CHIPUL-

 frumusete si urâtenie la îngeri si oameni

      Chipul, fata – obrazul, cum spuneau cei de demult – reprezintã proiectia exterioarã a interiorului.

Chipul omului poartã masca datã de duplicitatea creatã de pãcat în el. Chipul îsi capãtã adevãrata fatã, dincolo de urâtul si frumosul psiho-culturale (Chesterton deja a observat lucrul acesta în eseul "În apãrarea lucrurilor urâte") dar frumoasã spiritual, pe mãsura si în mãsura curãtiei (curãtirii, curãteniei) interioare.

Frumusetea chipului este un opus al urâteniei si urâciunii pãcatului. Se vede aceastã frumusete mai ales la copii (în inocenta lor copilãreascã) si la bãtrâni; la bãtrânii satelor, curãtiti timp de o viatã în greutãti, necazuri, credintã simplã si nealambicatã. Dar mai ales se vede la alti "bãtrâni frumosi": cãlugãrii (kalos-gheros, bãtrân frumos – gr.). Se întâmplã sã vezi aceastã frumusete pe chipul unui Pãrinte Arsenie Papacioc sau a unui Pãrinte Teofil. Este o evolutie, pe mãsura despãtimirii si a unirii fiintei cu Hristos, de la chipul urât si duplicitar, la chipul frumos si, mai sus, la chipul strãlucitor, la chipul lui Hristos (pe ca mãrturiseste cuviosul Siluan Athonitul cã l-a vãzut pe fata unui mare duhovnic athonit) sau la chipul strãluminat de lumina dumnezeiascã (mãrturiile despre sfântul Grigorie Palama sau mãrturiile din Pateric: Arsenie 27, Pamvo 2, Sisoe 14, Siluan 12).

Monahii, cãlugãrii sunt "chipul îngeresc" si [chemati a fi] "împreunã-locuitori cu îngerii". Viata lor neîmpãrtitã, lupta cu patimile si duhurile, alegerea definitivã a pustiului ca si loc al comunitãtii, hrãnirea (nutrirea) mai mult din cuvântul lui Dumnezeu decât din pâine, adãparea mai mult din izvorul lacrimilor decât din "apa aceasta", toate acestea fac din ei cinul îngeresc.

Cãci si în îngeri, nu existã duplicitate interioarã. Îngerii buni, îngerii lui Dumnezeu, sunt totalmente atasati lui Dumnezeu, iar îngerii rãi, demonii, sunt totalmente opusi lui Dumnezeu (pentru cã îngerii ce au cãzut, având o cunoastere intuitivã, au stiut perfect ce fac).

Reiese astfel cã îngerii, chiar mai mult decât omul (pânã la judecata de pe urmã, când si omul va fi trecut prin foc si va rãmânea doar ceea ce e dincolo de duplicitate), îngerii deci au un chip al lor anume, care reflectã interiorul lor. Îngerii au chipuri frumoase, date de frumusetea Iubirii. Demonii au chipuri urâte, urâtite de ura lor neamestecatã!

Pe de altã parte, dacã acceptãm ideea unei înaintãri a îngerilor în bine si a demonilor în rãu (si, în fapt, înspre nefiintã, asimptotic, pe care nefericitii nu o vor atinge niciodatã), reiese si a anumitã transformare, specificã, a chipurilor lor. Rãmânând esential aceleasi, chipurile lor se lumineazã sau se întunecã dupã cum apartin unor fiinte aflate în evolutie sau, respectiv, în involutie spiritualã.

Chipul îngerilor este legat direct de fiinta lor si nu suferã din cauza vreunei tensiuni între idem si ipse, ca în cazul omului. Omul, supus (cât se lasã supus) curgerii timpului punctual (tic-tac, Chronos) se aflã în puterea acestui paradox al identitãtii. Tensiunea aceasta, tratatã astãzi filosofic si psihiatric îsi gãseste însã «iesirea» în credinta crestinã.

Dar si în viziunea crestinã introducem uneori paradoxuri, antinomii sau antiteze nepotrivite: eshatologie-istorie, ciclu liturgic sãptãmânal-ciclu liturgic duminical, kairos-hronos sau "trãim între deja si nu încã" (Oscar Cullmann). Aceastã din urmã expresie introduce o disociere si apoi o tensiune rationalã între timp si vesnicie, între eshatologie si istorie, între hronos si kairos. Or, odatã cu Întruparea Unuia din Sfânta Treime, odatã cu venirea Vesniciei în timp, schema teologicã rationalistã "tezã-antitezã ce asteaptã o sintezã" nu mai este valabilã. Pentru cã antinomia teologicã crestinã nu asteaptã solutia unei sinteze rationale, ci rezolvã antinomia prin credintã, în logica credintei, care se aflã la cu totul alt nivel, cel duhovnicesc, care nu poate fi decât foarte imperfect «fãcut vorbit» în afara antinomiei însesi (si care de obicei se cinsteste mai mult prin tãcere decât prin cuvinte).

Întruparea lui Hristos înseamnã fecundarea timpului de cãtre Vesnicie. Vesnicia stã acolo (aici: "Iatã, Eu stau si bat la usã"), în timp, si asteaptã ca noi sã "rãscumpãram clipa" (kairos – Ef. 5, 16). De noi depinde ca în fiecare clipã sã fim cu Vesnicia, ca din clipa noastrã sã irumpã – pentru noi si pentru cei din jurul nostru – lumina si frumusetea.

Iulian Nistea   (publicat în revista de spiritualitate Ekklesia).