BALADA ICONARULUI DE LÂNGÃ RAI





Din evlavii de vlãdicã

şi porunci de Domn pios,

mânãstire se ridicã

pe tulpina ei de os.



Dintre schele se desface,

pârguitã sub mistrii,

ca un mãr care se coace

lângã ceruri aurii.



Zidurile cresc uşoare

şi-n urcuşul alb al lor

parcã vor aripi sã zboare

şi sã cânte parcã vor.



Turlele melodioase

prind în aer moliciuni,

mlãdieri de chiparoase,

frãgezimi de rugãciuni.



Dar cum creşte din luminã

ctitoritul sfânt altar,

n-are prânz şi n-are cinã

mare meşter iconar.



N-are pace pãmânteascã

de când Vodã Basarab

l-a poftit sã zugrãveascã

mucenici cu chipul slab.



De doi ani pe zid aşeazã

când strãvechi Ierusalim,

când Crãciun şi Boboteazã,

când sfieli de heruvim.



Se cutremurã pereţii

de-nvieri şi rãstigniri.

Pe iconostas, asceţii

merg cu tãlpi de trandafiri.



Doar o sfântã diafanã

sub un limpede inel,

tot încearcã pe-o icoanã

sã se işte din penel.



In zadar se tot frãmântã

meşter fãrã de rãgaz.

Pentru dulcea faţã sfântã

încã n-a gãsit obraz.



N-a gãsit nici ochi sã-i deie,

cât îi cautã-n strãfund

de fântâni şi eleşteie

sau de ceruri ce se-ascund.



Zi şi noapte, printre scule,

lângã pânzã pironit,

cu peneluri nesãtule

muşcã zãri necontenit.



Prânz şi cinã dacã n-are

şi-n culcuş n-a pogorât,

suspinând peste culoare

n-o-mblânzeşte cât de cât.



Ba o roagã şi-o rãsfaţã,

ba o ceartã cu mustrãri,

dar vopseaua lui îngheaţã

şi la rugi şi la ocãri.



Nici alintul nu-i dã vlagã,

nici ocãrile puteri…

Chip şi zâmbet nu se-ncheagã,

nu vin ochi de nicãieri.



In oftatul şi-n pojarul

care-i furã somn şi blid

s-a uscat şi iconarul,

ca ierarhii de pe zid.



*



Peste râu, la mânâstire,

urcã lin cu pasul mic,

o logodnicã subţire

şi sfioasã ca un spic.



Vine-n zori şi la amiazã

cu paner mereu adus,

vine iar, când însereazã,

la biserica de sus.



Miere, azimã şi lapte

pentru meşterul posac,

care tace, zi şi noapte,

lângã scule fãrã leac.

-De trei ori pe zi, la tine,

trist logodnic, meşter drag,

vin purtând panere pline

şi la fel le-ntorc din prag.



Gura ta n-atinge canã,

nici cu mâna blid n-atingi.

Lâng-o umbra de icoanã

ca o candelã te stingi.



M-aş topi, dacã mi-ai cere,

în ospãţul din paner,

lapte, azimã şi miere,

sã-ţi fiu cinã, lângã cer.



Dar el tace. De pe buze

nu-şi desprinde un cuvânt.

Peste pensule ursuze

se-nconvoaie şi mai frânt.



Şi tânjeşte mai departe,

şi vopselele tânjesc

lângã ceaţa umbrei moarte,

care-aşteaptã chip ceresc.



*



Peste râu, la mânãstire,

urcã zilnic pasul mic

de logodnicã subţire

şi sfioasã ca un spic.



Vine-n zori şi la amiazã,

cu paner mereu adus,

şi când umbrele-nsereazã

la biserica de sus.



-Meşter trist, ţi-aduc zadarnic

darul meu de peste râu,

lapte proaspãt, fagur darnic,

pâine tânãrã de grâu.



Pleacã vara, fug lãstunii,

şi-n bisericã, aici,

încã n-ai pus chip minunii,

biet zugrav de mucenici.



Nici un înger nu mai cade

pe culoarea fãrã spor ?

Din uneltele-ţi schiloade

nu mai urcã nici un zbor ?



De-aş putea vãpãi domoale

şi dulci umbre sã mã fac,

sã dau zâmbet pânzei goale

şi penelului sãrac…



Dar el tace. Nu-şi desprinde

de pe buze un cuvânt ;

cu mâini reci şi suferinde,

cum sunt mâinile de sfânt.



Şi cum tace, ea se frânge,

în genunchi, pe lespezi, jos.

Îi ia mâinile şi plânge,

desmierdându-le duios.



Pe mâhnirea lor se lasã

tâmpla caldã, chipul mic

de logodnicã sfioasã

şi subţire ca un spic.



Şi pe mâinile lui slabe,

scrise parcã pe fereşti,

cad din ochii ei podoabe

şi inele îngereşti.



Cad din ochii trişti inele

şi pe mâinile ce zac,

şi pe hârburi de ulcele

cu vopsele fãrã leac…



Meşterul acum le simte.

Mohorât de sãptãmâni,

simte plânsul ei fierbinte

pe-ngheţatele lui mâini.



Fiecare picãturã

parcã-l frige dinadins.

Ah, din nou de el se-ndurã

un crâmpei de necuprins.



Azi, din nou, un colţ de slavã

are milã de zugrav.

Arde pensula bolnavã,

arde meşterul bolnav.



Ard vopselele-n ulcele,

frãmântate cu vãzduh

şi cu lacrimile grele

care cad sã le dea duh.



Pânza moartã se deşteaptã,

linii gureşe se-aprind,

sfânta care chip aşteaptã

s-a sculat din somn zâmbind.





Din culcuşuri se ridicã

desmorţitele culori,

cu zvâcniri de rândunicã

dintr-un cuib trezit în zori.



Mâna meşterului treazã

lumineazã ca şi el.

Orice deget pare-o razã,

când se-atinge de penel.



-Plângi, tu, limpedea mea Oana

şi vopseaua prinde chip.

Plângi şi, fragedã, icoana

din lumini o înfirip.



Picã lacrimile tale,

iar culorile surâd.

Cine le-a sculat din oale

Ca sã calce somnul hâd ?



El luceşte ca o spadã

smulsã beznei unei teci.

Ea e freamãt alb de mladã,

în genunchi, pe lespezi reci.



E uimitã cã el cântã

gingãşii de viers fugar…

Dar cum ochii ei se zvântã,

mâna lui se stinge iar.



Faţa pânzei se usucã

şi culori şi umbre mor.

In privirea lui nãucã

e un ţipãt de cocor.



Deznãdejdea îl cuprinde

şi el cade din avânt,

cu mâini reci şi suferinde,

cum sunt mâinile de sfânt.



Şi din nou se-aprind de milã

şi de rouã ochii ei ;

în ulcele de argilã

ard şi tremurã scântei.



Pe vopselele învinse

picã lacrimi fecioreşti,

şi pe mâinile lui stinse,

scrise parcã pe fereşti…



Şi din nou, zvâcnind, adie

un suspin de vânt rãzleţ

prin culorile ce-nvie

deşteptate din îngheţ.



Fruntea lui din nou strãluce,

gura cântã gingãşii,

şi, trezit, penelul duce

umbrei moarte linii vii.



-Plângi, şi-n mine neprihana

se oglindã ca-ntr-un iaz.

Plângi, tu, limpedea mea Oana,

iar icoana ia obraz.



Plângi, si nu pricep ce vlagã,

ce puteri m-au dezmortit.

Plângi, şi pânza stearpã leagã,

ca o creangã, rod sfinţit…

Beat, lucreazã, cântã, spune.

In genunchi, cum a rãmas

ca-ntr-o mare rugãciune,

ea l-ascultã fãrã glas.



Şi, deodatã, înţelege

cã icoana lacrimi vrea

şi cã el minuni culege

doar atunci când plânge ea.



*



Zile trec şi nopţi ca una,

scuturate din mãnunchi,

şi fecioara plânge-ntruna,

jos pe lespezi, în genunchi.



Tot mai tinere, mai zvelte,

peste plânsul ei tresar

şi vopsele şi unelte

şi mâini dragi de iconar,



Lacrimi şi culori se-mbinã

şi se fac într-un sãrut

ochi de dincolo de vinã,

chip de dincolo de lut.



Fata plânge, plânsul suie

şi, pe lemn cum stã supus,

e obrazul ei şi nu e,

parcã-s ochii ei, şi nu-s.



Cu cât urcã, mai cereşte

faţa Sfintei din vopsea,

trupul fetei se-ofileste

supt de pânza care-l bea.



Cu cât meşterul strãluce

în tãria lui de-acum,

ea se frânge ca o cruce

povârnitã lângã drum…



Par penelurile torţe,

mâinile, fierbinţi cãţui,

iar el arde, beat de forţe,

sus, în fericirea lui.



Şi nu vede, dintre îngeri,

cum, sub plânsul ne-ntrerupt,

trupul mic e numai frângeri,

tot mai stins şi tot mai supt.



*



Peste râu, la mânãstire

nu mai urcã pasul mic

de logodnicã subţire

şi sfioasã ca un spic.



