vineri, 25 noiembrie 2011
cine face lui isi face cine si da lui isi da....
M O S N E A G U L
(Preot Florea Gheorghe)
Lang-un sat, un biet mosneag,
Chinuit de vremuri grele,
Isi facuse un bordei
Din pamant si din nuiele.
Intr-o margine-a padurii,
La tulpina unui fag
Chiar in mijlocul naturii
Locuia bietul mosneag.
Fara nicio mangaiere
Fara niciun ajutor,
Rezemat de doua carje
Sprijinea al sau picior.
Chinuit asa sarmanul
Isi ducea al vietii fir,
Pana cand l-o duce Domnul,
Din bodei in cimitir.
Si din cand in cand cu jale
Inspre sat pornea mosneagul,
Imbracat cu sacu-n spate
Sa cerseasca de mancare.
Si in loc sa multumeasca,
Spunea vorba care-i place:
„Cine isi da lui isi da!“,
„Cine-si face lui isi face!“.
An cu an trecura iute,
Multi-naintea lui murira,
Pe el harul si iubirea
Domnului il sprijinira.
Si din cand in cand cu jale,
Inspre sat pornea mosneagul,
Fara a schimba sarmanul
Satul, carja si sumanul.
Il stia demult tot satul
Si la orice sarbatoare,
Cei cu inima curata,
Ii dadeau ceva mancare.
El in loc sa multumeasca,
Le spunea plecand cu pace:
„Cine isi da lui isi da tata“,
„Cine-si face lui isi face!“.
Intr-o zi o gospodina
Din `nalta societate,
Se gandi cum s-amuteasca
Glasul celui cersetor,
Ca cerea de-atata vreme
Pe la poarta tuturor.
Repede facu o paine
Din faina cea mai alba,
Si puse intransa otrava
Si apoi o coapse in graba.
Cand mosneagul era-n poarta
I-a dat painea otravita,
Si inca inima tresalta
Ca de-acuma cersetorul
Nu mai vine pe la poarta.
Iar mosneagul isi ia darul
Privindu-l cu bucurie,
Vazand painea cea frumoasa
Se gandi sa o mai tie.
Repeta apoi acea zicala
Care asa de mult ii place:
„Cine isi da lui isi da!“,
„Cine-si face lui isi face!“.
Dupa ce a colindat tot satul
Se intoarse la bordei,
Vrand acum sa se-odihneasca,
Pe un scaunel de tei.
Nu se asezase inca mosul
Cand apare pe carare
Venind de la vanatoare
Un flacau voinic din sat.
Obosit si rupt de foame,
Dupa el venea un caine,
Ratacise prin padure
Fara nici-un pic de paine.
Ajungand langa bordei
Il intreaba cu mirare:
Mosule, sa nu te superi
Nu ai ceva de mancare?
Cum sa nu, raspunse mosul
Chiar acum am fost in sat,
Si chiar mama dumitale
O paine alba mi-a dat.
Iat-o, tai-o si-o mananca
Potoleste-ti foamea-n pace,
Caci: „Cine isi da lui isi da!“,
„Cine-si face lui isi face!“.
Dupa ce manca feciorul
Multumit pleca spre sat
Far-a banui sarmanul
De ceea ce s-antamplat.
Ajungand acasa bine
Maica la-mbratisat,
S-a dezbracat si in fine
La masa sa asezat.
Nici nu se aseaza bine
Cand deodata feciorul
Se ridica in picioare
Vai! Mi-e rau draguta mama
Mama mor, totul ma doare.
Maica lui se ingrozeste
El se zbate disperat
Ce ai? il intreaba mama,
Spune-i mamei, ce-ai mancat?
N-am mancat, raspunse fiul
Decat painea cea frumoasa
Ce-ai dat-o la cersetor
Astazi cand a fost acasa.
Un fior groaznic atuncea
Inima mamei cuprinde
Fiul ei isi da suflarea
Si in fata ei se stinge.
Ingrozita se arunca
Peste-a fiului ei fata,
Si cu mana tremuranda
De gatul lui se agata.
Apoi isi priveste fapta
Corpul fiului raceste
Iat-acum, cum Cel din ceruri
Orice fapta rasplateste.
Si-n ureche ii rasuna
Glasul care nu mai tace:
„Cine isi da lui isi da tata !“,
„Cine-si face lui isi face!/,,
virtutile pe care trebuie sa le aiba un calugar( de fapt toti crestinii) : blandetea lui david, rabdarea lui Iov, smerenia vamesului si dragostea care niciodata nu cade...
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunator. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poarta cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni I-13)
luni, 21 noiembrie 2011
RUGACIUNE
de Mihai EMINESCU
Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!
de Mihai EMINESCU
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!
duminică, 20 noiembrie 2011
Toaca-legatura intre pamant si cer...
"TOACA-N CER SI SLUJBA-N RAI"Sunetul clopotelor si bataia in toaca sunt printre cele mai emotionante simboluri din ritualul crestin ortodox. O chemare irezistibila spre rugaciune si Dumnezeu. Cine le aude o data le urmeaza de indata si nu le mai uita in veci...
- De vorba cu parintele DANIEL BENGA, prodecan al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti -
Cand aveam 14 ani, m-am indragostit fara leac de clopote. Eram intr-o excursie scolara la manastirea Putna, pe urmele lui Stefan cel Mare. Cand am intrat pe portile manastirii, un amurg de vara incendiar poleia in aur biserica alba. Atunci au inceput sa bata clopotele de vecernie, cu glas tanguitor si grav! Am ramas nemiscat. Glasul lor razbatea pana-n cer, facea sa se cutremure tot vazduhul. "Stii ce spun clopotele?" - ne-a intrebat calugarita ce ne indruma prin istoria manastirii. ""Stefan! Stefan! Domn cel Mare!". Asa striga clopotele Putnei, de 500 de ani. Caci clopotele Putnei s-au batut totdeaunala fel, cu o maiestrie tainica, doar de clopotari stiuta si incredintata din generatie in generatie". N-am mai uitat niciodata inserarea aceea, pe care clopotele o transformasera in sarbatoare. Ea face parte din amintirile pe care imi sprijin, adeseori, sufletul. De atunci, mi-am dorit mereu sa aflu mai multe despre clopote, dar si despre toaca, al carei sunet monocord si intens cheama la rugaciune si liniste. De curand, dorinta mi s-a implinit. Parintele prodecan Daniel Benga de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti mi-a spus intreaga istorie a "celor doi teologi ai bisericii", clopotele si toaca. O poveste plina de intelesuri crestine si mistice.
Povestea clopotelor
- Sunetul clopotelor si bataia in toaca sunt printre cele mai emotionante simboluri din ritualul crestin ortodox. O chemare irezistibila spre rugaciune si Dumnezeu. Cine le aude o data le urmeaza de indata si nu le mai uita in veci...
- Oricat ar parea de ciudat, va marturisesc ca multa vreme eu nu am bagat in seama insemnatatea clopotului si a toacei. Asta pana acum trei ani, cand am fost delegat de Parintele Patriarh sa merg pana in Innsbruck, in Austria, la firma de clopote Grassmayr, una din cele mai cunoscute din lume, unde s-au turnat si clopotele Patriarhiei Romane. In atelierele Grassmayr se afla si un muzeu al clopotelor si o biblioteca tematica, unde am gasit o enciclopedie a clopotelor care insuma 1000 de pagini. Or, ca sa le scrii povestea pe 1000 de pagini, inseamna ca aparent banalele clopote sunt o tema fundamentala a istoriei, a culturii si a lumii. Iar muzeul familiei Grassmayr din Innsbruck e vizitat de calatori care vin tocmai din Australia si America. Printre exponate sunt clopote extraordinar de vechi, unele din China, din anul 3000 inainte de Hristos.
- Multa lume leaga clopotele de crestinism...
- Clopotele au venit in Europa din China. Acolo au fost turnate pentru prima oara, acum 5000 de ani. Si din China s-au raspandit in lumea greaca si in lumea romana. Sigur, pe noi ne intereseaza perioada crestina, dar clopotele apar in toate culturile si religiile lumii. La greci si romani, pentru unii dintre zei, se bateau clopotele. In cultul Proserpinei, preotii pagani anuntau inceputul jertfei prin sunetul unor mici clopotei. Si sarbatorile din luna mai, de la Roma, erau anuntate de clopotei. Iar in cultul lui Dionisios, ori al lui Mitra, clopotul era semnalul extazului: cand se intra in transa, sunau clopotele. Dar anticii foloseau clopotele si in scopuri practice: grecii, cand deschideau piata de peste, romanii, cand deschideau baile publice. Clopotul a avut de la inceput si o dimensiune sociala, si una religioasa. El dadea sens vietii oamenilor din cetate.
- Crestinismul a fost reticent cu ritualurile pagane. Vechile sarbatori au fost inlocuite cu altele noi. De ce au avut clopotele o soarta mai buna?
- La inceput, crestinii au fost, intr-adevar, reticenti in preluarea clopotelor. Clopotul era identificat cu paganismul idolatru. Asa ca la inceput, in traditia rasariteana si in Africa, anunturile pentru obstea de credinciosi erau facute de catre diacon, cand se termina slujba (si astazi se mai pastreaza acest obicei). In plus, crestinii, fiind persecutati, nu se puteau aduna public. Nu-si puteau anunta adunarile prin batai de clopote. Aveau adunari secrete, oculte. Dar dupa ce Constantin cel Mare si imparatul Liciniu dau libertate crestinismului, in anul 313, cultul crestin ia amploare. Si ceva trebuia sa vesteasca credinta in intreaga cetate. Asa au aparut clopotele bisericilor. Mai apoi, au intrat in credinta crestina si clopoteii. Ei au venit de la Marele Arhiereu, din Vechiul Testament, care avea pe haina lui 360 de clopotei. In Vechiul Testament, pe langa leviti, care erau preoti, exista si Marele Arhiereu, care era Marele Patriarh. Avea o haina cu 360 de zurgalai. Despre sfantul Antonie se spune, de asemenea, ca mergea cu un clopotel agatat de toiagul lui, in forma de T, care e tot o cruce. Cu clopotelul acela, sfantul alunga demonii.
Trambita ingerilor
- Dar toaca? Sunetul ei pare mai auster si mai vechi decat glasul de clopot. Pare infratit, mai degraba, cu postul si ritualurile manastiresti...
- Toaca a aparut in Bizant, inaintea clopotelor. Toaca a fost a Rasaritului, iar clopotele ale Apusului. Vreme de patru veacuri, in Bizant si in Rasarit s-a auzit doar toaca. Sfantul Sofronie al Ierusalimului numea toaca "trambita ingerilor". Traditia ei dureaza de 1700 de ani. Sunt trei feluri de toaca. Toaca portabila, zisa si toaca mica, care e o scandura care se tine cu mana si se bate, de obicei, numai la manastiri si la catedrale, inconjurand biserica, la timpurile de rugaciune.
Glas de toaca in Maramures / Foto: Kosei Miya (2)
�Monahul bate in ea, se inchina la toate cele patru colturi, isi face semnul Sfintei Cruci, ceea ce este extraordinar de frumos, pentru ca arata ca toaca este o chemare la jertfa si la rugaciune. Dar exista si toaca mare. Ea se atarna in clopotnita, langa clopote, si la fiecare slujba, se bate odata cu clopotele. Cea de-a treia toaca este tochita de fier. Ea se aseaza undeva la iesirea din biserica, este batuta cu ciocanul si suna mult mai puternic decat suratele ei. Cea mai frumoasa tochita de fier se afla la manastirea Tismana, facuta in 1840 de ieromonahul Stefan. Are forma de vultur bicefal si e unica in tara. In afara de Romania, toaca se mai bate in Siria, ceea ce arata ca acolo se pastreaza vechile origini bizantine, in Serbia, Grecia, in Rusia, in tarile baltice, in Georgia si Armenia.
- Exista un inteles ritualic al glasului de toaca?
- Cand toaca ne cheama la biserica, ea ne cheama sa devenim ca ingerii. Pentru ca noi, in biserica, ne intalnim cu ingerii. Liturghia de pe pamant e o imagine a Liturghiei din ceruri. Este sarbatoarea, cantarea ingerilor si a oamenilor, laolalta. Spune asa de frumos un colind din Ardeal: "D-auzi gazda, ori n-auzi,/ Toaca-n cer si slujba-n rai/ Toaca-n cer cum o batea/ Slujba-n rai cum o facea./ Dumnezeu cum cuvanta,/ Maica Sfanta se ruga/ Si sa stai sa tot privesti/ Cum facea slujbe ceresti./ Ingerii tiind stalpari/ Cantau Sfintele Cantari". Asa ca de cate ori batem noi toaca pe Pamant, bat si ingerii toaca in Ceruri. Iar cine asculta glasul de toaca devine partas la bucuria raiului.
- Inainte de a picta o icoana, calugarii iconari tin post si se roaga, se curatesc trupeste si sufleteste, pentru ca Dumnezeu sa le daruiasca dreptul si harul de a-L reprezenta pe El si pe sfintii Lui, in portrete si in culori. Despre toaca si clopote se crede la fel. In satul bunicilor mei, toaca putea fi facuta numai de un om curat si neprihanit, iar clopotul nu avea voie sa bata inainte sa fie sfintit. Ideea ca Dumnezeu trebuie meritat chiar si in obiectele ritualului ortodox spune mult despre frumusetea sufletului romanesc.
- Randuiala binecuvantarii si a sfintirii clopotului, care se savarseste de obicei in ziua in care clopotul e instalat in clopotnita, este obligatorie. Clopotul n-are voie sa bata inainte de-a fi sfintit. Mai intai se sfinteste cu agheazma. La sate, e un eveniment extraordinar. Asta si din cauza raritatii lui. Un clopot, daca-i bine turnat, tine cateva sute de ani. Sa asisti la schimbarea clopotului unei biserici e chiar o sansa unica in viata. Cand sfintim un clopot, in Ehtenia Mare, ne rugam ca Dumnezeu sa-i destepte pe cei care aud glasul clopotului, pentru slava Numelui Sau, sa potoleasca furtunile, fulgerele, trasnetele, sa opreasca ceata stricatoare, sa alunge puterea, viclenia si asuprirea vrajmasului si sa-i indemne pe credinciosi la implinirea poruncilor lui Dumnezeu.
�
- Intr-una din scrierile sale, marele parinte Sofian vorbeste despre "rugaciunea clopotelor", care izbutesc sa alunge furtuna. O intamplare reala, pe care a trait-o pe cand restaura pictura manastirii Agapia.
- Chiar asta este menirea clopotului: ocrotirea de tot ceea ce inseamna raul naturii. Stim, adesea, ca atunci cand se aduna nori negri asupra satelor noastre, se trag clopotele, ca sa se imprastie amenintarea furtunii. Si mai are clopotul un rost major: trezirea credinciosilor pentru ca ei sa lucreze poruncile lui Dumnezeu, sa nu fie lenesi. Clopotul te cheama, el te scoate din prezent, din timpul in care te asezi tu, si zice: "Vino, ca-i timpul sa-L lauzi si tu pe Dumnezeu si sa-I multumesti pentru toate cele pe care ti le-a dat".Si-n al treilea rand, este lupta cu diavolul. Clopotul are putere de a alunga demonii. Cand se bat clopotele intr-un sat, demonii fug din satul acela. Iar in rugaciune, noi ne rugam asa: "Varsa in el (in clopot n.n.) puterea darului Tau, Doamne, ca auzind credinciosii, robii Tai, glasul sunetului lui, sa se intareasca in evlavie si in credinta, si barbateste sa se impotriveasca tuturor asupririlor diavolesti si, prin rugaciuni neincetate si slava aducand Tie, Adevaratului Dumnezeu, sa le biruiasca".
