Poveste de folos suflestesc

Un barbat s-a dus la frizer sa se tunda si sa se barbiereasca. In timp ce frizerul il tundea si-l barbierea, au inceput sa stea de vorba. Au vorbit pe multe si diferite subiecte, si, la un moment dat a venit vorba despre Dumnezeu. Atunci barbierul spuse:

Eu nu cred ca exista Dumnezeu

De ce spui asta? - intreba clientul.

Ei bine, nu trebuie decat sa iesi pe strada si ai sa vezi ca Dumnezeu nu exista. Spune-mi: daca Dumnezeu ar exista, ar mai fi atatia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonati? Daca Dumnezeu ar exista, nu ar mai fi atata suferinta si durere. Nu pot sa cred ca un Dumnezeu iubitor ar permite toate lucrurile astea.

Clientul se gandi pentru o clipa, dar nu-i raspunse barbierului pentru ca nu voia sa starneasca o cearta cu acesta. Barbierul isi termina treaba si clientul iesi afara din frizerie. Cand ajunse in strada, clientul vazu un om cu haine murdare, par lung si incalcit, si cu o barba lunga. Arata neingrijit. Atunci clientul se intoarse in frizerie si ii zise barbierului:



Stii ceva? Barbierii nu exista!

Cum poti spune asa ceva? intreba surprins barbierul. Eu sunt aici, si sunt barbier. Tocmai mi-am facut treaba: te-am tuns si te-am barbierit pe tine!

Nu! exclama clientul. Barbierii nu exista pentru ca daca ar exista, nu ar mai fi oameni cu parul lung si neingrijit si cu barbile netunse, ca omul de afara.

A! Ba barbierii exista! Dar asta se intampla cand oamenii nu vin la mine!

„Exact!" zise clientul. Tocmai asta e! Si Dumnezeu exista! Asa se intampla cand oamenii nu merg la El si nu-si intorc privirile spre El ca sa fie ajutati. De aceea exista atat de multa suferinta si durere in lume...

"O lista am de ani de zile

Intr-o agenda de birou

Si trec prin galbenele-i file

Doar de Craciun si Anul Nou.

Cand simt, e-adevarat, cam rar,

Ca numele ce-s scrise-n ea

Nu-s parte a hartiei doar,

Ci parte din inima mea.

Si zilele de-mi sunt noroase,

Cu bucurie recunosc,

Par mai senine, mai frumoase
,
Ca inainte sa-i cunosc.

Asa ca nu-i doar o rutina
,
Ca de Craciun sa pun in plic

O carte scrisa, de duzina,

Unui neinsemnat amic.

In ele pun, cu-al meu condei,

Apreciere, drag si dor,

Fiindca pe lista mea sunt cei

Fata de care sunt dator.

Chiar de cumva i-am cunoscut

De ani sau de vreo ziulica,

In tot ce fac, sau am facut

Si ei au pus o particica.

De-aceea, de Craciun, mereu,

Realizez fara temei,

Ca cel mai mare dar ce eu

Il am, facut de Dumnezeu,

E sa cunosc oameni ca ei! "

Craciun nu e doar la noi si daca se intampla sa fiti in alta tara de Sarbatori iata cum trebuie sa le urati "Craciun fericit!"

Joyeux Noel! (franceza)

Frohliche Weihnachten! (germana)

Buon Natale (italiana)

Feliz Navidad! (spaniola)

Feliz Natal! (portugheza)

Nollaig shona (irlandeza)

Vesele Vanoce! (ceha)

Noelliniz kutlu olsun! (turca)

GOD JUL! (suedeza)

Glædelig jul! (daneza)

Sretan Bozic! (croata)

Hyvaa joulua (finlandeza)

Boldog Karacsonyt! (maghiara)

Linksmų Kaledų! (lituaniana)

vrolijk kerstfeest (olandeza)

Wesolych Swiat (poloneza)

С Рождеством! (rusa)

Весела Коледа (bulgara)

Καλά Χριστούγεννα! (greaca)

Gezuar Kershendellat! (albaneza)

חַג מוֹלָד שָׂמֵח! (ebraica)

sa va bucurati de sarbatoarea Nasterii Domnului acolo unde veti fi si sa ne auzim sanatosi apoi! Sarbatori fericite!

Stefan Hrusca - Hristos de nu se nastea

Asculta mai multe audio diverse

Veniti să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de fată. Zidul cel despărtitor acum cade, sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzeste pomul vietii iar eu mă împărtăsesc din dulceata din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare. Căci Chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea vesniciei Lui, înfătisare de rob primeste, iesind din Maica ce nu stie de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind si a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni. Acestuia să-I cântăm: Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Dumnezeule, miluieste-ne pe noi. (Stihiră de la Vecernia Nașterii Domnului)

http://www.tvr.ro/inregistrari_tvr2.php?file=tvr2-08.12.2010-19_57.flv&id=DINCOLO%20DE%20HARTA

Creionul

Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste în buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.
Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

de Paulo Coelho

daca il ai pe Dumnezeu...ai tot

12 Decembrie
Cipru, sec. IV

Sfântul Spiridon a fost un simplu păstor din insula Ciprului. Încă din tinereţe era foarte smerit şi se îngrijea îndeosebi de ajutorarea săracilor. S-a însurat cu o creştină şi a avut o fiică, numită Irina. Când soţia sa a murit, el a îndurat văduvia cu răbdare. Pentru bunătatea şi curăţia inimii a fost rânduit episcop al Trimitundei din Cipru. Însă noua sa stare nu l-a făcut să-şi schimbe felul vieţuirii sale smerite. A continuat să crească oi şi să-şi are pământul.

Curăţia inimii sale şi viaţa sa de umil păstor-episcop se poate vedea din următoarea întâmplare, povestită de Sfântul Nicolae al Jicei: „Nişte hoţi au intrat noaptea pe izlazul lui Spiridon. După ce au luat câţi berbeci au vrut, au încercat să plece, însă o putere nevăzută îi ţintuia la pământ, nelăsându-i să plece. În zori, episcopul a venit la izlaz şi, văzând hoţii, i-a mustrat cu blândeţe şi le-a spus ca în viitor să caute să trăiască din munca lor, iar nu din furtişag. Apoi a luat un berbece şi l-a dat hoţilor, zicând: Luaţi-l ca osteneala şi privegherea nopţii să nu vă fie fără de folos. Şi i-a trimis cu pace”.

Sfântul Spiridon a luat parte la întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325. Acolo i-a uimit pe eretici cu înţelepciunea sa şi pe mulţi arieni i-a adus la dreapta credinţă în dumnezeirea lui Hristos.

Mineiul rusesc al Sfântului Dimitrie al Rostovului (28 octombrie) povesteşte că ţăranul şi neînvăţatul Episcop Spiridon a povestit pe scurt Evanghelia cu atâta putere lui Evloghie, un filozof păgân ce venise la sinod, „încât filozoful a rămas tăcut, ca şi cum nu ar mai fi avut nimic de spus. El n-a mai putut grăit împotriva sfântului bărbat, în care se vădea o putere dumnezeiască, împlinindu-se cele spuse în Scripturi: Că nu este în cuvânt împărăţia lui Dumnezeu, ci întru putere” (1 Cor. 2,20).

La urmă a zis: „Cred că toate sunt cu adevărat aşa cum ai spus”. Atunci bătrânul a grăit: „Vino dar şi te alătură sfintei credinţe!” Iar filozoful întorcându-se către prietenii şi ucenicii săi, strigă: „Ascultaţi-mă! Până acum cei ce se luptau cu mine aduceau felurite temeiuri, iar împotriva acelor temeiuri eu aduceam alte temeiuri, şi cu iscusinţa mea în luptele ritoriceşti biruiam toate cele ce mi se înfăţişau. Însă când în locul temeiurilor din cunoaştere a început a purcede de pe buzele acestui părinte o putere anume, temeiurile au ajuns neputincioase împotriva ei, căci omul nu se poate împotrivi lui Dumnezeu. De poate cineva să cugete la fel ca mine, atunci să creadă în Hristos şi să urmeze acestui părinte, prin buzele căruia însuşi Dumnezeu a vorbit”. Iar filozoful , primind credinţa creştină drept-slăvitoare, s-a bucurat că fusese biruit în lupta ritoricească de către sfânt, spre binele său”.

Sfântul Spiridon a ajuns mare făcător de minuni, prin nemărginita sa smerenie, credinţa curată şi harul dumnezeiesc. Prin rugăciunile sale, a adus ploaie la vreme de secetă, mai mulţi morţi a înviat, un râu şi-a schimbat curgerea şi de mai multe ori i s-au descoperit tainele inimii oamenilor. Odată, darul lui Spiridon de a vedea lucruri ce se întâmplau la mare depărtare, ca şi cum ar fi fost lângă el, a ajutat la aducerea unui soţ păgân la credinţă, lucru pentru care credincioasa lui soţie stăruise îndelung la Dumnezeu şi la sfântul: „Astfel s-a mântuit un soţ necredincios prin soţia credincioasă (cf 1 Cor. 7,14), cum a zis Ap. Pavel. Tot el a tămăduit pe împăratul Constant de o boală fără leac, după ce i s-a arătat în vis.