Nu mai vine la amiazã

cu paner mereu adus,

nici când tainele-nsereazã

la biserica de sus.



Nici n-aduce, de cu noapte,

pentru bunul iconar,

miere, azimã şi lapte,

feciorelnicul ei dar.



Ci, departe,-ntr-o colibã,

ochii vesteji de dogori

cu lumini nu mai îmbibã

nici peneluri, nici culori.



De sub cergã, mâna slabã,

cheamã umbrele de ieri.

Gura tot de umbre-ntreabã,

ofilitã de zãceri.



Umbre cheamã, taine-ngânã

sau îsi strigã, lângã pat,

maicã blândã si bãtrânã,

toatã bocet si oftat.



-Maicã bunã, du-te-n goanã

la biserica de sus,

unde-un meşter pe-o icoanã

numai zâmbete a pus.



Spune-i mirelui, în şoaptã,

cã mor ochii stinşi de dor,

dar cã tot îl mai aşteaptã,

scufundaţi în bezna lor…



Ostenind spre mânãstire,

suie, albã, prin livezi,

pe sub crengi cu patrafire,

o mãicuţã de zãpezi.



Vine-n zori, la prânz, la cinã,

cu trudit şi jalnic glas,

mai bãtrânã când suspinã,

şi mai albã, ceas de ceas.



-Meştere cu fruntea-n stele,

iconar cu mâini de vis,

sã te-aduc dintre vopsele

ochii oarbei m-au trimis.



Ţi-ai sfârşit de mult icoana,

lângã ea de ce mai stai ?

Parcã nu-mi auzi dojana

şi n-ai inimã, nici grai.



Ci el glas lumesc n-aude

şi nu vede chip strãin.

Doar icoana ce-i surâde

îl îmbatã ca un vin.



Nici o vorbã nu-l îmbie,

nu rãspunde nimãnui.

Ca-ntr-o dulce, grea, robie,

stã vrãjit de sfânta lui.



-Meştere pierdut de lume,

fãcãtorule de sfinţi,

ochii oarbei de sub brume

te vor mire; sã-i alinţi.



Vino de le-nchide rana,

iconar de lângã rai…

Ţi-ai sfârşit de mult icoana,

lângã ea de ce mai stai ?



Dar el nu mai ţine minte

plânsul ochilor secaţi,

ci de ochii fetei sfinte

se îmbatã cu nesaţ.



Nu ascultã, nu rãspunde,

şi, de vrajã istovit,

parcã vrea sã se scufunde

în surâsul zugrãvit…



Maica pleacã, maica vine,

pleacã iar cu jalnic pas,

mai bãtrânã de suspine

şi mai albã, ceas de ceas.



-Fata mea, la mânãstire

urc zadarnice poteci.

Nu-i acolo nici un mire…

Sunt doar sfinţi şi lespezi reci.



*

Pajişti verzi întind chilimuri

şi covoare ca-n povesti,

parcã noi ierusalimuri

cer sosiri împãrãteşti.



Toatã floarea neculeasã

pe mormântul alb s-a strâns.

Crãngi în rochii de mireasa

se cutremurã de plâns.



Cu suspinele de mânã,

toatã bocet şi lumini,

maicã bunã şi bãtrânã

rãtãceşte printre spini.



Urcã pân’la mânãstire

şi coboarã la mormânt

Nu aduce nici un mire

ochilor ce nu mai sunt.



Urcã iar, cu trudã multã,

printre spinii nesãtui.

Nici un mire n-o ascultã

sus, în fericirea lui.



Paşii-abia mai pot s-o poarte

pe poteci cu pietre seci…

El rãmâne mai departe

lângã sfinţi şi lespezi reci.



*



-Doamne, din lumeşti podoabe

ridicaşi, pe trudã grea,

sfinte ziduri basarabe,

limbã vremilor sã dea.



De la sfeşnic la icoanã,

de la stranã la triod,

toate sunt, fãrã prihanã,

darul tãu de voievod.



Şi, smerit şi preajertfelnic,

daniei de peste veac

i-ai pus cel dintâi jertfelnic

lângã cel dintâi colac.



Deci,Mãria Ta, se cade

sã ştii câte sunt şi cum :

Iconarul încã şade

în bisericã şi-acum.



De-a sfârsit de mult cu treaba,

nu vrea galbeni, nici arginti,

dar întârzie degeaba

printre candele si sfinti.



De-a pus magilor privire

şi arhanghelilor pas,

într-o galeşã uimire,

lângã sfântã a rãmas.



Când cãlugãrii l-alungã,

el se-ntoarce mai aprins.

Neagrã patimã şi lungã

de icoanã l-a cuprins.



Vodã zice : Ştim icoana,

mult ne mirã şi pe noi.

Parc-un înger şi-a pus pana

pe obrajii calzi şi moi.



Fruntea-i scrisã –pare-mi-se-

cu penel din alte vieţi,

iar surâsu-i smuls, ca-n vise,

ne-nceputei frumuseţi.



Bietul vostru meşter, poate,

s-a smintit când a crezut

c-a scos el aceste toate

din vopseaua lui de lut.



S-a smintit şi-n pãtimirea

grea de vinã şi alean,

îndrãgind nemãrginirea

unui chip nepãmântean…



Cu mâhnire se cuvine

pândã asprã de pândar.

Azi, icoana nu mai ţine

de-un vremelnic iconar..



Ci minunea ei seninã

e a rugii celor mulţi,

care vin de i se-nchinã,

de la Vodã la desculţi.



*

Când o spadã de jãratic

taie zarea, când un bici.

Cerul negru şi sãlbatic

varsã ploaie cu bãşici.



Beznele îşi fierb ceaunul

sus, pe tunet de potop.

Inc-un fulger, încã unul,

cade-n inimã de plop.



Noaptea joacã-n pielea goalã

pe lungi strune de ţambal.

Din grozav cazan de smoalã

iese râul peste mal.



Se mai rupe-n cer o grindã

sau în iad câte-un zãgaz.

Strãjile se-adunã-n tindã

cu sudãlmi şi cu necaz.



Sub puhoaiele zãlude,

prin mocirle de nãmol,

o nãlucã-n straie ude

dã bisericii ocol.



Umbra vine pe şuvoaie,

numai ochi adânci şi goi,

numai zdrenţe lungi de ploaie,

numai umblet de strigoi,



Cu bufniri de vânt pãtrunde

pe fereastrã în altar.

Când în beznã se ascunde,

când pe fulger calcã iar.



Paşi desculţi şi uzi coboarã

dogorind de-aprins îndemn.

Mâna smulge, ca o ghiarã,

Chipul fraged scris pe lemn.



-Nimeni nu ne mai desparte,

Sfântã albã, cer deschis.

Raiul vieţii fãrã moarte

pe obrazul tãu e scris.



Chipul Tainei, smuls din cuie,

lângã inimã l-a pus.

parcã-i Oana lui şi nu e ;

parcã-s ochii ei şi nu-s.



Fuge.Fulgerul l-aratã.

-Uite meşterul nebun !

Pânda chiuie muşcatã,

paşii lui nu se supun.



-Dã-ne meştere, icoana,

unde-alergi, zãnatic fur ?

Bãlţile, zbârlindu-şi blana,

cresc ca haitele-mprejur.



Zarile-şi trimet, grãbite,

cãtre el câte-un hanger.

Bat nãpraznic din copite

hergheliile din cer.



Mai adânc la piept îşi strânge

vraja sfintei fãrã veac.

Ploaia-n drum se face sânge,

sânge bãlţile se fac.



-Meştere beteag de minte,

dã-ne Sfânta înapoi !…

El o strânge mai fierbinte :

o tulpinã amândoi.



Mai aproape, mai aproape,

râul spumegã turbãri.

Pe dihãnii mari de ape

vin pãdurile cãlãri.



-Nimeni nu ne mai dezleagã,

Sfântã albã, rai cules.

Ceru-ntreg şi lumea-ntreagã

în surâsul tãu se ţes.



Ape lacome şi hoaţe

cascã negrul lor gâtlej.

Cu icoana strânsã-n braţe,

piere meşteru-n vârtej.



*



Curgi, luminã, curgi baladã,

şi tu, râule senin.

Ziua paşte ca o iadã

roua câmpului sorin.



Verde apa de bulboanã,

Din adâncuri ce-ai adus ?

Ba e zâmbet, ba icoanã,

ba e chip cãzut de sus…



Uluiţi, culeg plutaşii

taina galeşului chip.

Mâinile scriu cruci, şi paşii

îngenunche pe nisip.



De surâsul blândei feţe

nu se saturã cât vor.

Sorb senina frumuseţe

cum ar bea dintr-un izvor.



Vãd, şi nu pricep de unde

s-o fi fost ivit în dar,

din tãceri de ape-afunde,

taina fãrã de hotar.



Dar, cucernici în smerire,

duc plutaşii chipul sfânt

la domneasca mânâstire,

peste vreme şi mormânt.



Şi minunea din luminã

se re-ntoarce celor mulţi,

gloatei care i se-nchinã,

de la Vodã la desculţi.

Radu Gyr