Asculta mai multe audio Muzica



Femeia asta,mie cel putin mi`a dat o lectie importanta despre viata.....A luptat pana in ultimul moment si daca nu ai fi cunoscut-o nu ai fi zis ca ii bolnava..s a luptat cu moartea..Astazi, fara nici un alt motiv decat acela de avea nevoie de o gura de aer proaspat si curat pentru a face fata kitchului si nimicniciei din jurul meu, m-am gandit sa o ascult pe Anca...si sa nu ma mai consum pentru nimicurile ce se intampla in jurul meu.....am si un mesaj pentru cei care nu au ce face uneori si isi pierd timpul si sufletul in conversatii ce nu isi au rostul...Folositi/va timpul mai bine si mai cu folos ..atat pentru voi cat si pentru cei din jurul vostru..viata e scurta....

„Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului.”

Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte despre paguba pricinuită de bârfă şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi. Este un lucru pe care nici chiar tu nu-l bagi în seamă: vorbeşti prea mult făra să cugeţi dacă este sau nu de trebuinţă, de folos sau păgubitor, ci doar de dragul de a vorbi ceva. Ca şi cum ţi-ar fi teamă de tăcere, lucru care, de fapt este condiţie de bază a izbânzii şi a încununării întregii tale vieţi.
Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului. Se pare că nu prea ştim şi nu prea credem că vorba fără rost este un păcat, şi încă un păcat grav, care naşte o mulţime de alte păcate: certuri, conflicte, bârfe, calomnii, osândiri, înjosiri, şi alte asemenea. Cu adevărat, feluritele neînţelegeri care umplu viaţa omenească şi răbufnesc afară, toate tulburările liniştii lăuntrice a sufletului au drept izvor aceeaşi vorbire fără rost care se insinuează în toate aspectele vieţii de zi cu zi, ca şi cum ar fi o nevoie şi un bun indispensabil al acesteia. Dacă există vreun păcat sau vreo patimă care ştie cum să îmbrace o formă atrăgătoare, atunci, cu siguranţă, aceasta este vorbirea deşartă.
Ea începe sub motivul conversaţiei, al discutării unor trebuinţe, devenind mai apoi o vorbire fără necesitate, deşartă şi deopotrivă păcătoasă. Boala aceasta, precum o infecţie gravă, nu cedează uşor tămăduirii. Ea a străpuns toate straturile vieţii sociale şi particulare, are loc între oameni de orice vârstă şi orice gen, de orice funcţie ori clasă socială ...„Cu câtă nebăgare de seamă, cu câtă neglijenţă ne folosim vorbele, care ar trebui ţinute la mare preţ, ca un mare dar de la Dumnezeu! Dar noi, dimpotrivă, punem mai multă valoare pe orice altceva decât pe cuvântul glăsuit! În ce suntem oare mai nestatornici decât în vorba rostită? Ce zvârlim ca pe o murdărie în fiecare clipă, mai mult decât cuvântul vorbit? O, creştine! Cântăreşte-ţi vorbele şi fii cu luare-aminte la dânsele!”.
Din chiar cuvintele noastre, pe care le folosim atât de negrijuliu, atât de necugetat, ne vor fi îndreptarea şi osânda, după cum însuşi Domnul Iisus Hristos a spus: „Din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit”(Matei 12, 37); „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36). Deci dacă o singură vorbă în vânt, goală, fără de folos, ni se va socoti în ziua judecăţii, oare ce osândă, ce pedeapsă vom lua noi, cei care în toată vremea şi făra încetare pălăvrăgim făra a ţine seama nici de loc, nici de timp şi de prezenţa străinilor pe care, poate fără voinţa lor, îi facem părtaşi la discuţiile noastre deşarte, trăgându-i astfel în păcat?

Ducându-i deci în greşeală, suntem vrednici de o îndoită osândire: şi pentru vorba deşartă, dar şi pentru pricinuirea ispitei, căci vai, zice, omului aceluia prin care vine sminteala(Matei 18, 7). Şi nouă nu ne pasă defel, nici nu ne gândim la aceasta! Întrebuinţăm strâmb puterea noastră firească de a vorbi, cea care ne-a fost dată, mai presus de toate, pentru rostul acesta: de a-I putea da slavă Ziditorului, a-I mulţumi şi a-L preamări prin cuvânt, aşa cum se cuvine unei făpturi gânditoare. Însăşi natura cea fără de grai Îl laudă prin măreţia şi armonia ei, fără să se abată de la legile puse ei de Creator: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps. 18, 1).
Darul vorbirii ni s-a dat iarăşi ca să ne putem înţelege unii cu alţii, nu prin instinct, ca animalele fără de minte, ci prin mijlocirea minţii. Astfel, prin grai ne exprimăm ideile, care ne sunt din abundenţă şi limpede dezvăluite de către mintea luminată de Dumnezeu – izvorul gândului şi al cuvântului – pentru a fi capabili să purtăm discuţii inteligente, iubitoare, frăţeşti asupra scopurilor vieţii de zi cu zi şi a ordonării acesteia, pentru înţelegere şi folos reciproc, spre sprijin şi mângâiere unii altora, şi altele asemenea. Nu ni s-a dat pentru a putea pălăvrăgi, ori a judeca, ori a ocărî şi a condamna pe aproapele, rostind osânde împotriva lui, precum judecătorii cei nemilostivi şi chinuitori, în loc de a ne considera pe noi înşine ca fraţi ai săi , la fel de slabi şi păcătoşi, dacă nu chiar mai rău. „ Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci acelaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi noi ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, faţă de cei ce fac unele ca acestea. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?(Romani 2, 1-3).


[...] Şi ce mari răutăţi se ivesc în discuţii goale, fără de rost şi în bârfe! Câteodată, o singură vorbă spusă fără băgare de seamă stârneşte o întreagă furtună de neplăceri şi umple inima celui discutat cu ură şi cu indignare. Şi astfel chiar un singur cuvânt neintenţionat, pe care-l socotim un nimic, poate provoca un păcat de moarte, la fel cum o scânteie mică se schimbă într-un pojar mare care mistuie sate întregi. „Iată, puţin foc şi cât codru aprinde!”, zice Apostolul Iacov. „Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte”(Iacov 3, 5). „Foc este şi limba, lume a fărădelegii!... Spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost de flăcările gheeenei”(Iacov 3, 6). „Limba este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Oare izvorul aruncă, din aceeaşi, vână şi apa dulce şi pe cea amară?”(Iacov 3, 8-11). „Cine este între voi înţelept şi priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui şi nu osândindu-i pe alţii. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului(nu vă socotiţi adică înţelepţi). Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, , acolo e neorânduială şi orice lucru rău”(Iacov 3, 13-16). Iată răutatea bârfelor şi a taclalelor noastre!(Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos - Stareţa Taisia – Editura Christiana, Bucureşti, 2003)