Monahism sau căsătorie?



"Anumiţi Părinţi ai Bisericii au interpretat epistolele Sfântului Pavel ca afirmarea implicită a superiorităţii monahismului faţă de căsătorie (1 Cor. 7, 8-9). Dar „dacă se cinsteşte fecioria nu înseamnă că viaţa conjugală este dezonorată” (Sfântul Grigorie Teologul).

Iar Sfântul Macarie Egipteanul exclamă: „Cu adevărat, nu este nici persoană feciorelnică, nici căsătorit, nici monah, nici laic; ci Dumnezeu dă tuturor Duhul Sfânt, potrivit intenţiilor fiecăruia!”. Versiunea siriacă a aceluiaşi text spune: „Cu adevărat, fecioria nu înseamnă nimic în sine, nici căsătoria, după cum nici viaţa monahală sau viaţa în lume nu înseamnă nimic în sine …”

Curăţia interioară este totdeauna posibilă, independent de circumstanţele exterioare. Sfântul Simeon Noul Teolog este inflexibil asupra acestui punct: „Mulţi consideră calea monahală ca fiind mai binecuvântată. în ce mă priveşte, nu aş dori să aşez vreuna mai presus de celelalte, nici să o laud pe una, dispreţuind-o pe cealaltă, în orice situaţie, viaţa trăită pentru Dumnezeu şi după Dumnezeu este întru totul binecuvântată.”

Aşa cum am văzut, într-o relaţie de iubire, cealaltă persoană devine centrul de atracţie. Scopul este întotdeauna o mişcare către exterior şi dincolo de sine. Perspectiva este întotdeauna împărăţia cerurilor.

Monahii şi monahiile au înţeles acest adevăr în aceeaşi măsură ca şi cuplurile căsătorite. Astfel, Părinţii asceţi ne învaţă că iubirea nu este ceva care trebuie satisfăcut; iubirea nu poate fi decât desăvârşită.

Iubirea nu este un act de satisfacere, ci o dăruire totală.

Iubirea sexuală este dată spre slava lui Dumnezeu, nu spre satisfacerea egoistă a omului.

Iubirea adevărată nu poate atinge desăvârşirea fără castitate. În Scara raiului, Sfântul Ioan Scărarul aşază puritatea (Treapta a 29-a) imediat înainte de iubire (Treapta a 30-a). Monahismul nu se defineşte prin urmare ca abstinenţă de la iubirea sexuală. Este o altă manifestare a acestei iubiri. Monahismul nu poate să fie o suprimare sau o diminuare a răspunsului uman cel mai vital în faţa vieţii.

Există un element de ascetism în căsătorie, o purificare a iubirii, aşa cum există o dimensiune a iubirii în monahism, o pasiune pentru Dumnezeu. În tradiţia monahală, patimile sunt tratate diferit; ele sunt depăşite prin pasiuni mai mari.

O singură experienţă puternică de iubire pasionată ne va face să avansăm mult mai departe în viaţa duhovnicească decât lupta ascetică cea mai anevoioasă.

O singură flacără de iubire curată este suficientă pentru a aprinde un foc cosmic şi de a transforma lumea întreagă. Iubirea nu este o problemă fizică sau materială. Nu este în primul rând o chestiune sexuală. Nu trebuie să ne temem de iubire ca de un tabu, ci să o primim ca pe o taină sacră; nu ar trebui să fie disimulată ca un secret, ci revelată ca o taină.

Monahismul, ca şi căsătoria, este un sacrament al iubirii. Monahismul, ca şi căsătoria, este un sacrament al împărăţiei. Adevărata dimensiune a celor două este eshatologia. Astfel, iubirea este mai mare decât rugăciunea însăşi, iubirea este, de fapt, rugăciune. Pentru că iubirea este ceea ce defineşte firea umană. Călugării şi cuplurile căsătorite au nevoie şi unii, şi alţii să lupte permanent pentru a fi ceea ce sunt chemaţi să fie - să rămână permanent în uimire faţă de flacăra vie a iubirii dumnezeieşti.

Aşa cum am spus mai înainte, iubirea este un dar de sus şi în acelaşi timp ceva către care trebuie să tindem; este în acelaşi timp un punct de plecare şi o ţintă. Alpha şi omega vieţii sunt prima şi ultima literă a cuvântului grecesc care înseamnă „iubesc” (agapao). Ceea ce este valabil pentru un monah sau pentru o monahie este valabil şi pentru un soţ sau o soţie.

Fragmente din vol " IUBIRE, CĂSĂTORIE ŞI SEXUALITATE" de
Părintele IOANNIS CHRYSS