Teologi ai bisericii
- Ce trebuie sa stie un credincios, cand aude clopotul si toaca?
- Este o diferenta intre toaca si clopot. Clopotul vesteste biruinta si bucuria, pe cand toaca, asa cum ati observat, invita mai mult la austeritate. De aceea, toaca se bate mai mult in post, iar clopotul mai mult in afara postului. Si tot de aceea se bate mai intai toaca si apoi clopotul. Toaca ne cheama la jertfa, la austeritate, la rugaciune. Iar clopotul ne vesteste ca pe urma va fi bucurie. Teologic, toaca si clopotul sunt ca dealul Golgotei fata de muntele Tabor. Nu poti sa urci la Lumina Taborului pana ce n-ai trecut pe Crucea Golgotei. Si asta ce inseamna? Cand bate toaca, iti asumi crucea, jertfa, austeritatea in viata, iar prin ele ai parte de lumina si de biruinta. Abia atunci, sunetul clopotului iti va vesti bucurie. De aceea, in ziua Invierii, se bat toate deodata, si toaca, si clopotele, si tochita, tot ce are biserica! Suna toate ca sa vesteasca biruinta cea mare a Lumii. Iata de ce, clopotul si toaca sunt teologi ai bisericii. Pentru ca in functie de ce instrument bate, noi stim in ce moment liturgic suntem. De pilda, inainte de Prohodul Mantuitorului, care e un ceas de mare tristete in Vinerea Mare, nu se bat clopotele. Se bate numai toaca. Asa aratam ca ne adunam pentru marea jertfa a lui Dumnezeu, care si-a dat viata pentru Lume.�Apoi, cand iesim sa inconjuram biserica, se bat si clopotele, si toaca. Pentru ca noi am cantat deja: "Prin cruce a venit bucurie la toata lumea". Pentru ca in cruce e taina Invierii. Iata de ce, in trasul clopotelor si batutul toacei, e o teologie intreaga. Dar si armonie, frumusete si maiestrie. Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, atunci cand s-au sfintit clopotele Patriarhiei, a rostit un cuvant frumos. "Clopotul nu este un simplu instrument muzical pentru a incanta urechea. Este glasul Domnului, care ne cheama sa lucram pentru slava Lui si pentru mantuirea noastra". La fel e si toaca. Amandoua sunt glasul lui Dumnezeu. Glasul care cheama. Si daca acum, pe pamant, clopotul ne vesteste tristetea, bucuria, moartea si viata - acolo, in imparatia lui Dumnezeu, ce va veni odata cu sfarsitul lumii, trambita, alauta, ingerii care vor canta, vor canta numai bucuria. De aceea, la sfarsitul vietii noastre, Dumnezeu ne va chema in Imparatia Lui, prin glas de trambite. Pe cand clopotul, atunci cand ne striga astazi, cheama la rugaciune. E chemarea glasului lui Dumnezeu, in fiecare duminica si la fiecare sarbatoare. Dar va mai fi si o alta chemare, chemarea ultimei trambite de Apoi. Astazi, la glasul clopotului, putem sa venim sau putem sa nu venim. Multi dintre noi suntem lenesi. Auzim clopotul, dar stam si dormim mai departe. Dar la glasul trambitei de Apoi, vor veni toate neamurile. Acolo nu mai e alegere. Acolo vom veni singuri si vom fi chemati ca sa fim judecati inaintea lui Dumnezeu. Asa ca pe lumea aceasta, nu ne ramane decat sa il rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne ajute, ca atunci cand auzim glasul clopotelor, sa inradacineze in noi evlavia, sa ne faca grabnici la tot lucrul bun, sa nu fim lenesi si sa ne ajute sa ne mantuim cu rugaciunile Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor, ca un Dumnezeu mult milostiv. Amin!
Valentin Iacob
Dumnezeu ne cheama prin toaca la corabia lui- Biserica- ca sa trecem de aceasta lume desarta. ..
Toaca - un cantec al lemnului. Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica. Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.
Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.
Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta ?
Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).
Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.
Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).
Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).
Cum a aparut toaca in cultul crestin ?
In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.
Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".
Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare".
Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.
Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesa din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.
Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!
Cum se bate toaca ?
Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."
Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.
Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.
Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii
.Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare .Sunetul provenit de la toaca reprezinta, dupa parerea mea, bataile inimii nemuritoare, ale sufletului
alte detalii interesante despre toaca puteti gasi pe-
vineri, 18 noiembrie 2011
Pasi spre Rai....
(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.
Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”
Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit.
Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
„N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi.
Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte”
Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul.
Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare.
“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă …”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.. “Am înţeles…,spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni.. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia.
Cum arată?” “E plin de iertare”...., murmura copilul.
Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”
joi, 17 noiembrie 2011
Stăpâna mea preabinecuvântată, folositoarea neamului omenesc, scăparea şi mântuirea celor ce aleargă la tine ! Ştiu cu adevărat că am greşit mult şi te-am mâniat pe tine, preamilostivă Doamnă, şi pe Preabunul Dumnezeu, Care S-a născut cu trup din tine. Am înainte multe chipuri ale celor care, mai înainte de mine, au mâniat bună îndurarea Lui : pe vameşi, pe desfrânate şi pe ceilalţi păcătoşi, cărora pentru pocăinţa şi mărturisirea lor, li s-a dat iertare de păcate. deci, punând înaintea sufletului meu cel păcătos acele chipuri, care s-au umilit şi uitându-mă la bogata milostivire a lui Dumnezeu, pe care au primit-o, am îndrăznit, şi eu, ticălosul, să alerg cu pocăinţă la milostivirea ta cea bună, o , preamilostivă Stăpână. Dă-mi mână de ajutor şi cere de la Fiul Tău, şi Dumnezeu, iertarea păcatelor mele celor grele. Cred şi mărturisesc că Fiul Tău, pe care L-ai născut, este cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Judecătorul viilor şi al morţilor, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cred, iară, şi mărturisesc că eşti cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Aşijderea, eşti izvorul milostivirii, mângâierea celor ce plâng, căutarea celor pierduţi, neîncetată şi puternică mijlocitoare către Dânsul, mult iubitoare a nemului creştinesc şi chezăşuirea pocăinţei mele. Căci, cu adevărat oamenii n-au alt ajutor şi acoperământ, afară de tine, Preamilostivă Doamnă. Nimeni din cei ce au nădăjduit spre tine nu s-a ruşinat şi prin tine îmblânzind pe Dumnezeu, nimeni nu rămâne părăsit. Pentru aceasta rog bunătatea ta cea nemăsurată, deschide uşile milostivirii tale mie, celui ce am rătăcit şi am căzut în noroiul adâncului. Nu te scârbi de mine întinatul. Nu trece cu vederea rugăciunea mea , a păcătosului. Nu mă lăsa pe mine, ticălosul, pe care m-a dus la pierzare răul vrăjmaş. Ci îmblânzeşte spre mine pe Milostivul Dumnezeu, Care S-a născut din tine, ca să-mi ierte păcatele mele cele mari şi să mă izbăvească din pierzania mea. Ca şi eu, cu toţi cei ce au dobândit iertarea, să cânt şi să măresc nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu , Celui născut din tine şi neînfruntată ta folosinţă pentru mine, în viaţa aceasta şi în sfârşitul veacului.
