Stareţul decide, după ce ţi-ai făcut ucenicia, că mâine, la Miezonoptică, depui voturile. Dar te mai întreabă o dată: Frate, chiar asta vrei? Şi tu îi spui că doar asta mai vrei.

… E seara de dinainte, se apropie Vecernia şi tu te retragi în chilie. N-ai emoţii. Ai aşteptat clipa asta demult. Eşti, mai degrabă, rece. Capul ţi s-a golit de gânduri. E ca atunci când îţi vezi fundul gropii şi rudele şi prietenii se adună s-arunce deasupra sicriului o mână de pământ, ca să-ţi ţină de cald. Nici măcar nu te rogi, e în tine o sfârşeală tihnită, care se roagă singură.

Nu mai auzi toaca, nu mai auzi forfota fraţilor, lovindu-se unii de alţii, strigându-se pe coridoarele întunecate şi răcoroase, paşii lor pe trepte, fâlfâitul de rase şi sutane care traversează curtea în grabă. Stai cu tine, mai stai cu tine 24 de ore, ultimele 24 de ore. Numeri minutele învârtind mătăniile, cum ai număra la rugăciuni, îngenuncheat în faţa propriei tale vieţi pe care ai vrea s-o poţi pricepe.

În viul dimineţii, Dumnezeu îţi strecoară în chilie o lumină confuză, de sfârşit sau de început, o lumină pe care ai bea-o încercând s-o limpezeşti în palme, ca apa din urmele roţilor. Începe iarăşi forfota – călugării se pregătesc de Utrenie. Abia atunci, pe măsură ce lumina creşte, amintirile se izbesc de tine ca de un parapet, te asediază de-a valma, încă şi mai vii decât atunci când le-ai trăit: chipuri, întâmplări, sentimente desperecheate, cuvinte în devălmăşie, greu de dezlipit unele de altele ca să capete noimă. Încerci să le ţii în afara ta pe toate, să le aşezi în ordine, să înţelegi ce se petrece. Cotrobăi prin amintiri ca într-un cufăr spart – sunt şi chipuri pe care nu le mai recunoşti, întâmplări de care nu-ţi mai aminteşti că le-ai trăit. Glasuri, mirosuri, o jumătate de amurg care-şi caută jumătatea şi în urma lor vine, ca un val uriaş care mătură tot, vine legătura ta cea mai disperată cu iluzia lumii acesteia, vine dragostea ta, de care ţi s-a părut că te-ai dezlegat dar nu vrea ea să te dezlege încă, se năpusteşte asupra ta, cum te-ai năpusti tu asupra ta însuţi.

Şi, când, în sfârşit, la Miezonoptica ta, intri în biserică, înveşmântat în giulgiul alb, străbătând în genunchi drumul din pronaos până în faţa altarului pe solee, zboară, izbindu-se de ziduri, ultima ta amintire şi te dezleagă. Fraţii îţi cântă din strană „Braţele părinteşti“ aşteptând să te prohodească, apoi să te boteze şi să te cunune. Până să-ţi depui jurămintele – de castitate, de supunere, de sărăcie – ai încă vreme să renunţi. Te mai poţi răzgândi încă şi atunci când preotul îţi cere foarfeca să te tundă în monahism. Iei foarfeca de argint de pe tipsia de argint şi i-o întinzi. Şi el o aruncă înapoi pe tipsie. Când i-ai întins-o a treia oară, abia atunci cerurile ţi se deschid, te desparţi de tine ca de o haină răspurtată şi te îmbraci în veşmintele cele noi. „Cum te cheamă, frate?“ te întreabă părintele stareţ, să fie sigur că te-ai trezit la altă viaţă. Şi-ţi spui pentru prima oară numele cel nou şi numele te reinventează şi te reaşază în lume.

„Cum te cheamă, frate?“… Când ultimul monah din sobor ţi-a pus întrebarea şi i-ai răspuns, Tatăl te coboară din braţele părinteşti şi te priveşte de Sus cum faci, întâi împleticindu-te, primii paşi. Te petrece lung cu privirea, cum ieşi din biserică, până când vălul camilafcei tale se pierde, fluturând, sub apele reci ale dimineţii…