Despre savarsirea faptelor bune si mantuitoare

Iubitii mei, în zilele noastre sunt tot mai multi crestini care, de fapt, nu stiu în ce consta crestinismul si rareori intalnim, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si in fapt.

Daca cineva face o fapta, aparent buna, chipurile - o milostenie, cred ca sunt oameni draguti si buni si ca ceea ce fac le este de ajuns la mantuire, ba chiar ii sustin pe cei de alte credinte ca ar fi mai aproape de mantuire, dovedindu-ne “dragostea” si “ajutorul” lor reciproc. De aceea in cele ce urmeaza vom incerca, cu ajutorul lui Dumnezeu si al Sfintilor Parinti, sa aratam ce ne invata Sfanta noastra Biserica Ortodoxa Universala in acest sens, ferindu-i astfel de la ratacire pe toti acei ce au “urechi de auzit” si cu adevarat vor sa se mantuiasca.

Dupa invatatura de credinta ortodoxa “Cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata este grija de mantuirea sufletului sau. Nimic pe lume nu e mai de pret pentru el ca mantuirea sufletului, dupa cuvantul Mantuitorului, care zice: “Ce va folosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb pentru sufletul sau?” (Mc.8,36-37).

“Mantuirea este eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea vietii de veci, in Hristos. Ea ne-a fost facuta cu putinta de intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, si ne-o insusim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sa conlucram prin credinta si fapte bune.

De mantuire se poate impartasi oricine, caci Dumnezeu “voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului”(l Tim.2,4).

Sfanta Evanghelie, Patericul si alte scrieri ale Sfintilor Parinti, ne arata ca cei preocupati de problema mantuirii au intrebat intotdeauna pe cei in autoritate, ce detineau succesiunea harica, despre felul cum sa vietuiasca, ce sa faca spre a se mantui, si, precum erau indrumati, asa se straduiau sa pazeasca si sa implineasca sfaturile primite.

Multi au renuntat la tronuri si dregatorii numai din dorinta mantuirii, spre deosebire de tanarul din Evanghelie, care s-a intors suparat pentru ca “era foarte bogat” si nu putea sa se desparta de bogatii.

Din vremuri de mult apuse, in randul multor crestini, mai cu seama in viata monahala, este cunoscut dictonul paterical “Cine vrea sa se mantuiasca cu intrebarea sa calatoreasca” sau “Cine intreaba nu greseste”, dar nu este uitata nici apoftegma ce zice: “Nu da sfat celui ce nu ti-l cere”, sau “nu aruncati margaritarele porcilor” � cum ne porunceste Evanghelia.

Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata ca: “mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta partasie sau comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor”.

Desi in decursul istoriei omenirii multi au incercat, prin diferite forme de viata virtuoasa, de fapte caritabile sau jertfe, sa refaca aceasta comuniune cu Dumnezeu, zadarnice s-au dovedit a fi toate ostenelile lor, si toti, nostalgici, s-au adaugat protoparintilor.

“Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zicea sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat.

Dupa sfarsirea pribegiei pamantesti coborau in iad nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atat se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute!

Pentru refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu - ca omul sa dobandeasca mantuirea - era necesara rascumpararea.

Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita, dar nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta, dar marginita si creata � ci a fost savarsita de Insusi nemarginitul Dumnezeu.

Toate faptele bune omenesti neputinciose, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Rascumparatorul, in Domnul nostru Iisus Hristos.

Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: “Ce sa facem, ca sa savarsim lucrarile lui Dumnezeu?” Domnul le-a raspuns: “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, sa credeti in Acela pe Care El L-a trimis” (In.6,28-29), caci “fara Mine nu puteti face nimic”� nu va puteti mantui.

Singurul lucru bun necesar pentru mantuire este deci credinta; dar credinta ca lucrare. Numai prin credinta intram in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care El ni le-a daruit in Sfanta noastra Biserica Ortodoxa.

Tot neamul omenesc, devenit din cauza neascultarii protoparintilor o categorie de fiinte pierdute, este sortit pieirii, indiferent daca unii au fost sau sunt virtuosi, iar altii raufacatori. In desert, dar si cu pacat cugeta si zice cineva ca “oamenii buni”, dintre crestini chiar, sau dintre pagani, mahomedani sau eretici, se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu bazandu-se doar pe faptele bune!� Nu!�

Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul!

Biserica a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad.

Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina, pogorau in iad, cum poate cineva sa-si inchipuie ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator si - cu atat mai mult - cei ce s-au lepadat de El, adica ereticii, sectarii, vor dobandi mantuirea numai pentru ca ei par a fi “draguti” si “buni”, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur mijloc si acesta este credinta in Mantuitoru!

Amarnic se inseala cei ce sustin astfel de ipoteze, ba mai mult, poate din nestiinta, cad in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. “Caci socotim” � zice sfantul apostol Pavel � “ca prin credinta se va indrepta omul, fara faptele Legii”. “Caci dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinta lui Iisus Hristos pentru toti si peste toti cei ce cred, caci nu este deosebire. Fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu; suntem însa iertati in dar, cu harul Lui, prin rascumpararea cea in Hristos Iisus (Rom.3,28; 22-24) .

Va zice poate cineva: “Sfantul apostol Iacov cere neaparat fapte bune; el invata ca credinta fara fapte e moarta”.

Asa este, insa trebuie vazut ce anume cere sfantul apostol Iacov, si daca sunteti atenti veti vedea ca el cere, ca toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute! El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e de loc fapta buna dupa firea omeneasca: e fapta buna ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca ascultare, ca fapta de credinta.

Daca cercetam Noului Testament si in general intreaga Scriptura, vom gasi ca se cere ascultarea si implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor dumnezeiesti credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare. Si, dimpotriva, vom gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate chiar.

Sfantul Petru Damaschinul zice ca: “binele nu este bine daca nu are scop voia dumnezeiasca”.

“In dumnezeiasca Scriptura, zice mai departe, gasim ca adeseori Dumnezeu se supara impotriva celui ce face un lucru ce pare tuturor bun. Si iarasi primeste pe altul, care pare ca face rau” (lll Împ.20,35-43).

Pentru ca faptele noastre sa fie bune, si cu adevarat mantuitoare, trebuie sa le facem in credinta care se naste din ascultarea cuvantului lui Dumnezeu, ai carui slujitori si chivernisitori suntem. Sa ascultam si sa implinim poruncile dumnezeiesti, caci zice Mantuitorul: “Cel ce v-a invata � nu pe altii, ci pe el - si va face, acela se va chema mare in Imparatia lui Dumnezeu”.

“Evanghelia ne invata, zice Sfantul Ignatie Briancianinov, ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat si continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzei credintei crestine si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa: ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de apostolul Pavel în al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei.

Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu”, iar cei ce judeca duhovniceste sunt numiti oameni duhovnicesti sau duhovnici.

Cand Dumnezeu a randuit Profeti sau Prooroci poporului ales, atata timp cat i-au ascultat i-a fost bine si a primit binecuvantare, insa cei neascultatori au fost blestemati si pedepsiti inca din lumea aceasta. Asa au facut si cei din Legea Harului, Apostolii si primii crestini care marturiseau cu tarie ca “Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni” (Fp.Ap.), iar Sfantul Ioan Gura de Aur zicea: “Mai bine sa se supere oamenii facand eu voia lui Dumnezeu, decat sa se supere Dumnezeu facand eu voia oamenilor”

Fratii mei, in zilele noastre, cand exista atata confuzie ideologica, cand “diavolul umbla racnind ca un leu cautand sa afle pe cineva sa-l inghita”, cand stapanitorul rautatilor este deplin bucuros vazand: discotecile, barurile si restaurantele pline, mai cu seama de tineri descreierati, iar Sfintele Biserici goale; ca goana dupa bani si imbogatire este din ce in ce mai mare; ca mamele isi plang copii neascultatori; ca multe familii se destrama din cauza pacatelor; ca peste tot sunt certuri si scandaluri si multa dezbinare, va sfatuim sa alergati - cat mai sunt printre noi - la astfel de oameni duhovnicesti, randuiti spre a ne fi pastori si calauzitori spre Viata vesnica si pe care Dumnezeu i-a investit cu harisme in acest scop, carora sa le spuneti pasurile, sa le cereti sfatul si binecuvantarea � sa le “urmati credinta”.

Sa facem totul, iubitii mei, cu sfat duhovnicesc si binecuvantarea Bisericii lui Hristos, celei drept maritoare � dupa voia lui Dumnezeu. Sa spune cu adevarat si cu credinta: Doamne, “Vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta“. Amin.

parintele Prodromos text redactat si computerizat la

manastirea “Sfantul Ioan Botezatorul”

comuna Branceni, judetul Teleorman