Ani întregi am tot strigat fierbinte, către Tine, Bunul Părinte.
Să-Ţi întorci cu îndurare Faţa, înspre crucea ce-mi apasă viaţa.
Tu ce eşti în milă-atât de darnic, până când mă vei lăsa zadarnic,
Să Te chem cu lacrimi şi să stărui, oare vrei credinţa să mi-o nărui?
Numai Tu ştii, cu cât amar se duce, ca a mea atât de grea o cruce!
Bunule Iisuse Doamne, Te îndură, de prea slaba, biata mea făptură!
Cam aşa, de ani întregi un frate, se ruga convins, că poartă-n spate,
Parcă gata, gata să-l sugrume, crucea cea mai grea ce-a fost pe lume.
Însă Domnul, Cel ce toate ştie, niciodată prea mult nu întârzie,
Ba chiar şi întârzierea nu apare, e chiar ea răspunsul la-ntrebare.
Astfel povesteşte mai departe acest frate; cum mă rugam eu cu foc foarte,
Apăsat de greaua mea povară, mă cuprinse somnul într-o seară.
Şi în clipa următoare..., iată, într-o încăpere minunată,
De răcoare şi de pace plină, cu fruntea încununată de lumină,
Îl văzui pe Însuşi Domnul păcii; parcă-i simt şi-acum blândeţea vocii:
„Fiule, îmi zise, nu te teme, căci eu ştiu de mult că inima ta geme.
Te ridică dar şi îndrăzneşte, ruga ta acum se împlineşte.
Crucea ce ţi-a hărăzit-o soarta, poţi s-o schimbi şi să-ţi alegi o alta.
Iat-a aici sunt cruci de toată mâna, ia din toate câte vezi tu, una”.
Tremurând şi-abia ţinându-mi firea, mi-aruncai jur-împrejur privirea,
Fericit cât nu se poate spune, c-am primit răspuns la rugăciune.
Şi-ncepui cum lesne se-nţelege, care-i mai uşoară a alege.
Erau cruci acolo fără număr, le-ncercam şi le puneam pe umăr
Şi le netezeam cu palma lustru, nu pe urmă singur să mă mustru,
Că n-am folosit cum se cuvine, un prilej ce doar o dată-viaţă vine.
În mulţimea lor cum e nisipul, cântărite-alese în tot chipul,
După chibzuinţi îndelungate, m-am oprit la una dintre toate,
Şi spre Domnu-naintând cu frică, am şoptit: „această cruce mică,
Cred eu, Doamne, este cea mai potrivită, pentru restul vieţii să-mi rămână!”
„Bine!” zise Domnul cu blândeţe, „asta e, dar are două feţe,
Singur ţi-ai ales-o dintr-o mie, te-ai uitat pe dosul ei ce scrie?”
Când privii, mai mai să-mi ies din minte, era crucea mea de mai-nainte.





Înainte de a vă trimite crucile pe care le duceţi, fraţi creştini, Dumnezeu le-a privit cu ochii Săi cei preafrumoşi, le-a examinat cu raţiunea Sa dumnezeiască, le-a verificat cu dreptatea Sa neajunsă, le-a încălzit în inima Sa cea plină de iubire, le-a cântărit în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grele decât puteţi duce.
Şi după ce a măsurat curajul dv., le-a binecuvântat şi vi le-a pus pe umeri. Deci le puteţi duce!
Ţineţi-le bine, şi urcaţi de pe Golgota spre Înviere!