În anul 348, la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a intrat întru odihna Domnului, după mulţi ani de credincioasă slujire a Bisericii. Moaştele sale făcătoare de minuni se păstrează în insula Corfu, unde au rămas nestricate până în ziua de azi.

spre slava Sfântului nostru îndrăgit – Părintele Nicolae, Făcătorul de minuni

Din cartea „Minuni ale Sfântului Nicolae”

Ed. Sophia, Bucureşti, 2007

Scriu spre slava Sfântului nostru îndrăgit – Părintele Nicolae, Făcătorul de minuni, pe care îl socotim apărătorul familiei noastre. Nu demult, soţul meu a fost reţinut la poliţie. Toată noapte am citit rugăciuni şi acatistul Sfântului Nicolae, iar dimineaţa, dintre toţi cei reţinuţi, doar el a fost eliberat şi, pe deasupra, fără nici o amendă – asta cu atât mai mult, cu cât putea să ajungă în instanţă.

Noi, vreme de mulţi ani nu am putut avea copii. Şi iată că Dumnezeu ne-a miluit şi am rămas însărcinată. După ce au trecut mai bine de patru luni din vremea sarcinii, am căzut, alunecând pe gheaţă, însă nu mi s-a întâmplat nimic, decât că m-am speriat uşor. Toţi s-au minunat de această întâmplare, însă eu ştiu ca prin milostivirea Sfântului Nicolae, atunci când am căzut pe gheaţă, am simţit de parcă m-aş fi aşezat pe o pernă pufoasă.

Sfântul Nicolae este prezent în chip nevăzut în toată viaţa noastră şi chiar părintele Ioan Mironov i-a spus fiului nostru că simte acoperământul Sf. Părinte asupra familiei noastre.

Evghenia Baranova

Sankt Petersburg


DESPRE SFANTUL NOSTRU ....NICOLAE ....


Sfantul Ierarh Nicolae.....Născut cca 280, Patara,Lichia
Decedat cca 345, Mira
Venerat/ă în Întreaga creştinătate
Resturi pământeşti Biserica Sf. Andreas, Patras, Grecia
Sărbătoare 6 decembrie
Patronaje România, Grecia, Scoţia, Rusia
Parinti Teofan si Nona


Cel între sfinţi Părintele nostru Nicolae a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Mai întâi a strălucit prin vieţuire călugărească; iar pentru viaţa lui îmbunătăţită a fost făcut arhiereu. Dar pentru că sfântul propovăduia cu îndrăzneală credinţa în Hristos a fost prins de mai-marii cetăţii, a fost bătut şi chinuit, apoi aruncat în temniţă, împreună cu alţi creştini. Când marele şi binecredinciosul împărat Constantin a ajuns, cu voia lui Dumnezeu, împărat al romanilor, au fost eliberaţi din legături toţi cei închişi şi, odată cu aceştia, şi Sfântul Nicolae, care s-a dus în Mira.
Nu după multă vreme a fost adunat de marele Constantin cel dintâi sinod de la Niceea, la care a luat parte şi minunatul Nicolae.
Sfântul Nicolae a făcut multe minuni aşa cum arată Istoria vieţii sale. A izbăvit de la moarte pe trei bărbaţi năpăstuiţi pe nedrept. Pe când aceştia erau în închisoare au aflat de timpul când aveau să fie omorâţi şi au chemat pe sfânt în ajutor; i-au pomenit şi de binefacerile ce le făcuse cu alţii, cum izbăvise de moarte pe alţi trei bărbaţi din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel grabnic spre ajutor şi gata spre apărare, s-a arătat în vis împăratului şi eparhului; pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat împăratului pe cei trei bărbaţi, iar împăratului i-a arătat şi i-a dovedit ca bărbaţii aceia sunt nevinovaţi şi că din pizmă au fost pârâţi că au uneltit împotriva lui. Şi aşa i-a izbăvit Sfântul Nicolae de la moarte.
Pe lângă acestea a făcut încă şi alte minuni. A păstorit dumnezeieşte poporul ortodox şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.
Dar Sfântul Nicolae nici după moarte nu şi-a uitat turma sa. Că în fiecare zi face cu îmbelşugare bine celor ce au nevoie şi-i izbăveşte de tot felul de primejdii şi nevoi, Căci şi acum, ca şi atunci, Acelaşi Dumnezeu lucrează prin sfântul Său minunile Sale cele fără de număr.

La multi ani si bucurii duhovnicesti tuturor celor care ii poarta numele si il au ca sfant ocrotitor !

despre CLEOPATRA



Decedata in 30 i.Hr., la varsta de 39 de ani

Cauza mortii: sinucidere cu otrava

Locul de odihna: alaturi de iubitul ei, Marc Antoniu, intr-un mormant aflat sub actualul oras Alexandria

Ultimele cuvinte: in clipa in care ii era adusa aspida: “Asadar, iat-o!”

Sinuciderea Cleopatrei, ce a dorit ca astfel sa evite defilarea ei pe strazile Romei in chip de prizoniera, a marcat doua sfarsituri: cel al vietii ei si pe cel al dinastiei macedoniene ce a stapanit Egiptul de la moartea lui Alexandru Macedon in anul 323 i. Hr., pana la anexarea Egiptului de catre romani in 31 i.Hr.

Ultima regina a Egiptului – o grecoaica de origine mecedoneana ce nu avea sange egiptean in vene – a fost barfita mult, atat in timpul domniei sale, cat si dupa moarte. Numita Regina Prostituata, ea a ajuns sa reprezinte, ca nici o alta femeie din antichitate, femeia fatala.

Dar era ea intr-adevar atat de rea?

Nu este nici o indoiala ca femeia nascuta Thea Philopater (in limba greaca, “zeita ce-si iubeste tatal”) s-a folosit de farmecele sale feminine pentru a supravietui si a concura in lumea politica din timpul sau, ce era dominata de barbati.

In prezent, se crede ca reputatia sa lasciva se datoreaza in mare parte zvonurilor lansate de societatea masculina romana. Si asta deoarece principalii sai rivali, suveranii si generalii barbati, erau deranjati de priceperea ei in a-si conduce poporul, miniati de faptul ca ea reusise sa pastreze independenta Egiptului si invidiosi pe averea ei. Ce alta arma mai buna putea fi folosita de barbati impotriva unei femei puternice decat denigrarea virtutii ei?

In mod interesant, denigrarea a modificat imaginea istorica a reginei egiptene. Cleopatra nu era o femeie frumoasa. Efigiile de pe monedele din acel timp reprezinta o expresie mai degraba dinamica decat atractiva, cu buze mari, o barbie ferma, dar mica, o frunte lata si un nas incovoiat proeminent. Cu toate acestea, imaginile ulterioare o infatiseaza ca avand o frumusete exotica. Se crede ca imaginea ei reala a fost romantata de artistii de mai tarziu pentru a se potrivi mai bine cu reputatia unei femei fatale, mai precis pentru a se potrivi cu perceptia masculina asupra felului in care ar trebui sa arate o femeie seducatoare.

Indiferent ce stia oglinda ei si ce lipsea principiilor sale morale, se stie cu siguranta ca regina avea 27 de ani atunci cand, in toamna anului 43 i.Hr., l-a cunoscut pe barbatul “musculos si de o frumusete aspra” care era Marc Antoniu. In ceva mai mult de un deceniu, cei doi urmau sa se sinucida...

Frumusetea de-a lungul timpului



Muza de inspiratie pentru artisti, subiect inepuizabil pentru oamenii de stiinta, frumusetea feminina s-a aflat dintotdeauna in centrul preocuparii umane. In ce epoca din istoria lumii regasim insa frumusetea absoluta? S-a inventat oare vreo oglinda fermecata care ar putea sa ne plimbe de-a lungul timpului si sa ne spuna: da, ea este cea mai frumoasa femeie nascuta pe pamant vreodata? Nu chiar…

Fiecare veac si-a construit propriile tipare de frumusete, a hranit mituri fascinante, a descoperit trucuri de perfectiune si a reinventat valoarea cuvantului frumusete. Cum sa alegi cea mai frumoasa femeie din lume dintre miile de zeite, regine, imparatese, amazoane, top modele, actrite sau splendori anonime? Este practic imposibil… Exista insa nume asociate cu eternul feminin, exista femei asociate cu o anumita forma arhetipala de exprimare a frumusetetii. Cine nu a auzit de ochii incondeiati ai Cleopatrei sau de tenul ireal de alb al gheiselor? Frumusetea feminina a avut micile ei retete de succes si nu trebuie sa subestimam niciodata dorinta femeii de a se pune in valoare. Nici acum o mie de ani si nici in ziua de astazi…

Ritualuri de frumusete au existat inca din antichitate, in mormintele din Egipt descoperindu-se adevarate truse de machiaj complexe. De asemenea, in 1372, egiptenii bogati foloseau pentru igiena corporala zilnica apa minerala din izvoare si isi aplicau masca de argila pe intreg corpul de pe malurile nisipoase ale Nilului. Masti de exfoliere aplicate pe trup erau obtinute dintr-un amestec de uleiuri esentiale si nisip. Ritualul de curatare era urmat de ungerea trupului cu uleiuri obtinute din maslin sau palmier la care se adaugau plante frumos mirositoare. Scopul lor era de a hidrata pielea si de a o feri de razele puternice ale soarelui, dandu-i in acelasi timp suplete si stralucire.

Egiptenii se mai rasfatau si prin baile cu lapte. Legenda sau nu, despre Cleopatra, regina Egiptului, se credea ca se imbaia in lapte de magarita. Machiajul egiptenilor ramane o sursa de inspiratie pentru cei mai indemanatici machiori ai vremurilor de astazi: pe pleoapa inferioara se trasa o dunga neagra cu khol negru pentru a scoate in evidenta profunzimea privirii, iar pleoapele superioare erau fardate in nuante vii de albstru, turcoaz, verde sau violet. Cleopatra folosea o combinatie de albastru marin si verde si isi alungea genele cu Khol dizolvat, echivalentul rimelulului din ziua de astazi. In exteriorul ochilor, erau aplicate codite alungite spre tample. O femeie era considerata fascinanta daca isi aplica pe decolteu pudra de culoarea aurului.

In Sparta si Atena, machiajul era permis doar curtezanelor, insa cu timpul acesta s-a transformat intr-o adevarata arta. Femeile isi uneau sprancenele cu praf de carbune, iar buzele se pictau in rosu. Romanii, in schimb, aveau un cult al parfumului si al ingrijirii pielii, baile publice reprezentand adevarate institutii de infrumusetare. Se purta tenul alb sau in nuante de roz, iar in perioada de inceput a imperiului roman, femeile nobile isi epilau tot corpul cu ceara, aplicau mese false in par pe care le aranjau cu ajutorul fierului incins. Parul era decolorat cu o infuzie obtinuta din mai multe plante.

Stiati ca in Evul Mediu femeile erau considerate frumoase daca aveau o frunte inalta, iris in nuante ce aminteau de bijuteriile emailate si sprancene micute si subtiri? Pentru ca natura nu ne inzestreaza in mod egal, femeile din Evul Mediu isi indepartau parul aflat la baza fruntii pentru a da impresia de inalt. O frunte inalta, lata si lucioasa era considerat drept semn de distinctie. Pentru a reda stralucirea ochilor, femeile din acesta perioada se foloseau de sucul de lamaie. In ciuda dogmelor religioase care interziceau acest lucru, unele femei isi schimbau nuanta parului apeland la sulfura de arsenic. Foarte interesant, dar periculos in acelasi timp, parul nedorit de pe corp era epilat cu un amestec chimic pe baza de mercur.

In Renastere, frumusetea constituia combinarea a trei culori: rosu, alb si negru. Pielea, dintii si mainile trebuiau sa fie izbitor de albe, buzele, obrajii si unghiile erau considerate atractive daca erau rosii, iar ochii, sprancenele si genele erau considerate feminine daca aveau culoarea neagra. Pentru ca se purta talia foarte ingusta si soldurile voluptoase, femeile se foloseau de corset pentru a-si subtia talia. Femeile venetiene obisnuiau sa poarte decolteuri adanci si adorau sa-si pudreze sanii, curtezanele utilizand pudra pentru intreg corpul. Pentru mai mult farmec, isi pictau alunite false pe obraz.

In secolul XVIII, femeile au renuntat la rosul violent aplicat pe obraz in favoarea rosului galbui sau chiar a movului, a rozului si a portocaliului. Daca pana atunci se aplica concentric doar pe pometi, fardul de obraz a inceput sa fie utilizat si in jurul ohilor, mascand cearcanele. Pudra era aplicata cu darnicie si pe fata si pe zona gatului. In perioada clasica a Frantei, o coafura inseamna o opera de arta, stylingul de astazi inspirandu-se din metodele neobisnuite prin care femeile se infrumusetau. Cocurile erau de o lungime colosala si erau imbogatite cu numeroase accesorii care de care mai ciudate, de la panglici si voaluri pana la …papusi., cum purta ducesa de Chartres.

Ce nu face o femeie ca sa fie frumoasa? Daca astazi putem apela la chirurgia estetica pentru a ne corecta sau modela corpul, femeile din secolul XVIII foloseau corsetele inca din copilarie. Chiar daca acestea duceau la deformarea coastelor si la modificarea unor organe interne… Si pentru ca paloarea obrazului era on fashion in perioada romantismului, otetul era baut in cantitati impresioanante de catre femei. In Tarile Romane, formularul cosmetic al lui Stefan Fodor, aparut in 1858, povesteste despre obiceiul femeilor de la tara de a-si vopsi fata si buzele cu foita rosie umezita.

Deoarece fardurile nu erau foarte raspandite si nu erau accesibile oricui la inceputul secolului XX, femeile de rand foloseau pe post de fard funinginea obtinuta prin afumarea unei farfurioare cu ajutorul unei lumanari aprinse. Genele erau puse in evidenta cu ajutorul unui creion gras, substituent al dermatografelor de astazi, in invelisul lor de lemn. Machiajul era purtat in schimb cu incredere de protagonistele filmelor mute. Tenul foarte alb era pus in valoare de pleopele fardate intr-o nuanta de gri inchis spre negru. Pentru ca fondul de ten nu se inventase inca, enigmatica actrita Greta Garbo se pudra cu o pudra intr-o nuanta foarte deschisa O aplica pe ten, o stergea apoi cu puful, ulterior aplica un alt strat. Pudra adera astfel foarte bine pe piele si dadea impresia de natural.

Acum, in plin secol XXI, produsele de ingrijire si infrumusetare nu mai reprezinta o enigma pentru nimeni. Sunt la indemana oricarei femei, sunt din ce in ce mai sofisticate si se preteaza oricarui gust si nevoi. Practicile infrumusetarii au incetat sa mai reprezinte apanajul nobililor, un lux al claselor sociale de sus, un secret bine-pazit sau un stigmat al curtezanelor. Au devenit obicei si necesitate.

sursa: garbo

intamplari din viata oamenilor celebri :)

După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: “Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior.”



Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă. “Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod“, fu răspunsul.



Celebrul compozitor Hans von Bulow, plimbandu-se intr-o seara prin Berlin, ingandurat, s-a lovit de un trecator. Acesta s-a oprit iritat si se rasti la muzician:

– Dobitoc!

Bulow isi scoase palaria si spuse:

– Incantat de cunostinta, numele meu este Bulow!



O echipa de zidari lucra la repararea parterului unei case cumparate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Intr-o zi, in timp ce cintaretul repeta citeva arii intr-o camera de la etajul I, se prezenta la el maistrul.

– Doriti sa terminam reparatiile luna asta?
– Bineinteles! - raspunde Caruso.

– Atunci, fiti amabil si nu mai cintati. Imediat ce va aud, oamenii mei lasa totul balta si stau sa va asculte...

A fost, povestea mai tirziu Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a facut vreodata…



Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atractie la masa unor aristocrati. Amfitrioana, cunoscuta pentru inteligenta sa cam subreda, facu imprudenta sa-l intrebe:

– Spuneti-mi, va rog; am auzit ca pestele regenereaza materia cenusie. Ce peste ma sfatuiti sa consum ?

– Balena ! – raspunse prompt Shaw.



După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest.

În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal.

Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:

- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?
Naiv, ţăranul i-a răspuns:

- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul.



Împăratului Octavian Augustus îi fu prezentat un grec care semăna uimitor cu el şi, în plus, avea şi cam aceeaşi vârstă.

Glumind, Augustus îl întrebă dacă nu cumva maică-sa fusese în tinereţea ei pe la Roma, cam prin vremea când şi tatăl împăratului era tânăr. Răspunsul grecului fu prompt:

- Mama nu a fost, dar tatăl meu a stat la Roma mai de mult… cam cu un an înainte de naşterea ta, Cezar!



N.T.Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti.

Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:

- Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.

Fapt ce se adeverea întotdeauna.



Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:

- Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.

- Când, stimabile? l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.

- Acum o oră.

- Ce măgar! a exclamat Caragiale.

Apoi, luându-l gura pe dinainte:

- Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta!



În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu serveşte nimic, gazda l-a întrebat:

- Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau?

- Internele, a răspuns acesta.

A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne!



Ziarisul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiţei pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:

- Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa!
Manifestatie mare. Lumea striga:

- Ceausescu, PCR! Ura! Ura!

Unul singur, mai amarat, sta mai in spate si nu spune nici un cuvant. Un “om de ordine” se apropie de el si il intreaba:

- Ce faci tovarase, de ce nu strigi ura?

- Sunt ragusit, raspunde cel interpelat, dar ura e aici, în suflet.



Talleyrand stătea într-o zi între doamna de Stael şi doamna Récamier, galant cu amîndouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.

- În sfîrşit – spuse d-na de Stael, oarecum dezamăgită – dacă am cădea amîndouă în apă, pe care ai salva-o mai întîi?

- O, doamnă baroană – răspunse Talleyrand – sunt sigur că înotaţi ca un înger. :)

O doamna al carei sot era bolnav, il intreba pe marele dramaturg George Bernard Shaw, care venise sa-l vada:

- Ce parere aveti, maestre ? E vreo speranta ?

- Hm ! - spuse malitios Shaw – totul depinde de ceea ce sperati dv ! :)


Filosoful francez Fontenelle (1657-1757), nepotul lui Corneille, se duce intr-o zi dis-de-dimineata in vizita la o doamna cu care era prieten. Doamna il primeste in capot si se scuza:

– Vedeti, domnule Fontenelle, ma scol pentru dvs.!

– Da, doamna, dar va culcati pentru altul! - mormai suparat filosoful.

Pavarotti si Domingo isi disputau intâietatea in lumea muzicala.

- Am cântat la Milano in fata a 400.000 de spectatori si la sfârsit statuia Sf. Maria a plâns!, zice Pavarotti.

- Am cântat la Rio in fata a 800.000 de spectatori si la sfârsit Iisus a coborât si mi-a spus: „Ce muzica! Nu ca a aluia de la Milano, care a facut-o pe mama sa plânga!“, ii raspunde Domingo.

Cind se ducea la repetitii la “Scala” din Milano, tenorul italian Enrico Caruso (1873-1921) cumpara ziare mereu de la acelasi vanzator. Intr-o dimineata, insa, cantaretul trecu mai departe fara sa se opreasca.

– Signore, ati uitat sa cumparati ziarele! – striga vanzatorul.

– N-am uitat, insa n-am portmoneul la mine.

– Nu-i nimic, signore! O sa-mi platiti maine.

– Si daca mor pana atunci?

– Ei, mare paguba! :)


Un domn i s-a adresat in scris lui Voltaire cu obraznicie si in termeni lipsiti de elementar respect.Voltaire ii raspunde:

“Ma aflu in cea mai mica incapere a casei. Scrisoarea dvs. e in fata mea. Curind va fi in spatele meu”.


Scriitorul american Sinclair Lewis (1885-1951) era un om uratel, agresiv si, pe deasupra, neindemanatic.

Odata, fiind invitatul doamnei Mercedes de Acosta, voind s-o ajute, i-a impins atat de stangaci scaunul, incat stapana casei s-a asezat alaturi, cazand la pamant, pe cat era de lunga.

– Va rog sa ma scuzati – a murmurat jenat Lewis.

– Nu face nimic, a spus amfitrioana, care si-a recapatat repede calmul. Fac cu placere miscare inainte de a lua masa!

Constantin Negruzzi povestea următoarea anecdotă:

Un amic i-a zis împăratului Augustus:

— Umblă zvonul că ai să-mi dai un dar.

— Nu crede, i-a răspuns Augustus.



O doamnă îl întrebă odată pe dramaturgul George Bernard Shaw:

- Cum credeţi, de ce Dumnezeu a creat întâi bărbatul şi abia apoi femeia?

În stilul său inconfundabil, Show răspunse:

- Probabil, Dumnezeu nu dorea ca în timp ce va crea bărbatul, femeia să-l sâcâie cu sfaturile ei.


Răspunsul la întrebare ni-l dă Miron Costin în “O samă de cuvinte“:

“Stefaniţă-vodă, feciorul lui Vasile-vodă, fiind domnu tânăr şi dezmierdat şi inimos, de multe ori ieşind cu boierii la plimbări, pune de lua frâiele din capetili cailor boierilor şi le da chiot cailor, de cade boierii gios de-ş sfărâma capetili, cât să îngrozise boierii a mai merge cu dânsul cu cai buni la plimbări”.


Henric VIII, regele Angliei, hotârî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.

Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

- Să nu-ţi fie teamă! ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.

- Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!


Cronicarul Neculce ne spune că Duca Vodă, care pusese mari biruri, a ajuns, călătorind prin ţară, într-un sat lângă Suceava unde s-a oprit la o casă şi a cerut gazdei puţin lapte. Fără să ştie cine este, ţăranca i-a răspuns:

- N-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca Vodă vacile din ţară, de-l va mânca viermii iadului cei neadormiţi.

Auzind aceste cuvinte, domnul a început a suspina, notează cronicarul.



În timp ce Napoleon se retrăgea din Rusia, fiul său, care avea un an, începea să meargă. Unul dintre curteni a făcut următoarea remarcă:

- Tatăl şi fiul învaţă în acelaşi timp să alerge!


Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:

- E penultimul dintre oameni!

Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns:
- Ca să nu descurajez pe nimeni.





- Cum îţi merge, lord Byron? îl întrebă pe poet o doamnă pe jumătate oarbă.

Simţind în întrebare o aluzie la infirmitatea sa – Byron avea un picior mai scurt – acesta răspunse:

- După cum vedeţi, distinsă doamnă!



Într-o zi, în tren, istoricul german Theodor Mommsen se căuta în toate buzunarele, necajit că nu-şi găsea ochelarii. O fetiţă de lângă el îi întinse.

- Mulţumesc, micuţo, îi zâmbi savantul. Cum te cheamă?

- Anna Mommsen, tată, răspunse fetiţa.



Conducând o doamnă la masă, Mark Twain i-a spus:

- Ce frumoasă sunteţi!

Mai puţin amabilă, doamna i-a răspuns:

- Îmi pare rău că nu pot să vă întorc acest compliment!

- O, a râs Twain. Procedaţi ca mine, doamnă. Minţiţi!




Mark Twain spunea:

- Îl invidiez pe Adam, pentru că atunci când spunea o vorbă de duh ştia că n-a mai spus-o nimeni înaintea lui!




n toamna anului 1885, Societatea literară Junimea a adresat membrilor săi o spirituală invitaţie la o masă colegială:

“Societatea Junimea. Intră cine vrea. Rămâne cine poate. Noul secretar tot perpetuu, N. Gane.

P.S. Spiritul nu este de rigoare”.



Pablo Picasso se afla la Paris când oraşul a fost ocupat de trupele naziste.

Ofiţerii germani îl vizitau des, iar el îi primea destul de rece. La plecare le dădea cadou o reproducere a renumitei lucrări care înfăţişa distrugerea oraşului Guernica de către piloţii germani. Pictorul rostea doar un sigur cuvânt: “souvenir”.

- E opera dumneavoastră? l-a întrebat unul dintre ofiţeri.

- Oh, nu, l-a lămurit Picasso, a dumneavoastră!





Într-o zi, George Enescu a fost invitat în casa unui prefect. Fiica acestuia, după părerea familiei, cânta foarte bine la pian. După ce a executat câteva piese, mama fetei l-a întrebat pe marele muzician:

- Cum vi se pare? Nu-i aşa că are talent?

- Are, a răspuns politicos maestrul.

Încurajată, fata a mai cântat câteva bucăţi, punându-i timpanele lui Enescu la grea încercare.

- Vedeţi, a zis mama extaziată, face ce vrea cu pianul.

- Chiar aşa? Poate să-l şi închidă?

La Steaua - Mihai Eminescu - Florin Bogardo

Mihai Eminescu-Adio

MELANCOLIE-M.EMINESCU

"Scrisoarea I " de Mihai Eminescu (Recita Mircea Albulescu) pt. 1/2

Eminescu - "Luceafarul" - Partea II

Eminescu - "Luceafarul" - Partea I

Sara pe deal (Eve on the hill) MADRIGAL lyrics by Eminescu

Mihai Eminescu- Mai am un singur dor

înainte de a învăța pe alții să vorbească românește, să învățăm cu toții să vorbim OMENEȘTE!

Rugaciune de dimineata - Arsenie Boca


Doamne Iisuse Hristoase,

ajuta-ma ca astazi toata ziua
sa ma lepad de mine insumi,
ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac
si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase,

ajuta-mi
ca rugaciunea Preasfantului Tau nume
sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer,
ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece,
caci iata pacatuiesc in tot ceasul.

Doamne,

Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi,
ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric.

Patimile au pus tina pe ochii mintii,
uitarea s-a intarit in noi ca un zid,
impietrind in noi inimile noastre
si toate impreuna au facut temnita
in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina,
asa risipind in desert zilele noastre,
umbriti si dosaditi pana la pamant.

Doamne,

Cel ce vii intre oameni in taina,
ai mila de noi
si pune foc temnitei,
aprinde dragostea in inimile noastre,
arde spinii patimilor noastre
si fa lumina sufletelor noastre.

Doamne,

Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi,
vino si Te salasluieste intru noi,
impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant.
Caci Duhul Sfant
se roaga pentru noi cu suspine negraite,
cand graiul si mintea raman neputincioase.

Doamne,

Cel ce vii in taina,
ai mila de noi,
caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti
si cat esti de aproape de sufletele noastre
si cat ne departam noi prin pacatele noastre.

Ci lumineaza lumina Ta peste noi,
ca sa vedem lumina prin ochii Tai,
sa traim in veci prin viata Ta.

Lumina si Bucuria noastra, slava Tie!
Amin.

:) Madalina forever....

madalina manole


Asculta mai multe audio diverse

Madalina.Manole. - Te-am.Vazut.Mi-ai.Placut

Asculta mai multe audio diverse

madalina manole unde esti voi fi si eu

Asculta mai multe audio diverse

http://www.trilulilu.ro/corihans3004/2fea486a3cb842MADALINA MANOLE - SA MA PASTREZI, ORICE AR FI

Asculta mai multe audio diverse

CUVIOSUL PAISIE DESPRE SMINTELI SI SMINTIRE:

“Sa nu cerem de la porci sa aiba evlavie la crini”



“Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publi­căm. Nu este corect să se facă publice căderile mo­rale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm pu­blicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău. “Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica”.

“Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cer­ceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf”.

“Toate sunt curate celor curati”

Omul duhovnicesc este ‘foc mistuitor’

- Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creştineşte în societatea de astăzi, fără să se smintească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?

- De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras satana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?

- Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.

- Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viaţa lor. Toţi formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.

Iar dacă ne smintim, răul se află în noi; nu este în afară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?”. Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Domnului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii – ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă – pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă! Cum rabdă ei toată răutatea şi păcatul ce există în lume, şi noi să nu răbdăm pe fratele nostru! Este înfricoşător!

- Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”?

- Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhovnicesc: orice i-ar arunca diavolul, arde. “Foc mistuitor!”. Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gânduri murdare, dar omul duhovnicesc este “foc” care le arde. După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: “Toate sunt curate celor curaţi”. La cei curaţi toate sunt curate; nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.

Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă. Îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi înspre rău de un om trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt, şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui. În timp ce îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, omul trupesc se duce la sfânt să-l ispitească şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea sodomiţilor se sminteşte chiar şi de îngeri. Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.

- Părinte, cum ajunge cineva în starea în care poate să le vadă pe toate curate?

- Trebuie să se cureţe inima, ca să se odihnească în el harul lui Dumnezeu. Oare nu spune psalmul: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”? Când se va curăţi inima cea bărbătească sau cea femeiască, atunci va locui Hristos în ea şi oamenii nici nu vor sminti, nici nu se vor sminti, ci vor transmite har şi evlavie. Omul care ia aminte de sine îşi păzeşte curăţia sa duhovnicească şi păstrează şi harul dumnezeiesc în sine. Astfel pe toate le vede curate, ba chiar şi pe cele necurate le pune în valoare. Adică şi pe acestea le face bune în fabrica lui duhovnicească. Hârtiile nefolositoare le face şerveţele curate, foi, caiete etc., bucăţile de bronz sparte le face sfeşnic etc. Şi dimpotrivă, omul care primeşte viclenia şi gândeşte cu vicleşug şi pe cele bune le schimbă în rele, precum uzina care face armament, care chiar şi aurul îl face gloanţe şi proiectile de tun, pentru că aşa sunt făcute maşinile ei.

Când cineva începe să facă cedări în păcat, se înnegreşte lăuntric, i se tulbură ochii sufletului său şi pe toate le vede tulburi. După aceea este molipsit de păcat şi păcatul îl zăpăceşte. Încă şi pe cele curate le poate vedea în chip păcătos. Există oameni care nu pot crede că, de pildă, unii tineri sau tinere trăiesc o viaţă curată. “Este cu neputinţă să se întâmple aceasta astăzi”, spun ei. Sărmanii, sunt atât de afundaţi în păcat, încât pe toate le văd în chip păcătos. Oamenii care dorm cu drăcuşorii nu pot gândi că există alţii care dorm cu îngeraşii. Dar să nu cerem de la porci să aibă evlavie la crini. Vezi că şi Hristos a spus: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare”. De aceea cel care trăieşte duhovniceşte curat trebuie să ia aminte să nu facă prietenii cu cei lumeşti, nici să le dea drepturi duhovniceşti, ca să nu se vatăme şi să nu-i vatăme, deoarece oamenii lumeşti au alt tipic şi alt canonarh şi nu pot distinge Sfântul Mir de apa de colonie.

Să nu pricinuim noi sminteli

Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptă­ţească pe ei înşişi. Procedând astfel, într-o parte zidim şi din cealaltă dărâmăm.

Odată au venit la Colibă câţiva tineri moderni şi am discutat. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.

Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. Nu suntem răspunzători pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă. Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme. Plată avem atunci când noi suntem atenţi şi proble­mele le creează vrăjmaşul. Cineva îmi spune, de pildă, că sunt înşelat. Mai întâi caut să văd dacă sunt înşelat sau nu. “Ca s-o spună acela, a văzut ceva. N-a putut-o spune aşa, fără motiv; de ceva s-a smintit”. Şi stau şi mă gândesc şi caut să aflu de ce s-a smintit, ca să mă îndrept. Dacă spune că sunt înşelat, atunci sunt vrăji­tor, şi pentru mine asta este câştig, căci nu se va mai aduna lume şi mă voi linişti. Dar acela, sărmanul, se va osândi, pentru că face rău Bisericii. Nu-i păcat? Şi eu sunt de vină, pentru că la ceva nu am luat aminte.

Vin unii să-mi sărute mâna şi îi lovesc uşor peste cap. Altul vede şi spune: “Îi binecuvintează, deşi este numai monah! Ce-i asta?”. Nu sunt de vină ei, trebuie ca să n-o mai fac eu.

- Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oa­recare sminteală, unii spun: “Lasă-l pe acesta, este lip­sit de judecată!”.

- Lipsă de judecată are cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cer­ceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. Atunci trebuie ca, uneori, să călcăm puţin frâna, alte­ori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.
Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii

Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. Odată a mers cine­va la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”. “O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie. “Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”. “Douăzeci şi cinci erau sigur”. “Ai auzit vreodată să se adune două­zeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. “Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. “Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. “Doi tot au fost”. După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“. “Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”. Se poate să fi fost şi vreo şopârlă…. Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez. Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.

Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii! În Koniţa erau doi prieteni foarte buni. În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio; mai şi cântau la strană. După aceea urcau pe munte, pe Cămila. Într-o zi un ins pervers le-a pus sminteală. Se duce la unul şi-i spune: “Ştii ce a spus acela despre tine? Asta şi asta”. Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: “Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Asta şi asta”. Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. “Acum ce să fac?”, îmi spun. “Ce poate face diavolul!”. Mă duc şi-i spun celui mai mare: “Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin ner­vos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!”. “Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, “nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun: “Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: “O să ne certăm şi noi. Părinte!”. “Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc…”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăs­tire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târâm; dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. “Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!”, îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Asta a fost. S-a spart gheaţa. A crăpat diavolul. “Sunteţi în toate minţile?”, le spun. “Ce în­seamnă acestea?”. Şi s-au împrietenit din nou.

- Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?

- Da, şi se ocărau urât. Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii; a bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. Cleve­teşte. Una spune unuia, alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.

- Intenţionat le-a spus acela?

- Da, ca să-i despartă din… dragoste, nu din invi­die…

Publicitatea făcută păcatelor

Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publi­căm. Nu este corect să se facă publice căderile mo­rale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm pu­blicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.

“Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica. În pri­mii ani ai creştinismului, când mărturisirea se făcea înaintea tuturor membrilor Bisericii, atunci “spune-l Bisericii” avea acest sens. Însă în epoca noastră, în care rar se află familie care să aibă acelaşi duhovnic, să nu ne înşele “ducă-se pe pustii” cu “spune-l Bisericii“, pentru că, atunci când publicăm, de pildă, o cădere morală, o facem cunoscută celor ce luptă împotriva Bisericii şi le dăm pricină să înceapă războiul împotri­va ei; în felul acesta se clatină credinţa sufletelor slabe.

O mamă, atunci când are o fată care este desfrâ­nată, n-o defaimă şi n-o înjoseşte înaintea celorlalţi, ci face cele ce poate ca să-i restabilească numele. Va vinde orice are şi orice nu are, o va lua şi vor merge în alt oraş, va căuta s-o mărite, ca să-i îndrepte astfel viaţa ei de mai înainte. Exact acesta este şi modul de lucru al Bisericii. Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi cunoaşte halul în care ne aflăm, ca un Cunoscător de inimi, nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos înain­tea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic. Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău.

- Părinte, v-aţi referit la publicarea căderilor mora­le. Anumite păcate sau situaţii bolnăvicioase trebuie făcute cunoscute în unele cazuri?

- Ascultă. Eu fac aceasta unor cunoscuţi. Văd, de pildă, pe cineva că face o neorânduială şi sminteşte pe ceilalţi. Îi spun o dată, de cinci, de zece, de douăzeci, de treizeci de ori să se îndrepte, dar el nu se îndreaptă, nu înţelege că nu are dreptul să continue o neorân­duială după repetate atenţionări, pentru că sunt atraşi şi ceilalţi şi îl imită. Vezi, oamenii pot imita foarte uşor răul, nu însă şi binele. De aceea sunt nevoit după aceea s-o spun şi altora care văd această neorân­duială, pentru ca să-i apăr.

Adică atunci când spun: „Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, n-o spun ca să judec – căci am spus-o de 500 de ori aceluia – ci pentru că sunt influenţaţi cei ce văd cusurul lui şi-l imită, căci spun: “Dacă Părintele Paisie nu îi spune nimic, înseamnă că e bine ceea ce face”. Dacă nu-mi spun gândul, că nu mă odihneşte situaţia asta, dau impresia că o binecuvântez, că şi eu sunt de acord cu această situaţie. Astfel se strică toţi, pentru că pot crede că tactica aceluia e bună şi o pun şi ei în practică. Şi ce iese după aceea? Mai cred şi că nu i-am spus nimic celui în cauză. Nu ştiu că acela m-a sufocat atâta vreme. Avem şi pe diavolul, care îi şopteşte: “Nu-i nimic dacă faci aceasta. Vezi, şi acela o face şi Părintele Paisie nu-i spune nimic”. De aceea, atunci când văd că cineva îşi continuă tipicul făcând o neorânduială, deşi i-am spus să se îndrepte, spun aceasta, într-o discuţie, unuia care îl cunoaşte: “Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, ca să-l păzesc şi să nu se vatăme. Aceasta nu este judecată. Să nu încur­căm lucrurile.

După aceea, unii ca aceia vin şi îmi spun: “De ce ai spus-o şi altuia? Era un secret”. “Ce secret?”, îi spun. “Ţi-am spus-o de o mie de ori şi nu te-ai îndreptat. Nu ai dreptul să vatămi pe ceilalţi care ar fi crezut că eu sunt de acord cu această situaţie”. Aceasta mai lipsea, să n-o spun, după atâta vătămare ce a făcut-o celor­lalţi. Mai ales atunci când vine vreun copil dintr-o fa­milie ce-o cunosc şi văd că, prin tactica lui, distruge familia, îi spun: “Ascultă, dacă nu te îndrepţi, te spun mamei tale. Nu ai dreptul să vii la mine şi să-mi spui ce faci şi iarăşi să-ţi continui cântarea ta. O să fac cunoscut mamei tale, ca să vă apăr familia”. Când cine­va se pocăieşte, este bine. Dar atunci când continuă tactica sa, trebuie să vorbesc, căci sunt răspunzător“.

(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003).

1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.

2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.

3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sunt bune.

4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.

5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.

6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.

7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.

8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.

9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca

Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumina si i-a aparut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei.
I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut.

Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit.
In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plicitisite ale acestuia :

- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.

Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec.

Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.
“Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine.

Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul lui Domnului.

- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”

Domnul i-a raspuns intelegator:
- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut.
Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi.
Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveste la tine…
Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice.

Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.

Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea.

Ceea ce ai si facut. Acum Eu, prietene, voi muta stanca.

Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.

Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca

Dragostea este un adanc al iluminarii – Sfantul Ioan Scararul

Iubirea este, dupa calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, e o betie a sufletului; dupa efectul ei, este izvor de credinta, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei – Sfantul Ioan Scararul

De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii, cei dintai strabatand toata lumea intru osteneala si osardie, ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul

“Dumnezeu este iubire” iar acela care incearca sa-l defineasca este un orb care incearca sa masoare nisipul de pe fundul marii – Sfantul Ioan Scararul

Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor, care nu-si intrerupe niciodata curgerea. Caci insusi El este izvorul iubirii si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata. Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de e materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu, incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu. - Sfantul Isaac Sirul

Iubirea face sufletul extatic. De aceea, inima celui care o simte nu mai poate sa se desparta de ea, ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt fata omului devine aprinsa, plina de farmec, trupul lui se incalzeste, frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic. Puterea care strange mintea fuge de la el, iesindu-si oarecum din sine. Moartea infricosata o socoteste bucurie si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti… Cunostinta si vederea lui cea naturala au disparut si nu mai simte miscarea lui, care se misca printre lucruri si chiar daca face ceva nu simte ca unul ce are mintea plutind in contemplatie si cugetarea lui intr-o vorbire continua cu cineva - Sfantul Isaac Sirul.

In masura in care avem dragostea, in aceeasi masura posedam si teama. Cine insa nu are teama, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul

Cel care iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe fratele sau – Sfantul Ioan Scararul

O mama nu are atata afectiune fata de pruncul caruia ii da pieptul ei sa-l suga, pe cat are pururea fiul dragostei fata de Domnul sau – Sfantul Ioan Scararul

Cel care iubeste cu adevarat are mereu inaintea ochilor mintii chipul celui indragit si cu atata placere il priveste inlauntrul gandului sau, incat si noaptea in vis nu-si poate stapani elanul care-l atrage spre cel dorit. Ranindu-se cu aceasta dragoste, cineva spunea urmatoarele cuvinte: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza” – Sfantul Ioan Scararul

Fericit este cel ce are o asa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun indragostit de iubita sa – Sfantul Ioan Scararul

Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios si vremelnic. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului, datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea e nascuta din nepatimire; nepatimirea de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare. Infranarea, la randul ei, e nascuta de frica de Dumnezeu, in sfarsit frica din credinta in Domnul. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Suflet desavarsit e acela a carui putere patimitoare inclina cu totul spre Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela se grabeste sa faca cele placute ale Lui – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce are mintea pironita in dragostea de Dumnezeu dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu. - Diadoh al Foticeei

Cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa, iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. – Diadoh al Foticeei

Inca nu a dobandit dragostea desavarsita cel ce nu dispretuieste slava si ocara, bogatia si saracia, placerea si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul

De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin insasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El consta in a pretui pe El mai mult decat lumea si sufletul mai mult decat trupul – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea catre Dumnezeu indupleca pe cel ce se impartaseste de ea sa dispretuiasca toata placerea trecatoare si toata osteneala si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Pentru aceste cinci pricini se opreste sufletul de la pacate: sau pentru frica oamenilor, sau pentru frica judecatii, sau pentru rasplata viitoare, sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau in sfarsit pentru mustrarea constiintei. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea, eliberarea de patimi si infierea noastra de catre Dumnezeu nu se deosebesc intre dansele decat dupa nume. Precum lumina, focul si flacara se unesc intr-o singura lucrare, acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre acestea – Sfantul Ioan Scararul

Cand mintea se goleste de patimi si se lumineaza prin contemplarea fapturilor atunci poate sa ajunga si in Dumnezeu sa se roage cum trebuie – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea e din rugaciune – Sfantul Isaac Sirul

Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste cu adevarat pe Dumnezeu acela se si roaga cu totul neimprastiat. Si cel ce se roaga cu totul neimprastiat, acela iubeste pe Dumnezeu cu adevarat. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce a putut dobandi dragostea desavarsita si si-a intocmit viata potrivit cu aceasta, acela zice “Doamne Iisuse…” in Duhul Sfant – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce a dobandit dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat, “Dumnezeu iubire este”; a Lui este slava in veci. Amin. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Din Filocalii.

“Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul. ” (Pr. 31, 10)

Sfânta Nonna - model de soție, mamă și … preoteasa

„Sfânta Nonna este mama Sfântului Grigorie Teologul.

Ea era originară din Capadocia, fiind crescută în credința ortodoxă. S-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din Nazianz și membru al unei secte pagane din acea vreme.
„În primii lor ani împreună pentru preaplinul credinței sale, ea nu putea îndura să nu poarte același jug cu el. Deși era cea mai puternică și mai vitează femeie, acesta era singurul lucru pe care nu putea să-l îndure - ar fi doar pe jumătate unită cu Dumnezeu din pricina înstrăinării lui, cel ce era parte din ea însăși, și neputinței de a adăuga legăturii trupești deplina unire a duhului. Deci cădea înaintea lui Dumnezeu zi și noapte, cu multă postire și multe lacrimi, stăruind către El pentru mântuirea capului ei. Și cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el. Dar mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei, și mai vârtos prin acea sârguință întru sfințenie, în stare să plece și să înmoaie sufletul, încât să se supună de bunăvoie nevoințelor virtuții.” (Sf. Grigorie Teologul)

Așadar, prin răbdare și rugăciune, Sfânta Nonna a reușit să-și aducă bărbatul la credința ortodoxă, acesta devenind ulterior episcop de Nazianz.
„Iar bunul acesta păstor a fost roada rugăciunilor și călăuzirii soției sale, învățând de la ea ținta viețuirii unui bun păstor.” (Sf. Grigorie Teologul)

Sfinților Grigorie (1 ianuarie) și Nonna (5 august) li s-au născut trei copii: Sfânta Gorgonia (23 februarie), Sfântul Chesarie (9 martie) și Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), pe care mama sa l-a făgăduit cu totul lui Dumnezeu încă înainte de naștere. Deci amândoi părinții și toți copiii acestei familii au fost canonizați ca sfinți.

Cele mai frumoase cuvinte despre viața deosebită a mamei sale aveau să fie rostite de Sfântul Grigorie Teologul în anul 347, în cuvântarea de îngropare a tatălui său, Episcopul Grigorie de Nazianz, trecut la Domnul la vârsta de aproape o sută de ani:
„Am auzit Scriptura grăind: Femeie vrednică cine va afla? (Pilde 31,10), și că aceasta e un dar de la Dumnezeu, iar o căsnicie bună e rânduită de Domnul. Chiar necreștinii cred același lucru, căci zic ei: Că n-are bărbatul răsplată mai mare ca soția cea bună. Nici altă răsplată mai grea precât cea nărăvită la rău (Hesiod). [...]
Unele femei s-au făcut vestite prin chivernisirea casei lor, altele prin căutarea celor dumnezeiești. Însă chiar de este anevoios a împlini deodată aceste lucruri, ea a întrecut pe toți în amândouă, prin înălțimea la care a ajuns în fiecare dintre ele și prin faptul că numai ea le-a adus laolaltă. Întocmai cum belșugul familiei sale sporea prin supravegherea înțeleaptă și plină de grijă, potrivit poruncilor și rânduielilor lui Solomon privitoare la femeia vrednică (Pilde 31, 10-31), de parcă nici nu s-ar fi îngrijit de credință, tot așa s-a afierosit pe sineși lui Dumnezeu și s-a îndeletnicit cu lucrurile dumnezeiești, ca și cum ar fi fost cu totul slobodă de îndatoririle familiei. Nu îngăduia nici uneia dintre fețele vieții sale să o stânjenească pe cealaltă, ci mai curând făcea astfel ca una pe alta să se încredințeze și să se întărească.
Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. Cine asemenea ei să fi avut o astfel de nădejde a dobândi de-ndată cele cerute în rugăciune? Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc? Ori a cinstit ca ea oricare cale filosoficească? Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere? Ori să fi stat ca stâlpul la psălmuirea de toată noapte, ca și la cea din vremea zilei? Cine a iubit fecioria mai mult ca ea, păstrând totuși legătura căsătoriei? Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?
Poate sunt lucruri mărunte, iar unora le par chiar vrednice de dispreț, căci nu sunt ușor de atins de către cei mai mulți oameni, iar pizmuirea face ca lucrurile ce nu sunt ușor de atins să fie oarecum și de necrezut. Dar pentru mine acestea sunt cu totul vrednice de laudă căci ele erau întruchiparea credinței și lucrarea râvnei sale duhovnicești…”

Sfânta Nonna și-a urmat soțul în împărăția cerurilor la scurt timp. Și-a dat sufletul în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinită de Sfânta Masă a Jertfelnicului Ceresc; și moartă, ea părea să fie adâncită în rugăciune.

Iată modelul de soție, care aproape o viață s-a rugat cu lacrimi și cu răbdare pentru întoarcerea soțului ei la credința cea dreaptă. Iar aceasta a făcut-o cu iubire, căci „cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el”, și nu cu ceartă, ci „mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei”.

Iată modelul de mamă, care a știut să sădească în inima copiilor săi credința cea adevărată și dragostea de Dumnezeu, fiindu-le călăuză în dobândirea sfințeniei.

Iată modelul de preoteasă, care a reușit să le îmbine pe toate:
• a purtat grijă de familia sa asemenea femeii vredince descrisă de Solomon (Pilde 31, 10-31);
• și-a cinstit soțul l-a sprijinit în slujirea sa de păstor de suflete („Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc?”);
• a purtat grijă de cei aflați în suferințe și nevoi („Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?”);
• pe toate le-a încununat cu rugăciune și postire („Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. [...] Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere?”).

Sfânta Nonna nici nu s-a născut sfântă și nici nu a devenit sfântă peste noapte. Întreaga viață ea și-a petrecut-o apropiindu-se din ce în ce mai mult de Dumnezeu și crescând în virtute, maturizându-se treptat, prin încercările și frământările de zi cu zi. Iar strădaniile sale nu au rămas fără rezultat.
Să învățăm, așadar, din viața Sfintei Nonna, că nu trebuie să deznădăjduim, ci întreaga viață trebuie să lucrăm la creșterea noastră duhovnicească, nelăsând nici una din grijile lumești să ne abată de la această lucrare.

sursa-http://slujireapreotesei.blogspot.com/2009/02/sfanta-nonna-model-de-sotie-mama-si.html

indiferenta ucide...oameni

INCULTURA ARE LOC PESTE TOT (EX.MANELE SI ALTE FATAIELI CU TENTE SEXUALE ASA ZISE MELODII DE TOP) IAR CEI CARE FAC CULTURA SI ARTA SUNT BATJOCORITI ,UMILITI SI DATI AFARA...ASA ISI VALORIFICA ROMANIA TALENTELE...PRIN MOARTE...NUMAI DACA ESTI MORT TE MAI BAGA CINEVA IN SEAMA....RUSINE RUSINE RUSINE!


Jurnalul care te-nfioară
de Teodor Munteanu

Motto : " Când noi uităm de artă/Şi de frumosul cânt /Artiştii de valoare/Devin încet pamant "

O alta dramă-acuma loveşte România
Suntem în era morţii şi-a celor dispăruţi .
Deschizi televizorul cu inima-nchircită .
Din el revarsă moartea şi nu ai cum să lupţi .

Amară existenţă ,trăim momente grele ,
Le înghitim pe toate , te-ntrebi cum poţi să duci .
Ce joc dansăm acuma şi cine-i dirijorul ?
Ce forţă ne doreste să-i fim umile slugi ?

Abia am dus poetul la groapa veşniciei
Iar glasul sau titanic în noi mai răsuna
O alta ştire tristă doreşte să confirme
Că suntem pe o nava cu-o gaură in ea .

Ne mor artiştii tineri , poeţii închid ochii .
Noi suntem spectatorii acestui joc fatal .
Te-ntrebi ce este viaţa şi care este scopul
Să ştim atatea lucruri cu drame la final .

Suntem portavionul ce duce-o încărcătură
De ştiri ca-n filme horror şi-am vrea sa decolăm
Să le lăsăm pe lună , pe marte sau în stele
Căci vrem să-i spunem vieţii : " Dorim să continuăm ! .

Am vrea să ne dai , viaţă , un semn de preţuire
A noastra conştiintă nu te-a crezut aşa .
Hai strânge valul morţii măcar pentru o clipă
Să ne venim în fire să te putem urma ! " .

BETI APA!

Mai jos sunt cateva explicatii extrase dintr-o revista de stiinta (Ion Life Detox News nr.7/2004), care explica de ce ne ingrasam, ne imbolnavim si imbatranim.
In ultimii 30 de ani japonezii si coreenii s-au bucurat de beneficiile aduse sanatatii si conditiei fizice de apa ionizata, restul lumii afland de ea doar de cativa ani.
Poate ca cel mai uimitor aspect al fenomenului numit "apa ionizata" este ca, in Japonia, o familie din 5 consuma apa ionizata.
Noi toti avem prea mult aciditate.
Hrana pe care o consumam arde impreuna cu oxigenul din celule pentru a produce energie. Dupa ardere, hrana se transforma in reziduuri acide, iar celulele le depoziteaza in circuitul sanguin. Corpul nostru elimina aceste reziduuri prin urina, respiratie si transpiratie, restul fiind depozitate de-a lungul vaselor de sange si tesuturi.
Pentru a putea trai, sangele si celulele noastre trebuie sa fie usor alcaline (sangele are pH-ul de 7,35). Pentru a-si pastra alcalinitatea, organismul nostru face o mica "scamatorie" , prin care converteste reziduurile acide in reziduuri acide solide Daca corpul poate mentine aceste reziduuri nediluate, le poate stoca pe o perioada nedeterminata, neafectand pH-ul in restul corpului. Asa ca le stocheaza intr-o gramada de locuri si moduri, inclusiv in grasime. Ingrasarea poate fi rezultatul necesitatii reziduurilor acide de a avea un mediu de stocare.
Concluzie: prima data suntem acizi si apoi apare grasimea.
Exemple ale reziduurilor acide solide in corpul nostru sunt: colesterolul, acizi grasi, acid uric, pietre la rinichi, urati, sulfati si fosfati. Acumularea acestor reziduuri acide reprezinta procesul imbatranirii. Formula chimica pentru colesterol si acizii grasi este arderea incompleta a carbohidratilor. Colesterolul si acizii grasi sunt rezultatul consumului de paste si paine. Acidul uric si amoniacul provin de la toate tipurile de carne. Acidul fosforic provine de la cereale, cum ar fi orezul si bauturi tip cola. Acidul sulfuric provine de la galbenusul de ou.
Acizii sulfuric si fosforic sunt otravitori. Ei trebuie neutralizati de minerale alcaline, inainte sa devina ceva benign. In absenta unei cantitati suficiente de minerale alcaline in dieta noastra, corpul nu are de ales si va fura calciul din oase, neutralizand acesti acizi, transformandu- i in sulfati, fosfati si urati; asa apare, in timp, osteoporoza.
Una dintre marile probleme ale reziduurilor acide este ca ingroasa sangele si blocheaza capilarele. Din aceasta cauza, multe persoane sufera de hipertensiune arteriala.
In functie de locul in organism unde sunt stocate reziduurile acide, circulatia sangelui in acea zona este slaba si este posibil ca un organ vital sa primeasca insuficient sange, devenind disfunctional.
Multe boli degenerative sunt rezultatul proastei circulatii. Un exemplu tipic este diabetul, care este cauzat de acumularile acide in jurul pancreasului.
Celulele canceroase sunt acide, in timp ce celulele sanatoase sunt alcaline. Celulele normale nu pot supravietui in apropierea zonelor cu acumulari de reziduuri acide. Oricum, anumite persoane au gene puternice, care sufera mutatii pentru a supravietui in mediu acid. Asa se dezvolta celulele canceroase. Atata timp cat mediul ramane acid, cancerul va reapare dupa o operatie de extirpare a celulelor canceroase. Oncologistii cu experienta cresc alcalinitatea pacientilor, inainte de operatie.
Reziduurile acide din interiorul vaselor de sange sunt foarte periculoase, putand duce la infundarea capilarelor din zona creierului. Corpul nostru lipeste aceste reziduuri de peretii vaselor de sange, dar in cazul unor eforturi mari, cand presiunea creste, aceste reziduuri se pot dezlipi si bloca vasele capilare din zona creerului provocand accidente cerebrale.
Alcalinul neutralizeaza acidul
Apa alcalina ionizata neutralizeaza reziduurile acide din corpul omenesc si le lichefiaza pentru a fi eliminate de catre rinichi.
Un exemplu care ne ajuta sa intelegem acest lucru ar fi grasimea de pe maini, dupa ce spalam carnea. Aceasta grasime nu poate fi indepartata cu apa de la robinet. Avem nevoie de un sapun pentru a lichefia grasimea si a ne curata pielea. Grasimea este acida si sapunul este alcalin. Ne spalam corpul la exterior, indepartand murdaria, dar neglijam complet murdaria din interior.
Deci ne conducem dupa dictonul "Ceea ce ochii nu vad, nu exista".
In functie de fiecare organism, noi stocam reziduurile acide in mod diferit. Simptomele bolilor se manifesta in functie de locul unde sunt stocate reziduurile. Cand vom intelege ca bolile degenerative ale adultilor sunt cauzate de acumularile de deseuri acide, nu va mai fi nici un mister ca utilizarea apei alcaline ionizate ne imbunatateste sanatatea.
Pentru a duce o viata lunga si sanatoasa, mai intai trebuie sa eliminam deseurile acide din corpul nostru. Cel mai bun si usor mod de a scapa de aceste deseuri acide este sa le lichefiem si sa le neutralizam cu apa alcalina ionizata. Prin eliminarea particulelor rezidurilor acide din sange, eliminam riscul imbolnavirilor care pot duce la moarte subita.
Apa alcalina ionizata nu are valoare nutritionala sau de medicament, dar are uimitoarea capacitate de a neutraliza si lichefia deseurile acide, pentru a putea fi eliminate din organism, pastrand alcalinitatea acestuia - deci sanatatea si starea de bine.






BETI APA PE STOMACUL GOL
In Japonia zilelor nostre este foarte popular obiceiul de a bea apa imediat dupa trezire in fiecare dimineata. Mai mult, testele cercatatorilor au demonstrat valoarea acestui obicei. Publicam mai jos o descriere a folosirii apei pentru cititorii nostri. Pentru cei in varsta si pentru bolile grave ca si pentru bolile moderne, tratamentul cu apa a fost considerat de succes de catre o societate medicala japoneza, ca tratament sigur 100% pentru urmatoarele boli:
Dureri de cap, dureri ale corpului, sistemul circulator, artrita, batai puternice ale inimii, epilepsie, grasimi in exces, astm bronsic, tuberculoza, meningita, boli de ficat si urina, voma, gastrita, diaree, hemoroizi, diabet, constipatie, toate bolile de ochi, cancer la organelle genitale si dereglari menstruale, boli ale urechilor, nasului si gatului.
METODA DE TRATAMENT

1. Dimineata, imediat dupa trezire, inainte de a va spala pe dinti, beti 4x 160 ml apa ( aproximativ o jumatate de litru in total)
2. Spalati-va pe dinti dar nu mancati si nu beti nimic 45 minute.
3. Dupa 45 minute puteti bea si manca normal.
4. Dupa 15 minute de la micul dejun, pranz sau cina nu mancati si nu beti nimic 2 ore.
5. Cei care sunt batrani sau bolnavi si nu pot bea 4 pahare cu apa la inceput pot incepe prin a bea apa mai putina si sa creasca gradual pana la 4 pahare pe zi.
6. Metoda de mai sus va vindeca boli si toata lumea se poat ebucura de o viata sanatoasa.


Urmatoarea lista da numarul de zile de tratament necesar pentru vindecarea/ controlul/ reducerea principalelor boli:
1. Presiune ridicata a sangelui- 30 zile
2. Gastrita - 10 zile
3. Diabet – 30 zile
4. Constipatie- 10 zile
5. Cancer- 180 zile
6. Tuberculoza- 90 zile
7. Pacientii cu artrita ar trebui sa urmeze tratamentul de mai sus doar 3 zile in prima saptamana si incepand din a doua saptamana zilnic.
Aceasta metoda de tratament nu are efecte adverse; oricum, la inceputul tratamentului s-ar putea sa fie necesar sa urinati de mai multe ori.
Este si mai bine daca continuati acest tratament ca o activitate de rutina in viata voastra. Beti apa si ramaneti sanatosi si activi.

Intelegem acum de ce chinezii si japonezii beau ceai fierbinte si la masa apa ce nu este rece. Poate este timpul sa adoptam obiceiul lor de a bea apa in timp ce mancam!!! Nimic de pierdut, totul de castigat…
Pentru cei carora le place sa bea apa rece, aceste randuri sunt pentru voi!
Este placut sa bei o ceasca cu o bautura rece dupa o masa.
Apa rece va solidifica mancarurile uleioase pe care tocmai le-ati consumat.
Va va incetini digestia. Odata ce acest "noroi" reactioneaza cu acidul, va fi absorbit mai repede decat hrana solida. Va depune un strat pe intestine.
Foarte curand, acesta se va transforma in grasime si va duce la cancer.
Este cel mai indicat sa beti supa fierbinte sau apa calda dupa masa.

O nota importanta despre atacurile de inima: Femeile ar trebui sa stie ca nu fiecare simptom de atac de inima va fi durerea in mana stanga.
Fiti atente la durerile intense in maxilar.
S-ar putea sa nu ai niciodata prima data durere in piept, in timpul unui atac de inima.
Greata si transpiratul intens sunt si ele simptome obisnuite. 60% din persoanele care au atac de inima in timp ce dorm, nu se trezesc.
Durerea in maxilar va poate trezi dintr-un somn adanc. Fiti cu grija si atente Cu cat stim mai multe, cu atat sansele de a supravietui sunt mai mari…
Un cardiolog spune ca, daca fiecare din cei care primeste acest mail, il trimite la toti cunoscutii sai, putem fi siguri ca vom salva cel putin o viata.

din ciclul...mail -uri haioase:))

7 motive sa nu te pui cu copiii

1. O fetita discuta cu invatatoarea despre balene.
Aceasta le explicase copiilor ca este fizic imposibil pentru o balena sa inghita un om, deoarece, desi este un mamifer foarte mare, are un gat mic.
Fetita sustinea ca Iona a fost inghitit de o balena.
Nervoasa, invatatoarea a reluat explicatia... este FIZIC IMPOSIBIL!
Micuta a spus:
- Cand o sa ajung in rai, o sa-l intreb pe Iona.
- Si daca Iona s-a dus in iad?
Raspunsul a venit prompt:
- Atunci o sa-l intrebati dumneavoastra.

2. O educatoare observa copii in timp ce deseneaza, oprindu-se din cand in cand sa vada cate o lucrare.
Ajungand langa o fetita care lucra cu mare atentie, o intreba ce deseneaza...
Fetita spuse:
- Il desenez pe Dumnezeu.
Educatoarea raspunse:
- Dar nimeni nu stie cum arata Dumnezeu.
Fara sa se opreasca o secunda, cu privirea tinta la desen, fetita raspunse:
- O sa stie...in cateva minute.

3. Un profesor la Scoala de duminica discuta cele zece porunci cu copii de cinci - sase ani.
Le explica ce inseamna sa "cinstesti pe Mama si pe Tatal tau", apoi ii intreaba:
- Exista vreo porunca facuta special sa ne invete cum sa ne purtam cu fratii si cu surorile noastre?
Fara sovaire, un baietel (cel mai mare dintre frati, in familia lui) raspunse:
- Sa nu ucizi.

4. Intr-o buna zi, o fetita statea langa mama care spala vasele in bucatarie. Dintr-o data observa cele cateva suvite de par carunt, in contrast cu parul negru al mamei.
Se uita fix la mama si o intreaba:
- De ce ai si par alb, mami?
Mama raspunde:
- Ei, bine, de cate ori ma necajesti si ma faci sa plang sau sunt doar suparata, unul din firele mele de par devine alb.
Fetita cade pe ganduri si dupa scurt timp, intreaba:
- Mama, atunci cum se face ca bunica are TOATE firele albe?

5. Copiii fac poze in clasa, iar profesoara incearca sa-i convinga sa comande fiecare o poza de grup.
- Ia ganditi-va ce frumos va fi peste ani, sa spuneti: "Iat-o pe Monica, acum e avocat" sau "El e Mihai, acum este doctor".
Din spate se auzi o vocisoara:
- Si aceasta este profesoara, a murit!

6. O profesoara preda circulatia sanguina. Incercand sa explice cat mai clar, ea spuse:
- Acum, copii, daca stau in cap, sangele - asa cum stiti -, se va duce in cap si o sa ma inrosesc la fata.
- Da, spusera copiii.
- Atunci de ce atunci cand stau normal, sangele nu se duce tot in picioare?
Un mititel raspunse cu convingere:
- Pentru ca picioarele dumneavoastra nu sunt goale pe dinauntru.

7. La ora pranzului, copiii stateau cuminti la coada in cantina scolii elementare catolice. In capul mesei era un cos mare cu mere.
O calugarita scrisese un bilet: "Ia UN SINGUR mar. Domnul e cu ochii pe mere!"
Mai departe, pe linie, erau prajiturile cu ciocolata.
Un copil poznas adaugase o nota: "Ia cate vrei! Domnul e cu ochii PE MERE! "

HAZ DE NECAZ...

L'hiver sur la ulitza
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un rrom, pe urmă doi.
Franţa pusă e pe sfadă,
Şi ni-i dă pe toţi grămadă,
Înapoi.
Nu e cuşer, dar e bine
Pentru Sarkozy, acum;
Taberele-s toate scrum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt ţigani şi balabuste,
Vin la Otopeni ţipând,
Şi se-mping şi sar râzând,
Şi se-mpiedică de fuste,
Vrând-nevrând.
Cei mai mari, acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierare puşi,
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi stau grămadă
Lângă uşi.
Colo-n colţ, acum răsare
Un ţigan mai mărunţel,
Chinuindu-se să care
O sacoşă mult mai mare
Decât el.
Opt cercei cu dansul are,
Cinci brăţări şi-un portofel,
De la nişte trecătoare,
Pe sub turnul ăla mare,
Zis Eiffel.
Altul, zău, cu dânsul, n-are
Nici bagaje, nici nimic,
Doar un lanţ, cu-o cruce mare,
Care saltă în mişcare
Pe buric.
Trei ţigănci cu burta mare
Şi cu rochii fistichii,
Nu au loc ca să coboare,
C-alăptează fiecare
Doi copii.
Un reporter vine-n grabă
Să le ia un interviu
Şi se-nvârte în pustiu
Până când răspunde-o babă,
Cam târziu.
Se-oţărăşte rău bătrâna
Către cel cu microfon,
Şi-l înjură francofon,
Fi'ncă nu mai e româna
De bonton.
Zice: -"Merde, cam mare graba,
N-am făcut nimica rău,
Uite-aici, îţi spune baba,
Ne băgară pe degeaba
La bulău.
Şi, degeaba ne-au dat banii
Că, mai şmecheri suntem noi.
Într-un an sau maxim doi,
Ne întoarcem, toţi ţiganii
Înapoi.
Nu e mare socoteală
Că acasă ne-au trimis,
Ne-adunăm la repezeală
Şi să vezi atunci ciordeală la Paris"!