După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: “Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior.”
Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă. “Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod“, fu răspunsul.
Celebrul compozitor Hans von Bulow, plimbandu-se intr-o seara prin Berlin, ingandurat, s-a lovit de un trecator. Acesta s-a oprit iritat si se rasti la muzician:
– Dobitoc!
Bulow isi scoase palaria si spuse:
– Incantat de cunostinta, numele meu este Bulow!
O echipa de zidari lucra la repararea parterului unei case cumparate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Intr-o zi, in timp ce cintaretul repeta citeva arii intr-o camera de la etajul I, se prezenta la el maistrul.
– Doriti sa terminam reparatiile luna asta?
– Bineinteles! - raspunde Caruso.
– Atunci, fiti amabil si nu mai cintati. Imediat ce va aud, oamenii mei lasa totul balta si stau sa va asculte...
A fost, povestea mai tirziu Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a facut vreodata…
Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atractie la masa unor aristocrati. Amfitrioana, cunoscuta pentru inteligenta sa cam subreda, facu imprudenta sa-l intrebe:
– Spuneti-mi, va rog; am auzit ca pestele regenereaza materia cenusie. Ce peste ma sfatuiti sa consum ?
– Balena ! – raspunse prompt Shaw.
După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest.
În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal.
Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:
- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?
Naiv, ţăranul i-a răspuns:
- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul.
Împăratului Octavian Augustus îi fu prezentat un grec care semăna uimitor cu el şi, în plus, avea şi cam aceeaşi vârstă.
Glumind, Augustus îl întrebă dacă nu cumva maică-sa fusese în tinereţea ei pe la Roma, cam prin vremea când şi tatăl împăratului era tânăr. Răspunsul grecului fu prompt:
- Mama nu a fost, dar tatăl meu a stat la Roma mai de mult… cam cu un an înainte de naşterea ta, Cezar!
N.T.Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti.
Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:
- Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.
Fapt ce se adeverea întotdeauna.
Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:
- Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.
- Când, stimabile? l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.
- Acum o oră.
- Ce măgar! a exclamat Caragiale.
Apoi, luându-l gura pe dinainte:
- Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta!
În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu serveşte nimic, gazda l-a întrebat:
- Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau?
- Internele, a răspuns acesta.
A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne!
Ziarisul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiţei pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:
- Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa!
Manifestatie mare. Lumea striga:
- Ceausescu, PCR! Ura! Ura!
Unul singur, mai amarat, sta mai in spate si nu spune nici un cuvant. Un “om de ordine” se apropie de el si il intreaba:
- Ce faci tovarase, de ce nu strigi ura?
- Sunt ragusit, raspunde cel interpelat, dar ura e aici, în suflet.
Talleyrand stătea într-o zi între doamna de Stael şi doamna Récamier, galant cu amîndouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.
- În sfîrşit – spuse d-na de Stael, oarecum dezamăgită – dacă am cădea amîndouă în apă, pe care ai salva-o mai întîi?
- O, doamnă baroană – răspunse Talleyrand – sunt sigur că înotaţi ca un înger. :)
O doamna al carei sot era bolnav, il intreba pe marele dramaturg George Bernard Shaw, care venise sa-l vada:
- Ce parere aveti, maestre ? E vreo speranta ?
- Hm ! - spuse malitios Shaw – totul depinde de ceea ce sperati dv ! :)
Filosoful francez Fontenelle (1657-1757), nepotul lui Corneille, se duce intr-o zi dis-de-dimineata in vizita la o doamna cu care era prieten. Doamna il primeste in capot si se scuza:
– Vedeti, domnule Fontenelle, ma scol pentru dvs.!
– Da, doamna, dar va culcati pentru altul! - mormai suparat filosoful.
Pavarotti si Domingo isi disputau intâietatea in lumea muzicala.
- Am cântat la Milano in fata a 400.000 de spectatori si la sfârsit statuia Sf. Maria a plâns!, zice Pavarotti.
- Am cântat la Rio in fata a 800.000 de spectatori si la sfârsit Iisus a coborât si mi-a spus: „Ce muzica! Nu ca a aluia de la Milano, care a facut-o pe mama sa plânga!“, ii raspunde Domingo.
Cind se ducea la repetitii la “Scala” din Milano, tenorul italian Enrico Caruso (1873-1921) cumpara ziare mereu de la acelasi vanzator. Intr-o dimineata, insa, cantaretul trecu mai departe fara sa se opreasca.
– Signore, ati uitat sa cumparati ziarele! – striga vanzatorul.
– N-am uitat, insa n-am portmoneul la mine.
– Nu-i nimic, signore! O sa-mi platiti maine.
– Si daca mor pana atunci?
– Ei, mare paguba! :)
Un domn i s-a adresat in scris lui Voltaire cu obraznicie si in termeni lipsiti de elementar respect.Voltaire ii raspunde:
“Ma aflu in cea mai mica incapere a casei. Scrisoarea dvs. e in fata mea. Curind va fi in spatele meu”.
