Poveste de folos suflestesc

Un barbat s-a dus la frizer sa se tunda si sa se barbiereasca. In timp ce frizerul il tundea si-l barbierea, au inceput sa stea de vorba. Au vorbit pe multe si diferite subiecte, si, la un moment dat a venit vorba despre Dumnezeu. Atunci barbierul spuse:

Eu nu cred ca exista Dumnezeu

De ce spui asta? - intreba clientul.

Ei bine, nu trebuie decat sa iesi pe strada si ai sa vezi ca Dumnezeu nu exista. Spune-mi: daca Dumnezeu ar exista, ar mai fi atatia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonati? Daca Dumnezeu ar exista, nu ar mai fi atata suferinta si durere. Nu pot sa cred ca un Dumnezeu iubitor ar permite toate lucrurile astea.

Clientul se gandi pentru o clipa, dar nu-i raspunse barbierului pentru ca nu voia sa starneasca o cearta cu acesta. Barbierul isi termina treaba si clientul iesi afara din frizerie. Cand ajunse in strada, clientul vazu un om cu haine murdare, par lung si incalcit, si cu o barba lunga. Arata neingrijit. Atunci clientul se intoarse in frizerie si ii zise barbierului:



Stii ceva? Barbierii nu exista!

Cum poti spune asa ceva? intreba surprins barbierul. Eu sunt aici, si sunt barbier. Tocmai mi-am facut treaba: te-am tuns si te-am barbierit pe tine!

Nu! exclama clientul. Barbierii nu exista pentru ca daca ar exista, nu ar mai fi oameni cu parul lung si neingrijit si cu barbile netunse, ca omul de afara.

A! Ba barbierii exista! Dar asta se intampla cand oamenii nu vin la mine!

„Exact!" zise clientul. Tocmai asta e! Si Dumnezeu exista! Asa se intampla cand oamenii nu merg la El si nu-si intorc privirile spre El ca sa fie ajutati. De aceea exista atat de multa suferinta si durere in lume...

"O lista am de ani de zile

Intr-o agenda de birou

Si trec prin galbenele-i file

Doar de Craciun si Anul Nou.

Cand simt, e-adevarat, cam rar,

Ca numele ce-s scrise-n ea

Nu-s parte a hartiei doar,

Ci parte din inima mea.

Si zilele de-mi sunt noroase,

Cu bucurie recunosc,

Par mai senine, mai frumoase
,
Ca inainte sa-i cunosc.

Asa ca nu-i doar o rutina
,
Ca de Craciun sa pun in plic

O carte scrisa, de duzina,

Unui neinsemnat amic.

In ele pun, cu-al meu condei,

Apreciere, drag si dor,

Fiindca pe lista mea sunt cei

Fata de care sunt dator.

Chiar de cumva i-am cunoscut

De ani sau de vreo ziulica,

In tot ce fac, sau am facut

Si ei au pus o particica.

De-aceea, de Craciun, mereu,

Realizez fara temei,

Ca cel mai mare dar ce eu

Il am, facut de Dumnezeu,

E sa cunosc oameni ca ei! "

Craciun nu e doar la noi si daca se intampla sa fiti in alta tara de Sarbatori iata cum trebuie sa le urati "Craciun fericit!"

Joyeux Noel! (franceza)

Frohliche Weihnachten! (germana)

Buon Natale (italiana)

Feliz Navidad! (spaniola)

Feliz Natal! (portugheza)

Nollaig shona (irlandeza)

Vesele Vanoce! (ceha)

Noelliniz kutlu olsun! (turca)

GOD JUL! (suedeza)

Glædelig jul! (daneza)

Sretan Bozic! (croata)

Hyvaa joulua (finlandeza)

Boldog Karacsonyt! (maghiara)

Linksmų Kaledų! (lituaniana)

vrolijk kerstfeest (olandeza)

Wesolych Swiat (poloneza)

С Рождеством! (rusa)

Весела Коледа (bulgara)

Καλά Χριστούγεννα! (greaca)

Gezuar Kershendellat! (albaneza)

חַג מוֹלָד שָׂמֵח! (ebraica)

sa va bucurati de sarbatoarea Nasterii Domnului acolo unde veti fi si sa ne auzim sanatosi apoi! Sarbatori fericite!

Stefan Hrusca - Hristos de nu se nastea

Asculta mai multe audio diverse

Veniti să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de fată. Zidul cel despărtitor acum cade, sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzeste pomul vietii iar eu mă împărtăsesc din dulceata din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare. Căci Chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea vesniciei Lui, înfătisare de rob primeste, iesind din Maica ce nu stie de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind si a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni. Acestuia să-I cântăm: Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Dumnezeule, miluieste-ne pe noi. (Stihiră de la Vecernia Nașterii Domnului)

http://www.tvr.ro/inregistrari_tvr2.php?file=tvr2-08.12.2010-19_57.flv&id=DINCOLO%20DE%20HARTA

Creionul

Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:
- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste în buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.
Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

de Paulo Coelho

daca il ai pe Dumnezeu...ai tot

12 Decembrie
Cipru, sec. IV

Sfântul Spiridon a fost un simplu păstor din insula Ciprului. Încă din tinereţe era foarte smerit şi se îngrijea îndeosebi de ajutorarea săracilor. S-a însurat cu o creştină şi a avut o fiică, numită Irina. Când soţia sa a murit, el a îndurat văduvia cu răbdare. Pentru bunătatea şi curăţia inimii a fost rânduit episcop al Trimitundei din Cipru. Însă noua sa stare nu l-a făcut să-şi schimbe felul vieţuirii sale smerite. A continuat să crească oi şi să-şi are pământul.

Curăţia inimii sale şi viaţa sa de umil păstor-episcop se poate vedea din următoarea întâmplare, povestită de Sfântul Nicolae al Jicei: „Nişte hoţi au intrat noaptea pe izlazul lui Spiridon. După ce au luat câţi berbeci au vrut, au încercat să plece, însă o putere nevăzută îi ţintuia la pământ, nelăsându-i să plece. În zori, episcopul a venit la izlaz şi, văzând hoţii, i-a mustrat cu blândeţe şi le-a spus ca în viitor să caute să trăiască din munca lor, iar nu din furtişag. Apoi a luat un berbece şi l-a dat hoţilor, zicând: Luaţi-l ca osteneala şi privegherea nopţii să nu vă fie fără de folos. Şi i-a trimis cu pace”.

Sfântul Spiridon a luat parte la întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325. Acolo i-a uimit pe eretici cu înţelepciunea sa şi pe mulţi arieni i-a adus la dreapta credinţă în dumnezeirea lui Hristos.

Mineiul rusesc al Sfântului Dimitrie al Rostovului (28 octombrie) povesteşte că ţăranul şi neînvăţatul Episcop Spiridon a povestit pe scurt Evanghelia cu atâta putere lui Evloghie, un filozof păgân ce venise la sinod, „încât filozoful a rămas tăcut, ca şi cum nu ar mai fi avut nimic de spus. El n-a mai putut grăit împotriva sfântului bărbat, în care se vădea o putere dumnezeiască, împlinindu-se cele spuse în Scripturi: Că nu este în cuvânt împărăţia lui Dumnezeu, ci întru putere” (1 Cor. 2,20).

La urmă a zis: „Cred că toate sunt cu adevărat aşa cum ai spus”. Atunci bătrânul a grăit: „Vino dar şi te alătură sfintei credinţe!” Iar filozoful întorcându-se către prietenii şi ucenicii săi, strigă: „Ascultaţi-mă! Până acum cei ce se luptau cu mine aduceau felurite temeiuri, iar împotriva acelor temeiuri eu aduceam alte temeiuri, şi cu iscusinţa mea în luptele ritoriceşti biruiam toate cele ce mi se înfăţişau. Însă când în locul temeiurilor din cunoaştere a început a purcede de pe buzele acestui părinte o putere anume, temeiurile au ajuns neputincioase împotriva ei, căci omul nu se poate împotrivi lui Dumnezeu. De poate cineva să cugete la fel ca mine, atunci să creadă în Hristos şi să urmeze acestui părinte, prin buzele căruia însuşi Dumnezeu a vorbit”. Iar filozoful , primind credinţa creştină drept-slăvitoare, s-a bucurat că fusese biruit în lupta ritoricească de către sfânt, spre binele său”.

Sfântul Spiridon a ajuns mare făcător de minuni, prin nemărginita sa smerenie, credinţa curată şi harul dumnezeiesc. Prin rugăciunile sale, a adus ploaie la vreme de secetă, mai mulţi morţi a înviat, un râu şi-a schimbat curgerea şi de mai multe ori i s-au descoperit tainele inimii oamenilor. Odată, darul lui Spiridon de a vedea lucruri ce se întâmplau la mare depărtare, ca şi cum ar fi fost lângă el, a ajutat la aducerea unui soţ păgân la credinţă, lucru pentru care credincioasa lui soţie stăruise îndelung la Dumnezeu şi la sfântul: „Astfel s-a mântuit un soţ necredincios prin soţia credincioasă (cf 1 Cor. 7,14), cum a zis Ap. Pavel. Tot el a tămăduit pe împăratul Constant de o boală fără leac, după ce i s-a arătat în vis.

În anul 348, la adânci bătrâneţi, Sfântul Spiridon a intrat întru odihna Domnului, după mulţi ani de credincioasă slujire a Bisericii. Moaştele sale făcătoare de minuni se păstrează în insula Corfu, unde au rămas nestricate până în ziua de azi.

spre slava Sfântului nostru îndrăgit – Părintele Nicolae, Făcătorul de minuni

Din cartea „Minuni ale Sfântului Nicolae”

Ed. Sophia, Bucureşti, 2007

Scriu spre slava Sfântului nostru îndrăgit – Părintele Nicolae, Făcătorul de minuni, pe care îl socotim apărătorul familiei noastre. Nu demult, soţul meu a fost reţinut la poliţie. Toată noapte am citit rugăciuni şi acatistul Sfântului Nicolae, iar dimineaţa, dintre toţi cei reţinuţi, doar el a fost eliberat şi, pe deasupra, fără nici o amendă – asta cu atât mai mult, cu cât putea să ajungă în instanţă.

Noi, vreme de mulţi ani nu am putut avea copii. Şi iată că Dumnezeu ne-a miluit şi am rămas însărcinată. După ce au trecut mai bine de patru luni din vremea sarcinii, am căzut, alunecând pe gheaţă, însă nu mi s-a întâmplat nimic, decât că m-am speriat uşor. Toţi s-au minunat de această întâmplare, însă eu ştiu ca prin milostivirea Sfântului Nicolae, atunci când am căzut pe gheaţă, am simţit de parcă m-aş fi aşezat pe o pernă pufoasă.

Sfântul Nicolae este prezent în chip nevăzut în toată viaţa noastră şi chiar părintele Ioan Mironov i-a spus fiului nostru că simte acoperământul Sf. Părinte asupra familiei noastre.

Evghenia Baranova

Sankt Petersburg


DESPRE SFANTUL NOSTRU ....NICOLAE ....


Sfantul Ierarh Nicolae.....Născut cca 280, Patara,Lichia
Decedat cca 345, Mira
Venerat/ă în Întreaga creştinătate
Resturi pământeşti Biserica Sf. Andreas, Patras, Grecia
Sărbătoare 6 decembrie
Patronaje România, Grecia, Scoţia, Rusia
Parinti Teofan si Nona


Cel între sfinţi Părintele nostru Nicolae a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Mai întâi a strălucit prin vieţuire călugărească; iar pentru viaţa lui îmbunătăţită a fost făcut arhiereu. Dar pentru că sfântul propovăduia cu îndrăzneală credinţa în Hristos a fost prins de mai-marii cetăţii, a fost bătut şi chinuit, apoi aruncat în temniţă, împreună cu alţi creştini. Când marele şi binecredinciosul împărat Constantin a ajuns, cu voia lui Dumnezeu, împărat al romanilor, au fost eliberaţi din legături toţi cei închişi şi, odată cu aceştia, şi Sfântul Nicolae, care s-a dus în Mira.
Nu după multă vreme a fost adunat de marele Constantin cel dintâi sinod de la Niceea, la care a luat parte şi minunatul Nicolae.
Sfântul Nicolae a făcut multe minuni aşa cum arată Istoria vieţii sale. A izbăvit de la moarte pe trei bărbaţi năpăstuiţi pe nedrept. Pe când aceştia erau în închisoare au aflat de timpul când aveau să fie omorâţi şi au chemat pe sfânt în ajutor; i-au pomenit şi de binefacerile ce le făcuse cu alţii, cum izbăvise de moarte pe alţi trei bărbaţi din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel grabnic spre ajutor şi gata spre apărare, s-a arătat în vis împăratului şi eparhului; pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat împăratului pe cei trei bărbaţi, iar împăratului i-a arătat şi i-a dovedit ca bărbaţii aceia sunt nevinovaţi şi că din pizmă au fost pârâţi că au uneltit împotriva lui. Şi aşa i-a izbăvit Sfântul Nicolae de la moarte.
Pe lângă acestea a făcut încă şi alte minuni. A păstorit dumnezeieşte poporul ortodox şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.
Dar Sfântul Nicolae nici după moarte nu şi-a uitat turma sa. Că în fiecare zi face cu îmbelşugare bine celor ce au nevoie şi-i izbăveşte de tot felul de primejdii şi nevoi, Căci şi acum, ca şi atunci, Acelaşi Dumnezeu lucrează prin sfântul Său minunile Sale cele fără de număr.

La multi ani si bucurii duhovnicesti tuturor celor care ii poarta numele si il au ca sfant ocrotitor !

despre CLEOPATRA



Decedata in 30 i.Hr., la varsta de 39 de ani

Cauza mortii: sinucidere cu otrava

Locul de odihna: alaturi de iubitul ei, Marc Antoniu, intr-un mormant aflat sub actualul oras Alexandria

Ultimele cuvinte: in clipa in care ii era adusa aspida: “Asadar, iat-o!”

Sinuciderea Cleopatrei, ce a dorit ca astfel sa evite defilarea ei pe strazile Romei in chip de prizoniera, a marcat doua sfarsituri: cel al vietii ei si pe cel al dinastiei macedoniene ce a stapanit Egiptul de la moartea lui Alexandru Macedon in anul 323 i. Hr., pana la anexarea Egiptului de catre romani in 31 i.Hr.

Ultima regina a Egiptului – o grecoaica de origine mecedoneana ce nu avea sange egiptean in vene – a fost barfita mult, atat in timpul domniei sale, cat si dupa moarte. Numita Regina Prostituata, ea a ajuns sa reprezinte, ca nici o alta femeie din antichitate, femeia fatala.

Dar era ea intr-adevar atat de rea?

Nu este nici o indoiala ca femeia nascuta Thea Philopater (in limba greaca, “zeita ce-si iubeste tatal”) s-a folosit de farmecele sale feminine pentru a supravietui si a concura in lumea politica din timpul sau, ce era dominata de barbati.

In prezent, se crede ca reputatia sa lasciva se datoreaza in mare parte zvonurilor lansate de societatea masculina romana. Si asta deoarece principalii sai rivali, suveranii si generalii barbati, erau deranjati de priceperea ei in a-si conduce poporul, miniati de faptul ca ea reusise sa pastreze independenta Egiptului si invidiosi pe averea ei. Ce alta arma mai buna putea fi folosita de barbati impotriva unei femei puternice decat denigrarea virtutii ei?

In mod interesant, denigrarea a modificat imaginea istorica a reginei egiptene. Cleopatra nu era o femeie frumoasa. Efigiile de pe monedele din acel timp reprezinta o expresie mai degraba dinamica decat atractiva, cu buze mari, o barbie ferma, dar mica, o frunte lata si un nas incovoiat proeminent. Cu toate acestea, imaginile ulterioare o infatiseaza ca avand o frumusete exotica. Se crede ca imaginea ei reala a fost romantata de artistii de mai tarziu pentru a se potrivi mai bine cu reputatia unei femei fatale, mai precis pentru a se potrivi cu perceptia masculina asupra felului in care ar trebui sa arate o femeie seducatoare.

Indiferent ce stia oglinda ei si ce lipsea principiilor sale morale, se stie cu siguranta ca regina avea 27 de ani atunci cand, in toamna anului 43 i.Hr., l-a cunoscut pe barbatul “musculos si de o frumusete aspra” care era Marc Antoniu. In ceva mai mult de un deceniu, cei doi urmau sa se sinucida...

Frumusetea de-a lungul timpului



Muza de inspiratie pentru artisti, subiect inepuizabil pentru oamenii de stiinta, frumusetea feminina s-a aflat dintotdeauna in centrul preocuparii umane. In ce epoca din istoria lumii regasim insa frumusetea absoluta? S-a inventat oare vreo oglinda fermecata care ar putea sa ne plimbe de-a lungul timpului si sa ne spuna: da, ea este cea mai frumoasa femeie nascuta pe pamant vreodata? Nu chiar…

Fiecare veac si-a construit propriile tipare de frumusete, a hranit mituri fascinante, a descoperit trucuri de perfectiune si a reinventat valoarea cuvantului frumusete. Cum sa alegi cea mai frumoasa femeie din lume dintre miile de zeite, regine, imparatese, amazoane, top modele, actrite sau splendori anonime? Este practic imposibil… Exista insa nume asociate cu eternul feminin, exista femei asociate cu o anumita forma arhetipala de exprimare a frumusetetii. Cine nu a auzit de ochii incondeiati ai Cleopatrei sau de tenul ireal de alb al gheiselor? Frumusetea feminina a avut micile ei retete de succes si nu trebuie sa subestimam niciodata dorinta femeii de a se pune in valoare. Nici acum o mie de ani si nici in ziua de astazi…

Ritualuri de frumusete au existat inca din antichitate, in mormintele din Egipt descoperindu-se adevarate truse de machiaj complexe. De asemenea, in 1372, egiptenii bogati foloseau pentru igiena corporala zilnica apa minerala din izvoare si isi aplicau masca de argila pe intreg corpul de pe malurile nisipoase ale Nilului. Masti de exfoliere aplicate pe trup erau obtinute dintr-un amestec de uleiuri esentiale si nisip. Ritualul de curatare era urmat de ungerea trupului cu uleiuri obtinute din maslin sau palmier la care se adaugau plante frumos mirositoare. Scopul lor era de a hidrata pielea si de a o feri de razele puternice ale soarelui, dandu-i in acelasi timp suplete si stralucire.

Egiptenii se mai rasfatau si prin baile cu lapte. Legenda sau nu, despre Cleopatra, regina Egiptului, se credea ca se imbaia in lapte de magarita. Machiajul egiptenilor ramane o sursa de inspiratie pentru cei mai indemanatici machiori ai vremurilor de astazi: pe pleoapa inferioara se trasa o dunga neagra cu khol negru pentru a scoate in evidenta profunzimea privirii, iar pleoapele superioare erau fardate in nuante vii de albstru, turcoaz, verde sau violet. Cleopatra folosea o combinatie de albastru marin si verde si isi alungea genele cu Khol dizolvat, echivalentul rimelulului din ziua de astazi. In exteriorul ochilor, erau aplicate codite alungite spre tample. O femeie era considerata fascinanta daca isi aplica pe decolteu pudra de culoarea aurului.

In Sparta si Atena, machiajul era permis doar curtezanelor, insa cu timpul acesta s-a transformat intr-o adevarata arta. Femeile isi uneau sprancenele cu praf de carbune, iar buzele se pictau in rosu. Romanii, in schimb, aveau un cult al parfumului si al ingrijirii pielii, baile publice reprezentand adevarate institutii de infrumusetare. Se purta tenul alb sau in nuante de roz, iar in perioada de inceput a imperiului roman, femeile nobile isi epilau tot corpul cu ceara, aplicau mese false in par pe care le aranjau cu ajutorul fierului incins. Parul era decolorat cu o infuzie obtinuta din mai multe plante.

Stiati ca in Evul Mediu femeile erau considerate frumoase daca aveau o frunte inalta, iris in nuante ce aminteau de bijuteriile emailate si sprancene micute si subtiri? Pentru ca natura nu ne inzestreaza in mod egal, femeile din Evul Mediu isi indepartau parul aflat la baza fruntii pentru a da impresia de inalt. O frunte inalta, lata si lucioasa era considerat drept semn de distinctie. Pentru a reda stralucirea ochilor, femeile din acesta perioada se foloseau de sucul de lamaie. In ciuda dogmelor religioase care interziceau acest lucru, unele femei isi schimbau nuanta parului apeland la sulfura de arsenic. Foarte interesant, dar periculos in acelasi timp, parul nedorit de pe corp era epilat cu un amestec chimic pe baza de mercur.

In Renastere, frumusetea constituia combinarea a trei culori: rosu, alb si negru. Pielea, dintii si mainile trebuiau sa fie izbitor de albe, buzele, obrajii si unghiile erau considerate atractive daca erau rosii, iar ochii, sprancenele si genele erau considerate feminine daca aveau culoarea neagra. Pentru ca se purta talia foarte ingusta si soldurile voluptoase, femeile se foloseau de corset pentru a-si subtia talia. Femeile venetiene obisnuiau sa poarte decolteuri adanci si adorau sa-si pudreze sanii, curtezanele utilizand pudra pentru intreg corpul. Pentru mai mult farmec, isi pictau alunite false pe obraz.

In secolul XVIII, femeile au renuntat la rosul violent aplicat pe obraz in favoarea rosului galbui sau chiar a movului, a rozului si a portocaliului. Daca pana atunci se aplica concentric doar pe pometi, fardul de obraz a inceput sa fie utilizat si in jurul ohilor, mascand cearcanele. Pudra era aplicata cu darnicie si pe fata si pe zona gatului. In perioada clasica a Frantei, o coafura inseamna o opera de arta, stylingul de astazi inspirandu-se din metodele neobisnuite prin care femeile se infrumusetau. Cocurile erau de o lungime colosala si erau imbogatite cu numeroase accesorii care de care mai ciudate, de la panglici si voaluri pana la …papusi., cum purta ducesa de Chartres.

Ce nu face o femeie ca sa fie frumoasa? Daca astazi putem apela la chirurgia estetica pentru a ne corecta sau modela corpul, femeile din secolul XVIII foloseau corsetele inca din copilarie. Chiar daca acestea duceau la deformarea coastelor si la modificarea unor organe interne… Si pentru ca paloarea obrazului era on fashion in perioada romantismului, otetul era baut in cantitati impresioanante de catre femei. In Tarile Romane, formularul cosmetic al lui Stefan Fodor, aparut in 1858, povesteste despre obiceiul femeilor de la tara de a-si vopsi fata si buzele cu foita rosie umezita.

Deoarece fardurile nu erau foarte raspandite si nu erau accesibile oricui la inceputul secolului XX, femeile de rand foloseau pe post de fard funinginea obtinuta prin afumarea unei farfurioare cu ajutorul unei lumanari aprinse. Genele erau puse in evidenta cu ajutorul unui creion gras, substituent al dermatografelor de astazi, in invelisul lor de lemn. Machiajul era purtat in schimb cu incredere de protagonistele filmelor mute. Tenul foarte alb era pus in valoare de pleopele fardate intr-o nuanta de gri inchis spre negru. Pentru ca fondul de ten nu se inventase inca, enigmatica actrita Greta Garbo se pudra cu o pudra intr-o nuanta foarte deschisa O aplica pe ten, o stergea apoi cu puful, ulterior aplica un alt strat. Pudra adera astfel foarte bine pe piele si dadea impresia de natural.

Acum, in plin secol XXI, produsele de ingrijire si infrumusetare nu mai reprezinta o enigma pentru nimeni. Sunt la indemana oricarei femei, sunt din ce in ce mai sofisticate si se preteaza oricarui gust si nevoi. Practicile infrumusetarii au incetat sa mai reprezinte apanajul nobililor, un lux al claselor sociale de sus, un secret bine-pazit sau un stigmat al curtezanelor. Au devenit obicei si necesitate.

sursa: garbo

intamplari din viata oamenilor celebri :)

După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: “Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior.”



Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă. “Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod“, fu răspunsul.



Celebrul compozitor Hans von Bulow, plimbandu-se intr-o seara prin Berlin, ingandurat, s-a lovit de un trecator. Acesta s-a oprit iritat si se rasti la muzician:

– Dobitoc!

Bulow isi scoase palaria si spuse:

– Incantat de cunostinta, numele meu este Bulow!



O echipa de zidari lucra la repararea parterului unei case cumparate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Intr-o zi, in timp ce cintaretul repeta citeva arii intr-o camera de la etajul I, se prezenta la el maistrul.

– Doriti sa terminam reparatiile luna asta?
– Bineinteles! - raspunde Caruso.

– Atunci, fiti amabil si nu mai cintati. Imediat ce va aud, oamenii mei lasa totul balta si stau sa va asculte...

A fost, povestea mai tirziu Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a facut vreodata…



Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atractie la masa unor aristocrati. Amfitrioana, cunoscuta pentru inteligenta sa cam subreda, facu imprudenta sa-l intrebe:

– Spuneti-mi, va rog; am auzit ca pestele regenereaza materia cenusie. Ce peste ma sfatuiti sa consum ?

– Balena ! – raspunse prompt Shaw.



După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest.

În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal.

Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:

- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?
Naiv, ţăranul i-a răspuns:

- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul.



Împăratului Octavian Augustus îi fu prezentat un grec care semăna uimitor cu el şi, în plus, avea şi cam aceeaşi vârstă.

Glumind, Augustus îl întrebă dacă nu cumva maică-sa fusese în tinereţea ei pe la Roma, cam prin vremea când şi tatăl împăratului era tânăr. Răspunsul grecului fu prompt:

- Mama nu a fost, dar tatăl meu a stat la Roma mai de mult… cam cu un an înainte de naşterea ta, Cezar!



N.T.Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti.

Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:

- Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.

Fapt ce se adeverea întotdeauna.



Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:

- Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.

- Când, stimabile? l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.

- Acum o oră.

- Ce măgar! a exclamat Caragiale.

Apoi, luându-l gura pe dinainte:

- Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta!



În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu serveşte nimic, gazda l-a întrebat:

- Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau?

- Internele, a răspuns acesta.

A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne!



Ziarisul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiţei pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:

- Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa!
Manifestatie mare. Lumea striga:

- Ceausescu, PCR! Ura! Ura!

Unul singur, mai amarat, sta mai in spate si nu spune nici un cuvant. Un “om de ordine” se apropie de el si il intreaba:

- Ce faci tovarase, de ce nu strigi ura?

- Sunt ragusit, raspunde cel interpelat, dar ura e aici, în suflet.



Talleyrand stătea într-o zi între doamna de Stael şi doamna Récamier, galant cu amîndouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.

- În sfîrşit – spuse d-na de Stael, oarecum dezamăgită – dacă am cădea amîndouă în apă, pe care ai salva-o mai întîi?

- O, doamnă baroană – răspunse Talleyrand – sunt sigur că înotaţi ca un înger. :)

O doamna al carei sot era bolnav, il intreba pe marele dramaturg George Bernard Shaw, care venise sa-l vada:

- Ce parere aveti, maestre ? E vreo speranta ?

- Hm ! - spuse malitios Shaw – totul depinde de ceea ce sperati dv ! :)


Filosoful francez Fontenelle (1657-1757), nepotul lui Corneille, se duce intr-o zi dis-de-dimineata in vizita la o doamna cu care era prieten. Doamna il primeste in capot si se scuza:

– Vedeti, domnule Fontenelle, ma scol pentru dvs.!

– Da, doamna, dar va culcati pentru altul! - mormai suparat filosoful.

Pavarotti si Domingo isi disputau intâietatea in lumea muzicala.

- Am cântat la Milano in fata a 400.000 de spectatori si la sfârsit statuia Sf. Maria a plâns!, zice Pavarotti.

- Am cântat la Rio in fata a 800.000 de spectatori si la sfârsit Iisus a coborât si mi-a spus: „Ce muzica! Nu ca a aluia de la Milano, care a facut-o pe mama sa plânga!“, ii raspunde Domingo.

Cind se ducea la repetitii la “Scala” din Milano, tenorul italian Enrico Caruso (1873-1921) cumpara ziare mereu de la acelasi vanzator. Intr-o dimineata, insa, cantaretul trecu mai departe fara sa se opreasca.

– Signore, ati uitat sa cumparati ziarele! – striga vanzatorul.

– N-am uitat, insa n-am portmoneul la mine.

– Nu-i nimic, signore! O sa-mi platiti maine.

– Si daca mor pana atunci?

– Ei, mare paguba! :)


Un domn i s-a adresat in scris lui Voltaire cu obraznicie si in termeni lipsiti de elementar respect.Voltaire ii raspunde:

“Ma aflu in cea mai mica incapere a casei. Scrisoarea dvs. e in fata mea. Curind va fi in spatele meu”.


Scriitorul american Sinclair Lewis (1885-1951) era un om uratel, agresiv si, pe deasupra, neindemanatic.

Odata, fiind invitatul doamnei Mercedes de Acosta, voind s-o ajute, i-a impins atat de stangaci scaunul, incat stapana casei s-a asezat alaturi, cazand la pamant, pe cat era de lunga.

– Va rog sa ma scuzati – a murmurat jenat Lewis.

– Nu face nimic, a spus amfitrioana, care si-a recapatat repede calmul. Fac cu placere miscare inainte de a lua masa!

Constantin Negruzzi povestea următoarea anecdotă:

Un amic i-a zis împăratului Augustus:

— Umblă zvonul că ai să-mi dai un dar.