Amin
SFANTUL MARE MUCENIC MINA-PRIETENUL NOSTRU OCROTITOR
,,Pe mucenicul Mina nu -l cunoaste nimeni , dar l-am vazut toti , caci ni s-a aratat , in vis sau aievea, pe pamant, in aer si pe apa, noaptea sau ziua, tuturor celor care l am chemat in ajutor.. ,,Avva Dorotei
Sfântul Mina era de neam egiptean şi creştin de mic copil. Ajungând la vârsta cerută pentru militărie s-a făcut ostaş şi a fost trimis să-şi facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigiei. Oraşul în care slujea era păgân şi dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză nu se putea împăca cu viaţa de aici şi mai ales cu camarazii, care se închinau la idoli. În acest timp, domnea peste marele şi întinsul imperiu al romanilor, Diocliţian (284 - 305), om ridicat de jos, dar bun militar şi înzestrat cu bune însuşiri de împărat. Imperiul lui întinzându-se de la Oceanul Atlantic şi până la India, având sub stăpânirea sa atât de multe neamuri şi atâta întindere de pământ, înconjurat de pretutindeni de popoare vrăjmaşe, a ajuns însuşi la convingerea că este prea greu să guverneze singur. De aceia în anul 285 a împărţit coroana cu camaradul său de arme Maximian Hercule, iar peste câtva timp şi-a mai luat încă două ajutoare: pe Constanţiu Clor şi Maximian Galeriu. Deci Diocliţian cu Galeriu, care I-a devenit ginere, domneau peste Imperiul de Răsărit iar Maximian cu Constanţiu Clor domneau peste Imperiul de Apus. Timp de douăzeci de ani, Diocliţian s-a ocupat să dea ţării sale o bună şi puternică organizare. Deşi numărul creştinilor se tot mărea şi viaţa lor curată şi frumoasă strălucea pretutindeni, el n-a dat atenţie la aceasta. Nu tot aşa guverna Galeriu. Acesta fiind un bărbat plin de energie şi de îndrăzneală, nu suferea creştinii pentru că stăruiau să nu fie la fel cu păgânii, mai ales după ce s-a împrietenit bine cu filozoful păgân Ieroclis, un mare vrăjmaş al creştinilor. Întâmplându-se ca palatul imperial din Nicomidia să se aprindă şi să ardă, Galeriu a dat vina pe creştini şi a poruncit să se ia împotriva lor cele mai crude măsuri. În acelaşi timp stăruia să încredinţeze pe bătrânul său socru că creştinii sunt o nenorocire pentru imperiu şi trebuiesc nimiciţi. Diocliţian iubea mult pe Galeriu, întâi pentru că îi era ginere, al doilea pentru că în lupta împotriva Perşilor din 296 - 297 a ieşit învingător. Şi ca să¬i împlinească dorinţa a dat în numele tuturor celor patru, un edict de prigonirea creştinilor din întreg imperiul roman. În edict se poruncea ca creştinii din armată sau să lepede credinţa creştină şi să aducă jertfă zeilor romani ( idolilor ) sau să părăsească serviciul militar.
Creştinii au părăsit armata. Sfântul Mina a părăsit şi el armata şi nevoind să se întoarcă în Egipt, în patria sa, s-a dus în munţii Frigiei şi aici în singurătate, în linişte şi tăcere, petrecea timpul cugetând la Dumnezeu, la învăţăturile lui Hristos şi la cele sufleteşti. Înarmat cu postul şi cu rugăciunea, după îndemnul Mântuitorului, poartă o luptă puternică cu omul său cel dinlăuntru pentru a-l supune sufletului şi deplinei ascultări de Hristos şi poruncile Lui şi pentru a căpăta libertatea ca în voie să trăiască numai pentru Dumnezeu. Văzând că măsura luată n-a dat roadele aşteptate, Diocliţian şi Galeriu au poruncit să ardă şi să dărâme biserica din Nicomidia şi alte biserici mai mici de prin alte părţi, iar printr-un nou edict a poruncit persecutarea creştinilor şi să fie supuşi la moarte în chip public. În adevăr, creştinii au fost prinşi şi aruncaţi în temniţe cu sutele, batjocoriţi şi ucişi; zilnic erau lipsiţi de viaţă 10, 20 şi uneori şi 60 de creştini, în tot răsăritul şi în Egipt.
Descriere după Metafrast şi Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei.
.jpg){kind=link}
sâmbătă, 12 noiembrie 2011
judecarea aproapelui...
Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu…
Nicolae Steinhardt