- Mami, la ce visează o floare de păpădie?



- O floare de păpădie
visează la mai mult de o mie
de zboruri către lună
şi prin soare-napoi.

Ba, visează câteodată
că oameni ca noi,
ca mine şi ca tine, cu sufletele pline
de fulgi nenumiţi de zăpadă,
o să-şi cânte
bucuria înfloririi
în stradă.

Tu nu ştii,
dar ele nu se pot scutura
dacă o inimă mică nu îşi suflă
toată dragostea sa
peste părul lor necăjit de o adiere
de vânt
în trecere pe la mijlocul prieteniei dintre Cer şi pământ.



DARUL

Cred, Doamne, că într-o biserică, în centru,
În noaptea de Crăciun, un brad ai pus –
Cu daruri nemaiîntâlnite, pentru
Toţi oamenii, ce sunt, vor fi, şi nu-s –

Şi toţi intrau pe rând ca să primească,
Şi toţi doreau, dar nu vedeau nimic –
Decât un brad şi-o stea Dumnezeiască,
Şi-un Moş Crăciun, care li-era bunic –

Ai fost cuminte? întreba bătrânul –
Am fost cuminte! răspundeau ei, blând–
Şi Moşul, Universul da la unul,
Apoi la alţii, binecuvântând–

Şi toţi plecau cu Universu-n braţe,
Cu stele, sori, planete, galaxii,
Veneau ca robi, şi plecau Regi, pe viaţă,
Cu-atâtea Universuri, jucării –

Cât vom trăi? Îl întrebau pe Moşul –
Şi după Univers, ce ne mai dai?
Şi Moşu-şi netezea veşmântul roşu,
Şi le spunea: De-aţi cere voi un Rai!

Şi darul lor creştea, creştea, într-una,
Şi ei creşteau, creşteau, nemăsurat,
Că peste-un an, de Moş, spuneau toţi una:
Mai dă-ne Universuri, Moş ciudat!

Şi Moş Crăciun le împărţea într-una,
Alt Univers, la fiecare ins,
Şi peste-un an, de Moş, spuneau toţi una:
Nu avem loc, de noi, în Necuprins!

Cât vom trăi? Îl întrebau pe Moşul –
Şi după Univers, ce ne mai dai?
Şi Moşu-şi netezea veşmântul roşu,
Şi le spunea: De-aţi cere voi un Rai!

Aşa, de-o veşnicie se împarte
Acelasi dar, dorit, de Moş Crăciun,
Doar singur, Raiul, darul fără moarte,
Sub brad aşteaptă suflet de om bun -

Împarte Moş Crăciun atâtea haruri,
Atâtea infinituri de cules,
Dar darul Creatorului, din daruri,
Este un singur Rai, in Univers!

Puţini îl cer, puţini îi ştiu dulceaţa,
Puţini, cărarea strâmtă către stele,
E darul ce se face dar, cu viaţa –
Cred, Doamne!-Ajută necredinţei mele!


Mos Craciun...



De câte ori îmi amintesc de Moş Crăciun, simt pe la tâmple un fel de răcoare din îndepărtatele şi misterioasele ţinuturi polare.


Îmi vin în gând, apoi, minciunile gogonate pe care noi copiii ni le spuneam râzând, cu nasurile lipite de ferestrele îngheţate. Ciulind urechile după un clinchet de clopoţei... Holbându-ne după o sanie alunecând printre stele... Făcând, la adăpostul bradului cu crengile atârnând, socoteala faptelor bune şi a faptelor rele.


Într-un târziu, adormeam; fie răpuşi de mirosul de cetină, fie hipnotizaţi de fulgii de zăpadă rostogolindu-se înspre geam.
Tăcută, o lumânare aprinsă veghea, mai răbdătoare decât noi toţi, întinderea pustie şi ninsă.


De fapt, introducerea asta lungă a fost necesară doar ca să am curajul să vă mărturisesc acum, la sfârşit, că, într-un an, Moş Crăciun...m-a dezamăgit. Învăţasem atât de bine şi mă rugasem pentru un dar, însă el se purtase de parcă nici nu avusese habar!


Mi-e şi ruşine să vă spun ce-am primit. Ştie numai sărmana mea bunică. Oricât le-ar părea unora de incredibil, sau de ciudat, eu o bănuiesc de a fi vorbit cu Moş Crăciun să-mi aducă - a doua zi - darul pentru care l-am şi iertat.