— Nu crede, i-a răspuns Augustus.



O doamnă îl întrebă odată pe dramaturgul George Bernard Shaw:

- Cum credeţi, de ce Dumnezeu a creat întâi bărbatul şi abia apoi femeia?

În stilul său inconfundabil, Show răspunse:

- Probabil, Dumnezeu nu dorea ca în timp ce va crea bărbatul, femeia să-l sâcâie cu sfaturile ei.


Răspunsul la întrebare ni-l dă Miron Costin în “O samă de cuvinte“:

“Stefaniţă-vodă, feciorul lui Vasile-vodă, fiind domnu tânăr şi dezmierdat şi inimos, de multe ori ieşind cu boierii la plimbări, pune de lua frâiele din capetili cailor boierilor şi le da chiot cailor, de cade boierii gios de-ş sfărâma capetili, cât să îngrozise boierii a mai merge cu dânsul cu cai buni la plimbări”.


Henric VIII, regele Angliei, hotârî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.

Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

- Să nu-ţi fie teamă! ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.

- Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!


Cronicarul Neculce ne spune că Duca Vodă, care pusese mari biruri, a ajuns, călătorind prin ţară, într-un sat lângă Suceava unde s-a oprit la o casă şi a cerut gazdei puţin lapte. Fără să ştie cine este, ţăranca i-a răspuns:

- N-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca Vodă vacile din ţară, de-l va mânca viermii iadului cei neadormiţi.

Auzind aceste cuvinte, domnul a început a suspina, notează cronicarul.



În timp ce Napoleon se retrăgea din Rusia, fiul său, care avea un an, începea să meargă. Unul dintre curteni a făcut următoarea remarcă:

- Tatăl şi fiul învaţă în acelaşi timp să alerge!


Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:

- E penultimul dintre oameni!

Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns:
- Ca să nu descurajez pe nimeni.





- Cum îţi merge, lord Byron? îl întrebă pe poet o doamnă pe jumătate oarbă.

Simţind în întrebare o aluzie la infirmitatea sa – Byron avea un picior mai scurt – acesta răspunse:

- După cum vedeţi, distinsă doamnă!



Într-o zi, în tren, istoricul german Theodor Mommsen se căuta în toate buzunarele, necajit că nu-şi găsea ochelarii. O fetiţă de lângă el îi întinse.

- Mulţumesc, micuţo, îi zâmbi savantul. Cum te cheamă?

- Anna Mommsen, tată, răspunse fetiţa.



Conducând o doamnă la masă, Mark Twain i-a spus:

- Ce frumoasă sunteţi!

Mai puţin amabilă, doamna i-a răspuns:

- Îmi pare rău că nu pot să vă întorc acest compliment!

- O, a râs Twain. Procedaţi ca mine, doamnă. Minţiţi!




Mark Twain spunea:

- Îl invidiez pe Adam, pentru că atunci când spunea o vorbă de duh ştia că n-a mai spus-o nimeni înaintea lui!




n toamna anului 1885, Societatea literară Junimea a adresat membrilor săi o spirituală invitaţie la o masă colegială:

“Societatea Junimea. Intră cine vrea. Rămâne cine poate. Noul secretar tot perpetuu, N. Gane.

P.S. Spiritul nu este de rigoare”.



Pablo Picasso se afla la Paris când oraşul a fost ocupat de trupele naziste.

Ofiţerii germani îl vizitau des, iar el îi primea destul de rece. La plecare le dădea cadou o reproducere a renumitei lucrări care înfăţişa distrugerea oraşului Guernica de către piloţii germani. Pictorul rostea doar un sigur cuvânt: “souvenir”.

- E opera dumneavoastră? l-a întrebat unul dintre ofiţeri.

- Oh, nu, l-a lămurit Picasso, a dumneavoastră!





Într-o zi, George Enescu a fost invitat în casa unui prefect. Fiica acestuia, după părerea familiei, cânta foarte bine la pian. După ce a executat câteva piese, mama fetei l-a întrebat pe marele muzician:

- Cum vi se pare? Nu-i aşa că are talent?

- Are, a răspuns politicos maestrul.

Încurajată, fata a mai cântat câteva bucăţi, punându-i timpanele lui Enescu la grea încercare.

- Vedeţi, a zis mama extaziată, face ce vrea cu pianul.

- Chiar aşa? Poate să-l şi închidă?