbi”. Toti oamenii s-au umplut de microbi trupesti si duhovnicesti si daca va picura putin mir pe cap iti spun: “Se vor crea microbi!”. Cum sa vina binecuvantarea lui Dumnezeu? Demonizarea in lume de aici incepe. Din fericire mai exista cateva femei evlavioase, tinere si in varsta, si astfel se mai tine lumea. - Parinte, o doamna a cerut sa-i pictam o icoana a Sfantului Arsenie, ca s-o puna in salon. - Acolo va avea numai icoane? Nu va avea si alte tablouri, fotografii etc.? Apoi, nu vor fuma acolo? S-o puna mai bine in alta camera impreuna cu alte icoane si acolo sa se roage. Odata am mers intr-o casa si icoanele le aveau puse sub scara, desi aveau o gramada de locuri libere. La o alta casa, stapana casei si-a facut iconostasul in fata tevii de scurgere. “Bine, cum te-ai gandit de ti-ai pus icoanele in acest loc?”, am intrebat-o. “Aici imi place“, mi-a raspuns. Si nici nu era spre rasarit, ci spre nord. Cum sa vina harul? “Celui ce are i se va da – spune Sfanta Scriptura – si-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, si ce are i se va lua“. Noi credem ca avem, dar ni se ia si ceea ce avem. Incet-incet se pierde evlavia, de aceea se si intampla toate aceste rele pe care le vedem. Se poate sa se si demonizeze cineva daca nu ia aminte. A fost o femeie – Dumnezeu s-o ierte, ca a murit acum – , care s-a indracit, deoarece arunca aghiazma la chiuveta. Avea putina aghiazma, a spalat inca si sticluta, deoarece a ramas putin busuioc inauntru. Dupa aceea s-a indracit. A plecat harul, deoarece harul nu poate sta la omul neevlavios. - Parinte, dar daca din greseala arunca cineva aghiazma? - Daca el insusi a pus sticluta cu aghiazma sa zicem intr-un dulap si, dupa un timp, din neatentie nu isi da seama ca este aghiazma si o arunca, are o jumatate de pacat. Daca a pus-o altcineva si acesta nu stia ca este aghiazma, nu este vinovat. Atunci cand omul nu cinsteste cele sfinte, cum sa se apropie harul dumnezeiesc de el? Harul se va duce la cei care il cinstesc. “Nu dati cele sfinte cainilor“, spune Scriptura. Daca nu exista sensibilitate duhovniceasca, nu se face nici o sporire. Unul, in Sfantul Munte, a scos stranile dintr-o oarecare biserica si le-a dus in bisericuta chiliei lui. Altul a luat placile de piatra de pe acoperisul altarului unei alte biserici ca sa-si placheze veranda. A plouat, a intrat apa in altar si a curs pe Sfanta Masa. M-am dus odata acolo si ce sa vad! Biserica era sfintita si in mijlocul Sfintei Mese erau Sfintele Moaste, o vertebra. Am luat-o si am spalat-o la spalator. “Ce ati facut acolo?“, le-am spus dupa aceea. “Biserica era sfintita! Ati luat placile de piatra din acoperis si toata apa curge pe Sfanta Masa!“. S-au dus dupa aceea cu un mester si au aranjat putin. In alta parte au scos scandurile din altar, ca sa faca un chei. S-a ridicat o furtuna, a luat si scandurile si betonul. Si nu inteleg cata lipsa de evlavie au toate acestea. Imi aduc aminte ca la Konita era un batranel care fugea dupa copii pentru ca zgariau peretele bisericii. Considera aceasta lipsa de evlavie. Iar acum unde am ajuns! Evlavie intru toate Luati aminte si aici. Pe canapea era intins un tol cu cruci. Nu se cuvine sa stam, nici sa calcam pe cruci. Evreii pun cruci pe talpile incaltamintelor. Si de multe ori le pun nu numai pe dinafara, ci si pe dinauntru. Sa platesti si sa calci crucile. Acestia mai demult au facut niste cartonase sub forma de clopotel care pe o parte aveau pe Maica Domnului si pe Hristos, iar pe cealalta pe Karaghioz. Ca si cum ar fi spus: “Ce mi-i Karaghiozi, ce mi-i Hristos!“. Si crestinul, sarmanul, vazand pe Hristos si pe Maica Domnului, le cumpara pentru copiii lui. Copiii aruncau pe jos cartonasele, le calcau cu picioarele, le murdareau. Si acum, mi-a spus cineva, undeva langa China, catolicii misionari poarta niste medalioane care au pe dinauntru pe Hristos, iar pe dinafara pe Buda. Sau puneti-L pe medalion numai pe Hristos, sau marturisiti-L pe Hristos la aratare, altfel nu vine harul lui Dumnezeu. Iar aici, in Grecia unii, fara sa se gandeasca, au pus, din pacate, pe Maica Domnului pe timbre, care se arunca si se calca in picioare. - Parinte, un om poate sa aiba evlavie fata de unele lucruri, iar fata de altele nu? - Nu, daca are evlavie adevarata, va avea evlavie fata de toate. Odata a fost gazduit un preot la manastirea Stavronikita si la psalmii Utreniei cobora strana si se aseza. “Parinte“, ii spun, “se citesc psalmii Utreniei“. “Asa ii savurez eu mai bine“, imi spune. Auzi vorba! Dupa cativa ani a venit si m-a gasit. In timpul discutiei mi-a spus ca facea icoane de hartie si le dadea de binecuvantare. “Cum lipesti icoanele?“, il intreb. “Pun clei pe lemn“, imi spune, “Pun apoi si icoana si cand fac mai multe, le pun una peste alta si eu ma asez deasupra lor, ca sa se lipeasca bine. Iau si o carte si citesc putin“. Cand am auzit mi s-a urcat parul in varful capului. “Ce faci?“, il intreb. “Stai deasupra icoanelor ca sa se lipeasca?“. “De ce? Nu-i bine?“, imi raspunde. Vezi unde se ajunge? Raul este ca lipsa de evlavie inainteaza, nu se opreste. Omul evolueaza sau spre bine sau spre rau. De unde a pornit acela si unde a ajuns! “Astfel savurez mai bine cei sase psalmi“, a spus atunci, si a ajuns sa spuna “Astfel si icoanele se vor lipi si eu voi citi“. Cand i-am spus atunci despre cei sase psalmi, i s-a parut lucru ciudat. In timp ce alti parinti batrani stateau in picioare. Se sprijineau putin de strana, dar nu se miscau deloc. Altceva este sa fie cineva bolnav, sa-i tremure picioarele si sa stea jos – n-o sa-l spanzure Hristos – si altceva este ca altul sa creada ca ceea ce face el este cel mai bine si sa spuna: “Sezand, savurez mai bine“. Asta cum s-o justifici? Viata duhovniceasca nu este desfatare. Daca te doare ceva stai jos. Hristos nu este tiran. Si Avva Isaac spune: “Daca nu poti in picioare, aseaza-te“. Nu spune: “Daca poti, aseaza-te“. - Parinte, de ce nu se sta jos la cei sase psalmi? - Pentru ca simbolizeaza Judecata. De aceea, atunci cand se citesc cei sase psalmi, este bine ca mintea sa merga la vremea Judecatii. Cei sase psalmi dureaza 6-7 minute. Dupa primii trei psalmi nu facem nici cruce, deoarece acum Hristos nu va mai veni sa se rastigneasca, ci va veni ca Judecator. Ce evlavie aveau mai demult!… - Parinte, de ce in vremea noastra evlavia este atat de greu de aflat? - Pentru ca oamenii au incetat sa traiasca duhovniceste. Le explica pe toate cu logica lumeasca si astfel alunga harul dumnezeiesc. Mai demult, ce evlavie aveau oamenii! In Etoloacarnania niste batrane care aveau multa evlavie si simplitate se inchinau catarilor Sfintei Manastiri Prussa, atunci cand coborau de la manastire pentru diferite slujbe. “Acestia sunt catarii Maicii Domnului!“, spuneau, si da-i la metanii. Daca pentru catarii manastirii Maicii Domnului atatau atata evlavie, inchipuieste-ti cata evlavie aveau la Maica Domnului! - Parinte, evlavia pe care o aveau farasiotii le-a cultivat-o Sfantul Arsenie? - Aveau si ei evlavie, dar le-a cultivat-o si Sfantul. Este traditie. Batranul Prodomu Kortinoglu, cantaretul Sfantului Arsenie, avea multa evlavie. A fost si in Kronita cantaret. Batran fiind, de 80 de ani si mai mult, cobora in fiecare zi, dis-de-dimineata, la Kronita de Jos, aproape o jumatate de ora de mers pe jos, ca sa cante in biserica. “Eu sunt cainele lui Hristos“, spunea. Iar iarna, pe timp friguros si geros, drumurile erau foarte periculoase. Curgea apa din cismele pe drum si ingheta si trebuia sa fii atent unde calci ca sa nu aluneci. Dar el pe toate le nesocotea. O astfel de evlavie avea! Parintii mei imi spuneau ca farasiotii, in tara lor, adunasera bani ca sa faca o biserica acolo, in Farasa. Dupa aceea insa Sfantul Arsenie a vrut sa-i dea la saraci, deoarece aveau biserica. S-a dus insusi Sfantul sa-i imparta la familiile sarace si sarmanii nu ii luau. Sa ia bani de la Biserica! Si daca nu i-au luat, a fost nevoit sa-i trimita cu primarul satului la episcopul din Cezareea. “Sa iei insotitor pentru drum”, i-a spus Sfantul. “Imi ajunge binecuvantarea ta”, i-a raspuns primarul si a plecat singur. Cand a adus banii la episcop, acela l-a intrebat: “Bine, dar ce v-a spus Hagi-efendi sa faceti cu banii?”. “Sa-i dam familiilor sarace”, a raspuns primarul. “Si de ce nu l-ati ascultat?”. “Nu vor sa-i ia oamenii”, i-a spus, “pentru ca sunt banii Bisericii”. In cele din urma episcopul i-a dat inapoi. Cand farasiotii au fost nevoiti sa plece din Farasa, atunci, cu Schimbarea, au spus Sfantului Arsenie sa ia acesti bani cu ei, ca sa faca biserica aici, in Grecia. Atunci Sfantul Arsenie le-a spus plangand: “In Grecia veti afla multe biserici, dar credinta ce exista aici n-o veti afla”. Evlavia fata de icoane Cata evlavie trebuie sa avem fata de icoane! Un monah a pregatit o icoana a Sfantului Nicolae ca sa o dea de binecuvantare cuiva. A invelit-o intre-o hartie curata si a pus-o in dulap pana ce o va da. Dar fara sa ia aminte a pus-o invers. Peste putin, in camera lui a inceput sa se auda un zgomot. Se uita monahul incoane si-ncolo, ca sa vada de unde venea acest zgomot. De unde sa-si dea seama ca zgomotul venea din dulap? Zgomotul a continuat destula vreme, “tac-tac-tac”, nu-l lasa sa se linisteasca. In cele din urma, ducandu-se aproape de dulap, a inteles ca zgomotul iesea din icoana. “Ce sa aiba icoana?“, si-a spus. “Ia sa vad!”. De indata ce a desfacut-o a vazut ca era pusa invers. A pus-o cum trebuie si indata zgomotul a incetat. Cel evlavios are evlavie in mod special la icoane. Si cand spunem ca “are evlavie la icoane”, ne referim la faptul ca are evlavie la persoana zugravita pe ele. Cand cineva are o fotografie a tatalui sau, a mamei sale, a bunicului, a bunicii sau a fratelui lui nu o poate rupe sau calca; cu cat mai mult o icoana. Martorii lui Iehova nu au icoane. Cinstea pe care o daruim icoanelor o considera idolatrie. Am spus odata unui martor a lui Iehova: “Dumneavoastra nu aveti fotografii in casele voastre?“. “Avem“, mi-a raspuns. “Ei bine, mama nu saruta fotografia fiului lei, atunci cand ele este departe?“. “O saruta”, imi spune. “Saruta hartia sau copilul?“. “Pe copilul ei“, imi raspunde. “Ei, precum aceea atunci cand saruta fotografia fiului ei isi saruta fiul si nu hartia, asa si noi sarutam pe Hristos, si nu sarutam hartia sau scandura”. - Parinte, daca o scandura a avut candva pe ea chipul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al vreunui sfant si culorile s-au sters sin pricina vremii, nu trebuie sa o mai sarutam din aceasta cauza? - Ba da, trebuie. Atunci cand omul saruta cu evlavie si dragoste fierbinte sfintele icoane, ia culorile de pe ele si se zugravesc sfinti inauntrul sau. Sfintii se bucura atunci cand se ridica de pe hartii sau scanduri si se intiparesc in inimile oamenilor. Cand crestinul saruta cu evlavie sfintele icoane si cere ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinti, sarutandu-le cu toata inima lui, soarbe in inima sa nu numai harul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfintilor, ci si pe Hristos intreg sau pe Maica Domnului sau pe Sfinti si ii aseaza in catapeteasma bisericii sale. “Omul este Biserica a Sfantului Duh”. Vezi, fiecare slujba incepe cu sarutatul icoanelor si tot cu sarutatul lor se termina. Daca oamenii ar intelege lucrul acesta, cata bucurie nu ar simti si cata putere nu ar lua. - Parinte, in Paraclisul Maicii Domnului, la un oarecare stih, pentru ce se spune: “Mute sa fie buzele paganilor care nu se inchina cinstitei Icoanei tale”? - Atunci cand cineva nu are evlavie si saruta icoanele, buzele lui nu sunt mute? Iar cand cel evlavios le saruta, buzele lui nu sunt vorbitoare? Sunt unii care, atunci cand se inchina la icoane, nici nu ating buzele de icoana. Altii le ating numai putin de icoana atunci cand le saruta. Iata, asa. Ati auzit ceva? - Nu. - Ei, atunci buzele sunt “mute”. In timp ce atunci cand cel evlavios saruta icoana si sarutul se aude, buzele lui sunt “vorbitoare”. Atunci cand se spune ca sunt “mute”, nu inseamna ca le blesteama, ci, simplu, acele buze sunt mute, iar celelalte sunt vorbitoare. Cand privim sfintele icoane, inima noastra trebuie sa isi reverse dragostea sa fata de Dumnezeu si fata de Sfinti, sa cadem, sa ne inchinam si sa le sarutam cu multa evlavie. Sa fi vazut pe un batranel evlavios la Manastirea Filoteu, batranul Sava, cu cata evlavie, cu cata dragoste saruta icoana Maicii Domnului – Dulcea Sarutare! La aceasta icoana a Maicii Domnului s-a facut o umflatura, deoarece parintii o sarutau in acelasi loc. Icoana care se picteaza cu evlavie absoarbe de la pictorul evlavios harul lui Dumnezeu si transmite oamenilor mangaiere vesnica. Pictorul se picteaza, se transpune in icoana pe care o face. De aceea starea lui sufleteasca are o mare insemnatate. Parintele Tihon imi spunea: “Eu, fiule, atunci cand pictez epitafe, cant: Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luand…“. Canta si plangea mereu si lacrimile lui cadeau pe icoana. O astfel de icoana face o predica vesnica in lume. Icoanele predica si predica veacuri de-a randul. Un om indurerat arunca o privire catre icoana lui Hristos sau a Maicii Domnului si primeste mangaiere. Toata temelia este evlavia. Vezi, unul numai se sprijina de peretele unde a fost pusa o icoana si primeste har, iar altul poate sa aiba cea mai buna icoana, dar nu se foloseste, deoarece nu are evlavie. Sau cineva poate fi ajutat de o cruce simpla, iar altul sa nu se foloseasca nici chiar de Cinstitul Lemn atunci cand nu are evlavie. Sa-I oferim lui Dumnezeu pe cele mai curate Odata m-am smintit aici, in biserica voastra. Am vazut ca ardeati la Sfanta Masa lumanari foarte mici. Eu nu las sa arda o lumanare atat de mica nici macar in sfesnicul de dinaintea catapetesmei. Consider aceasta ca o dispretuire. - Parinte, spun unii ca lumanarea trebuie sa arda pana jos. - Da, sa arda pana jos, dar unde? Aceasta are insemnatate. Altceva este sa arda pana jos in sfesnicele unde aprinde lumanari lumea, si altceva este la Sfanta Masa sau la Sfanta Proscomidie. Nu trebuie sa se arda o jumatate de lumanare inauntrul altarului, este dispret. Chiar si la policandru, desi ajung lumanarile pentru toata slujba, tot trebuie sa le schimbati cand sunt foarte mici. Iar la Sfanta Liturghie, la Iesirea Mica si Mare sa folositi totdeauna lumanare mare, pentru ca ea simbolizeaza pe Sfantul Ioan Inaintemergatorul. In alte parti sting candelele ca sa se faca economie. Nu inteleg ca Dumnezeu le va trimite mari binecuvantari, atunci cand vor avea evlavie fata de El. Si la parastase este dispret sa se foloseasca lumanari subtiri, ca niste bumbac netrebnic. Este rusine sa le dati si altora. - Parinte, surorile pot arde in chiliile lor cate lumanari vor? - Sa arda, ca sa arda si pe diavolul. Nu vedeti ca arde lumea intreaga? Numai sa aiba rost aprinderea lumanarilor, sa fie insotita de rugaciune. Este lucru mare sa se lase cineva in voia lui Dumnezeu. Noi mancam roade dulci si Ii oferim lui Dumnezeu in cadelnita rasina copacilor. Mancam mierea si Ii oferim lui Dumnezeu ceara, dar pe aceasta adesea o amestecam cu parafina. O lumanare oferim lui Dumnezeu ca recunostinta pentru binecuvantarile Sale cele bogate, si pe aceasta s-o murdarim? Ce ar fi fost daca ne-ar fi cerut Dumnezeu sa-I oferim mierea? Imi inchipui ce-am mai fi facut atunci! I-am fi dat zeama sau putina apa cu zahar. Sa nu ne ia Dumnezeu in serios! Omul poate face economie in toate, afara de cele datorate slujirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie sa-I oferim tot ce este mai bun, tot ce este mai curat. - Parinte, lumea nu intelege usor ca este lipsa de evlavie sa arzi lumanari de parafina. - Sa spuneti lumii: “Nu este bine sa ardeti lumanari de parafina in biserici nici pentru sanatatea voastra“. In felul acesta se vor gandi putin la aceasta. Daca biserica este mica, atunci ajungi sa te sufoci. Este mai bine ca oamenii sa aprinda o lumanare mica, dar sa fie curata, decat o lumanare mare de parafina. Din aceasta pricina multi ametesc si lesina in biserici. Inchipuieste-ti sa fie si biserica mica si sa arda toata aceasta parafina!… Si de ar fi numai aceasta! Undelemnul care nu se poate manca vor sa-l puna la candele. Unde au ajuns oamenii! In Vechiul Testament se spune ca untdelemnul care trebuia sa se foloseasca pentru Templu trebuia sa fie facut din maslinele adunate din copaci, nu din cele cazute pe jos. Oare Dumnezeu are nevoie de undelemn sau de tamaie? Nu, dar El se induioseaza pentru ca ele reprezinta un prinos prin care se exprima recunostinta si dragostea omului fata de El. La Sinai m-a impresionat urmatorul fapt: beduinii, sarmanii, nu au nimic ce sa ofere. Si iata, iau o pietricica ce difera putin de celelalte, sau daca afla in vreo crapatura doua-trei frunzulite, le iau, urca sus la piatra pe care a lovit-o Moise cu toiagul si din care a iesit apa si le lasa acolo. Sau mamele care alapteaza merg si picura putin lapte acolo, cu gandul: “Sa-mi dea Dumnezeu lapte, ca sa-mi alaptez copilul”. Vezi ce recunostinta au! Si aceasta nu este putin lucru. Iar noi ce facem?! Ne vor judeca acesti oameni. Lasau acolo sus lemnisoare, frunzulite, pietricele… Dumnezeu are nevoie de acestea? Nicidecum, insa Dumnezeu ajuta atunci cand vede inima cea buna, intentia cea buna. Astfel se exprima intentia cea buna. - Parinte, atunci cand aprindem o lumanare, sa spunem ca o facem in cutare scop? - O aprinzi. Dar unde o trimiti? N-o trimiti undeva? Prin lumanare cerem ceva de la Dumnezeu. Cand o aprinzi si spui: “Pentru cei ce sufera trupeste si sufleteste si pentru cei ce au mare nevoie“, in acestia sunt cuprinsi si viii si mortii. Stii cata odihna simt cei adormiti atunci cand aprindem o lumanare pentru ei? Astfel dobandeste cineva comuniune duhovniceasca si cu cei vii si cu cei adormiti. Lumanarea, in putine cuvinte, este ca o antena ce ne pune in legatura cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiti, etc. - Parinte, dar tamaia de ce o ardem? - O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Il slavim si Ii aratam recunostinta pentru marile Lui faceri de bine savarsite in toata lumea. Tamaia este si ea un prinos. Si dupa ce o oferim lui Dumnezeu si Sfintilor tamaind icoanele, tamaiem dupa aceea si icoanele vii ale lui Dumnezeu, pe oameni. Sa puneti inima in toate, fie ca cereti ceva lui Dumnezeu, fie ca Ii multumiti. Prin lumanare spun “Dumnezeul meu, Iti cer cu toata inima mea sa-mi indeplinesti o cerere”. Iar prin tamaie spun: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, cu toata inima pentru toate darurile Tale. Iti multumesc ca-mi ierti multele mele pacate si nerecunostinta lumii si nerecunostinta mea cea multa“. Pe cat puteti, sa cultivati evlavia si strapungerea inimii. Acestea vor ajuta sa primiti harul lui Dumnezeu. Pentru ca de are cineva evlavie si strapungere de inima si este si smerit, primeste harul dumnezeiesc. Iar daca nu are evlavie si smerenie, harul lui Dumnezeu nu se se apropie de el. Ce spune Scriptura?: “Catre cine voi cauta, fara numai catre cel smerit si bland si care se cutremura de cuvintele Mele”Cuv. Paisie Aghiorituldin “Trezire duhovniceasca“

Sfaturi finale înainte de spovedanie si împartasanie...

Din

“Viata duhovniceasca si cum o putem dobândi”

Sfântul Teofan Zavorâtul

S-a apropiat timpul de spovedanie si dupa aceea clipa cea mai dulce a împartasirii cu Trupul si Sângele lui Hristos! Domnul sa te binecuvinteze sa le împlinesti pe amândoua cum se cuvine. Atât nevointele postului si rugaciunii, cât si tot ceea ce ai mai pregatit tu, duc catre acest scop; aici ele sunt marcate cu semnul dumnezeiesc.

Atunci, de ce spui ca te temi sa mergi la spovedanie?

Multi oameni au o asemenea teama, dar de ce si tu? Da-mi voie sa-ti lamuresc problema. Duhovnicul este pur si simplu martorul, Dumnezeu îti primeste marturisirea. El porunceste duhovnicului sa dea iertare celui care se marturiseste.

Dumnezeu este Cel Care este milostiv. El doar asteapta ca omul sa-si spovedeasca pacatele si, îndata ce o face, îl si iarta. Cum sa te temi de un asemenea Domn?

Aceasta neîncredere vine din faptul ca nu îti este clar ce trebuie sa spui la spovedanie. Dar atunci când faci totul asa cum ti s-a recomandat, totul va fi limpede, si nu va fi nimic de care sa te temi.

Neîncrederea vine si din faptul ca ne spovedim rareori. Daca ne-am spovedi mai des, nu ne-ar mai fi asa de frica. Dumnezeu sa te ajute de acum înainte sa vii la Cina Domnului mai des, si, prin urmare, sa mergi la spovedanie mai des.

Iata ce ar trebui sa faci între timp.

Scrie pe hârtie tot ce consideri ca trebuie sa spui la spovedanie, si atunci când mergi la preot, spune-i totul cu ajutorul însemnarilor tale.

O adevarata marturisire trebuie sa fie într-adevar a ta proprie; adica, omul care se spovedeste trebuie el însusi sa spuna tot ce a gresit fara sa astepte sa-l întrebe preotul. Asa trebuie sa ajunga spovedania pentru noi; rareori se desfasoara asa cum s-a intentionat.

Duhovnicul, din necesitate, pune mai multe întrebari care nu se potrivesc celui care se spovedeste, dar nu pune întrebari care sa i se potriveasca. Astfel, aceste lucruri ramân nespovedite.

Tu însati trebuie sa spui tot ceea ce îti apasa constiinta. Poti sa-ti amintesti totul fara sa-ti notezi; dar trebuie sa te asiguri ca spui totul. Dumnezeu sa te binecuvinteze sa te spovedesti cu duh de cainta si cu hotarârea ferma de a fi silitoare de acum încolo, fara nici o frica. Astfel de frica nu este necesara si stânjeneste lucrurile.

A trebuit sa las la o parte scrisoarea pentru putin timp si mi s-a întrerupt sirul gândurilor.

Când apare frica înainte de spovedanie, alung-o. Frica smerita fata de Dumnezeu este foarte importanta, dar frica copilaroasa pe care o ai este vatamatoare. Nu are nici o legatura cu problema: este ceva adus de vrajmas.

Mergi la Dumnezeu linistita, dar cu o inima plina de cainta; mergi asa cum a mers fiul risipitor din pilda la tatal sau. Tatal fiului întors nu l-a mustrat, nici nu l-a certat; mai degraba el l-a întâmpinat, îmbratisându-l si sarutându-l. Acelasi lucru te asteapta si pe tine.

Bratele Domnului sunt deja întinse spre tine. Tot ce-ti ramâne de facut este sa alergi spre ele. Fa-o cu iubire smerita.

Lucrul principal în pocainta este mâhnirea inimii, pentru ca ai gresit în fata lui Dumnezeu si hotarârea ferma de a fi silitoare în toate pe viitor. Ti-ai exprimat deja hotarârea de a împlini lucrarea bine-placuta lui Dumnezeu pentru Domnul, si Domnul, care vede totul, a primit aceasta, desigur. Dar te chinuie inima ca nu te poti îndrepta? Lucreaza putin ca sa stârnesti aceasta mâhnire.

Indiferent cât de putine pacate ai si cât de neînsemnate sunt, ele tot pacate se numesc si nu sunt placute lui Dumnezeu. Cât de rusinati ne simtim în fata altor oameni de vreun cuvânt sau fapta usuratica, negândita! Nu vorbim despre lucruri usuratice referitor la Dumnezeu, ci de pacate, învata din aceasta sa fii plina de pocainta în toate si sa plângi în fata lui Dumnezeu. Rodul acestei pocainte va fi ca o fortareata împotriva neajunsurilor.

Planuiai sa examinezi totul din nou, în amanunt, si sa faci îndreptari. Poate ca nu ai reusit sa faci totul, sau sa faci totul atât de complet cum ai planuit; sa nu te tulbure asta.

Cel mai important lucru pentru Dumnezeu este intentia si hotarârea ta de a fi staruitoare întru totul înaintea Lui. Pentru aceasta exista iertare de pacate si curatirea prin milostivire. Mergi la Dumnezeu cu intentia hotarâta de a fi silitoare, cu intentia de a avea discernamânt în locul tuturor acestor lipsuri si de a sti cum sa alegi. Du-I lui Dumnezeu intentia ferma de împlinire nestramutata a tot ceea ce constiinta ta considera ca este necesar pentru tine acum si orice altceva ce descopera aceasta mai târziu; nu te împotmoli în lucruri marginale.

Este cel mai bine sa mergi la spovedanie în seara dinaintea împartasaniei pentru ca sa-ti petreci noaptea si dimineata numai cu gândul de a-L primi pe Domnul, în timpul acestei perioade dinaintea împartasaniei, citeste omilii din cartea pe care ti-am dat-o. Stai si gândeste-te la Domnul, rugându-te în inima ta astfel: “Doamne, dupa cum vrei asa rânduieste cele dinlauntru ale mele si nu ma lipsi pe mine de împartasirea cu Sfintele Tale Taine”.

Roaga-te cu rugaciuni scurte ca aceasta si fa metanii. Daca lasi spovedania pâna dimineata, gândurile tale nu vor fi concentrate seara; în schimb, se vor vadi tulburate.

Când mergi sa te împartasesti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inima, cu credinta deplina ca vei primi pe Domnul întru tine si cu smerenie adânca fata de aceasta. Lasa în seama lui Dumnezeu Insusi starea de spirit care va fi dupa aceasta.

Multi au anumite asteptari de la Sfânta Impartasanie înainte de vreme, si atunci, fara sa vada ceea ce au dorit, se simt tulburati, si însasi credinta lor în puterea Tainei este zdruncinata. Slabiciunea nu se afla în Taina, ci în dorinta usuratica.

Nu-ti promit nimic. Lasa totul în seama lui Dumnezeu, cerându-I o singura milostivire – sa te întareasca în tot felul de fapte bune ca sa fii placuta înaintea Lui.

Cel mai adesea, rodul împartasirii are un gust de pace dulce în inima; uneori aduce luminarea gândului si darul evlaviei catre Domnul, alteori aproape nimic nu se vede, dar dupa aceea în problemele omului se observa o mare putere si hotarâre în sârguinta lui. Voi mai spune apoi ca nu vedem roade clare din Sfânta Impartasanie pentru ca luam Impartasania rareori. Fa-ti o regula din a lua Impartasania cât de des posibil si vei vedea roadele mângâietoare ale acestei Taine.

Ma rog tot timpul si voi continua sa ma rog ca Dumnezeu sa te ajute sa te apropii de cele doua Taine într-o totala înnoire a duhului tau. Doresc binele sufletului tau în toate lucrurile. Dumnezeu sa te ajute!

Romania este tara cu cele mai frumoase traditii , iar noi mostenitorii lor ,sa avem taria sa transmitem mai departe tot ce am invatat dar mai ales istoria ei si totodata a noastra >...

LA MULTI ANI, ROMÂNIA! Indiferent unde veti fi, nu uitati unde v-ati nascut si ai cui fii sunteti!

http://www.youtube.com/watch?v=7nqddPBSmb4

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.(Matei13-34,35)

cine face lui isi face cine si da lui isi da....

M O S N E A G U L

(Preot Florea Gheorghe)

Lang-un sat, un biet mosneag,

Chinuit de vremuri grele,

Isi facuse un bordei

Din pamant si din nuiele.

Intr-o margine-a padurii,

La tulpina unui fag

Chiar in mijlocul naturii

Locuia bietul mosneag.

Fara nicio mangaiere

Fara niciun ajutor,

Rezemat de doua carje

Sprijinea al sau picior.

Chinuit asa sarmanul

Isi ducea al vietii fir,

Pana cand l-o duce Domnul,

Din bodei in cimitir.

Si din cand in cand cu jale

Inspre sat pornea mosneagul,

Imbracat cu sacu-n spate

Sa cerseasca de mancare.

Si in loc sa multumeasca,

Spunea vorba care-i place:

„Cine isi da lui isi da!“,

„Cine-si face lui isi face!“.

An cu an trecura iute,

Multi-naintea lui murira,

Pe el harul si iubirea

Domnului il sprijinira.

Si din cand in cand cu jale,

Inspre sat pornea mosneagul,

Fara a schimba sarmanul

Satul, carja si sumanul.

Il stia demult tot satul

Si la orice sarbatoare,

Cei cu inima curata,

Ii dadeau ceva mancare.

El in loc sa multumeasca,

Le spunea plecand cu pace:

„Cine isi da lui isi da tata“,

„Cine-si face lui isi face!“.

Intr-o zi o gospodina

Din `nalta societate,

Se gandi cum s-amuteasca

Glasul celui cersetor,

Ca cerea de-atata vreme

Pe la poarta tuturor.

Repede facu o paine

Din faina cea mai alba,

Si puse intransa otrava

Si apoi o coapse in graba.

Cand mosneagul era-n poarta

I-a dat painea otravita,

Si inca inima tresalta

Ca de-acuma cersetorul

Nu mai vine pe la poarta.

Iar mosneagul isi ia darul

Privindu-l cu bucurie,

Vazand painea cea frumoasa

Se gandi sa o mai tie.

Repeta apoi acea zicala

Care asa de mult ii place:

„Cine isi da lui isi da!“,

„Cine-si face lui isi face!“.

Dupa ce a colindat tot satul

Se intoarse la bordei,

Vrand acum sa se-odihneasca,

Pe un scaunel de tei.

Nu se asezase inca mosul

Cand apare pe carare

Venind de la vanatoare

Un flacau voinic din sat.

Obosit si rupt de foame,

Dupa el venea un caine,

Ratacise prin padure

Fara nici-un pic de paine.

Ajungand langa bordei

Il intreaba cu mirare:

Mosule, sa nu te superi

Nu ai ceva de mancare?

Cum sa nu, raspunse mosul

Chiar acum am fost in sat,

Si chiar mama dumitale

O paine alba mi-a dat.

Iat-o, tai-o si-o mananca

Potoleste-ti foamea-n pace,

Caci: „Cine isi da lui isi da!“,

„Cine-si face lui isi face!“.

Dupa ce manca feciorul

Multumit pleca spre sat

Far-a banui sarmanul

De ceea ce s-antamplat.

Ajungand acasa bine

Maica la-mbratisat,

S-a dezbracat si in fine

La masa sa asezat.

Nici nu se aseaza bine

Cand deodata feciorul

Se ridica in picioare

Vai! Mi-e rau draguta mama

Mama mor, totul ma doare.

Maica lui se ingrozeste

El se zbate disperat

Ce ai? il intreaba mama,

Spune-i mamei, ce-ai mancat?

N-am mancat, raspunse fiul

Decat painea cea frumoasa

Ce-ai dat-o la cersetor

Astazi cand a fost acasa.

Un fior groaznic atuncea

Inima mamei cuprinde

Fiul ei isi da suflarea

Si in fata ei se stinge.

Ingrozita se arunca

Peste-a fiului ei fata,

Si cu mana tremuranda

De gatul lui se agata.

Apoi isi priveste fapta

Corpul fiului raceste

Iat-acum, cum Cel din ceruri

Orice fapta rasplateste.

Si-n ureche ii rasuna

Glasul care nu mai tace:

„Cine isi da lui isi da tata !“,

„Cine-si face lui isi face!/,,

virtutile pe care trebuie sa le aiba un calugar( de fapt toti crestinii) : blandetea lui david, rabdarea lui Iov, smerenia vamesului si dragostea care niciodata nu cade...

Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni I-13)

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunator. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poarta cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni I-13)

RUGACIUNE

de Mihai  EMINESCU

Craiasa alegându-te

Ingenunchem rugându-te,

Inalta-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întarire

Si zid de mântuire,

Privirea-ti adorata

Asupra-ne coboara,

O, maica prea curata

Si pururea fecioara,

Marie!


Noi, ce din mila sfântului

Umbra facem pamântului,

Rugamu-ne-ndurarilor

Luceafarului marilor;

Asculta-a noastre plângeri,

Regina peste îngeri,

Din neguri te arata,

Lumina dulce clara,

O, maica prea curata

Si pururea fecioara,

Marie!

....cu fiecare an pe care il traiesc sunt mai convinsa ca pierderea vietii se regaseste in dragostea pe care nu am daruit-o, puterile de care nu m-am folosit si prudenta egoista de a nu risca nimic...



.http://www.trilulilu.ro/petreradu1/132789a5ab13a0

Toaca-legatura intre pamant si cer...

"TOACA-N CER SI SLUJBA-N RAI"Sunetul clopotelor si bataia in toaca sunt printre cele mai emotionante simboluri din ritualul crestin ortodox. O chemare irezistibila spre rugaciune si Dumnezeu. Cine le aude o data le urmeaza de indata si nu le mai uita in veci...

- De vorba cu parintele DANIEL BENGA, prodecan al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti -

Cand aveam 14 ani, m-am indragostit fara leac de clopote. Eram intr-o excursie scolara la manastirea Putna, pe urmele lui Stefan cel Mare. Cand am intrat pe portile manastirii, un amurg de vara incendiar poleia in aur biserica alba. Atunci au inceput sa bata clopotele de vecernie, cu glas tanguitor si grav! Am ramas nemiscat. Glasul lor razbatea pana-n cer, facea sa se cutremure tot vazduhul. "Stii ce spun clopotele?" - ne-a intrebat calugarita ce ne indruma prin istoria manastirii. ""Stefan! Stefan! Domn cel Mare!". Asa striga clopotele Putnei, de 500 de ani. Caci clopotele Putnei s-au batut totdeaunala fel, cu o maiestrie tainica, doar de clopotari stiuta si incredintata din generatie in generatie". N-am mai uitat niciodata inserarea aceea, pe care clopotele o transformasera in sarbatoare. Ea face parte din amintirile pe care imi sprijin, adeseori, sufletul. De atunci, mi-am dorit mereu sa aflu mai multe despre clopote, dar si despre toaca, al carei sunet monocord si intens cheama la rugaciune si liniste. De curand, dorinta mi s-a implinit. Parintele prodecan Daniel Benga de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti mi-a spus intreaga istorie a "celor doi teologi ai bisericii", clopotele si toaca. O poveste plina de intelesuri crestine si mistice.

Povestea clopotelor

- Sunetul clopotelor si bataia in toaca sunt printre cele mai emotionante simboluri din ritualul crestin ortodox. O chemare irezistibila spre rugaciune si Dumnezeu. Cine le aude o data le urmeaza de indata si nu le mai uita in veci...

- Oricat ar parea de ciudat, va marturisesc ca multa vreme eu nu am bagat in seama insemnatatea clopotului si a toacei. Asta pana acum trei ani, cand am fost delegat de Parintele Patriarh sa merg pana in Innsbruck, in Austria, la firma de clopote Grassmayr, una din cele mai cunoscute din lume, unde s-au turnat si clopotele Patriarhiei Romane. In atelierele Grassmayr se afla si un muzeu al clopotelor si o biblioteca tematica, unde am gasit o enciclopedie a clopotelor care insuma 1000 de pagini. Or, ca sa le scrii povestea pe 1000 de pagini, inseamna ca aparent banalele clopote sunt o tema fundamentala a istoriei, a culturii si a lumii. Iar muzeul familiei Grassmayr din Innsbruck e vizitat de calatori care vin tocmai din Australia si America. Printre exponate sunt clopote extraordinar de vechi, unele din China, din anul 3000 inainte de Hristos.

- Multa lume leaga clopotele de crestinism...

- Clopotele au venit in Europa din China. Acolo au fost turnate pentru prima oara, acum 5000 de ani. Si din China s-au raspandit in lumea greaca si in lumea romana. Sigur, pe noi ne intereseaza perioada crestina, dar clopotele apar in toate culturile si religiile lumii. La greci si romani, pentru unii dintre zei, se bateau clopotele. In cultul Proserpinei, preotii pagani anuntau inceputul jertfei prin sunetul unor mici clopotei. Si sarbatorile din luna mai, de la Roma, erau anuntate de clopotei. Iar in cultul lui Dionisios, ori al lui Mitra, clopotul era semnalul extazului: cand se intra in transa, sunau clopotele. Dar anticii foloseau clopotele si in scopuri practice: grecii, cand deschideau piata de peste, romanii, cand deschideau baile publice. Clopotul a avut de la inceput si o dimensiune sociala, si una religioasa. El dadea sens vietii oamenilor din cetate.

- Crestinismul a fost reticent cu ritualurile pagane. Vechile sarbatori au fost inlocuite cu altele noi. De ce au avut clopotele o soarta mai buna?

- La inceput, crestinii au fost, intr-adevar, reticenti in preluarea clopotelor. Clopotul era identificat cu paganismul idolatru. Asa ca la inceput, in traditia rasariteana si in Africa, anunturile pentru obstea de credinciosi erau facute de catre diacon, cand se termina slujba (si astazi se mai pastreaza acest obicei). In plus, crestinii, fiind persecutati, nu se puteau aduna public. Nu-si puteau anunta adunarile prin batai de clopote. Aveau adunari secrete, oculte. Dar dupa ce Constantin cel Mare si imparatul Liciniu dau libertate crestinismului, in anul 313, cultul crestin ia amploare. Si ceva trebuia sa vesteasca credinta in intreaga cetate. Asa au aparut clopotele bisericilor. Mai apoi, au intrat in credinta crestina si clopoteii. Ei au venit de la Marele Arhiereu, din Vechiul Testament, care avea pe haina lui 360 de clopotei. In Vechiul Testament, pe langa leviti, care erau preoti, exista si Marele Arhiereu, care era Marele Patriarh. Avea o haina cu 360 de zurgalai. Despre sfantul Antonie se spune, de asemenea, ca mergea cu un clopotel agatat de toiagul lui, in forma de T, care e tot o cruce. Cu clopotelul acela, sfantul alunga demonii.

Trambita ingerilor

- Dar toaca? Sunetul ei pare mai auster si mai vechi decat glasul de clopot. Pare infratit, mai degraba, cu postul si ritualurile manastiresti...

- Toaca a aparut in Bizant, inaintea clopotelor. Toaca a fost a Rasaritului, iar clopotele ale Apusului. Vreme de patru veacuri, in Bizant si in Rasarit s-a auzit doar toaca. Sfantul Sofronie al Ierusalimului numea toaca "trambita ingerilor". Traditia ei dureaza de 1700 de ani. Sunt trei feluri de toaca. Toaca portabila, zisa si toaca mica, care e o scandura care se tine cu mana si se bate, de obicei, numai la manastiri si la catedrale, inconjurand biserica, la timpurile de rugaciune.

Glas de toaca in Maramures / Foto: Kosei Miya (2)

�Monahul bate in ea, se inchina la toate cele patru colturi, isi face semnul Sfintei Cruci, ceea ce este extraordinar de frumos, pentru ca arata ca toaca este o chemare la jertfa si la rugaciune. Dar exista si toaca mare. Ea se atarna in clopotnita, langa clopote, si la fiecare slujba, se bate odata cu clopotele. Cea de-a treia toaca este tochita de fier. Ea se aseaza undeva la iesirea din biserica, este batuta cu ciocanul si suna mult mai puternic decat suratele ei. Cea mai frumoasa tochita de fier se afla la manastirea Tismana, facuta in 1840 de ieromonahul Stefan. Are forma de vultur bicefal si e unica in tara. In afara de Romania, toaca se mai bate in Siria, ceea ce arata ca acolo se pastreaza vechile origini bizantine, in Serbia, Grecia, in Rusia, in tarile baltice, in Georgia si Armenia.

- Exista un inteles ritualic al glasului de toaca?

- Cand toaca ne cheama la biserica, ea ne cheama sa devenim ca ingerii. Pentru ca noi, in biserica, ne intalnim cu ingerii. Liturghia de pe pamant e o imagine a Liturghiei din ceruri. Este sarbatoarea, cantarea ingerilor si a oamenilor, laolalta. Spune asa de frumos un colind din Ardeal: "D-auzi gazda, ori n-auzi,/ Toaca-n cer si slujba-n rai/ Toaca-n cer cum o batea/ Slujba-n rai cum o facea./ Dumnezeu cum cuvanta,/ Maica Sfanta se ruga/ Si sa stai sa tot privesti/ Cum facea slujbe ceresti./ Ingerii tiind stalpari/ Cantau Sfintele Cantari". Asa ca de cate ori batem noi toaca pe Pamant, bat si ingerii toaca in Ceruri. Iar cine asculta glasul de toaca devine partas la bucuria raiului.

- Inainte de a picta o icoana, calugarii iconari tin post si se roaga, se curatesc trupeste si sufleteste, pentru ca Dumnezeu sa le daruiasca dreptul si harul de a-L reprezenta pe El si pe sfintii Lui, in portrete si in culori. Despre toaca si clopote se crede la fel. In satul bunicilor mei, toaca putea fi facuta numai de un om curat si neprihanit, iar clopotul nu avea voie sa bata inainte sa fie sfintit. Ideea ca Dumnezeu trebuie meritat chiar si in obiectele ritualului ortodox spune mult despre frumusetea sufletului romanesc.

- Randuiala binecuvantarii si a sfintirii clopotului, care se savarseste de obicei in ziua in care clopotul e instalat in clopotnita, este obligatorie. Clopotul n-are voie sa bata inainte de-a fi sfintit. Mai intai se sfinteste cu agheazma. La sate, e un eveniment extraordinar. Asta si din cauza raritatii lui. Un clopot, daca-i bine turnat, tine cateva sute de ani. Sa asisti la schimbarea clopotului unei biserici e chiar o sansa unica in viata. Cand sfintim un clopot, in Ehtenia Mare, ne rugam ca Dumnezeu sa-i destepte pe cei care aud glasul clopotului, pentru slava Numelui Sau, sa potoleasca furtunile, fulgerele, trasnetele, sa opreasca ceata stricatoare, sa alunge puterea, viclenia si asuprirea vrajmasului si sa-i indemne pe credinciosi la implinirea poruncilor lui Dumnezeu.

�

- Intr-una din scrierile sale, marele parinte Sofian vorbeste despre "rugaciunea clopotelor", care izbutesc sa alunge furtuna. O intamplare reala, pe care a trait-o pe cand restaura pictura manastirii Agapia.

- Chiar asta este menirea clopotului: ocrotirea de tot ceea ce inseamna raul naturii. Stim, adesea, ca atunci cand se aduna nori negri asupra satelor noastre, se trag clopotele, ca sa se imprastie amenintarea furtunii. Si mai are clopotul un rost major: trezirea credinciosilor pentru ca ei sa lucreze poruncile lui Dumnezeu, sa nu fie lenesi. Clopotul te cheama, el te scoate din prezent, din timpul in care te asezi tu, si zice: "Vino, ca-i timpul sa-L lauzi si tu pe Dumnezeu si sa-I multumesti pentru toate cele pe care ti le-a dat".Si-n al treilea rand, este lupta cu diavolul. Clopotul are putere de a alunga demonii. Cand se bat clopotele intr-un sat, demonii fug din satul acela. Iar in rugaciune, noi ne rugam asa: "Varsa in el (in clopot n.n.) puterea darului Tau, Doamne, ca auzind credinciosii, robii Tai, glasul sunetului lui, sa se intareasca in evlavie si in credinta, si barbateste sa se impotriveasca tuturor asupririlor diavolesti si, prin rugaciuni neincetate si slava aducand Tie, Adevaratului Dumnezeu, sa le biruiasca".

Teologi ai bisericii

- Ce trebuie sa stie un credincios, cand aude clopotul si toaca?

- Este o diferenta intre toaca si clopot. Clopotul vesteste biruinta si bucuria, pe cand toaca, asa cum ati observat, invita mai mult la austeritate. De aceea, toaca se bate mai mult in post, iar clopotul mai mult in afara postului. Si tot de aceea se bate mai intai toaca si apoi clopotul. Toaca ne cheama la jertfa, la austeritate, la rugaciune. Iar clopotul ne vesteste ca pe urma va fi bucurie. Teologic, toaca si clopotul sunt ca dealul Golgotei fata de muntele Tabor. Nu poti sa urci la Lumina Taborului pana ce n-ai trecut pe Crucea Golgotei. Si asta ce inseamna? Cand bate toaca, iti asumi crucea, jertfa, austeritatea in viata, iar prin ele ai parte de lumina si de biruinta. Abia atunci, sunetul clopotului iti va vesti bucurie. De aceea, in ziua Invierii, se bat toate deodata, si toaca, si clopotele, si tochita, tot ce are biserica! Suna toate ca sa vesteasca biruinta cea mare a Lumii. Iata de ce, clopotul si toaca sunt teologi ai bisericii. Pentru ca in functie de ce instrument bate, noi stim in ce moment liturgic suntem. De pilda, inainte de Prohodul Mantuitorului, care e un ceas de mare tristete in Vinerea Mare, nu se bat clopotele. Se bate numai toaca. Asa aratam ca ne adunam pentru marea jertfa a lui Dumnezeu, care si-a dat viata pentru Lume.�Apoi, cand iesim sa inconjuram biserica, se bat si clopotele, si toaca. Pentru ca noi am cantat deja: "Prin cruce a venit bucurie la toata lumea". Pentru ca in cruce e taina Invierii. Iata de ce, in trasul clopotelor si batutul toacei, e o teologie intreaga. Dar si armonie, frumusete si maiestrie. Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, atunci cand s-au sfintit clopotele Patriarhiei, a rostit un cuvant frumos. "Clopotul nu este un simplu instrument muzical pentru a incanta urechea. Este glasul Domnului, care ne cheama sa lucram pentru slava Lui si pentru mantuirea noastra". La fel e si toaca. Amandoua sunt glasul lui Dumnezeu. Glasul care cheama. Si daca acum, pe pamant, clopotul ne vesteste tristetea, bucuria, moartea si viata - acolo, in imparatia lui Dumnezeu, ce va veni odata cu sfarsitul lumii, trambita, alauta, ingerii care vor canta, vor canta numai bucuria. De aceea, la sfarsitul vietii noastre, Dumnezeu ne va chema in Imparatia Lui, prin glas de trambite. Pe cand clopotul, atunci cand ne striga astazi, cheama la rugaciune. E chemarea glasului lui Dumnezeu, in fiecare duminica si la fiecare sarbatoare. Dar va mai fi si o alta chemare, chemarea ultimei trambite de Apoi. Astazi, la glasul clopotului, putem sa venim sau putem sa nu venim. Multi dintre noi suntem lenesi. Auzim clopotul, dar stam si dormim mai departe. Dar la glasul trambitei de Apoi, vor veni toate neamurile. Acolo nu mai e alegere. Acolo vom veni singuri si vom fi chemati ca sa fim judecati inaintea lui Dumnezeu. Asa ca pe lumea aceasta, nu ne ramane decat sa il rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne ajute, ca atunci cand auzim glasul clopotelor, sa inradacineze in noi evlavia, sa ne faca grabnici la tot lucrul bun, sa nu fim lenesi si sa ne ajute sa ne mantuim cu rugaciunile Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor, ca un Dumnezeu mult milostiv. Amin!

Valentin Iacob

 

 

 

 

Dumnezeu ne cheama prin toaca la corabia lui- Biserica- ca sa trecem de aceasta lume desarta. ..

Toaca - un cantec al lemnului. Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica. Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.

Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta ?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).

Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).

Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca in cultul crestin ?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.

Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare".

Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesa din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.

Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.

Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii

.Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare .Sunetul provenit de la toaca reprezinta, dupa parerea mea, bataile inimii nemuritoare, ale sufletului

alte detalii interesante despre toaca puteti gasi pe-

http://mariuscruceru.ro/2010/04/11/chemari-de-toaca/

Pasi spre Rai....

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.

Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.

Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”

Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.

Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.

Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!

Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”

Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit.

Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.

„N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi.

Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.

“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.

“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.

“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte”

Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul.

Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare.

“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă …”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.. “Am înţeles…,spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.

Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni.. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.

“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia.

Cum arată?” “E plin de iertare”...., murmura copilul.

Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”

    Stăpâna mea preabinecuvântată, folositoarea neamului omenesc, scăparea şi mântuirea celor ce aleargă la tine ! Ştiu cu adevărat că am greşit mult şi te-am mâniat pe tine, preamilostivă Doamnă, şi pe Preabunul Dumnezeu, Care S-a născut cu trup din tine. Am înainte multe chipuri ale celor care, mai înainte de mine, au mâniat bună îndurarea Lui : pe vameşi, pe desfrânate şi pe ceilalţi păcătoşi, cărora pentru pocăinţa şi mărturisirea lor, li s-a dat iertare de păcate. deci, punând înaintea sufletului meu cel păcătos acele chipuri, care s-au umilit şi uitându-mă la bogata milostivire a lui Dumnezeu, pe care au primit-o, am îndrăznit, şi eu, ticălosul, să alerg cu pocăinţă la milostivirea ta cea bună, o , preamilostivă Stăpână. Dă-mi mână de ajutor şi cere de la Fiul Tău, şi Dumnezeu, iertarea păcatelor mele celor grele. Cred şi mărturisesc că Fiul Tău, pe care L-ai născut, este cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Judecătorul viilor şi al morţilor, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cred, iară, şi mărturisesc că eşti cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Aşijderea, eşti izvorul milostivirii, mângâierea celor ce plâng, căutarea celor pierduţi, neîncetată şi puternică mijlocitoare către Dânsul, mult iubitoare a nemului creştinesc şi chezăşuirea pocăinţei mele. Căci, cu adevărat oamenii n-au alt ajutor şi acoperământ, afară de tine, Preamilostivă Doamnă. Nimeni din cei ce au nădăjduit spre tine nu s-a ruşinat şi prin tine îmblânzind pe Dumnezeu, nimeni nu rămâne părăsit. Pentru aceasta rog bunătatea ta cea nemăsurată, deschide uşile milostivirii tale mie, celui ce am rătăcit şi am căzut în noroiul adâncului. Nu te scârbi de mine întinatul. Nu trece cu vederea rugăciunea mea , a păcătosului. Nu mă lăsa pe mine, ticălosul, pe care m-a dus la pierzare răul vrăjmaş. Ci îmblânzeşte spre mine pe Milostivul Dumnezeu, Care S-a născut din tine, ca să-mi ierte păcatele mele cele mari şi să mă izbăvească din pierzania mea. Ca şi eu, cu toţi cei ce au dobândit iertarea, să cânt şi să măresc nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu , Celui născut din tine şi neînfruntată ta folosinţă pentru mine, în viaţa aceasta şi în sfârşitul veacului.

Amin