CLEVETIREA



„Cel ce a cunoscut mirosul focului ceresc fuge de adunarea oamenilor ca şi albina de fum.”
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului

Un el şi o ea stau de vorbă pe Internet. Scenariul este de acum unul clasic. Când am întrebat un distins părinte şi îndrumător spiritual dacă discuţiile lungi pe Internet constituie un păcat, mi s-a răspuns într-un mod ciudat, printr-o întrebare: Poţi oare cu cineva de sex opus, atunci când şi tinereţea îşi spune cuvântul, să vorbeşti ore în şir numai chestiuni duhovniceşti?
Mărturisesc că întrebarea asta m-a pus pe gânduri fie şi pentru că răspunsul, de departe, pare a fi unidirecţional, adică este imposibil ca într-o convorbire lungă şi nefolositoare să nu ajungi şi la păcat şi în special la clevetire. Ori clevetirea asta are nişte surori tare negre, cum ar fi limbuţia, înjurătura, hula, cuvântul deşert, bârfa, defăimarea, judecata aproapelui, nepăsarea, flirtul, zavistia, bancurile, apropourile cu tentă sexuală, râsul nebunesc, cinismul ş.a.
Păcatele care ni se par nouă mici contribuie decisiv la coborârea sufletelor noastre. Luminat de har, un dumnezeiesc părinte spunea că mare mirare este cum o corabie mare este mişcată încolo şi încoace de o cârmă atât de mică. La fel este şi păcatul pe care îl facem cu limba, când defăimăm, hulim, viclenim sau judecăm, pentru că-l facem cu cel mai mic dintre organele noastre – limba. Un organ mic care poate scufunda lesne corabia cea mare – trupul –, împreună cu sufletul. Prin păcat, le ducem pe ambele spre un sfârşit tenebros.
Dacă o apă aflată lângă un sat de oameni este tulbure, aduce numai boală, nu are pe maluri pic de vegetaţie şi nu are vietăţi prin ea care să mişune şi să fie spre hrană, nu se vor ruga, oare, mulţi ca acea apă să sece? Aşa este şi cu vorba lungă - e ca o apă tulbure, ce pare de nestăvilit, dar care trebuie stârpită, pentru că nu aduce nici un rod.
Dacă moara dintr-un sat face zgomot mare într-un an plin de roade, zgomotul acela va fi în urechea sătenilor cea mai plăcută melodie, cântare îngerească. Dar dacă într-un an cu secetă, moara merge în gol, macină în gol doar dintr-un capriciu al stăpânului, zgomotul acela va fi urât de toată suflarea şi mulţi se vor ruga ca mai bine moara să se dărâme decât să le chinuie simţirile.
Clevetirea este ruşinoasă, e apă tulbure, e moară care merge în gol, e căruţă fără piedică ce alunecă la vale.
Clevetirea este plonjon într-o apă vijelioasă, e pact cu ispititorul, rudă bună cu bârfa şi înjurătura.
Nu mi-a luat mult să găsesc peste patru mii de pagini web în limba română dedicate înjurăturilor şi nu mai puţin de douăsprezece mii de site-uri specializate în bârfă.
Cel care ne ispiteşte şi vrea să ne piardă nu este niciodată mulţumit cu puţin. Adică este amarnică înşelare să zici : „Ei da! Am stat şi eu acolo puţin de vorbă!”. Stai de vorbă, dar parcă ai simţi nevoia să vezi şi o poză, parcă ai vrea să auzi şi un cântec pe gustul tău şi, uite aşa, încet te dăruieşti cu totul Internetului! Ce e rău aici? Păi, miroase de departe a ispitire diavolească, şi ca să vă convingeţi că se doreşte acapararea simţurilor noastre cu totul, haideţi să cercetăm câteva noutăţi în materie de IT.
Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns că ne sunt acaparate şi dirijate atâtea simţuri, una dintre cele mai mari firme de echipamente electronice din lume a dat asigurări că s-a conceput tehnologia prin care utilizatorul jocurilor pe calculator şi pe Internet va putea mirosi, gusta şi chiar pipăi lucrurile cu care intră în contact în lumea virtuală. Va fi creat un dispozitiv prin care informaţia va fi transmisă în creier prin ultrasunete, ultrasunete care vor modifica diferite tipare ale zonelor vizate din creier. Mă iertaţi pentru sinceritate, dar nu cumva modificarea asta, cu care se laudă aceşti inovatori de soi, e rudă cu demenţa?
Vorbirea ne este dirijată, timpul ne este dirijat, toate cele cinci simţuri sunt sclave, şi atunci mai putem spune că Internetul este libertate?
Nu am să mă feresc să spun că sfinţii au ştiut dinainte căderea generaţiei lor, dar şi pe cea a generaţiilor viitoare. De aceea cuvintele lor ne mustră şi acum.
Cuvântul deşert[1] este spre pierzanie, clevetirea e păcatul în care se pică aşa de repede că nici nu realizezi când, cum şi de ce l-ai făcut. Un pustnic şi-a periclitat mântuirea, nevorbind nimic ani de zile, dar după ce l-a vizitat un frate mai puţin sporit şi a vorbit despre un om rău, numai atât a zis pustnicul: „Of, of, of!”. La câteva zile, s-a trezit cu îngerul Domnului în chilie: „Frate iubitor al Domnului nostru, m-a trimis Hristos să te întreb despre omul acela, pentru că ai aprobat că e rău, unde să-l băgăm? În iad sau în rai?”. Şi a dispărut îngerul de la faţa lui, lăsându-l pe bătrân în plângere multă.
Aici e tristeţea mare, că unora li se pare că prin vorbă deşartă, bârfă, hulă, defăimare se înalţă pe sine[2]. Prăpastia este fără fund şi singurele leacuri sunt blândeţea, iertarea, milostivirea, dreapta judecată, înfrânarea limbii, paza simţurilor, nesemeţia, smerenia, mustrarea celui ce te provoacă, vorbirea de bine a duşmanilor, iubirea aproapelui.
Să nu zicem că toate acestea sunt utopii, pentru că şi unii dintre sfinţii care frumos împodobesc în icoane bisericile ridicate în numele lui Hristos au avut neveste, dar au iubit cu iubirea cea bună, au avut căderi, dar au venit mereu la cărarea cea bună, au vorbit cu ai lor, dar au ales vorbirea cea bună, au avut supări, boli, ispite şi neputinţe, dar au rămas pe calea cea bună.

(Cristian Şerban
INTERNETUL
Tinerii în faţa provocării)


__________________________________

[1] Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. (Matei 12, 36)

[2] Începutul cuvintelor gurii lui [a nebunului] este prostia, iar sfârşitul graiului lui, nebunie curată. (Ecclesiast 10, 13)


cateva maxime de folos....

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bîrfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bîrfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamană buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fară nicio treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sînt leneşe, dar totodată ele sînt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fară îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bîrfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude 'trompeta' care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu ştii, de multe ori tu poţi fi subiectul bîrfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se raspîndesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bîrfa cea mizerabilă, pe care aproape niciun alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atît mai mari cu cît « călătoreşte » pe la mai mulţi oameni.”

Un gînditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sînt sursele bîrfei şi ale calomniei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirma: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt inţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fară îndoiala că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci cînd apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci cînd ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei. Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sînt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelînd astfel de multe ori percepţia corectă.”

Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm urmatoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţi după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci cînd un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvîrşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.” Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: „Nu este nimic mai « sufocant » decît apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atît de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decît aceasta. Nimic nu este mai curînd crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decît acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decît « zgomotul » pe care îl fac cei nebuni.”

Un gînditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”

În Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămîne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, pînă la urmă va pieri.”

Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării.”

Graţia cea tainică şi Binecuvîntarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bîrfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai tîrziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decît atît, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atîta timp cît ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.