Scriitorul american Sinclair Lewis (1885-1951) era un om uratel, agresiv si, pe deasupra, neindemanatic.
Odata, fiind invitatul doamnei Mercedes de Acosta, voind s-o ajute, i-a impins atat de stangaci scaunul, incat stapana casei s-a asezat alaturi, cazand la pamant, pe cat era de lunga.
– Va rog sa ma scuzati – a murmurat jenat Lewis.
– Nu face nimic, a spus amfitrioana, care si-a recapatat repede calmul. Fac cu placere miscare inainte de a lua masa!
Constantin Negruzzi povestea următoarea anecdotă:
Un amic i-a zis împăratului Augustus:
— Umblă zvonul că ai să-mi dai un dar.
— Nu crede, i-a răspuns Augustus.
O doamnă îl întrebă odată pe dramaturgul George Bernard Shaw:
- Cum credeţi, de ce Dumnezeu a creat întâi bărbatul şi abia apoi femeia?
În stilul său inconfundabil, Show răspunse:
- Probabil, Dumnezeu nu dorea ca în timp ce va crea bărbatul, femeia să-l sâcâie cu sfaturile ei.
Răspunsul la întrebare ni-l dă Miron Costin în “O samă de cuvinte“:
“Stefaniţă-vodă, feciorul lui Vasile-vodă, fiind domnu tânăr şi dezmierdat şi inimos, de multe ori ieşind cu boierii la plimbări, pune de lua frâiele din capetili cailor boierilor şi le da chiot cailor, de cade boierii gios de-ş sfărâma capetili, cât să îngrozise boierii a mai merge cu dânsul cu cai buni la plimbări”.
Henric VIII, regele Angliei, hotârî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.
Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.
- Să nu-ţi fie teamă! ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.
- Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!
Cronicarul Neculce ne spune că Duca Vodă, care pusese mari biruri, a ajuns, călătorind prin ţară, într-un sat lângă Suceava unde s-a oprit la o casă şi a cerut gazdei puţin lapte. Fără să ştie cine este, ţăranca i-a răspuns:
- N-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca Vodă vacile din ţară, de-l va mânca viermii iadului cei neadormiţi.
Auzind aceste cuvinte, domnul a început a suspina, notează cronicarul.
În timp ce Napoleon se retrăgea din Rusia, fiul său, care avea un an, începea să meargă. Unul dintre curteni a făcut următoarea remarcă:
- Tatăl şi fiul învaţă în acelaşi timp să alerge!
Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:
- E penultimul dintre oameni!
Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns:
- Ca să nu descurajez pe nimeni.
- Cum îţi merge, lord Byron? îl întrebă pe poet o doamnă pe jumătate oarbă.
Simţind în întrebare o aluzie la infirmitatea sa – Byron avea un picior mai scurt – acesta răspunse:
- După cum vedeţi, distinsă doamnă!
Într-o zi, în tren, istoricul german Theodor Mommsen se căuta în toate buzunarele, necajit că nu-şi găsea ochelarii. O fetiţă de lângă el îi întinse.
- Mulţumesc, micuţo, îi zâmbi savantul. Cum te cheamă?
- Anna Mommsen, tată, răspunse fetiţa.
Conducând o doamnă la masă, Mark Twain i-a spus:
- Ce frumoasă sunteţi!
Mai puţin amabilă, doamna i-a răspuns:
- Îmi pare rău că nu pot să vă întorc acest compliment!
- O, a râs Twain. Procedaţi ca mine, doamnă. Minţiţi!
Mark Twain spunea:
- Îl invidiez pe Adam, pentru că atunci când spunea o vorbă de duh ştia că n-a mai spus-o nimeni înaintea lui!
n toamna anului 1885, Societatea literară Junimea a adresat membrilor săi o spirituală invitaţie la o masă colegială:
“Societatea Junimea. Intră cine vrea. Rămâne cine poate. Noul secretar tot perpetuu, N. Gane.
P.S. Spiritul nu este de rigoare”.
Pablo Picasso se afla la Paris când oraşul a fost ocupat de trupele naziste.
Ofiţerii germani îl vizitau des, iar el îi primea destul de rece. La plecare le dădea cadou o reproducere a renumitei lucrări care înfăţişa distrugerea oraşului Guernica de către piloţii germani. Pictorul rostea doar un sigur cuvânt: “souvenir”.
- E opera dumneavoastră? l-a întrebat unul dintre ofiţeri.
- Oh, nu, l-a lămurit Picasso, a dumneavoastră!
Într-o zi, George Enescu a fost invitat în casa unui prefect. Fiica acestuia, după părerea familiei, cânta foarte bine la pian. După ce a executat câteva piese, mama fetei l-a întrebat pe marele muzician:
- Cum vi se pare? Nu-i aşa că are talent?
- Are, a răspuns politicos maestrul.
Încurajată, fata a mai cântat câteva bucăţi, punându-i timpanele lui Enescu la grea încercare.
- Vedeţi, a zis mama extaziată, face ce vrea cu pianul.
- Chiar aşa? Poate să-l şi închidă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu