fragmente duhovnicesti....

-Când auzi pe cineva fãcându-te tobã de ocãri si blestem, nu te pripi cu mintea si nu sãri cu gura, rãspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mã ocãrãsti, ci întreabã-te pe tine oare de ce mã ocãrãste omul acesta? în orice caz, rãspunde ca David: pentru pãcatele mele Domnul i-a poruncit sã mã ocãrascã si sã mã blesteme; dar nãdãjduiesc, pentru nãpãstuirea ocãrii, mila lui Dumnezeu.

 -E de stiut cã pentru a scoate un gând rãu din mintea cuiva, trebuie sã i-o învãlui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbãvesti din robia gândului strãin. Asta-i calea cea mai lungã: de la urechi la inimã. 

-încercãrile nu-s pedeapsã, ci scoalã, luminã pentru minte si milã de la Dumnezeu. Cã le simtim ca suferinte? De nu le-am simti ca atare, n-am învãta nimic. Precum plãcerea e dascãlul pãcatelor, asa durerea e dascãlul întelepciunii; iar din odihnã, pânã acuma n-a iesit ceva de folos.

-Dumnezeu vrea sã ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grijã. Asa se face cã sunt si oameni pãcãtosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepãdat Dumnezeu.

-Nu fericiti pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Cãci, cunoscându-i Dumnezeu cã n-au minte sã-i înteleagã cãile, nu le rânduieste o îndreptare prin încercãri în lumea aceasta, ci osândã în cealaltã. Iatã de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar si când osândeste la iad tot milostiv se dovedeste si ca un mai-nainte stiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva pãcatelor lor, cãci mândria lor cea peste mãsurã de mare nu rabdã nicidecum umilirea încercãrilor. Dimpotrivã, încercarea lui Dumnezeu de a-i spãla prin necazurile cele fãrã de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Cãci ei, iubind mai tare mândria si slava desartã a vietii acesteia, decât smerenia si supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebunã a mintii lor îi aruncã în deznãdejde, din care fac cel mai mare si mai pe urmã pãcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte pãcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de întelegere pentru multimea neputinte lor, nu-i bagã Dumnezeu în cuptorul smereniei cã nu rabdã neghina o probã ca aceasta, si vor merge la osânda cea mai mare, ca ucigasi de sine. "Deci dacã cineva, pãcãtuind în chip vãdit si nepocãindu-se, n-a pãtimit nimic pânã la moarte, socoteste cã judecata lui va fi fãrã milã acolo" (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). 

Trebuie sã ne plecãm întelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmãreste înteleptirea noastrã, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecãm capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea cãpãtãm linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre.

-Dumnezeu nu te-a pãrãsit, chiar dacã pe ecranul mintii tale au apãrut gânduri si imagini de hulã împotriva lui Dumnezeu si te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar rãbdarea însãsi a rãzboiului e ultima ta rugãciune.

-Vicleanul are douã feluri de momele, dupã iubirea omului, care înclinã, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este si o "ispitã a mântuirii" în care au cãzut multi înselati, zicând cã-s mântuiti, când de fapt ei n-au sãvârsit nici alergarea si nici dupã lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la "Dumnezeu", precum este si ispita muceniciei. în toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile înguste, care spun cã nu mai au nimic de fãcut, decât sã creadã si sã se socoteascã a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte nãluci ale mintii înselate.

Cãrarea împãratiei
35 de fragmente definitorii   -

Selectie de Pr. Ioan Velcherean