Povestea darurilor fragile

Candva, pe o margine de lume, intr-un sat indepartat traia un suflet de artist, talentat si intelept. Maestrul adora copiii si ii placea sa-i rasfete cu incantatoare daruri: lucrusoare mici, nascute dintr-o mare pasiune, foarte frumoase, dar... fragile!

Oricat de mult nu se straduiau bietii prichindei sa fie grijulii cu noile jucarii, fermecatoarele daruri se spargeau zgomotos, transformandu-se in cioburi. Micutii disperati plangeau cu amaraciune. Iar peste ceva timp, batranul intelept le oferea alte daruri minunate: ametitor de frumoase, dar... si mai fragile!

Intr-o zi parintii copiilor, coplesiti de drama picilor, au batut la usa batranului:

- Maestre, esti atat de intelept! Stim ca le doresti copiilor nostri numai bine! Dar de ce le faci astfel de cadouri? Sunt incantatoare, dar atat de fragile!

Batranul intelept le raspunse zambind:

- Vor trece doar cativa ani si cineva le va oferi... inima sa.Din bucuria de a primi aceste lucruri mici - frumoase, dar fragile, si tristetea de a le pierde intr-o clipa, vor invata sa fie macar un pic mai grijulii cu acel dar de nepretuit...




Două pietricele

povestea celor doua pietricele de mozaic

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte.

Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre.

Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.

Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara:

"-Noi suntem copiii cerului!" , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă.

"- Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!"

De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere.

"Desigur" – îşi spuneau – "vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi".

Şi visau împreună: "Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii. "

Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.

Cele două pietricele erau nespus de fericite: "Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă!"

S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.

Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate.

" Rămânem aici pentru puţin timp", şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.

Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.

Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă.

"- Hei, fii mai delicat!" , strigau cele două pietricele albastre, "suntem pietre preţioase".

Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.

Revoltate au început să strige: "Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante?"

Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas.

Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.

Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze.

Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: "Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!"

Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult.

A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul.

După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte.

Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă.

"-Suntem libere!" – au strigat amândouă în culmea fericirii.

Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Maicii Domnului. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Fecioarei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci ... îi lipseau ochii.

"- Oh, nu!", au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Maicii.

Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.

Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ.

Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.



Concluzie
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.

La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii.

Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.




Floarea rosie



Într-o zi un baietel s-a dus la scoala.

Baietelul era mic, iar scoala era mare.

Dar când baietelul a vazut ca intrarea în clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atât de mare ca la început.

Într-o dimineata când baietelul se afla în clasa, profesoara le-a spus copiilor:

“- Astazi o sa facem un desen”.

“- Grozav”, si-a spus baietelul, caci îi placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a început sa deseneze…

Dar profesoara a zis

“- Asteptati!, nu începeti înca!”.

Si a asteptat pâna când i s-a parut ca toti copiii sunt pregatiti.

“- Acum o sa desenam o floare”, a zis profesoara.

“- Grozav” s-a gândit baietelul, caci îi placea sa deseneze flori. Si a început sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor:

“- Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati”.

Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde.

“- Acum puteti începe!”, a zis profesoara.

Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Într-o alta zi, când baietelul intrase în clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor:



„- Astazi o sa facem ceva din argila”.

„- Grozav”, si-a spus baietelul, caci îi placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pâna ce toti copiii au fost gata.



„- Acum o sa facem o farfurie”, a zis profesoara.

„Grozav”, s-a gândit baietelul caci îi placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a început sa faca farfurii de toate formele si marimile.

Dar profesoara le-a spus copiilor:

„- Asteptati, va arat eu cum se face!”.

Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adânca.

„- Acum puteti începe!”, a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Îi placeau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Si-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adânca si mare ca cea facuta de profesoara.

Si foarte curând baietelul a învatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curând n-a mai facut nimic de unul singur.



Si s-a întâmplat într-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat într-o alta casa, într-un alt oras.

Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte în clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte înalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung p âna ajungea în clasa lui.

În prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor:

„- Astazi o sa facem un desen!”.

„- Grozav”, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Când a ajuns lânga baietel i-a spus:

„- Tu nu vrei sa desenezi?”.

„- Ba da!”, a zis baietelul.

„- Ce desen facem?”.

„- Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.

„- Cum sa-l fac?” zise baietelul

„- Cum îsi place tie!” raspunse ea

„- Sa-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat baietelul

„- Cum vrei tu!”, a fost raspunsul ei.

„- Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?”

„- Nu stiu!” zise baietelul

Si a început sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…





Morala:

Creativitatea umana este un dar nepretuit. Iti aduci aminte de usurinta cu care puteai sa iti imaginezi jocuri cand erai copil, sau sa vezi in jucaria de carpe cea mai frumoasa papusa din lume?

Einstein spunea ca ” Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. ”

Cine spune ca floarea trebuie sa aiba petale rosii si frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne defineste ca oameni, iar atunci cand vom fi inlantuiti in proceduri de lucru… nu ne vom diferentia prea mult de masinile care le-am construit.






catelusul schiop

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”

Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 20 şi 40$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.15 $ … şi apoi întreabă:

“-Aş putea vedea căţeluşii?”
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!

Băieţelul întreabă:

“- De ce căţeluşul astă şchioapătă ?”

Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa!

“- Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas.

“- Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”

Copilul s-a suparat şi a răspuns:

“- Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !”

“- Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”

Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.

“- Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”

Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului:

“- Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

Morala:
În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar!