Cum de foc eşti ce ţâşneşte, şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi şi-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum mi-o aprinzi?
Cum de Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor, rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci?
Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare,
Doamne, robilor Tăi dă-le, îndelunga Ta răbdare!
(Sf Simeon Noul Teolog)
duminică, 10 mai 2009
vineri, 8 mai 2009
<< Sa nu judecam, caci toti suntem pacatosi! >>
"Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1-2)
Suntem deseori virulenti cand vorbim despre cei "fara Dumnezeu", despre cei care smintesc, despre cei ce au oarece neputinte ori traiesc vizibil in patimi. Judecam de multe ori fara sa avem macar sentimentul ca facem un pacat, un lucru rau, neplacut Bunului Dumnezeu.
Mila crestina, rugaciune si dragoste sincera, nefatarnica ar trebui sa avem fata de toti cei ce sunt departe de adevarul lui Hristos sau traiesc in pacate mari. Patima ar trebui sa o vedem ca un handicap si inca unul foarte grav, pentru ca nu e unul al trupului, ci al sufletului, iar pentru suflet nu poti da nimic in schimb, fiind mai de pret decat lumea intreaga. Asa cum fata de cel fara o mana sau picior avem mila, compasiune, asa ar trebui sa avem si fata de cei cu handicapuri sufletesti (patimi). Credeti ca judecata noastra ii lipseste aproapelui cazut? Nu-i de ajuns ca a cazut sub povara crucii sale, sa ii mai adaugam si noi? Doar dragostea vindeca, ea toate le crede, toate le rabda, toate le nadajduieste... Stim noi ce plan are Dumnezeu cu fiecare, stim noi pe cine vrea El sa sfinteasca prin adanca pocainta? Nu o data din pacatosi a facut sfinti, intotdeauna a facut asa...
Ma intreb uneori cati or fi judecat odinioara pe Maria din Magdala, pe Zaheu Vamesul din Ierihon, pe talharul de pe cruce, pe Saul cel devenit Pavel, pe Ciprian al Cartaginei sau pe Siluan Athonitul inainte de schimbarea vietii, de "venirea in fire". Cu siguranta multi; ei au ramas cu pacatul judecatii, iar acestia, drepti facandu-se inaintea lui Dumnezeu, au ajuns in Rai... Mai mult chiar, Sfantul Apostol Pavel se intreaba: Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? (I Corinteni 6, 2).
Cine suntem noi de indraznim a judeca pe aproapele? Ar trebui sa ne dorim sa se indrepte tot omul si sa ajunga la cunostinta adevarului; sunt convins ca in orice Saul este ascuns un Pavel. Scriptura spune ca, de vom avea dragoste unii pentru altii, se va cunoaste ca suntem ucenici ai Mantuitorului. Dragostea, spune Pavel, indelung rabda, nu gandeste raul. Stim ca Hristos ii asteapta si-i iarta, asa cum tatal a asteptat pe fiul risipitor si a taiat vitelul cel gras si s-a bucurat ca mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat[143]. Trebuie sa dam sansa de indreptare oricui, insa dupa psihologia noastra de viata - talharul de-a dreapta Mantuitorului nu trebuia iertat: era pacatos si-si merita soarta; Zaheu Vamesul - mare ticalos: sa "pactizeze" el cu paganul si sa ia pielea de pe bietul sau frate intru credinta! Dar s-au pocait, s-au intors cu lacrimi catre Domnul, iar El i-a iertat. Sa spui ca nu-i drept inseamna a nu avea dragoste! Pe Dumnezeu il numim in imnografie milosard, adica "cel cu inima miloasa", spune parintele Savatie - cunoscator de limba slava, de aceea, pentru a-L cunoaste mai bine pe Dumnezeu, ar trebui sa fim si noi asemenea Lui: cu inima miloasa. Oare noi cei ce-l judecam pe aproapele nu avem nevoie de inima Lui miloasa?
Oare noi suntem sfinti? Putem fi mai buni decat aproapele cand cadem in pacatul judecatii? D-apoi pacatul il indeparteaza pe om de Dumnezeu, asa ca e nepotrivit a arata cu degetul pe X spunand ca nu stiu ce patima are... E posibil ca noua sa ne lipseasca acea patima, insa avem cu siguranta altele. E stiut ca Dumnezeu uneori, ca sa ne smereasca, slobozeste asupra noastra tocmai lupta cu patimile ce le-am judecat noi la aproapele. Cine ar putea spune ca cel mandru si plin de sine e mai aproape de Dumnezeu decat un desfranat, spre exemplu, sau cel manios mai aproape de Dumnezeu decat betivul?
Nu numai ca nu suntem sfinti noi, toti cei ce judecam, pe drept ori pe nedrept, ci suntem chiar pacatosi si ne si place sa ne numim cu voce tare astfel: "Eu, pacatosul...". "Cuvinte de smerenie desarta" spuneau Parintii. "Eu, pacatosul ..." trebuie sa rostim permanent inaintea lui Dumnezeu, nu inaintea oamenilor. Si se cuvine sa simtim asta, caci nu e om sa fie viu si sa nu greseasca. Noi suntem "cei mai pacatosi" nu in raport cu alti oameni, ci in raport cu noi insine, cu evolutia noastra duhovniceasca, cu Sfantul ce putem fi... Daca fiecare dintre noi ar intelege cu adevarat ca-i pacatos, si-ar vedea de treaba si nu ar mai judeca pe aproapele. Cand vedem paiul din ochiul fratelui, noi sigur avem o barna in ochi[144]. Am invatat in timp ca trebuie sa-mi vad doar de pacatele mele si nu de ale altora, pentru ca Unicul Judecator este Hristos, iar socoteala voi da doar pentru cele ce am savarsit eu. Sa tinem mintea noastra in iad, spunea marele Siluan, dar sa nu deznadajduim. Nu-i cuviincios a discuta vreodata despre "iadul pentru ceilalti", ci doar de "iadul pentru mine". Adaptand un binecunoscut proverb, putem spune ca cine "sapa" iadul altuia (pentru altul) cade singur in el.
Sa ne rugam impreuna cu Sfantul Efrem Sirul, lira Duhului Sfant: "Doamne Imparate, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!"
[143] Cf. Luca 15, 11-32.
[144] Cf. Matei 7, 3.
"Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1-2)
Suntem deseori virulenti cand vorbim despre cei "fara Dumnezeu", despre cei care smintesc, despre cei ce au oarece neputinte ori traiesc vizibil in patimi. Judecam de multe ori fara sa avem macar sentimentul ca facem un pacat, un lucru rau, neplacut Bunului Dumnezeu.
Mila crestina, rugaciune si dragoste sincera, nefatarnica ar trebui sa avem fata de toti cei ce sunt departe de adevarul lui Hristos sau traiesc in pacate mari. Patima ar trebui sa o vedem ca un handicap si inca unul foarte grav, pentru ca nu e unul al trupului, ci al sufletului, iar pentru suflet nu poti da nimic in schimb, fiind mai de pret decat lumea intreaga. Asa cum fata de cel fara o mana sau picior avem mila, compasiune, asa ar trebui sa avem si fata de cei cu handicapuri sufletesti (patimi). Credeti ca judecata noastra ii lipseste aproapelui cazut? Nu-i de ajuns ca a cazut sub povara crucii sale, sa ii mai adaugam si noi? Doar dragostea vindeca, ea toate le crede, toate le rabda, toate le nadajduieste... Stim noi ce plan are Dumnezeu cu fiecare, stim noi pe cine vrea El sa sfinteasca prin adanca pocainta? Nu o data din pacatosi a facut sfinti, intotdeauna a facut asa...
Ma intreb uneori cati or fi judecat odinioara pe Maria din Magdala, pe Zaheu Vamesul din Ierihon, pe talharul de pe cruce, pe Saul cel devenit Pavel, pe Ciprian al Cartaginei sau pe Siluan Athonitul inainte de schimbarea vietii, de "venirea in fire". Cu siguranta multi; ei au ramas cu pacatul judecatii, iar acestia, drepti facandu-se inaintea lui Dumnezeu, au ajuns in Rai... Mai mult chiar, Sfantul Apostol Pavel se intreaba: Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? (I Corinteni 6, 2).
Cine suntem noi de indraznim a judeca pe aproapele? Ar trebui sa ne dorim sa se indrepte tot omul si sa ajunga la cunostinta adevarului; sunt convins ca in orice Saul este ascuns un Pavel. Scriptura spune ca, de vom avea dragoste unii pentru altii, se va cunoaste ca suntem ucenici ai Mantuitorului. Dragostea, spune Pavel, indelung rabda, nu gandeste raul. Stim ca Hristos ii asteapta si-i iarta, asa cum tatal a asteptat pe fiul risipitor si a taiat vitelul cel gras si s-a bucurat ca mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat[143]. Trebuie sa dam sansa de indreptare oricui, insa dupa psihologia noastra de viata - talharul de-a dreapta Mantuitorului nu trebuia iertat: era pacatos si-si merita soarta; Zaheu Vamesul - mare ticalos: sa "pactizeze" el cu paganul si sa ia pielea de pe bietul sau frate intru credinta! Dar s-au pocait, s-au intors cu lacrimi catre Domnul, iar El i-a iertat. Sa spui ca nu-i drept inseamna a nu avea dragoste! Pe Dumnezeu il numim in imnografie milosard, adica "cel cu inima miloasa", spune parintele Savatie - cunoscator de limba slava, de aceea, pentru a-L cunoaste mai bine pe Dumnezeu, ar trebui sa fim si noi asemenea Lui: cu inima miloasa. Oare noi cei ce-l judecam pe aproapele nu avem nevoie de inima Lui miloasa?
Oare noi suntem sfinti? Putem fi mai buni decat aproapele cand cadem in pacatul judecatii? D-apoi pacatul il indeparteaza pe om de Dumnezeu, asa ca e nepotrivit a arata cu degetul pe X spunand ca nu stiu ce patima are... E posibil ca noua sa ne lipseasca acea patima, insa avem cu siguranta altele. E stiut ca Dumnezeu uneori, ca sa ne smereasca, slobozeste asupra noastra tocmai lupta cu patimile ce le-am judecat noi la aproapele. Cine ar putea spune ca cel mandru si plin de sine e mai aproape de Dumnezeu decat un desfranat, spre exemplu, sau cel manios mai aproape de Dumnezeu decat betivul?
Nu numai ca nu suntem sfinti noi, toti cei ce judecam, pe drept ori pe nedrept, ci suntem chiar pacatosi si ne si place sa ne numim cu voce tare astfel: "Eu, pacatosul...". "Cuvinte de smerenie desarta" spuneau Parintii. "Eu, pacatosul ..." trebuie sa rostim permanent inaintea lui Dumnezeu, nu inaintea oamenilor. Si se cuvine sa simtim asta, caci nu e om sa fie viu si sa nu greseasca. Noi suntem "cei mai pacatosi" nu in raport cu alti oameni, ci in raport cu noi insine, cu evolutia noastra duhovniceasca, cu Sfantul ce putem fi... Daca fiecare dintre noi ar intelege cu adevarat ca-i pacatos, si-ar vedea de treaba si nu ar mai judeca pe aproapele. Cand vedem paiul din ochiul fratelui, noi sigur avem o barna in ochi[144]. Am invatat in timp ca trebuie sa-mi vad doar de pacatele mele si nu de ale altora, pentru ca Unicul Judecator este Hristos, iar socoteala voi da doar pentru cele ce am savarsit eu. Sa tinem mintea noastra in iad, spunea marele Siluan, dar sa nu deznadajduim. Nu-i cuviincios a discuta vreodata despre "iadul pentru ceilalti", ci doar de "iadul pentru mine". Adaptand un binecunoscut proverb, putem spune ca cine "sapa" iadul altuia (pentru altul) cade singur in el.
Sa ne rugam impreuna cu Sfantul Efrem Sirul, lira Duhului Sfant: "Doamne Imparate, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!"
[143] Cf. Luca 15, 11-32.
[144] Cf. Matei 7, 3.
miercuri, 6 mai 2009
Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere
Savatie Bastovoi
“Poate că cea mai scandaloasă poruncă pe care a dat-o Hristos a fost cea legată de aproapele. „Iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi pe aproapele ca pe tine însuţi, în acestea se cuprind toată Legea şi Proorocii“. Pentru omul modern, om leneş şi iresponsabil, această simplificare sună foarte încurajator, degajat. Însă pentru un evreu aceasta e un adevărat scandal. Toată viaţa evreului era un slalom dibaci printre sumedenia de legi şi legişoare care păreau să-i determine mântuirea. A reduce viaţa la două porunci, pentru nişte oameni care îşi făceau o dilemă din a mânca sau nu un ou ouat sâmbăta, e totuna cu a porunci unei femei deprinse să-şi schimbe rochiile de fiecare dată când iese din casă să poarte numai o singură rochie, cu dreptul de a o îmbrăca o dată pe dos şi o dată pe faţă.
Această simplificare L-a costat pe Hristos viaţa. Dar o parte de credincioşi au îmbrăţişat scandaloasa filozofie şi au format o nouă religie, un mod nou de a vedea lumea. Din cauza numelui iniţiatorului scandalului, aceşti credincioşi au început să fie porecliţi „creştini“. Da, aceste grupuri neînsemnate şi ilicite de altă dată purtau acelaşi nume cu atât de răspândiţii creştini de azi. Cum de s-au înmulţit atât de tare? Mulţi zic că aceasta este o minune dumnezeiască, un semn că această credinţă e adevărată. Eu însă am o mare îndoială că lucrurile stau astfel. Cred că pricina înmulţirii atât de rapide şi atât de sigure a creştinilor stă iarăşi în porunca cu scandal. De când această poruncă a fost dată la o parte, numărul adepţilor creştinismului a sporit îngrozitor. În schimb creştinii au azi o mulţime de alte porunci, poate că nu mai puţine decât evreii, porunci pentru care, sunt sigur, dacă ar veni iarăşi Hristos să le reducă la porunca iubirii, L-ar omorî.
Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos, dacă nu durere? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe aproapele tău? Să-i cumperi un hamburger? Să-i dai zece lei? Uneori şi asta. Dar dacă necazul aproapelui tău nu poate fi alinat cu un hamburger şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale? Iar mie mi se pare că orice necaz şi orice durere depăşeşte puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne îndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se poate. Arhimandritul Sofronie Saharov, scriindu-i unei femei bolnave, căreia îi murise fiul în vârstă de opt ani, povesteşte această întâmplare. Zice: „Eram odată împreună cu Sf. Siluan şi priveam de lângă chilia noastră din Sfântul Munte o corăbiroară nimerită în furtună. Oamenii panicaţi aveau de ales între a rămâne în corabie, aşteptând terminarea furtunii sau a veni cu luntrea până la mal. Amândouă variantele erau la fel de primejdioase. Atunci unul din călugări a suspinat şi a zis: „Ah, cum mă doare sufletul meu pentru ei!“ Sf. Siluan i-a răspuns: „Dacă sufletul tău s-a îndurerat pentru ei, înseamnă că ei sunt salvaţi“. Şi-ntr-adevăr, oamenii aceia au ajuns toţi la mal. Aşa şi eu, îşi continua fericitul Sofronie scrisoarea, cred că boala în care vă aflaţi vă va lăsa, pentru că sufletul meu mă doare pentru dumneavoastră”.
Câţi din cei care se duc duminica la biserică se pot lăuda că poartă în piepturile lor această durere făcătoare de minuni? Iar eu cred, împreună cu Hristos, că acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l râvnim, pentru care trebuie să ne luptăm.
Poate că cel mai mare bine pe care îl putem face lumii este să ieşim, pur şi simplu, la geam şi să privim în stradă, până când inima noastră se va umple de această durere atotputernică. În ce constă folosul, dacă oricum oamenii aceia nu ştiu nimic? Chiar dacă nu am schimba pe nimeni cu această durere a noastră, tot vom aduce mult folos. Măcar şi prin faptul că, cel puţin în acele clipe, noi vom scuti lumea de răul nostru personal. Şi acesta este un mare bine pe care noi îl putem face lumii“.
Ierom. Savatie Bastovoi
(“Dragostea care ne sminteste“, Editura Marineasa, Timisoara, 2003)
Savatie Bastovoi
“Poate că cea mai scandaloasă poruncă pe care a dat-o Hristos a fost cea legată de aproapele. „Iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi pe aproapele ca pe tine însuţi, în acestea se cuprind toată Legea şi Proorocii“. Pentru omul modern, om leneş şi iresponsabil, această simplificare sună foarte încurajator, degajat. Însă pentru un evreu aceasta e un adevărat scandal. Toată viaţa evreului era un slalom dibaci printre sumedenia de legi şi legişoare care păreau să-i determine mântuirea. A reduce viaţa la două porunci, pentru nişte oameni care îşi făceau o dilemă din a mânca sau nu un ou ouat sâmbăta, e totuna cu a porunci unei femei deprinse să-şi schimbe rochiile de fiecare dată când iese din casă să poarte numai o singură rochie, cu dreptul de a o îmbrăca o dată pe dos şi o dată pe faţă.
Această simplificare L-a costat pe Hristos viaţa. Dar o parte de credincioşi au îmbrăţişat scandaloasa filozofie şi au format o nouă religie, un mod nou de a vedea lumea. Din cauza numelui iniţiatorului scandalului, aceşti credincioşi au început să fie porecliţi „creştini“. Da, aceste grupuri neînsemnate şi ilicite de altă dată purtau acelaşi nume cu atât de răspândiţii creştini de azi. Cum de s-au înmulţit atât de tare? Mulţi zic că aceasta este o minune dumnezeiască, un semn că această credinţă e adevărată. Eu însă am o mare îndoială că lucrurile stau astfel. Cred că pricina înmulţirii atât de rapide şi atât de sigure a creştinilor stă iarăşi în porunca cu scandal. De când această poruncă a fost dată la o parte, numărul adepţilor creştinismului a sporit îngrozitor. În schimb creştinii au azi o mulţime de alte porunci, poate că nu mai puţine decât evreii, porunci pentru care, sunt sigur, dacă ar veni iarăşi Hristos să le reducă la porunca iubirii, L-ar omorî.
Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos, dacă nu durere? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe aproapele tău? Să-i cumperi un hamburger? Să-i dai zece lei? Uneori şi asta. Dar dacă necazul aproapelui tău nu poate fi alinat cu un hamburger şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale? Iar mie mi se pare că orice necaz şi orice durere depăşeşte puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne îndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se poate. Arhimandritul Sofronie Saharov, scriindu-i unei femei bolnave, căreia îi murise fiul în vârstă de opt ani, povesteşte această întâmplare. Zice: „Eram odată împreună cu Sf. Siluan şi priveam de lângă chilia noastră din Sfântul Munte o corăbiroară nimerită în furtună. Oamenii panicaţi aveau de ales între a rămâne în corabie, aşteptând terminarea furtunii sau a veni cu luntrea până la mal. Amândouă variantele erau la fel de primejdioase. Atunci unul din călugări a suspinat şi a zis: „Ah, cum mă doare sufletul meu pentru ei!“ Sf. Siluan i-a răspuns: „Dacă sufletul tău s-a îndurerat pentru ei, înseamnă că ei sunt salvaţi“. Şi-ntr-adevăr, oamenii aceia au ajuns toţi la mal. Aşa şi eu, îşi continua fericitul Sofronie scrisoarea, cred că boala în care vă aflaţi vă va lăsa, pentru că sufletul meu mă doare pentru dumneavoastră”.
Câţi din cei care se duc duminica la biserică se pot lăuda că poartă în piepturile lor această durere făcătoare de minuni? Iar eu cred, împreună cu Hristos, că acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l râvnim, pentru care trebuie să ne luptăm.
Poate că cel mai mare bine pe care îl putem face lumii este să ieşim, pur şi simplu, la geam şi să privim în stradă, până când inima noastră se va umple de această durere atotputernică. În ce constă folosul, dacă oricum oamenii aceia nu ştiu nimic? Chiar dacă nu am schimba pe nimeni cu această durere a noastră, tot vom aduce mult folos. Măcar şi prin faptul că, cel puţin în acele clipe, noi vom scuti lumea de răul nostru personal. Şi acesta este un mare bine pe care noi îl putem face lumii“.
Ierom. Savatie Bastovoi
(“Dragostea care ne sminteste“, Editura Marineasa, Timisoara, 2003)
IEROMONAH SAVATIE BASTOVOI
DRAGOSTEA CARE NE SMINTESTE
Odata a trebuit sa ma duc la gara sa întîmpin un pachet de carti de la Bucuresti. Pentru ca încurcasem autobuzele, am ajuns cu o ora mai devreme. Am hotarît sa nu ma mai plimb aiurea încolo si încoace si m-am asezat pe o banca. Era foarte frig si eu m-am folosit de prilej pentru a ma ascunde sub gluga de privirile trecatorilor care, atunci cînd vad un popa, fluiera, rîd sau vor sa-i dea un leu
. Asta nu pentru ca as fi un timid, dar uneori si aceste lucruri pot deveni obositoare.
De banca s-a apropiat un barbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl raspîndea. “Parinte, pot sa stau si eu?” (vorbea în rusa). “Stai”, i-am zis. S-a asezat cu greu (se sprijinea într-un bat), pe urma a adaugat: “Pot sa te întreb ceva?”
M-am pregatit sa aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa si a ramas cu cinci copii
fara mama, ca vine din spital si are nevoie de cîtiva lei ca sa ajunga acasa. M-am si gîndit ca am numai doi lei ca sa ajung acasa si ca daca-i dau unul trebuie pe urma sa împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, ma aflam într-o situatie penibila.
“Parinte, ce sa fac ca sa ma mîntuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Aceasta întrebare a fost pentru mine ca o palma trasa nu de om, ci de Dumnezeu. Eu stiam ca asa încep discutiile numai în Pateric, iar în gara la Chisinau discutiile sînt de alta natura.
Zic: “Iarta pe toti, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Si nu vorbi despre nimeni de rau”. S-a gîndit putin, pe urma a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rau”. “Daca faci acestea, poti sa te mîntuiesti” - i-am zis, desi pe moment m-am gîndit ca nu-si da seama ce vorbeste. Apoi am adaugat: “Si sa crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.
A urmat o discutie destul de protocolara în care eu a trebuit sa-i raspund pe rînd la întrebari: daca trebuie sau nu sa respectam sîmbata, daca Dumnezeu e unul sau trei, daca icoana este idol si restul, ca în revistele pe care le gasim pe banci.
Discutia noastra s-a încins atunci cînd eu am zis ca Dumnezeu îsi schimba de multe ori hotarîrile. “Nu! Dumnezeu nu este fatarnic, El nu poate sa-si încalce cuvîntul”, a încercat el sa-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimba, zic. Adu-ti aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - si s-a cait Dumnezeu ca i-a facut pe oameni si a zis: voi stîrpi neamul acesta -, dar pe urma s-a razgîndit si a hotarît sa-l lase pe Noe cu familia sa ca sa prelungeasca neamul omenesc. Dumnezeu îsi schimba hotarîrile, Dumnezeu nu este mîndru si încapatînat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai sa ne cîstige dragostea noastra”. Barbatul acela de lînga mine, care pîna atunci îmi parea un cersetor beat cu curaj de vorba, s-a înviorat de o durere si o bucurie cunoscuta mie, iar ochii lui s-au înlacramat discret: “Sa stii ca tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste - a continuat el si se vedea ca aceste cuvinte sînt singurele pe care îi place sa le pronunte. Eu stiu ca Dumnezeu este dragoste si eu stiu ca El este”. Apoi s-a lovit cu mîna peste genunchiul stîng si a zis: “Vezi? Asta nu-i!” Pe urma, lovindu-se peste celalalt picior a adaugat: “Si nici asta nu trebuia sa fie!” Abia atunci mi-am dat seama ca nu are un picior. “Eu trebuia sa nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Si eu stiu ca Dumnezeu este”.
Arata prea batrîn pentru Afganistan. M-am gîndit ca poate a fost ofiter, ma rog, chiar daca nu prea arata. Dar am pus îmbatrînirea lui atît de grabnica pe seama bauturii si a suferintei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am tinut 6 ani, dar pe urma m-au “decontat”... am calcat pe o mina. M-am trezit în spital. L-am vazut numai pe medicul-sef, un colonel, aratînd cu degetul: Pe asta duceti-l “încolo”, adica..., întelegi, la groapa. Un picior îmi zburase, celalalt abia se mai tinea, eram numai bucati. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru ca eu nu credeam în Dumnezeu, si am zis: “Daca esti, ajuta-ma sa ma ridic”. Si atunci eu am simtit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere si eu m-am ridicat. Cînd m-a vazut colonelul s-a holbat la mine si m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parca am zis ca tu sa mergi “încolo”... “Eu n-am sa merg “încolo” - i-am zis -, si nici tu n-o sa mergi “încolo”... nimeni nu trebuie sa mearga “încolo”. “Da, dar tu... cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie sa mergi sa te lecuiesti la cap! Sau nu stii ce a zis Darwin?” “Eu stiu ce a zis Darwin. Dar uite ca tu ai zis ca eu sa ma duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lasat sa ma duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbesti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iata, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu si aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, parinte – ma asigura el -, Dumnezeu este si el este dragoste. Eu stiu ca El ma iubeste, eu nu stiu pentru ce El ma iubeste, eu sînt betiv si, ce sa mai spun, sînt cel mai murdar om din lume. Dar cred ca El ma iubeste pentru ca eu sînt al Lui. Si el pe fiecare om îl iubeste asa. Stii ce înseamna ca Dumnezeu e dragoste? El nu spune fa cutare sau cutare, El nu îndrazneste sa spuna nimic, pentru ca El ne iubeste. Dar El se uita la mine si zice: Tolia, nu este bine ca tu te tavalesti în glod, hai, ridica-te, hai, te rog, ridica-te, uite, Eu o sa te ajut sa te ridici. Si eu ma ridic putin si pe urma iara cad, dar Dumnezeu nu înceteaza sa ma iubeasca. Si eu simt asta si mie mi-i rusine. Eu si azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru si El m-a ascultat si a îndeplinit. Întelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut...”
M-am gîndit a mia oara ca aceasta dragoste a lui Dumnezeu ne sminteste. De multe ori noi ne surprindem la gîndul ca nu e drept ca Dumnezeu sa iubeasca, fara masura si fara socoteala, chiar asa pe oricine, calcînd orice buna rînduiala si orice închipuire a noastra despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumatate de ora si a lipsit putin ca sa-l scap. M-am ridicat si am multumit noului
meu prieten si parinte pentru ca m-a mai învatat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbratisat fara patos si fara schimb de adrese, fagaduindu-ne ca nu ne vom uita unul pe altul.
DRAGOSTEA CARE NE SMINTESTE
Odata a trebuit sa ma duc la gara sa întîmpin un pachet de carti de la Bucuresti. Pentru ca încurcasem autobuzele, am ajuns cu o ora mai devreme. Am hotarît sa nu ma mai plimb aiurea încolo si încoace si m-am asezat pe o banca. Era foarte frig si eu m-am folosit de prilej pentru a ma ascunde sub gluga de privirile trecatorilor care, atunci cînd vad un popa, fluiera, rîd sau vor sa-i dea un leu
. Asta nu pentru ca as fi un timid, dar uneori si aceste lucruri pot deveni obositoare.
De banca s-a apropiat un barbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl raspîndea. “Parinte, pot sa stau si eu?” (vorbea în rusa). “Stai”, i-am zis. S-a asezat cu greu (se sprijinea într-un bat), pe urma a adaugat: “Pot sa te întreb ceva?”
M-am pregatit sa aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa si a ramas cu cinci copii
fara mama, ca vine din spital si are nevoie de cîtiva lei ca sa ajunga acasa. M-am si gîndit ca am numai doi lei ca sa ajung acasa si ca daca-i dau unul trebuie pe urma sa împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, ma aflam într-o situatie penibila.
“Parinte, ce sa fac ca sa ma mîntuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Aceasta întrebare a fost pentru mine ca o palma trasa nu de om, ci de Dumnezeu. Eu stiam ca asa încep discutiile numai în Pateric, iar în gara la Chisinau discutiile sînt de alta natura.
Zic: “Iarta pe toti, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Si nu vorbi despre nimeni de rau”. S-a gîndit putin, pe urma a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rau”. “Daca faci acestea, poti sa te mîntuiesti” - i-am zis, desi pe moment m-am gîndit ca nu-si da seama ce vorbeste. Apoi am adaugat: “Si sa crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.
A urmat o discutie destul de protocolara în care eu a trebuit sa-i raspund pe rînd la întrebari: daca trebuie sau nu sa respectam sîmbata, daca Dumnezeu e unul sau trei, daca icoana este idol si restul, ca în revistele pe care le gasim pe banci.
Discutia noastra s-a încins atunci cînd eu am zis ca Dumnezeu îsi schimba de multe ori hotarîrile. “Nu! Dumnezeu nu este fatarnic, El nu poate sa-si încalce cuvîntul”, a încercat el sa-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimba, zic. Adu-ti aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe - si s-a cait Dumnezeu ca i-a facut pe oameni si a zis: voi stîrpi neamul acesta -, dar pe urma s-a razgîndit si a hotarît sa-l lase pe Noe cu familia sa ca sa prelungeasca neamul omenesc. Dumnezeu îsi schimba hotarîrile, Dumnezeu nu este mîndru si încapatînat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai sa ne cîstige dragostea noastra”. Barbatul acela de lînga mine, care pîna atunci îmi parea un cersetor beat cu curaj de vorba, s-a înviorat de o durere si o bucurie cunoscuta mie, iar ochii lui s-au înlacramat discret: “Sa stii ca tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste - a continuat el si se vedea ca aceste cuvinte sînt singurele pe care îi place sa le pronunte. Eu stiu ca Dumnezeu este dragoste si eu stiu ca El este”. Apoi s-a lovit cu mîna peste genunchiul stîng si a zis: “Vezi? Asta nu-i!” Pe urma, lovindu-se peste celalalt picior a adaugat: “Si nici asta nu trebuia sa fie!” Abia atunci mi-am dat seama ca nu are un picior. “Eu trebuia sa nu mai fiu deloc. Dar eu sînt. Eu am trecut tot Afganistanul. Si eu stiu ca Dumnezeu este”.
Arata prea batrîn pentru Afganistan. M-am gîndit ca poate a fost ofiter, ma rog, chiar daca nu prea arata. Dar am pus îmbatrînirea lui atît de grabnica pe seama bauturii si a suferintei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am tinut 6 ani, dar pe urma m-au “decontat”... am calcat pe o mina. M-am trezit în spital. L-am vazut numai pe medicul-sef, un colonel, aratînd cu degetul: Pe asta duceti-l “încolo”, adica..., întelegi, la groapa. Un picior îmi zburase, celalalt abia se mai tinea, eram numai bucati. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru ca eu nu credeam în Dumnezeu, si am zis: “Daca esti, ajuta-ma sa ma ridic”. Si atunci eu am simtit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere si eu m-am ridicat. Cînd m-a vazut colonelul s-a holbat la mine si m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parca am zis ca tu sa mergi “încolo”... “Eu n-am sa merg “încolo” - i-am zis -, si nici tu n-o sa mergi “încolo”... nimeni nu trebuie sa mearga “încolo”. “Da, dar tu... cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie sa mergi sa te lecuiesti la cap! Sau nu stii ce a zis Darwin?” “Eu stiu ce a zis Darwin. Dar uite ca tu ai zis ca eu sa ma duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lasat sa ma duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbesti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iata, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu si aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, parinte – ma asigura el -, Dumnezeu este si el este dragoste. Eu stiu ca El ma iubeste, eu nu stiu pentru ce El ma iubeste, eu sînt betiv si, ce sa mai spun, sînt cel mai murdar om din lume. Dar cred ca El ma iubeste pentru ca eu sînt al Lui. Si el pe fiecare om îl iubeste asa. Stii ce înseamna ca Dumnezeu e dragoste? El nu spune fa cutare sau cutare, El nu îndrazneste sa spuna nimic, pentru ca El ne iubeste. Dar El se uita la mine si zice: Tolia, nu este bine ca tu te tavalesti în glod, hai, ridica-te, hai, te rog, ridica-te, uite, Eu o sa te ajut sa te ridici. Si eu ma ridic putin si pe urma iara cad, dar Dumnezeu nu înceteaza sa ma iubeasca. Si eu simt asta si mie mi-i rusine. Eu si azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru si El m-a ascultat si a îndeplinit. Întelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut...”
M-am gîndit a mia oara ca aceasta dragoste a lui Dumnezeu ne sminteste. De multe ori noi ne surprindem la gîndul ca nu e drept ca Dumnezeu sa iubeasca, fara masura si fara socoteala, chiar asa pe oricine, calcînd orice buna rînduiala si orice închipuire a noastra despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumatate de ora si a lipsit putin ca sa-l scap. M-am ridicat si am multumit noului
meu prieten si parinte pentru ca m-a mai învatat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbratisat fara patos si fara schimb de adrese, fagaduindu-ne ca nu ne vom uita unul pe altul.
marți, 5 mai 2009
Judecarea Aproapelui
Judecarea aproapelui e văzută de unii ca ceva nevinovat din punct de vedere duhovnicesc, de alţii ca ceva folositor şi de alţii chiar ca o virtute. Acest păcat a reuşit să câştige mult adepţi deoarece se arată în chipul virtuţii. În realitate el are urmări dezastruoase. Perseverenţa în el zădărniceşte mântuirea sufletului. Dintre cele mai grele păcate, osândirea este cea mai răspândită printre oameni. Îmbrăcaţi în mantia iubitorilor de dreptate, aproape fiecare dintre noi ne-am însuşit dreptul acesta duşmănos de a ponegri pe alţii şi de a găsi tuturor defecte. Oare cum se va mântui omul care în fiecare zi osândeşte pe fraţii săi, pentru care Hristos a fost răstignit pe cruce ? Nu prin răutatea osândirii aproapelui putem să îndreptăm greşelile lui. Oricine se face pe sine judecător este asemenea unui doctor neglijent care, cu mâinile nespălate şi cu pansamente de tifon murdare, leagă rănile bolnavilor, iar prin aceasta, în loc să-i tămăduiască, le pricinuieşte o şi mai mare infecţie.
Comentând cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind paiul şi bârna din ochii apropelui nostru , putem arăta că Hristos aseamănă păcatul aproapelui cu paiul, iar osândirea o compară cu bârna. Biserica Ortodoxă dă dreptul de a osândi doar pe eretici, care sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc la diavol. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică : "muşcătură de şarpe." Un pustnic plângea în pustie: Vai, fratele meu a greşit azi, iar eu voi greşi mâine la fel. Diavolul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui e îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată.
Încercaţi să apăraţi astăzi Sfânta Ortodoxie aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi vă veţi confrunta cu o deplină neînţelegere din partea multora ori cu o furtună de riposte. Creştinul ortodox înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde să nu facă aceasta. Fiindcă fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţă personală, ca să se transforme dintr-un defect într-o calitate a sufletului. Adevărata dragoste de Dumnezeu nu este compatibilă cu ataşamentul către diavol. Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii săi vede că aceştia sunt jertfe jalnice în mâinile satanei, ceea ce naşte în inima lui compătimire şi dragoste pentru ei.
Ce e la bază osândirea ? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine ? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu ! Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii.
Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti.
Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi ? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că : "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui" . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine" . Avva Dorotei arată : Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate ? Câtă viclenie ! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului.
Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos" . Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate" . Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" . Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind :
Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc ?" Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui.
Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic; la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "cel ce cinsteşte pe preot va cinsti şi pe Dumnezeu, iar cel ce a început să dispreţuiască pe preot, treptat va ajunge să-L jignească şi pe Dumnezeu" şi "Când începem să examinăm viaţa celor care ne conduc, atunci dorim singuri să fim unşi ca învăţători şi, în acest fel, se deformează toate" . Sfântul Ioan Hrisostom - "totul este după credinţa ta; nici cel drept nu-ţi va aduce vreun folos dacă tu eşti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva câtuşi de puţin, dacă tu eşti credincios … Darurile lui Dumnezeu nu atârnă de virtutea preoţească, totul provine din har. Lucrul preotului este numai să-şi deschidă gura şi totul săvârşeşte Dumnezeu; preotul săvârşeşte numai partea văzută a lucrurilor" . Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu credem, când este vorba de osândirea aproapelui, chiar dacă vedem cu ochii noştri. Avva Dorotei ne îndeamnă: "când mergem undeva, mai mult decât orice trebuie să ne păzim de bănuială, din care se naşte osândirea cea de suflet pierzătoare" . Cel bun tot timpul descoperă ceva folositor pentru sine şi se foloseşte de aceasta. Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă; tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora" .
Cum să scăpăm de clevetire:
Nu discuta cu oamenii bârfitori, nu te împrieteni cu clevetitorii, dar nici nu cădea în cealaltă extremă - să începi să osândeşti pe osânditori. Sfinţii Părinţi au oprit aspru transmiterea ori povestirea cuvintelor străine, când aceasta are caracter de bârfă. Dacă ceea ce vrei să spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici de trebuinţă, să rămână îngropat şi să nu te mai împovărezi nici pe tine, nici pe mine cu acele cuvinte. Dacă invidia din noi vrea să nască osândirea, să ne reţinem limba să nu vorbim acestea. Sfinţii Părinţi ne arată cum să tăiem acest izvor rău: Smeriţi-vă, luaţi aminte la păcatele voastre şi nu la cele străine ! Când un om se află în întuneric, el nu vede cât praf zboară prin cămăruţa lui. Dar dacă, prin vreo oarecare crăpătură a uşii, se strecoară înauntru o rază de soare, deodată se pot vedea mii de particule de praf, care zboară prin aer. Dacă eu propriul meu suflet nu l-am înţeles, cum voi cunoaşte fără greşeală neajunsurile, înclinările şi predispoziţiile din sufletele altora ? Când vedem pe cineva că greşeşte, noi trebuie să-l compătimim, să vedem în el pe cineva bolnav şi să ne rugăm pentru el, ca să-l izbăvească Dumnezeu din ghearele păcatului. După cuvântul Sfântului Varsanufie cel Mare, "când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu-l mustrăm pe cel căzut, ci pe acela (diavolul) care l-a împins" .
Cel mai bun medicament al acestei boli este osândirea de sine. Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii !" Cel ce se mustră pe sine duce o luptă eroică cu păcatul în arena sufletului său. Findcă, niciodată să nu uităm aceasta, cel ce osândeşte este asemenea apei din baie: dorind să-i spele pe alţii, ea singură se murdăreşte.
Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi.
Pe nimeni să nu osândim, dacă dorim să ne mântuim.
Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti.
Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii.
Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ?
Comentând cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind paiul şi bârna din ochii apropelui nostru , putem arăta că Hristos aseamănă păcatul aproapelui cu paiul, iar osândirea o compară cu bârna. Biserica Ortodoxă dă dreptul de a osândi doar pe eretici, care sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc la diavol. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică : "muşcătură de şarpe." Un pustnic plângea în pustie: Vai, fratele meu a greşit azi, iar eu voi greşi mâine la fel. Diavolul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui e îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată.
Încercaţi să apăraţi astăzi Sfânta Ortodoxie aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi vă veţi confrunta cu o deplină neînţelegere din partea multora ori cu o furtună de riposte. Creştinul ortodox înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde să nu facă aceasta. Fiindcă fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţă personală, ca să se transforme dintr-un defect într-o calitate a sufletului. Adevărata dragoste de Dumnezeu nu este compatibilă cu ataşamentul către diavol. Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii săi vede că aceştia sunt jertfe jalnice în mâinile satanei, ceea ce naşte în inima lui compătimire şi dragoste pentru ei.
Ce e la bază osândirea ? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine ? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu ! Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii.
Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti.
Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi ? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că : "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui" . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine" . Avva Dorotei arată : Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate ? Câtă viclenie ! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului.
Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos" . Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate" . Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" . Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind :
Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc ?" Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui.
Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic; la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "cel ce cinsteşte pe preot va cinsti şi pe Dumnezeu, iar cel ce a început să dispreţuiască pe preot, treptat va ajunge să-L jignească şi pe Dumnezeu" şi "Când începem să examinăm viaţa celor care ne conduc, atunci dorim singuri să fim unşi ca învăţători şi, în acest fel, se deformează toate" . Sfântul Ioan Hrisostom - "totul este după credinţa ta; nici cel drept nu-ţi va aduce vreun folos dacă tu eşti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva câtuşi de puţin, dacă tu eşti credincios … Darurile lui Dumnezeu nu atârnă de virtutea preoţească, totul provine din har. Lucrul preotului este numai să-şi deschidă gura şi totul săvârşeşte Dumnezeu; preotul săvârşeşte numai partea văzută a lucrurilor" . Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu credem, când este vorba de osândirea aproapelui, chiar dacă vedem cu ochii noştri. Avva Dorotei ne îndeamnă: "când mergem undeva, mai mult decât orice trebuie să ne păzim de bănuială, din care se naşte osândirea cea de suflet pierzătoare" . Cel bun tot timpul descoperă ceva folositor pentru sine şi se foloseşte de aceasta. Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă; tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora" .
Cum să scăpăm de clevetire:
Nu discuta cu oamenii bârfitori, nu te împrieteni cu clevetitorii, dar nici nu cădea în cealaltă extremă - să începi să osândeşti pe osânditori. Sfinţii Părinţi au oprit aspru transmiterea ori povestirea cuvintelor străine, când aceasta are caracter de bârfă. Dacă ceea ce vrei să spui nu este nici adevărat, nici bun şi nici de trebuinţă, să rămână îngropat şi să nu te mai împovărezi nici pe tine, nici pe mine cu acele cuvinte. Dacă invidia din noi vrea să nască osândirea, să ne reţinem limba să nu vorbim acestea. Sfinţii Părinţi ne arată cum să tăiem acest izvor rău: Smeriţi-vă, luaţi aminte la păcatele voastre şi nu la cele străine ! Când un om se află în întuneric, el nu vede cât praf zboară prin cămăruţa lui. Dar dacă, prin vreo oarecare crăpătură a uşii, se strecoară înauntru o rază de soare, deodată se pot vedea mii de particule de praf, care zboară prin aer. Dacă eu propriul meu suflet nu l-am înţeles, cum voi cunoaşte fără greşeală neajunsurile, înclinările şi predispoziţiile din sufletele altora ? Când vedem pe cineva că greşeşte, noi trebuie să-l compătimim, să vedem în el pe cineva bolnav şi să ne rugăm pentru el, ca să-l izbăvească Dumnezeu din ghearele păcatului. După cuvântul Sfântului Varsanufie cel Mare, "când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu-l mustrăm pe cel căzut, ci pe acela (diavolul) care l-a împins" .
Cel mai bun medicament al acestei boli este osândirea de sine. Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii !" Cel ce se mustră pe sine duce o luptă eroică cu păcatul în arena sufletului său. Findcă, niciodată să nu uităm aceasta, cel ce osândeşte este asemenea apei din baie: dorind să-i spele pe alţii, ea singură se murdăreşte.
Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi.
Pe nimeni să nu osândim, dacă dorim să ne mântuim.
Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti.
Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii.
Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ?
sâmbătă, 2 mai 2009
Sfantul Spiridon al Trimitundei - Corfu
Sfantul Ierarh Spiridon este cinstit in mod deosebit la biserica din orasul Corfu, Grecia, unde se pastreaza cinstitele sale moaste. Si in ziua de astazi, Sf Spiridon face mari minuni, cea mai vadita dintre ele fiind aceea ca... papucii din picioarele sfintelor sale moaste, in racla, SE TOCESC in timp, trebuind mereu schimbati - semn ca... Sf Spiridon alearga prin lume, la cei care il cheama, pentru a le da ajutorul!
Sfantul Ierarh Spiridon este cinstit in mod deosebit la biserica din orasul Corfu, Grecia, unde se pastreaza cinstitele sale moaste. Si in ziua de astazi, Sf Spiridon face mari minuni, cea mai vadita dintre ele fiind aceea ca... papucii din picioarele sfintelor sale moaste, in racla, SE TOCESC in timp, trebuind mereu schimbati - semn ca... Sf Spiridon alearga prin lume, la cei care il cheama, pentru a le da ajutorul!
Sfantul Spiridon al Trimitundei
Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, nascandu-se din parinti simpli, era si el smerit cu inima si bun cu viata. In copilaria sa a fost pastor de oi si, crescand, s-a impartasit nuntii celei legiuite si s-a facut tata de copii. El vietuia cu cinste si cu placere de Dumnezeu, urmand lui David in blandete, lui Iacob in simplitatea inimii si lui Avraam in iubire de straini. Dar nu dupa multi ani, murindu-i sotia, cu osardie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna strainilor. In lume atat de mult a placut lui Dumnezeu, incat s-a invrednicit cu darul facerii de minuni, caci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat si izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvantul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetatii Trimitundei, care era o cetate vestita a Ciprului, in imparatia marelui Constantin si a lui Constantie, fiul sau, unde facea minuni preaslavite.
Oarecand era in ostrovul acela seceta mare si uscaciune, iar uscaciunii ii urma foametea si foametei, moartea; caci multime de popor murea de foame. Pentru acea inchidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca sa-l deschida cu rugaciunea. Unul ca acela s-a aratat Sfantul Spiridon, care, vazand nevoia ce venea asupra poporului si milostivindu-se parinteste spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sarguinta catre preabunul Dumnezeu, Care indata a umplut cerul cu nori, adunandu-i de la marginile pamantului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca sa nu socoteasca cineva ca ploaia s-a facut din stihii, in chip firesc, caci multa vreme norii n-au dat ploaie, pana ce iarasi sfantul a mai facut rugaciune cu fierbinteala si atunci s-a varsat ploaie mare pe pamant si n-a incetat multe zile, pana cand iarasi s-a rugat sfantul si s-a facut senin.
Pamantul s-a adapat cu indestulare si si-a dat roadele sale, caci s-au imbelsugat tarinele, au rodit sadurile si gradinile si a fost dupa foametea aceea indestulare multa prin rugaciunile placutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste citiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru pacatele oamenilor, s-a facut foamete in latura aceea si se bucurau bogatii vanzatori de grau, pentru acea scumpete, caci aveau grau strans de multi ani si, deschizandu-si hambarele, au inceput a-l vinde scump. Atunci era in cetatea Trimitundei un vanzator de grau, nesatios de iubirea de argint si plin de lacomie. Acela, cistigand cu negutatoria prin alte parti mult grau si aducandu-l cu corabia in cetate, nu voia sa-l vanda cu acel pret, cu care se vindea in cetate, ci l-a pus in hambare, pana cand se va inmulti foametea in cetate, pentru ca sa-l vanda mai scump si sa cistige avere mai multa.
Fiind foamete mare si din zi in zi inmultindu-se, bogatul acela a inceput a vinde graul sau foarte scump. Atunci a venit la dansul un sarac, cerand si rugandu-l cu lacrimi sa-l miluiasca si sa-i dea putin grau, pentru ca sa nu moara de foame cu copiii si femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostivire si de pofta aurului, n-a vrut sa miluiasca pe sarac, ci a zis catre dansul: "Sa mergi ca sa aduci pretul si vei avea ceea ce vei cumpara". Saracul, slabind de foame, a venit la Sfantul Spiridon cu plangere spunandu-i despre saracia lui si despre nemilostivirea bogatului. Iar sfantul a zis: "Nu plange, ci mergi in casa ta, pentru ca asa graieste Duhul Sfant, ca dimineata se va umple casa ta de grau; iar pe bogatul acela il vei vedea rugandu-se de tine si dandu-ti grau fara plata".
Saracul, socotind ca i-a zis sfantul aceasta numai pentru mangiierea necazului sau, vazandu-si desarta si fara folos nadejdea sa, precum i se parea, s-a dus la casa sa suspinand. Cum s-a facut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a varsat ploaie mare pe pamant, iar hambarele bogatului nemilostiv si iubitor de argint au cazut si apa a luat tot graul. Nemilostivul vanzator de grau, cu ai sai, a alergat prin toata cetatea, strigand si rugand pe toti ca sa-i dea ajutor, spre a nu ajunge sarac. Dar oamenii, vazand graul risipit pe drumuri, au inceput a-l strange si a-l duce la casele lor. Asemenea si saracul acela care ceruse ieri, si-a adunat grau din destul, pe care, vazandu-l bogatul, a inceput a-l ruga sa ia cat va voi. Asa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar saracia si foametea saracului a mangiiat-o, dupa proorocirea sfantului.
Un plugar oarecare cunoscut sfantului, in acea vreme de foamete, a mers la acelasi nemilostiv bogat, care inca mai avea alte hambare pline de grau, cerand pentru hrana grau pe datorie, fagaduind ca-i va da cu dobinda in vremea secerisului. Acela, neinvatandu-se minte cu pierderea graului celui dintai, neschimbindu-se din zgircenia sa si neindreptandu-se, si-a inchis inima cu nemilostivire si inaintea acestui sarac, incat nu voia sa auda de rugamintea lui, cea cu sarguinta si a zis catre dansul: "Nu vei lua de la mine fara aur nici un bob de grau". Auzind saracul acestea, lucrator de pamant fiind, a mers plangand la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunandu-i necazul sau. Arhiereul, mangiindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasa. Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducandu-i un bulgare mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urma se va vedea. Deci, punand aurul acela in mainile plugarului, a zis: "Du-te, frate, la bogatul vanzator de grau si da-i acest bulgar de aur ca zalog, ca sa-ti dea pe datorie grau, cat va fi spre trebuinta ta. Si cand va veni secerisul si te vei indestula cu paine, atunci, rascumparand zalogul acesta, iarasi il vei aduce la mine".
Luand saracul aurul din mainile arhiereului, s-a dus cu sarguinta la acel bogat. Acela, cum a vazut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur si indata a dat pe datorie grau saracului cat ii trebuia. Dupa aceasta, trecand vremea foametei, apoi fiind imbelsugare si sosind secerisul, plugarul a dat cu dobinda graul bogatului si rascumparand zalogul, l-a dus cu multumire Sfantului Spiridon. Sfantul, luand aurul, s-a dus in gradina sa si l-a luat cu sine si pe plugar, zicand: "Vino cu mine, frate, ca sa dam acesta impreuna Celui ce cu buna indurare ni l-a dat noua cu imprumut". Deci, intrand in gradina impreuna cu plugarul si punand aurul langa gard si-a ridicat ochii in sus, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, Care numai cu singura voia Ta, toate le faci si le prefaci; Cela ce odinioara in fata imparatului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefacut in sarpe, Insuti si aurul acesta, precum atunci l-ai prefacut intr-acest chip, asa si acum porunceste sa se intoarca la chipul sau cel dintai, pentru ca si acest om sa cunoasca, cata purtare de grija ai Tu pentru noi si cu fapta sa se invete ceea ce este scris in dumnezeiasca Scriptura: Ca toate oricate voieste Dumnezeu, le face.
Astfel, rugandu-se el, indata aurul acela luand puterea de fiinta, a inceput a se misca si se vedea intorcandu-se si tarandu-se ca un sarpe. Si asa, sarpele care mai inainte se facuse aur prin atingerea mainilor sfantului, prin minune iarasi s-a prefacut sarpe, din aur. Plugarul, vazand acea minune, tremura de frica si cazand la pamant, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, sarpele acela a intrat in vizuina sa, iar plugarul s-a intors la casa sa cu multumire, inspaimantandu-se de marimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au facut prin rugaciunile sfantului.
Un prieten imbunatatit al fericitului, din zavistia unor oameni rai, a fost clevetit la judecatorul cetatii si pus in temnita; apoi a fost osandit chiar la moarte, fara de vina. Deci, instiintandu-se Sfantul Spiridon, s-a dus sa izbaveasca pe prietenul sau de la moartea cea fara de vina. Atunci era vreme ploioasa si un rau care era in cale, revarsandu-se, nu era cu inlesnire cuiva a-l trece. Facatorul de minuni, aducandu-si aminte de Isus al lui Navi cum a trecut Iordanul cu chivotul legii ca pe uscat, in vremea cand era plin de apa si crezand in acelasi Dumnezeu atotputernic, a zis catre rau, poruncindu-i ca unei slugi: "Stai! Stapanul cel de obste iti porunceste, ca sa trec eu si sa scape barbatul pentru care ma grabesc".
Aceasta zicand sfantul, indata a stat raul, oprindu-si repejunile apei si a facut cale uscata sfantului si nu numai lui, ci si celor ce mergeau cu el, care au alergat inainte la judecator, vestindu-i venirea sfantului si minunea care s-a facut pe cale. Judecatorul, auzind acestea, indata l-a liberat pe cel osandit si l-a daruit pe el sfantului sanatos. Deci vedea cuviosul, cu ochii mai inainte-vazatori, greselile cele ascunse ale oamenilor. Caci odihnindu-se pe cale la un primitor de straini, o femeie oarecare, ce era robita de dragostea trupeasca si pacatuia in taina cu un oarecare. Aceea a voit sa spele picioarele sfantului. Iar el, stiind faptele ei, a zis catre dansa: "Nu te atinge de mine, femeie". Aceasta a zis, nu urand pe cea pacatoasa sau lepadandu-se de ea. Caci cum ar uri pe cei pacatosi, fiind ucenic al Domnului, Care a mancat si baut impreuna cu vamesii si pacatosii? Ci, pentru ca sa o faca pe ea sa-si aduca aminte de pacatele sale si sa se rusineze de faptele si de cugetele ei cele necurate.
Cand acea femeie mai vartos se nevoia, vrand a se atinge de picioarele sfantului ca sa le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfantul, cu blandete si cu iubire de oameni, o mustra, aducandu-i aminte de pacatele ei si povatuind-o catre pocainta. Iar ea, mirandu-se si spaimantandu-se ca cele ascunse si cele nearatate ale ei, nu sunt tainuite inaintea ochilor celui mai inainte-vazator al omului lui Dumnezeu, umplandu-se de rusine si umilindu-se cu inima sa, a cazut la picioarele sfantului si nu cu apa, ci cu lacrimi le spala pe ele si faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le marturisea. Deci, ea facea ceea ce a facut odinioara desfranata din Evanghelie. Iar el i-a grait ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioara: Indrazneste fiica, iertate-ti sunt pacatele tale. Si iarasi: Iata te-ai facut sanatoasa, de acum sa nu mai gresesti. Dintr-acel ceas, femeia aceea si-a indreptat spre bine viata sa si s-a facut si altora spre folos.
De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viata sfantului, se cuvine a sti si ravna lui pentru dreapta credinta; deci cuvantul ce ne sta inainte va arata. Imparatind marele Constantin cel intai intre imparatii crestini, in a sasea suta si treizeci si sase de ani de la imparatia lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute douazeci si cinci, s-a adunat in Niceea acel preaslavit sobor al Sfintilor Parinti, ca sa condamne pe Arie, cel fara de Dumnezeu, care cu rea-credinta zicea ca Fiul lui Dumnezeu este faptura, iar nu Facator si sa hotarasca ca Fiul este deofiinta cu Tatal. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai insemnati: Eusebie al Nicomidiei, Maris al Calcedonului si Teognie al Niceei. Acesti oameni inrautatiti, urmand cu totul nebuniei lui Arie, birfeau, zicand ca Fiul lui Dumnezeu este creat ca orice om.
Incepatorii cei ce se luptau pentru dreapta credinta, cei impodobiti cu viata si cu invatatura erau acestia: Marele intre sfinti Alexandru, care era inca preot si in vremea aceea tinea locul Sfantului Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindca zacea pe patul durerii; apoi slavitul Atanasie, care nu era inca impodobit cu randuiala preoteasca si tinea slujba diaconiei in biserica Alexandriei. Pentru aceasta pricina nu putina neimpacare era asupra lor, din partea zavistnicilor, caci nefiind cinstiti cu treapta episcopiei covarseau pe altii in intelegerea credintei. Atunci era impreuna cu dansii si acest mare Spiridon, a carui viata si dar care locuia intr-insul, era mai de folos si mai puternic, pentru induplecare spre cele de folos, decat gurile altora si decat legaturile silogismelor cele cu mestesug impletite ale ritorilor. Inca in acel sobor, cu voia imparatului, erau si filosofi elini, care se numeau peripatetici, intre care era un intelept care-l ajuta pe Arie, care taia ca si cu o sabie ascutita de amandoua partile si se mandrea cu limba sa de sofist, sarguindu-se a rade de invatatura celor dreptcredinciosi.
Cu acel filosof a cerut a se intreba Sfantul Spiridon, fiind barbat neinvatat, care numai pe Hristos stia si pe Acesta rastignit. Iar Sfintii Parinti, stiind invatatura lui, caci n-a avut cat de putina invatatura elineasca, il opreau, sa nu indrazneasca a se intreba cu acel sofist, care era mester la cuvinte. Dar acesta, stiind ce poate intelepciunea cea de sus si cat sunt de neputincioase puterile intelepciunii omenesti, s-a apropiat de barbatul acela, zicandu-i: "In numele lui Iisus Hristos, o, fiolosofule, ia aminte la mine si asculta cele ce voiesc a-ti spune". Filosoful a zis: "Vorbeste si te voi asculta". Sfantul a inceput a vorbi zicand: "Unul este Dumnezeu Care a facut cerul si pamantul, pe om din pamant l-a zidit si toate celelalte, cele vazute si nevazute le-a asezat cu Cuvantul si cu Duhul Sau. Pe acel Cuvant Il credem si noi, ca este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de ratacirea noastra, S-a nascut din Fecioara, a vietuit cu oamenii, a patimit, a murit pentru mantuirea noastra, a inviat si impreuna cu El a inviat neamul omenesc. Pe Acesta Il asteptam sa vina, sa judece pe toti cu dreptate si sa rasplateasca fiecaruia dupa vrednicie si-L credem ca este de o fiinta cu Tatal, impreuna sezator si asemenea cinstit. Acestea astfel le marturisim fara ispitire si incercare si nici tu nu indrazni a ispiti cum sunt acestea; pentru ca acestea covarsesc intelegerea ta si sunt mult mai inalte decat toata cunostinta".
Apoi, tacand putin, a zis: "Nu ti se pare si tie a fi acestea astfel, o! filosofule? Pentru ca sa te incredintezi de adevar, ia aminte la acest mic lucru, macar ca nu se cade sa asemanam firea cea indumnezeita si mai presus de fiinta, cu faptura zidita si stricacioasa. Dar, de vreme ce ochii sunt mai credinciosi decat urechile si cel care este putin credincios, nu crede cu inlesnire, daca nu va vedea ceva cu ochii cei trupesti, pentru aceasta voiesc sa va incredintez pe fata cu aceasta caramida, care este alcatuita din trei.
Acestea zicand sfantul, a facut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, avand in stanga caramida si a zis: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". Si indata strangand caramida, o! prea slavita minune! focul s-a ridicat in aer, apa s-a varsat pe pamant, iar lutul a ramas in mainile sfantului. Cei ce vedeau s-au inspaimantat si mai vartos filosoful, care, inspaimantandu-se cu sufletul, tacea, ca si cum nu mai stia sa vorbeasca, neavand gura s-o deschida impotriva cuvintelor sfantului, in care lucra o putere dumnezeiasca, incat s-au implinit cele scrise: "Nu sta in cuvant imparatia lui Dumnezeu, ci in putere".
Apoi, filosoful a zis: "Cred ca asa sunt cele graite de tine". Atunci batranul a zis: "Vino dar si primeste semnul sfintei credinte". Iar filosoful intorcandu-se catre prietenii si catre ucenicii sai, a zis: "Ascultati-ma: pana cand era cu mine intrebarea din cuvinte, am adus cuvinte impotriva cuvintelor, iar cu mestesugul iubirii de intrebare, biruiam pe cele puse inainte. Dar de cand, in locul cuvintelor, a iesit din gura acestui batran puterea si facerea minunii, nimic nu mai pot cuvintele impotriva puterii, pentru ca nu poate sta omul impotriva lui Dumnezeu. Deci, daca si dintre voi cineva poate sa inteleaga ca mine, sa creada in Hristos si, impreuna cu mine, sa urmeze acestui batran, prin a carui gura Dumnezeu a grait".
Astfel, filosoful acela, primind credinta crestineasca, se bucura ca a fost biruit de sfantul batran spre folosul sau si se bucurau toti cei binecredinciosi, iar cei raucredinciosi s-au rusinat.
Savarsindu-se acel mare sobor al Sfintilor Parinti si fiind biruit si lepadat Arie si fiecare intorcandu-se intr-ale sale, s-a intors si Sfantul Spiridon la casa sa. In acea vreme a murit Irina, fiica lui, care inflorise cu tineretile si vremea vietii sale si-a petrecut-o in feciorie curata, incat era vrednica de camara cea cereasca. Atunci a venit la sfantul o femeie plangand si spunand ca a dat fiicei lui, Irina, un odor de aur, spre pastrare; dar de vreme ce ea a murit, a ramas odorul ascuns, nestiut de nimeni. Sfantul Spiridon, cautand pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, vazand lacrimile si tanguirea femeii si fiindu-i mila de ea, a mers la mormantul fiicei sale, impreuna cu casnicii sai si a strigat catre cea moarta, precum odinioara Hristos lui Lazar, zicandu-i: "Fiica, Irino, unde este odorul cel de aur, care ti s-a incredintat spre pastrare?" Iar ea, ca dintr-un somn lung desteptandu-se, a raspuns: "In cutare loc al casei (spunand numele locului) l-am ascuns pe el". Si iarasi a zis catre dansa sfantul: "Dormi de acum, fiica mea, pana cand te va destepta pe tine Domnul tuturor, la invierea cea de obste". Atunci s-au cuprins de frica toti cei ce erau acolo, minunandu-se si inspaimantandu-se de acea minune preaslavita, iar sfantul, afland odorul in locul cel spus, l-a dat acelei femei.
Dupa aceasta, murind marele Constantin si impartind fiilor sai imparatia, a luat Rasaritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind in cetatea cea mare, Antiohia Siriei, a cazut intr-o boala grea, pe care nu puteau sa o vindece doctorii. Deci, lasand imparatul cel bolnav pe doctori, a alergat cu rugaciune catre Dumnezeu, Care poate tamadui sufletele si trupurile si de la El isi cerea cu sarguinta tamaduire bolii sale. Atunci a avut o vedenie: intr-o noapte un inger aratandu-i o ceata de multi sfinti episcopi, in mijlocul lor i-a aratat doi mai alesi, care pareau a fi celorlalti povatuitori si incepa-tori; deci, aceia, ii spunea lui ingerul, sunt tamaduitorii bolii tale.
Desteptandu-se imparatul din somn si gandind la ceea ce vazuse, nu cunostea cine erau cei pe care-i vazuse. Caci cum putea cunoaste pe aceia, al caror nume si patrie nu erau lui stiute? Si mai ales cand unul dintre ei inca nici nu era episcop si nici nu avea sa fie episcop, dar acum se arata a fi intru acea dregatorie. Deci a fost in nepricepere multa vreme. Apoi, primind sfat, a adunat la sine pe episcopii din cetatile dimprejur si cauta sa-i cunoasca pe dansii si pe cei doi episcopi ce ii vazuse in vis, insa nu i-a aflat. Iarasi a chemat pe mai multi, din locuri si mai indepartate, dar nici intre aceia nu i-a aflat. Dupa aceea a trimis in toata lumea ca sa se adune la dansul episcopii din toata stapanirea sa.
Deci, a ajuns acea porunca imparateasca - sau mai bine zis acea rugaminte - si in insula Cipru, la fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, caruia i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate cele despre imparat. Sculandu-se Sfantul Spiridon, a mers la imparat, luand cu sine pe ucenicul sau Trifilie, cu care s-a aratat imparatului in vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, inca nu era episcop. Ajungand in Antiohia au intrat in palatele imparatesti. Sfantul episcop era imbracat in haine simple si purta in mana un toiag de finic si mitra pe cap, cum si un vascior de lut atarnat la piept, precum era obiceiul celor ce vietuiau in Sfanta Cetate a Ierusalimului, in care obisnuiau a purta untdelemn din Sfanta Cruce.
Astfel, intrand el, una din slugile cele insemnate din palatele imparatesti, vazandu-l ca pe unul din cei saraci, a ris de dansul si, nelasandu-l sa intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fara rautate dupa cuvantul Domnului i-a intors lui si cealalta parte. Acela, cunoscandu-l ca este episcop si vazandu-si greseala sa, si-a cerut iertare cu smerenie, pe care a si capatat-o. Ajungand sfantul inaintea imparatului, acesta pe data l-a cunoscut, pentru ca in acel chip l-a vazut in vis. Sculandu-se de la locul sau, s-a apropiat si s-a inchinat robului lui Dumnezeu, rugandu-l cu lacrimi, sa se roage lui Dumnezeu pentru dansul si sa-i vindece boala.
Sfantul Spiridon, cum s-a atins de haina imparatului, indata s-a facut sanatos si s-a bucurat de tamaduirea sa, cistigata prin rugaciunile sfantului, iar imparatul l-a cinstit foarte mult si toata ziua aceea s-a veselit impreuna cu dansul, facand ospat bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte mult de toata slava imparateasca, de frumusetea palatelor si de starea inainte a dregatorilor, cand sedea imparatul si de toata randuiala cea minunata a aurului, cum si de slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis catre dansul: "Ce te minunezi, frate? Oare mandria si slava imparateasca fac pe imparat mai drept decat altii? Oare nu moare imparatul intocmai cum moare fiecare din saraci si se da ingroparii? Oare nu va sta ca oricare inaintea infricosatului Judecator? Pentru ce cinstesti cele trecatoare, ca si cum ar fi neschimbate si te minunezi de cele ce sunt de nimic, cand mai ales se cuvine a cauta pe cele ce sunt nematerialnice si vesnice si a iubi slava cea cereasca si nepieritoare?"
Apoi a invatat si pe imparat destul, ca sa-si aduca aminte de facerea de bine a lui Dumnezeu si sa fie bun catre cei ce sunt sub stapanirea lui; catre cei ce gresesc sa fie milostiv, catre cei ce se roaga, sa fie grabnic impaciuitor, bun datator celor ce le trebuieste ajutor si tuturor sa le fie ca un parinte, cu buna indurare plecandu-se catre fiecare si indata intinzand mana. Ca daca nu imparateste cineva in acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decat imparat. In sfarsit, l-a invatat sa tie tare si sa pazeasca cele ce se cuvin dreptei-credinte, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui Dumnezeu.
Vrand imparatul sa multumeasca sfantului pentru tamaduirea adusa prin rugaciunile lui, ii dadu multime de aur, dar el n-a vrut sa primeasca, zicand: "Nu se cuvine, imparate, a-mi rasplati cu asa uriciune, in loc de dragoste; pentru ca ceea ce s-a facut prin mine pentru tine, dragoste este. Caci a lasa casa si a veni pe acest noian al marii si a rabda asprimea de iarna si de vanturi, oare aceasta nu este dragoste? Si pentru toate acestea, oare voi primi ca rasplata aur, care este pricinuitor a toata rautatea si care lesne pierde toata dreptatea?" Astfel zicand, sfantul nu a vrut sa primeasca nimic. Insa, fiind silit de rugamintea cea multa a imparatului, a primit sa ia ceva, dar nu sa tina la dansul, pentru ca cele ce le-a primit, indata le-a impartit saracilor, care le trebuiau.
Prin sfatuirea acestui sfant, imparatul Constandie a scutit de dari preotii, diaconii, tot clerul si slujitorii bisericii, judecand a fi lucru necuvios, ca slujitorii Imparatului Celui fara de moarte, sa dea dajdie imparatului celui muritor.
Iesind sfantul de la imparat si intorcandu-se intr-ale sale, a fost primit in casa unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la dansul o femeie straina, care nu stia sa vorbeasca greceste, aducand pe bratele sale pe fiul sau mort, pe care, punandu-l langa picioarele sfantului, plangand si nestiind nimeni limba ei, numai lacrimile adevereau ca pentru fiul ei cel mort se roaga de sfant sa-l invieze. Iar el, temandu-se de slava desarta, se lepada de un lucru asa minunat. Insa, fiind milostiv, se biruia de amara tanguire a celei ce plangea si a intrebat pe diaconul sau Artemidot: "Ce sa facem, frate?" Iar acela a raspuns: "Pentru ce ma intrebi, parinte? Ce alta poti face, decat numai sa chemi pe Hristos, datatorul de viata, care de multe ori a ascultat rugaciunile tale; ca daca pe imparat l-ai vindecat, oare vei putea pe saraci si nenorociti sa-i treci cu vederea?"
Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multa milostivire s-a induplecat, a lacrimat si, plecandu-si genunchii, s-a rugat cu fierbinteala lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei si prin Ilie a daruit viata fiului saretencii si fiului somanitencii, a ascultat si pe Spiridon si a intors duhul de viata in pruncul strainei, care, inviind indata, a inceput a plange. Maica, daca a vazut pe fiul ei viu, indata, de bucuria cea peste masura, a cazut moarta. Pentru ca nu numai durerea cea mare si necazul inimii omoara pe om, ci uneori si bucuria cea peste masura face acelasi lucru. Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar cei ce priveau spre dansa, dupa bucuria cea mare pentru invierea pruncului, indata le-a venit intristare si lacrimi. Atunci, iarasi a zis sfantul catre diacon: "Ce vom face?" Iar acela iarasi i-a dat sfatul cel dintai si sfantul s-a intors la rugaciune, ridicandu-si ochii catre cer si mintea inaltandu-si catre Dumnezeu, se ruga Celui ce da mortilor viata si numai cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis catre ceea ce zacea moarta pe pamant: "Scoala-te si stai pe picioarele tale"; iar ea, desteptandu-se ca din somn s-a sculat si si-a luat fiul cu mainile sale viu. Apoi a poruncit sfantul femeii si celor ce se intamplasera acolo, sa nu spuna nimanui de ceea ce au vazut si s-a facut, iar diaconul Artemidot, dupa mutarea de veci a sfantului, a dat acestea spre auzul tuturor credinciosilor, neascunzand maririle si puterile lui Dumnezeu ce se facusera prin marele placut al lui Dumnezeu, Spiridon.
Intorcandu-se sfantul acasa, a venit la dansul un oarecare om, vrand sa cumpere din turma lui o suta de capre. Si sfantul i-a zis sa aduca mai intai pretul cel randuit si apoi sa ia ceea ce a cumparat. Dar el, dand pretul pentru nouazeci si noua de capre, a tainuit una, socotind ca nu va cunoaste sfantul despre aceea, a carui bunatate de inima era straina de grija cea mare a vietii. Deci, mergand amandoi in ocolul dobitoacelor, sfantul a zis catre negustor ca sa ia atatea capre pentru cat a dat pretul. Despartind o suta de capre, le-a scos din ocol si una din acelea, ca o priceputa si roaba buna, cunoscandu-se ca este nevanduta de stapanul sau, s-a intors degraba si a alergat iarasi in ocol. Negustorul, prinzand-o a tras-o dupa dansul; iar capra, smulgandu-se iarasi, a fugit in ocol. Asa de doua si de trei ori se smucea din mainile lui si fugea in ocol, iar el o scotea cu sila si mai pe urma a luat-o pe umeri si o ducea intr-ale sale. Dar capra, zbierand si batandu-l cu coarnele peste cap, se zvarcolea incat se mirau toti citi erau acolo. Sfantul Spiridon, pricepand lucrul si nevrand inaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis catre dansul cu blandete: "Vezi, fiule, ca nu in zadar face dobitocul acesta unele ca acestea, caci nu sufera a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit pretul care se cuvenea pentru dansa si iata pentru aceea se smulge din mainile tale si fuge la ocol?" Deci acela, rusinandu-se, si-a marturisit pacatul si si-a cerut iertare. Apoi dand pretul si-a luat capra si aceea mergea acum singura dupa dansul in liniste la casa aceluia ce o cumparase pe dansa, intrecand la mers pe stapanul sau cel nou.
In insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergand marele Spiridon pentru oarecare trebuinta, a intrat in biserica si a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, sa faca o sfanta rugaciune pe scurt, pentru ca sfantul se ostenise de calea cea indelungata, mai ales ca era vremea secerisului si era arsita mare. Iar diaconul acela cu zabava facea ceea ce i se poruncise si cu dinadinsul lungea rugaciunea, citind si cantand cu mandrie si marindu-se in desert cu glasul sau.
Deci fericitul, uitandu-se la el, desi era bun cu firea, il ocari cu asprime, zicandu-i: "Taci!". Si indata i s-a legat limba, incat nu numai glasul, ci si vorba si-a pierdut si sta mut ca unul fara limba. Atunci li s-a facut frica la toti care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea in tot satul si s-au adunat toti sa vada acea minune, iar diaconul a cazut la picioarele sfantului rugandu-se in tacere, ca sa i se dezlege limba. Se mai rugara pentru dansul si acei prieteni ai lui si rudenii, incat abia l-au imblanzit, pentru ca sfantul era aspru cu cei mandri si mareti in desert. Deci l-a iertat si, dezlegandu-i limba, i-a dat si graiul. Insa a lasat oarecare semn al cercetarii, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru ca l-a lasat cu glas mic, zabavnic la limba si poticnindu-se la vorba, ca sa nu se mai mandreasca cu glasul sau, nici sa se mai mareasca in desert cu vorba sa cea limpede.
Altadata acest dumnezeiesc barbat, fiind in cetatea sa, a intrat in biserica la Vecernie si s-a intamplat atunci ca nu era popor in acolo, decat numai slujitorii bisericesti. Apoi a poruncit sa se aprinda faclii multe si candele, iar el singur statea inaintea altarului, bucurandu-se cu duhul. Deci cand a strigat dupa obicei: "Pace tuturor", nefiind popor ca sa dea raspunsul cel obisnuit la cuvintele zise de arhiereu, indata s-a auzit din inaltime, strigand: "Si duhului tau". Si era glasul acela dulce si potrivit, covarsind toata cantarea omeneasca cea dulce. Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie o cantare dumnezeiasca de sus, cantand: "Doamne miluieste". Glasul acela se auzea si de cei ce erau departe de biserica, incat alergau cu sarguinta la acel glas dulce si prea minunat si, apropiindu-se de usi, indulcea mai mult urechile si inimile lor acea cantare straina. Dupa ce au intrat in biserica, n-au vazut pe nimeni, decat numai pe arhiereu cu putini slujitori bisericesti; apoi acea cantare bisericeasca nu se mai auzea de nimeni si se minunau foarte mult.
Altadata, sfantul stand in biserica la cantarea Vecerniei, n-a ajuns untdelemn in candela si era sa se stinga, ca nu se gasea atunci deloc untdelemn in biserica. Deci se mahnea sfantul de aceasta, ca nu cumva, stingandu-se candela, sa inceteze cantarea Vecerniei si sa se sfarseasca pravila cea obisnuita a bisericii. Dar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, a facut sa izvorasca in candela untdelemn, precum altadata in vasul vaduvei, in zilele lui Ilie. Iar slujitorii, aducand vase le puneau dedesubt, pentru ca untdelemnul curgea din candela si s-au umplut acele vase cu untdelemn sfintit, ce era plin de darul lui Dumnezeu.
In Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este in Livia, ci alta cu acelasi nume, la care mergea sfantul din Trimitunda pentru oarecare trebuinta. Atunci mergea cu dansul si Trifilie, ucenicul lui, fiind episcop in Levcusia Ciprului. Trecand ei muntele ce se numeste Pentadactil si ajungand la un loc ce se zice Parimna, care este frumos, cu multa verdeata si cu multe fructe, Trifilie, bucurandu-se de acel loc, a poftit ca si el sa se faca stapanul unui sat din Parimna si sa-l cistige in cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta indelung, intru inima sa.
Dar nu s-a tainuit acel cuget al lui Trifilie inaintea ochilor celor mai inainte-vazatori ai lui Spiridon, pe care marele parinte intelegandu-l cu duhul, a zis: "Pentru ce o! Trifilie, cugeti neincetat cele desarte, poftind sate si vii, care cu adevarat nu sunt de nici un pret, ci numai ca se vad si cu parere atrag inima omeneasca spre pofta lor? Avem avutie in cer nefurata, avem locas nefacut de maini; pe acelea cauta-le, cu acelea indulceste-te, mai inainte de vreme, prin gandirea la Dumnezeu, care nu pot sa treaca de la unul la altul, ca cel ce se face odata stapan acelora, are mostenirea care niciodata nu piere". Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit si dupa aceea alta viata a avut, incat s-a facut vas ales al lui Hristos, precum odinioara Pavel si de nenumarate daruri dumnezeiesti s-a invrednicit. Astfel fiind foarte imbunatatit, marele Spiridon si pe altii ii povatuia catre fapte bune, pentru ca sporeau invataturile lui la cei ce le primeau, iar celor ce le lepadau li se intampla sfarsit rau, precum ne va arata cuvantul ce ne sta inainte si va urma.
Un corabier locuitor in aceeasi cetate a Trimitundei, plutind in oarecare laturi pentru negustorie, a zabovit acolo douasprezece luni. In acea vreme femeia lui, fiind o desfranata, a zamislit in pantece. Intorcandu-se negustorul la casa sa si vazand pe femeie insarcinata, a cunoscut ca a pacatuit si, umplandu-se de manie, o batea nevrand sa mai vietuiasca cu dansa si o izgonea din casa sa. Apoi, mergand la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina si cerea de la dansul sfat folositor. Iar el, mahnindu-se cu sufletul pentru pacatul ei si pentru mahnirea cea mare a barbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a intrebat-o daca a facut pacat, de vreme ce martor nemincinos era insarcinarea si rodul ce se purta intr-insa, zamislit din faradelege; ci, i-a zis ei: "Pentru ce ai calcat credinta barbatului tau si ai adus ocara casei tale?" Iar femeia, pierzandu-si rusinea, a indraznit a minti, zicand ca nu de la altcineva a zamislit, ci de la al sau barbat. Iar cei ce auzeau, se maniau asupra ei mai mult pentru minciuna, decat pentru desfranare si ii ziceau: "Douasprezece luni n-a fost barbatul tau acasa si cum zici ca de la barbatul tau ai zamislit? Au poate rodul cel zamislit sa zaboveasca in pantece douasprezece luni si mai mult?" Iar ea intarea, zicand: "Cel ce s-a zamislit in pantece astepta intoarcerea tatalui sau ca sa vina acasa din calea cea departata si pruncul sa iasa din pantecele meu".
Acestea si mai multe mintind si pe toti biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat gilceava, ca si cum ea ar fi fost clevetita si napastuita. Iar barbatul cel bland, Sfantul Spiridon, aducand-o spre pocainta, i-a zis: "O! femeie, de vreme ce in mare pacat ai cazut, iti sta inainte si pocainta mare, pentru ca ti-a ramas nadejde de mantuire; caci nu este vreun pacat care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu. Insa vad ca prin desfranare ai nascut deznadajduire, iar prin deznadajduire, nerusinare. Deci cu dreptate este ca sa primesti vrednica rasplata dupa fapta ta, patimind grabnica pedeapsa, insa dandu-ti-se loc si vreme de pocainta. Acestea graim tie de fata ca nu va iesi din pantecele tau pruncul acela pana cand nu vei marturisi singura pacatul, adevarul neacoperindu-se cu minciuna, ceea ce si orbii, precum se zice, pot sa o vada".
Aceste cuvinte ale sfantului, degraba au venit la savarsire. Caci, apropiindu-se vremea nasterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care ii munceau pantecele foarte rau, tinandu-se pruncul in pantece. Insa fiind cu inima impietrita, n-a voit sa-si marturiseasca pacatul sau si intr-acea cumplita durere a murit, neputand sa nasca. De acest lucru instiintandu-se, arhiereul lui Dumnezeu a lacrimat si se caia, caci cu acest fel de pedeapsa a judecat-o pe ea si zicea: "Nu voi mai face judecata intre oameni, daca cuvantul cel zis de mine se implineste asa degraba intre dansii cu fapta".
Iata, am spus despre femeia cea rea care a lepadat certarea sfantului si n-a ascultat sfatuirea cea de folos. Se va povesti acum si despre o alta femeie buna.
O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei si binecredincioasa, avea un barbat necredincios, care tinea de credinta paganeasca. Deci femeia aceea s-a dus degraba la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, si i-a spus necazul, rugandu-l cu dinadinsul sa se sarguiasca si sa intoarca pe barbatul ei la sfanta credinta. Omul acela avea prietenie cu Sfantul, ca vecin si cinstea pe fericitul, iar uneori mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.
Odata sezand la masa Sfantul Spiridon cu mai multi vecini si cu acel necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, in auzul tuturor: "Iata, sta la porti un vestitor trimis de sluga care pazeste turma mea, ca sa-mi spuna ca, dormind el, s-au prapadit toate dobitoacele, ratacindu-se prin munti. Deci, mergand, spune-i robului meu ce a fost trimis, ca acum le-a aflat pe toate intr-o pestera si nici un dobitoc din turma n-a pierit". Deci a mers sluga aceea si a spus trimisului cuvintele Sfantului Spiridon. Trecand putina vreme si inca nesculandu-se de la masa, alt vestitor a venit de la acea sluga, spunand ca intreaga turma s-a aflat.
Auzind acestea acel necredincios de la masa, se mira foarte, ca Sfantul Spiridon toate le vedea inainte pe cele de departe si pe cele de aproape si parandu-i ca acesta este ca un Dumnezeu a vrut sa-i faca aceea ce candva licaonitii au facut lui Barnaba si lui Pavel; adica sa aduca tauri si cununi si sa-i aduca jertfa. Iar sfantul a zis catre dansul: "Nu sunt eu Dumnezeu, ci sluga a Lui; eu sunt patimas asemenea tie, iar daca vezi ca stiu cele ce se lucreaza departe, acestea imi daruieste Dumnezeul meu, intru care si tu, de vei incepe a crede, vei cunoaste care esta taria si puterea Lui cea atotputernica.
Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, afland vreme, sfatuia pe barbatul sau cu multe cuvinte, ca sa se lepede de necuratia paganeasca, sa cunoasca pe Unul, adevaratul Dumnezeu, si sa creada intru Dansul. Si asa, cu darul lui Hristos, a intors pe cel necredincios la sfanta credinta, l-a luminat cu Sfantul Botez si s-a mantuit barbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasa, precum graieste Sfanta Scriptura.
Se povesteste despre smerenia cuviosului, ca fiind atat de mare arhiereu si facator de minuni, nu se socotea a fi umilit pastorind oile cele necuvantatoare, singur ostenindu-se pentru dansele. Odinioara, navalind talharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat cateva din ele si voiau sa iasa. Dar Dumnezeu, iubind pe placutul Sau si pazind putina lui avere, a legat pe acei talhari cu legaturi tari si nevazute, incat nu le era cu putinta a iesi din ocol si astfel au fost tinuti pana dimineata. Facandu-se ziua, a venit sfantul la oi si vazand pe talhari legati cu puterea lui Dumnezeu, avand mainile inapoi si picioarele nemiscate, i-a dezlegat cu rugaciunea. Apoi mult invatandu-i pe dansii sa nu pofteasca ale celui strain, ci din osteneala mainilor lor sa se hraneasca, le-a dat cate un berbec, zicand: "Luati aceasta, ca sa nu fie in zadar osteneala voastra si privegherea cea de toata noaptea". Apoi i-a slobozit pe dansii in pace.
Un negustor, din aceeasi cetate se obisnuise a lua de la sfant aur pe datorie pentru negustorie si, dupa ce se intorcea de la negustoria sa, ii aducea ceea ce lua pe datorie si-i poruncea sfantul sa-l puna el singur in lada aceea din care lua. Astfel, sfantul nu lua seama de averea cea vremelnica, necercetand cu tot dinadinsul daca acela, luand singur aur cu binecuvantarea lui, apoi iarasi aducand si punandu-l inapoi de unde il lua, i se binecuvanta negustoria lui.
Odata, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus in lada aurul pe care il adusese si-l tainuia la sine, iar inaintea sfantului a mintit, zicand ca l-a pus. Dar in putina vreme a saracit negustorul acela, pentru ca aurul cel tainuit nu numai ca nu i-a facut nici un cistig, ci si marfa care era a lui a prapadit-o si ca un foc in taina i-a risipit averea lui. Deci, saracind negustorul acela, a venit iarasi la sfant si i-a cerut sa-i dea aur pe datorie. Iar sfantul l-a trimis in camara sa la lada ca sa-si ia singur, zicand: "Mergi si ia, daca ai pus acolo ceea ce ai luat".
Acela mergand si negasind aur, s-a intors la sfant desert. Sfantul i-a zis: "Cu adevarat, frate, pana acum, afara de mana ta, n-a fost alta in lada; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarasi ai fi luat". Iar acela, umplandu-se de rusine, a cazut la picioarele sfantului, cerandu-si iertare. Sfantul l-a iertat si l-a invatat sa nu mai pofteasca ale celui strain, nici sa-si incarce sufletul cu viclesugul si minciuna; pentru ca dobinda care se cistiga cu nedreptate, nu este dobinda, ci adevarata paguba.
Odata, s-a facut adunare de episcopi in Alexandria, pentru ca patriarhul de acolo, chemand pe toti episcopii de sub stapanirea lui, voia cu rugaciune de obste sa sfarme toti idolii paganesti, fiind inca multime de idoli acolo. Deci, savarsindu-se multe rugaciuni cu sarguinta catre Dumnezeu, soborniceste si deosebi, au cazut toti idolii din toata cetatea si din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a ramas intreg la locul sau. Rugandu-se mult patriarhul, cu mahnire pentru sfaramarea acelui idol si stand el noaptea la rugaciune, i s-a aratat o vedenie dumnezeiasca, poruncindu-i sa nu se intristeze pentru nesfaramarea idolului, ci sa trimita degraba in Cipru sa cheme pe Spiridon, episcopul Trimitundei, caci pentru el s-a lasat idolul acela, ca sa se sfarame cu rugaciunea lui. Patriarhul, scriind indata Sfantului Spiridon, carte cu rugaminte, chemandu-l in Alexandria si vestindu-i pricina chemarii, a trimis degraba pe cineva in Cipru. Sfantul, primind scrisoarea aceea si citind-o, s-a suit degraba in corabie si a pornit spre Alexandria.
Sosind corabia la tarmul cel vestit al Alexandriei, care se numeste Neapoli, si iesind sfantul din corabie, indata s-a sfaramat idolul acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricina s-au instiintat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; caci cand s-a spus patriarhului ca idolul s-a sfaramat, indata a zis catre ceilalti episcopi: "O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie". Iar ei, pregatindu-se, au iesit intru intampinarea lui, primindu-l cu cinste si s-au bucurat de venirea acestui mare facator de minuni la dansii si luminator al lumii.
Pentru acest sfant si mare parinte Spiridon, istoricii bisericesti Nichifor si Sozomen pomenesc si aceasta: "El era foarte sarguitor in pazirea randuielii bisericesti si spre pastrarea nestirbita a dumnezeiestii Scripturi, neschimbind nici un cuvant din cele scrise in sfintele si cele fara de prihana carti. Odata, s-a intamplat un lucru ca acesta: S-a facut in Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuinte bisericesti, intre care era si Sfantul Spiridon si episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit in intelepciunea cartii - pentru ca multa vreme in varsta tineretilor sale a petrecut la Virit, invatand scriptura si intelepciunea; pentru aceasta l-au rugat parintii ca sa spuna cuvant de invatatura in biserica poporului.
Invatand el poporul, s-a intamplat in biserica, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise catre slabanog, care sunt scrise la Sfantul Evanghelist Marcu, adica: Scoala-te si-ti ia patul tau. Iar Trifilie n-a zis pat, ci in loc de pat a zis culcus, adica: "Scoala-te si-ti ia culcusul tau". Acestea auzind Sfantul Spiridon, s-a sculat de la locul sau, nesuferind sa auda schimbarea cuvintelor lui Hristos si a zis catre Trifilie: "Au doara tu esti mai bun decat cel ce a zis pat, de te rusinezi de cuvintele Lui?" Acestea zicand, a iesit din biserica inaintea tuturor si n-a facut un rau cu acestea, desi era prea simplu cu invatatura; caci pe Trifilie, care se ingimfa cu frumusetea vorbirii sale, rusinandu-l putin, l-a invatat smerita intelepciune si blandetea. Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toti, ca cel ce era mai batran cu anii, mai slavit cu viata si mai intai cu scaunul, cum si facator de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea sa se rusineze de fata si de cuvantul lui.
Se mai spune si despre o alta minune a Sfantului Spiridon. Mergand Sfantul Spiridon la Sfantul Sinod cel dintai, a toata lumea de la Niceea si, ramanand la o gazda oarecare, pizmaretii arieni au taiat noaptea in taina capetele celor doi cai ai lui, pe care ii avea cu sine la drum. Facandu-se ziua si vazand sluga lui rautatea ce se facuse de eretici, a spus Sfantului Spiridon. Iar el, nadajduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca sa puna capetele taiate la locul lor si sluga, facand degraba ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greseala, la cel negru si al celui negru la cel alb si indata au inviat caii si au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfantul Spiridon cu dansii pe drumul sau. Poporul se mira vazand un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb si calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au rusinat.
Atata dar si mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, incat in vremea secerisului, in arsita soarelui, sfantul sau cap se arata plin de roua racoroasa, ce se pogora de sus, care lucru s-a aratat in anul cel din urma al vietii sale. Caci iesind impreuna cu seceratorii la seceris - pentru ca era smerit si lucra cu mainile sale, nemandrindu-se de inaltimea dregatoriei - si secerand holda sa, deodata, in ceasul cel mai cumplit al arsitei, s-a rourat capul lui, precum odinioara lana lui Ghedeon; de care lucru toti s-au minunat si s-au mirat. Dupa aceasta toti perii capului sau s-au schimbat si unii s-au facut galbeni, altii negri, iar altii albi; singur Dumnezeu stie pentru ce s-a facut aceea si ce insemna. Iar sfantul, pipaind capul cu mana sa cea dreapta, a spus celor ce erau acolo, cum ca s-a apropiat vremea despartirii sale de trup si-i povatuia pe toti la fapte bune, iar mai vartos spre dragostea lui Dumnezeu si catre aproapele.
Dupa aceasta, trecand nu multe zile, sfantul si dreptul sau suflet l-a dat in mainile Domnului sau, Caruia cu adanca cuviosie si cu dreptate i-a slujit toata viata sa; apoi a fost ingropat cu slava in biserica Sfintilor Apostoli, care este in Trimitunda, unde s-a oranduit a se savarsi pomenirea lui in toti anii, facandu-se multe minuni la mormantul sau, intru slava minunatului Dumnezeu, Celui preamarit intru toti sfintii Sai, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Caruia I se cuvine si de la noi slava, multumire, cinste si inchinaciune in veci. Amin.
Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, nascandu-se din parinti simpli, era si el smerit cu inima si bun cu viata. In copilaria sa a fost pastor de oi si, crescand, s-a impartasit nuntii celei legiuite si s-a facut tata de copii. El vietuia cu cinste si cu placere de Dumnezeu, urmand lui David in blandete, lui Iacob in simplitatea inimii si lui Avraam in iubire de straini. Dar nu dupa multi ani, murindu-i sotia, cu osardie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna strainilor. In lume atat de mult a placut lui Dumnezeu, incat s-a invrednicit cu darul facerii de minuni, caci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat si izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvantul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetatii Trimitundei, care era o cetate vestita a Ciprului, in imparatia marelui Constantin si a lui Constantie, fiul sau, unde facea minuni preaslavite.
Oarecand era in ostrovul acela seceta mare si uscaciune, iar uscaciunii ii urma foametea si foametei, moartea; caci multime de popor murea de foame. Pentru acea inchidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca sa-l deschida cu rugaciunea. Unul ca acela s-a aratat Sfantul Spiridon, care, vazand nevoia ce venea asupra poporului si milostivindu-se parinteste spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sarguinta catre preabunul Dumnezeu, Care indata a umplut cerul cu nori, adunandu-i de la marginile pamantului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca sa nu socoteasca cineva ca ploaia s-a facut din stihii, in chip firesc, caci multa vreme norii n-au dat ploaie, pana ce iarasi sfantul a mai facut rugaciune cu fierbinteala si atunci s-a varsat ploaie mare pe pamant si n-a incetat multe zile, pana cand iarasi s-a rugat sfantul si s-a facut senin.
Pamantul s-a adapat cu indestulare si si-a dat roadele sale, caci s-au imbelsugat tarinele, au rodit sadurile si gradinile si a fost dupa foametea aceea indestulare multa prin rugaciunile placutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste citiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru pacatele oamenilor, s-a facut foamete in latura aceea si se bucurau bogatii vanzatori de grau, pentru acea scumpete, caci aveau grau strans de multi ani si, deschizandu-si hambarele, au inceput a-l vinde scump. Atunci era in cetatea Trimitundei un vanzator de grau, nesatios de iubirea de argint si plin de lacomie. Acela, cistigand cu negutatoria prin alte parti mult grau si aducandu-l cu corabia in cetate, nu voia sa-l vanda cu acel pret, cu care se vindea in cetate, ci l-a pus in hambare, pana cand se va inmulti foametea in cetate, pentru ca sa-l vanda mai scump si sa cistige avere mai multa.
Fiind foamete mare si din zi in zi inmultindu-se, bogatul acela a inceput a vinde graul sau foarte scump. Atunci a venit la dansul un sarac, cerand si rugandu-l cu lacrimi sa-l miluiasca si sa-i dea putin grau, pentru ca sa nu moara de foame cu copiii si femeia sa. El, fiind cuprins de nemilostivire si de pofta aurului, n-a vrut sa miluiasca pe sarac, ci a zis catre dansul: "Sa mergi ca sa aduci pretul si vei avea ceea ce vei cumpara". Saracul, slabind de foame, a venit la Sfantul Spiridon cu plangere spunandu-i despre saracia lui si despre nemilostivirea bogatului. Iar sfantul a zis: "Nu plange, ci mergi in casa ta, pentru ca asa graieste Duhul Sfant, ca dimineata se va umple casa ta de grau; iar pe bogatul acela il vei vedea rugandu-se de tine si dandu-ti grau fara plata".
Saracul, socotind ca i-a zis sfantul aceasta numai pentru mangiierea necazului sau, vazandu-si desarta si fara folos nadejdea sa, precum i se parea, s-a dus la casa sa suspinand. Cum s-a facut noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a varsat ploaie mare pe pamant, iar hambarele bogatului nemilostiv si iubitor de argint au cazut si apa a luat tot graul. Nemilostivul vanzator de grau, cu ai sai, a alergat prin toata cetatea, strigand si rugand pe toti ca sa-i dea ajutor, spre a nu ajunge sarac. Dar oamenii, vazand graul risipit pe drumuri, au inceput a-l strange si a-l duce la casele lor. Asemenea si saracul acela care ceruse ieri, si-a adunat grau din destul, pe care, vazandu-l bogatul, a inceput a-l ruga sa ia cat va voi. Asa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar saracia si foametea saracului a mangiiat-o, dupa proorocirea sfantului.
Un plugar oarecare cunoscut sfantului, in acea vreme de foamete, a mers la acelasi nemilostiv bogat, care inca mai avea alte hambare pline de grau, cerand pentru hrana grau pe datorie, fagaduind ca-i va da cu dobinda in vremea secerisului. Acela, neinvatandu-se minte cu pierderea graului celui dintai, neschimbindu-se din zgircenia sa si neindreptandu-se, si-a inchis inima cu nemilostivire si inaintea acestui sarac, incat nu voia sa auda de rugamintea lui, cea cu sarguinta si a zis catre dansul: "Nu vei lua de la mine fara aur nici un bob de grau". Auzind saracul acestea, lucrator de pamant fiind, a mers plangand la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunandu-i necazul sau. Arhiereul, mangiindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasa. Apoi a doua zi a mers singur la plugarul acela, ducandu-i un bulgare mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urma se va vedea. Deci, punand aurul acela in mainile plugarului, a zis: "Du-te, frate, la bogatul vanzator de grau si da-i acest bulgar de aur ca zalog, ca sa-ti dea pe datorie grau, cat va fi spre trebuinta ta. Si cand va veni secerisul si te vei indestula cu paine, atunci, rascumparand zalogul acesta, iarasi il vei aduce la mine".
Luand saracul aurul din mainile arhiereului, s-a dus cu sarguinta la acel bogat. Acela, cum a vazut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur si indata a dat pe datorie grau saracului cat ii trebuia. Dupa aceasta, trecand vremea foametei, apoi fiind imbelsugare si sosind secerisul, plugarul a dat cu dobinda graul bogatului si rascumparand zalogul, l-a dus cu multumire Sfantului Spiridon. Sfantul, luand aurul, s-a dus in gradina sa si l-a luat cu sine si pe plugar, zicand: "Vino cu mine, frate, ca sa dam acesta impreuna Celui ce cu buna indurare ni l-a dat noua cu imprumut". Deci, intrand in gradina impreuna cu plugarul si punand aurul langa gard si-a ridicat ochii in sus, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, Care numai cu singura voia Ta, toate le faci si le prefaci; Cela ce odinioara in fata imparatului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefacut in sarpe, Insuti si aurul acesta, precum atunci l-ai prefacut intr-acest chip, asa si acum porunceste sa se intoarca la chipul sau cel dintai, pentru ca si acest om sa cunoasca, cata purtare de grija ai Tu pentru noi si cu fapta sa se invete ceea ce este scris in dumnezeiasca Scriptura: Ca toate oricate voieste Dumnezeu, le face.
Astfel, rugandu-se el, indata aurul acela luand puterea de fiinta, a inceput a se misca si se vedea intorcandu-se si tarandu-se ca un sarpe. Si asa, sarpele care mai inainte se facuse aur prin atingerea mainilor sfantului, prin minune iarasi s-a prefacut sarpe, din aur. Plugarul, vazand acea minune, tremura de frica si cazand la pamant, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, sarpele acela a intrat in vizuina sa, iar plugarul s-a intors la casa sa cu multumire, inspaimantandu-se de marimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au facut prin rugaciunile sfantului.
Un prieten imbunatatit al fericitului, din zavistia unor oameni rai, a fost clevetit la judecatorul cetatii si pus in temnita; apoi a fost osandit chiar la moarte, fara de vina. Deci, instiintandu-se Sfantul Spiridon, s-a dus sa izbaveasca pe prietenul sau de la moartea cea fara de vina. Atunci era vreme ploioasa si un rau care era in cale, revarsandu-se, nu era cu inlesnire cuiva a-l trece. Facatorul de minuni, aducandu-si aminte de Isus al lui Navi cum a trecut Iordanul cu chivotul legii ca pe uscat, in vremea cand era plin de apa si crezand in acelasi Dumnezeu atotputernic, a zis catre rau, poruncindu-i ca unei slugi: "Stai! Stapanul cel de obste iti porunceste, ca sa trec eu si sa scape barbatul pentru care ma grabesc".
Aceasta zicand sfantul, indata a stat raul, oprindu-si repejunile apei si a facut cale uscata sfantului si nu numai lui, ci si celor ce mergeau cu el, care au alergat inainte la judecator, vestindu-i venirea sfantului si minunea care s-a facut pe cale. Judecatorul, auzind acestea, indata l-a liberat pe cel osandit si l-a daruit pe el sfantului sanatos. Deci vedea cuviosul, cu ochii mai inainte-vazatori, greselile cele ascunse ale oamenilor. Caci odihnindu-se pe cale la un primitor de straini, o femeie oarecare, ce era robita de dragostea trupeasca si pacatuia in taina cu un oarecare. Aceea a voit sa spele picioarele sfantului. Iar el, stiind faptele ei, a zis catre dansa: "Nu te atinge de mine, femeie". Aceasta a zis, nu urand pe cea pacatoasa sau lepadandu-se de ea. Caci cum ar uri pe cei pacatosi, fiind ucenic al Domnului, Care a mancat si baut impreuna cu vamesii si pacatosii? Ci, pentru ca sa o faca pe ea sa-si aduca aminte de pacatele sale si sa se rusineze de faptele si de cugetele ei cele necurate.
Cand acea femeie mai vartos se nevoia, vrand a se atinge de picioarele sfantului ca sa le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfantul, cu blandete si cu iubire de oameni, o mustra, aducandu-i aminte de pacatele ei si povatuind-o catre pocainta. Iar ea, mirandu-se si spaimantandu-se ca cele ascunse si cele nearatate ale ei, nu sunt tainuite inaintea ochilor celui mai inainte-vazator al omului lui Dumnezeu, umplandu-se de rusine si umilindu-se cu inima sa, a cazut la picioarele sfantului si nu cu apa, ci cu lacrimi le spala pe ele si faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le marturisea. Deci, ea facea ceea ce a facut odinioara desfranata din Evanghelie. Iar el i-a grait ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioara: Indrazneste fiica, iertate-ti sunt pacatele tale. Si iarasi: Iata te-ai facut sanatoasa, de acum sa nu mai gresesti. Dintr-acel ceas, femeia aceea si-a indreptat spre bine viata sa si s-a facut si altora spre folos.
De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viata sfantului, se cuvine a sti si ravna lui pentru dreapta credinta; deci cuvantul ce ne sta inainte va arata. Imparatind marele Constantin cel intai intre imparatii crestini, in a sasea suta si treizeci si sase de ani de la imparatia lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute douazeci si cinci, s-a adunat in Niceea acel preaslavit sobor al Sfintilor Parinti, ca sa condamne pe Arie, cel fara de Dumnezeu, care cu rea-credinta zicea ca Fiul lui Dumnezeu este faptura, iar nu Facator si sa hotarasca ca Fiul este deofiinta cu Tatal. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai insemnati: Eusebie al Nicomidiei, Maris al Calcedonului si Teognie al Niceei. Acesti oameni inrautatiti, urmand cu totul nebuniei lui Arie, birfeau, zicand ca Fiul lui Dumnezeu este creat ca orice om.
Incepatorii cei ce se luptau pentru dreapta credinta, cei impodobiti cu viata si cu invatatura erau acestia: Marele intre sfinti Alexandru, care era inca preot si in vremea aceea tinea locul Sfantului Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindca zacea pe patul durerii; apoi slavitul Atanasie, care nu era inca impodobit cu randuiala preoteasca si tinea slujba diaconiei in biserica Alexandriei. Pentru aceasta pricina nu putina neimpacare era asupra lor, din partea zavistnicilor, caci nefiind cinstiti cu treapta episcopiei covarseau pe altii in intelegerea credintei. Atunci era impreuna cu dansii si acest mare Spiridon, a carui viata si dar care locuia intr-insul, era mai de folos si mai puternic, pentru induplecare spre cele de folos, decat gurile altora si decat legaturile silogismelor cele cu mestesug impletite ale ritorilor. Inca in acel sobor, cu voia imparatului, erau si filosofi elini, care se numeau peripatetici, intre care era un intelept care-l ajuta pe Arie, care taia ca si cu o sabie ascutita de amandoua partile si se mandrea cu limba sa de sofist, sarguindu-se a rade de invatatura celor dreptcredinciosi.
Cu acel filosof a cerut a se intreba Sfantul Spiridon, fiind barbat neinvatat, care numai pe Hristos stia si pe Acesta rastignit. Iar Sfintii Parinti, stiind invatatura lui, caci n-a avut cat de putina invatatura elineasca, il opreau, sa nu indrazneasca a se intreba cu acel sofist, care era mester la cuvinte. Dar acesta, stiind ce poate intelepciunea cea de sus si cat sunt de neputincioase puterile intelepciunii omenesti, s-a apropiat de barbatul acela, zicandu-i: "In numele lui Iisus Hristos, o, fiolosofule, ia aminte la mine si asculta cele ce voiesc a-ti spune". Filosoful a zis: "Vorbeste si te voi asculta". Sfantul a inceput a vorbi zicand: "Unul este Dumnezeu Care a facut cerul si pamantul, pe om din pamant l-a zidit si toate celelalte, cele vazute si nevazute le-a asezat cu Cuvantul si cu Duhul Sau. Pe acel Cuvant Il credem si noi, ca este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de ratacirea noastra, S-a nascut din Fecioara, a vietuit cu oamenii, a patimit, a murit pentru mantuirea noastra, a inviat si impreuna cu El a inviat neamul omenesc. Pe Acesta Il asteptam sa vina, sa judece pe toti cu dreptate si sa rasplateasca fiecaruia dupa vrednicie si-L credem ca este de o fiinta cu Tatal, impreuna sezator si asemenea cinstit. Acestea astfel le marturisim fara ispitire si incercare si nici tu nu indrazni a ispiti cum sunt acestea; pentru ca acestea covarsesc intelegerea ta si sunt mult mai inalte decat toata cunostinta".
Apoi, tacand putin, a zis: "Nu ti se pare si tie a fi acestea astfel, o! filosofule? Pentru ca sa te incredintezi de adevar, ia aminte la acest mic lucru, macar ca nu se cade sa asemanam firea cea indumnezeita si mai presus de fiinta, cu faptura zidita si stricacioasa. Dar, de vreme ce ochii sunt mai credinciosi decat urechile si cel care este putin credincios, nu crede cu inlesnire, daca nu va vedea ceva cu ochii cei trupesti, pentru aceasta voiesc sa va incredintez pe fata cu aceasta caramida, care este alcatuita din trei.
Acestea zicand sfantul, a facut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, avand in stanga caramida si a zis: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". Si indata strangand caramida, o! prea slavita minune! focul s-a ridicat in aer, apa s-a varsat pe pamant, iar lutul a ramas in mainile sfantului. Cei ce vedeau s-au inspaimantat si mai vartos filosoful, care, inspaimantandu-se cu sufletul, tacea, ca si cum nu mai stia sa vorbeasca, neavand gura s-o deschida impotriva cuvintelor sfantului, in care lucra o putere dumnezeiasca, incat s-au implinit cele scrise: "Nu sta in cuvant imparatia lui Dumnezeu, ci in putere".
Apoi, filosoful a zis: "Cred ca asa sunt cele graite de tine". Atunci batranul a zis: "Vino dar si primeste semnul sfintei credinte". Iar filosoful intorcandu-se catre prietenii si catre ucenicii sai, a zis: "Ascultati-ma: pana cand era cu mine intrebarea din cuvinte, am adus cuvinte impotriva cuvintelor, iar cu mestesugul iubirii de intrebare, biruiam pe cele puse inainte. Dar de cand, in locul cuvintelor, a iesit din gura acestui batran puterea si facerea minunii, nimic nu mai pot cuvintele impotriva puterii, pentru ca nu poate sta omul impotriva lui Dumnezeu. Deci, daca si dintre voi cineva poate sa inteleaga ca mine, sa creada in Hristos si, impreuna cu mine, sa urmeze acestui batran, prin a carui gura Dumnezeu a grait".
Astfel, filosoful acela, primind credinta crestineasca, se bucura ca a fost biruit de sfantul batran spre folosul sau si se bucurau toti cei binecredinciosi, iar cei raucredinciosi s-au rusinat.
Savarsindu-se acel mare sobor al Sfintilor Parinti si fiind biruit si lepadat Arie si fiecare intorcandu-se intr-ale sale, s-a intors si Sfantul Spiridon la casa sa. In acea vreme a murit Irina, fiica lui, care inflorise cu tineretile si vremea vietii sale si-a petrecut-o in feciorie curata, incat era vrednica de camara cea cereasca. Atunci a venit la sfantul o femeie plangand si spunand ca a dat fiicei lui, Irina, un odor de aur, spre pastrare; dar de vreme ce ea a murit, a ramas odorul ascuns, nestiut de nimeni. Sfantul Spiridon, cautand pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, vazand lacrimile si tanguirea femeii si fiindu-i mila de ea, a mers la mormantul fiicei sale, impreuna cu casnicii sai si a strigat catre cea moarta, precum odinioara Hristos lui Lazar, zicandu-i: "Fiica, Irino, unde este odorul cel de aur, care ti s-a incredintat spre pastrare?" Iar ea, ca dintr-un somn lung desteptandu-se, a raspuns: "In cutare loc al casei (spunand numele locului) l-am ascuns pe el". Si iarasi a zis catre dansa sfantul: "Dormi de acum, fiica mea, pana cand te va destepta pe tine Domnul tuturor, la invierea cea de obste". Atunci s-au cuprins de frica toti cei ce erau acolo, minunandu-se si inspaimantandu-se de acea minune preaslavita, iar sfantul, afland odorul in locul cel spus, l-a dat acelei femei.
Dupa aceasta, murind marele Constantin si impartind fiilor sai imparatia, a luat Rasaritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind in cetatea cea mare, Antiohia Siriei, a cazut intr-o boala grea, pe care nu puteau sa o vindece doctorii. Deci, lasand imparatul cel bolnav pe doctori, a alergat cu rugaciune catre Dumnezeu, Care poate tamadui sufletele si trupurile si de la El isi cerea cu sarguinta tamaduire bolii sale. Atunci a avut o vedenie: intr-o noapte un inger aratandu-i o ceata de multi sfinti episcopi, in mijlocul lor i-a aratat doi mai alesi, care pareau a fi celorlalti povatuitori si incepa-tori; deci, aceia, ii spunea lui ingerul, sunt tamaduitorii bolii tale.
Desteptandu-se imparatul din somn si gandind la ceea ce vazuse, nu cunostea cine erau cei pe care-i vazuse. Caci cum putea cunoaste pe aceia, al caror nume si patrie nu erau lui stiute? Si mai ales cand unul dintre ei inca nici nu era episcop si nici nu avea sa fie episcop, dar acum se arata a fi intru acea dregatorie. Deci a fost in nepricepere multa vreme. Apoi, primind sfat, a adunat la sine pe episcopii din cetatile dimprejur si cauta sa-i cunoasca pe dansii si pe cei doi episcopi ce ii vazuse in vis, insa nu i-a aflat. Iarasi a chemat pe mai multi, din locuri si mai indepartate, dar nici intre aceia nu i-a aflat. Dupa aceea a trimis in toata lumea ca sa se adune la dansul episcopii din toata stapanirea sa.
Deci, a ajuns acea porunca imparateasca - sau mai bine zis acea rugaminte - si in insula Cipru, la fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, caruia i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate cele despre imparat. Sculandu-se Sfantul Spiridon, a mers la imparat, luand cu sine pe ucenicul sau Trifilie, cu care s-a aratat imparatului in vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, inca nu era episcop. Ajungand in Antiohia au intrat in palatele imparatesti. Sfantul episcop era imbracat in haine simple si purta in mana un toiag de finic si mitra pe cap, cum si un vascior de lut atarnat la piept, precum era obiceiul celor ce vietuiau in Sfanta Cetate a Ierusalimului, in care obisnuiau a purta untdelemn din Sfanta Cruce.
Astfel, intrand el, una din slugile cele insemnate din palatele imparatesti, vazandu-l ca pe unul din cei saraci, a ris de dansul si, nelasandu-l sa intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fara rautate dupa cuvantul Domnului i-a intors lui si cealalta parte. Acela, cunoscandu-l ca este episcop si vazandu-si greseala sa, si-a cerut iertare cu smerenie, pe care a si capatat-o. Ajungand sfantul inaintea imparatului, acesta pe data l-a cunoscut, pentru ca in acel chip l-a vazut in vis. Sculandu-se de la locul sau, s-a apropiat si s-a inchinat robului lui Dumnezeu, rugandu-l cu lacrimi, sa se roage lui Dumnezeu pentru dansul si sa-i vindece boala.
Sfantul Spiridon, cum s-a atins de haina imparatului, indata s-a facut sanatos si s-a bucurat de tamaduirea sa, cistigata prin rugaciunile sfantului, iar imparatul l-a cinstit foarte mult si toata ziua aceea s-a veselit impreuna cu dansul, facand ospat bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte mult de toata slava imparateasca, de frumusetea palatelor si de starea inainte a dregatorilor, cand sedea imparatul si de toata randuiala cea minunata a aurului, cum si de slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis catre dansul: "Ce te minunezi, frate? Oare mandria si slava imparateasca fac pe imparat mai drept decat altii? Oare nu moare imparatul intocmai cum moare fiecare din saraci si se da ingroparii? Oare nu va sta ca oricare inaintea infricosatului Judecator? Pentru ce cinstesti cele trecatoare, ca si cum ar fi neschimbate si te minunezi de cele ce sunt de nimic, cand mai ales se cuvine a cauta pe cele ce sunt nematerialnice si vesnice si a iubi slava cea cereasca si nepieritoare?"
Apoi a invatat si pe imparat destul, ca sa-si aduca aminte de facerea de bine a lui Dumnezeu si sa fie bun catre cei ce sunt sub stapanirea lui; catre cei ce gresesc sa fie milostiv, catre cei ce se roaga, sa fie grabnic impaciuitor, bun datator celor ce le trebuieste ajutor si tuturor sa le fie ca un parinte, cu buna indurare plecandu-se catre fiecare si indata intinzand mana. Ca daca nu imparateste cineva in acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decat imparat. In sfarsit, l-a invatat sa tie tare si sa pazeasca cele ce se cuvin dreptei-credinte, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui Dumnezeu.
Vrand imparatul sa multumeasca sfantului pentru tamaduirea adusa prin rugaciunile lui, ii dadu multime de aur, dar el n-a vrut sa primeasca, zicand: "Nu se cuvine, imparate, a-mi rasplati cu asa uriciune, in loc de dragoste; pentru ca ceea ce s-a facut prin mine pentru tine, dragoste este. Caci a lasa casa si a veni pe acest noian al marii si a rabda asprimea de iarna si de vanturi, oare aceasta nu este dragoste? Si pentru toate acestea, oare voi primi ca rasplata aur, care este pricinuitor a toata rautatea si care lesne pierde toata dreptatea?" Astfel zicand, sfantul nu a vrut sa primeasca nimic. Insa, fiind silit de rugamintea cea multa a imparatului, a primit sa ia ceva, dar nu sa tina la dansul, pentru ca cele ce le-a primit, indata le-a impartit saracilor, care le trebuiau.
Prin sfatuirea acestui sfant, imparatul Constandie a scutit de dari preotii, diaconii, tot clerul si slujitorii bisericii, judecand a fi lucru necuvios, ca slujitorii Imparatului Celui fara de moarte, sa dea dajdie imparatului celui muritor.
Iesind sfantul de la imparat si intorcandu-se intr-ale sale, a fost primit in casa unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la dansul o femeie straina, care nu stia sa vorbeasca greceste, aducand pe bratele sale pe fiul sau mort, pe care, punandu-l langa picioarele sfantului, plangand si nestiind nimeni limba ei, numai lacrimile adevereau ca pentru fiul ei cel mort se roaga de sfant sa-l invieze. Iar el, temandu-se de slava desarta, se lepada de un lucru asa minunat. Insa, fiind milostiv, se biruia de amara tanguire a celei ce plangea si a intrebat pe diaconul sau Artemidot: "Ce sa facem, frate?" Iar acela a raspuns: "Pentru ce ma intrebi, parinte? Ce alta poti face, decat numai sa chemi pe Hristos, datatorul de viata, care de multe ori a ascultat rugaciunile tale; ca daca pe imparat l-ai vindecat, oare vei putea pe saraci si nenorociti sa-i treci cu vederea?"
Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multa milostivire s-a induplecat, a lacrimat si, plecandu-si genunchii, s-a rugat cu fierbinteala lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei si prin Ilie a daruit viata fiului saretencii si fiului somanitencii, a ascultat si pe Spiridon si a intors duhul de viata in pruncul strainei, care, inviind indata, a inceput a plange. Maica, daca a vazut pe fiul ei viu, indata, de bucuria cea peste masura, a cazut moarta. Pentru ca nu numai durerea cea mare si necazul inimii omoara pe om, ci uneori si bucuria cea peste masura face acelasi lucru. Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar cei ce priveau spre dansa, dupa bucuria cea mare pentru invierea pruncului, indata le-a venit intristare si lacrimi. Atunci, iarasi a zis sfantul catre diacon: "Ce vom face?" Iar acela iarasi i-a dat sfatul cel dintai si sfantul s-a intors la rugaciune, ridicandu-si ochii catre cer si mintea inaltandu-si catre Dumnezeu, se ruga Celui ce da mortilor viata si numai cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis catre ceea ce zacea moarta pe pamant: "Scoala-te si stai pe picioarele tale"; iar ea, desteptandu-se ca din somn s-a sculat si si-a luat fiul cu mainile sale viu. Apoi a poruncit sfantul femeii si celor ce se intamplasera acolo, sa nu spuna nimanui de ceea ce au vazut si s-a facut, iar diaconul Artemidot, dupa mutarea de veci a sfantului, a dat acestea spre auzul tuturor credinciosilor, neascunzand maririle si puterile lui Dumnezeu ce se facusera prin marele placut al lui Dumnezeu, Spiridon.
Intorcandu-se sfantul acasa, a venit la dansul un oarecare om, vrand sa cumpere din turma lui o suta de capre. Si sfantul i-a zis sa aduca mai intai pretul cel randuit si apoi sa ia ceea ce a cumparat. Dar el, dand pretul pentru nouazeci si noua de capre, a tainuit una, socotind ca nu va cunoaste sfantul despre aceea, a carui bunatate de inima era straina de grija cea mare a vietii. Deci, mergand amandoi in ocolul dobitoacelor, sfantul a zis catre negustor ca sa ia atatea capre pentru cat a dat pretul. Despartind o suta de capre, le-a scos din ocol si una din acelea, ca o priceputa si roaba buna, cunoscandu-se ca este nevanduta de stapanul sau, s-a intors degraba si a alergat iarasi in ocol. Negustorul, prinzand-o a tras-o dupa dansul; iar capra, smulgandu-se iarasi, a fugit in ocol. Asa de doua si de trei ori se smucea din mainile lui si fugea in ocol, iar el o scotea cu sila si mai pe urma a luat-o pe umeri si o ducea intr-ale sale. Dar capra, zbierand si batandu-l cu coarnele peste cap, se zvarcolea incat se mirau toti citi erau acolo. Sfantul Spiridon, pricepand lucrul si nevrand inaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis catre dansul cu blandete: "Vezi, fiule, ca nu in zadar face dobitocul acesta unele ca acestea, caci nu sufera a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit pretul care se cuvenea pentru dansa si iata pentru aceea se smulge din mainile tale si fuge la ocol?" Deci acela, rusinandu-se, si-a marturisit pacatul si si-a cerut iertare. Apoi dand pretul si-a luat capra si aceea mergea acum singura dupa dansul in liniste la casa aceluia ce o cumparase pe dansa, intrecand la mers pe stapanul sau cel nou.
In insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergand marele Spiridon pentru oarecare trebuinta, a intrat in biserica si a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, sa faca o sfanta rugaciune pe scurt, pentru ca sfantul se ostenise de calea cea indelungata, mai ales ca era vremea secerisului si era arsita mare. Iar diaconul acela cu zabava facea ceea ce i se poruncise si cu dinadinsul lungea rugaciunea, citind si cantand cu mandrie si marindu-se in desert cu glasul sau.
Deci fericitul, uitandu-se la el, desi era bun cu firea, il ocari cu asprime, zicandu-i: "Taci!". Si indata i s-a legat limba, incat nu numai glasul, ci si vorba si-a pierdut si sta mut ca unul fara limba. Atunci li s-a facut frica la toti care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea in tot satul si s-au adunat toti sa vada acea minune, iar diaconul a cazut la picioarele sfantului rugandu-se in tacere, ca sa i se dezlege limba. Se mai rugara pentru dansul si acei prieteni ai lui si rudenii, incat abia l-au imblanzit, pentru ca sfantul era aspru cu cei mandri si mareti in desert. Deci l-a iertat si, dezlegandu-i limba, i-a dat si graiul. Insa a lasat oarecare semn al cercetarii, nelimpezindu-i limba cu totul, pentru ca l-a lasat cu glas mic, zabavnic la limba si poticnindu-se la vorba, ca sa nu se mai mandreasca cu glasul sau, nici sa se mai mareasca in desert cu vorba sa cea limpede.
Altadata acest dumnezeiesc barbat, fiind in cetatea sa, a intrat in biserica la Vecernie si s-a intamplat atunci ca nu era popor in acolo, decat numai slujitorii bisericesti. Apoi a poruncit sa se aprinda faclii multe si candele, iar el singur statea inaintea altarului, bucurandu-se cu duhul. Deci cand a strigat dupa obicei: "Pace tuturor", nefiind popor ca sa dea raspunsul cel obisnuit la cuvintele zise de arhiereu, indata s-a auzit din inaltime, strigand: "Si duhului tau". Si era glasul acela dulce si potrivit, covarsind toata cantarea omeneasca cea dulce. Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie o cantare dumnezeiasca de sus, cantand: "Doamne miluieste". Glasul acela se auzea si de cei ce erau departe de biserica, incat alergau cu sarguinta la acel glas dulce si prea minunat si, apropiindu-se de usi, indulcea mai mult urechile si inimile lor acea cantare straina. Dupa ce au intrat in biserica, n-au vazut pe nimeni, decat numai pe arhiereu cu putini slujitori bisericesti; apoi acea cantare bisericeasca nu se mai auzea de nimeni si se minunau foarte mult.
Altadata, sfantul stand in biserica la cantarea Vecerniei, n-a ajuns untdelemn in candela si era sa se stinga, ca nu se gasea atunci deloc untdelemn in biserica. Deci se mahnea sfantul de aceasta, ca nu cumva, stingandu-se candela, sa inceteze cantarea Vecerniei si sa se sfarseasca pravila cea obisnuita a bisericii. Dar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, a facut sa izvorasca in candela untdelemn, precum altadata in vasul vaduvei, in zilele lui Ilie. Iar slujitorii, aducand vase le puneau dedesubt, pentru ca untdelemnul curgea din candela si s-au umplut acele vase cu untdelemn sfintit, ce era plin de darul lui Dumnezeu.
In Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este in Livia, ci alta cu acelasi nume, la care mergea sfantul din Trimitunda pentru oarecare trebuinta. Atunci mergea cu dansul si Trifilie, ucenicul lui, fiind episcop in Levcusia Ciprului. Trecand ei muntele ce se numeste Pentadactil si ajungand la un loc ce se zice Parimna, care este frumos, cu multa verdeata si cu multe fructe, Trifilie, bucurandu-se de acel loc, a poftit ca si el sa se faca stapanul unui sat din Parimna si sa-l cistige in cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta indelung, intru inima sa.
Dar nu s-a tainuit acel cuget al lui Trifilie inaintea ochilor celor mai inainte-vazatori ai lui Spiridon, pe care marele parinte intelegandu-l cu duhul, a zis: "Pentru ce o! Trifilie, cugeti neincetat cele desarte, poftind sate si vii, care cu adevarat nu sunt de nici un pret, ci numai ca se vad si cu parere atrag inima omeneasca spre pofta lor? Avem avutie in cer nefurata, avem locas nefacut de maini; pe acelea cauta-le, cu acelea indulceste-te, mai inainte de vreme, prin gandirea la Dumnezeu, care nu pot sa treaca de la unul la altul, ca cel ce se face odata stapan acelora, are mostenirea care niciodata nu piere". Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit si dupa aceea alta viata a avut, incat s-a facut vas ales al lui Hristos, precum odinioara Pavel si de nenumarate daruri dumnezeiesti s-a invrednicit. Astfel fiind foarte imbunatatit, marele Spiridon si pe altii ii povatuia catre fapte bune, pentru ca sporeau invataturile lui la cei ce le primeau, iar celor ce le lepadau li se intampla sfarsit rau, precum ne va arata cuvantul ce ne sta inainte si va urma.
Un corabier locuitor in aceeasi cetate a Trimitundei, plutind in oarecare laturi pentru negustorie, a zabovit acolo douasprezece luni. In acea vreme femeia lui, fiind o desfranata, a zamislit in pantece. Intorcandu-se negustorul la casa sa si vazand pe femeie insarcinata, a cunoscut ca a pacatuit si, umplandu-se de manie, o batea nevrand sa mai vietuiasca cu dansa si o izgonea din casa sa. Apoi, mergand la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina si cerea de la dansul sfat folositor. Iar el, mahnindu-se cu sufletul pentru pacatul ei si pentru mahnirea cea mare a barbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a intrebat-o daca a facut pacat, de vreme ce martor nemincinos era insarcinarea si rodul ce se purta intr-insa, zamislit din faradelege; ci, i-a zis ei: "Pentru ce ai calcat credinta barbatului tau si ai adus ocara casei tale?" Iar femeia, pierzandu-si rusinea, a indraznit a minti, zicand ca nu de la altcineva a zamislit, ci de la al sau barbat. Iar cei ce auzeau, se maniau asupra ei mai mult pentru minciuna, decat pentru desfranare si ii ziceau: "Douasprezece luni n-a fost barbatul tau acasa si cum zici ca de la barbatul tau ai zamislit? Au poate rodul cel zamislit sa zaboveasca in pantece douasprezece luni si mai mult?" Iar ea intarea, zicand: "Cel ce s-a zamislit in pantece astepta intoarcerea tatalui sau ca sa vina acasa din calea cea departata si pruncul sa iasa din pantecele meu".
Acestea si mai multe mintind si pe toti biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat gilceava, ca si cum ea ar fi fost clevetita si napastuita. Iar barbatul cel bland, Sfantul Spiridon, aducand-o spre pocainta, i-a zis: "O! femeie, de vreme ce in mare pacat ai cazut, iti sta inainte si pocainta mare, pentru ca ti-a ramas nadejde de mantuire; caci nu este vreun pacat care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu. Insa vad ca prin desfranare ai nascut deznadajduire, iar prin deznadajduire, nerusinare. Deci cu dreptate este ca sa primesti vrednica rasplata dupa fapta ta, patimind grabnica pedeapsa, insa dandu-ti-se loc si vreme de pocainta. Acestea graim tie de fata ca nu va iesi din pantecele tau pruncul acela pana cand nu vei marturisi singura pacatul, adevarul neacoperindu-se cu minciuna, ceea ce si orbii, precum se zice, pot sa o vada".
Aceste cuvinte ale sfantului, degraba au venit la savarsire. Caci, apropiindu-se vremea nasterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care ii munceau pantecele foarte rau, tinandu-se pruncul in pantece. Insa fiind cu inima impietrita, n-a voit sa-si marturiseasca pacatul sau si intr-acea cumplita durere a murit, neputand sa nasca. De acest lucru instiintandu-se, arhiereul lui Dumnezeu a lacrimat si se caia, caci cu acest fel de pedeapsa a judecat-o pe ea si zicea: "Nu voi mai face judecata intre oameni, daca cuvantul cel zis de mine se implineste asa degraba intre dansii cu fapta".
Iata, am spus despre femeia cea rea care a lepadat certarea sfantului si n-a ascultat sfatuirea cea de folos. Se va povesti acum si despre o alta femeie buna.
O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei si binecredincioasa, avea un barbat necredincios, care tinea de credinta paganeasca. Deci femeia aceea s-a dus degraba la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, si i-a spus necazul, rugandu-l cu dinadinsul sa se sarguiasca si sa intoarca pe barbatul ei la sfanta credinta. Omul acela avea prietenie cu Sfantul, ca vecin si cinstea pe fericitul, iar uneori mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.
Odata sezand la masa Sfantul Spiridon cu mai multi vecini si cu acel necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, in auzul tuturor: "Iata, sta la porti un vestitor trimis de sluga care pazeste turma mea, ca sa-mi spuna ca, dormind el, s-au prapadit toate dobitoacele, ratacindu-se prin munti. Deci, mergand, spune-i robului meu ce a fost trimis, ca acum le-a aflat pe toate intr-o pestera si nici un dobitoc din turma n-a pierit". Deci a mers sluga aceea si a spus trimisului cuvintele Sfantului Spiridon. Trecand putina vreme si inca nesculandu-se de la masa, alt vestitor a venit de la acea sluga, spunand ca intreaga turma s-a aflat.
Auzind acestea acel necredincios de la masa, se mira foarte, ca Sfantul Spiridon toate le vedea inainte pe cele de departe si pe cele de aproape si parandu-i ca acesta este ca un Dumnezeu a vrut sa-i faca aceea ce candva licaonitii au facut lui Barnaba si lui Pavel; adica sa aduca tauri si cununi si sa-i aduca jertfa. Iar sfantul a zis catre dansul: "Nu sunt eu Dumnezeu, ci sluga a Lui; eu sunt patimas asemenea tie, iar daca vezi ca stiu cele ce se lucreaza departe, acestea imi daruieste Dumnezeul meu, intru care si tu, de vei incepe a crede, vei cunoaste care esta taria si puterea Lui cea atotputernica.
Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, afland vreme, sfatuia pe barbatul sau cu multe cuvinte, ca sa se lepede de necuratia paganeasca, sa cunoasca pe Unul, adevaratul Dumnezeu, si sa creada intru Dansul. Si asa, cu darul lui Hristos, a intors pe cel necredincios la sfanta credinta, l-a luminat cu Sfantul Botez si s-a mantuit barbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasa, precum graieste Sfanta Scriptura.
Se povesteste despre smerenia cuviosului, ca fiind atat de mare arhiereu si facator de minuni, nu se socotea a fi umilit pastorind oile cele necuvantatoare, singur ostenindu-se pentru dansele. Odinioara, navalind talharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat cateva din ele si voiau sa iasa. Dar Dumnezeu, iubind pe placutul Sau si pazind putina lui avere, a legat pe acei talhari cu legaturi tari si nevazute, incat nu le era cu putinta a iesi din ocol si astfel au fost tinuti pana dimineata. Facandu-se ziua, a venit sfantul la oi si vazand pe talhari legati cu puterea lui Dumnezeu, avand mainile inapoi si picioarele nemiscate, i-a dezlegat cu rugaciunea. Apoi mult invatandu-i pe dansii sa nu pofteasca ale celui strain, ci din osteneala mainilor lor sa se hraneasca, le-a dat cate un berbec, zicand: "Luati aceasta, ca sa nu fie in zadar osteneala voastra si privegherea cea de toata noaptea". Apoi i-a slobozit pe dansii in pace.
Un negustor, din aceeasi cetate se obisnuise a lua de la sfant aur pe datorie pentru negustorie si, dupa ce se intorcea de la negustoria sa, ii aducea ceea ce lua pe datorie si-i poruncea sfantul sa-l puna el singur in lada aceea din care lua. Astfel, sfantul nu lua seama de averea cea vremelnica, necercetand cu tot dinadinsul daca acela, luand singur aur cu binecuvantarea lui, apoi iarasi aducand si punandu-l inapoi de unde il lua, i se binecuvanta negustoria lui.
Odata, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus in lada aurul pe care il adusese si-l tainuia la sine, iar inaintea sfantului a mintit, zicand ca l-a pus. Dar in putina vreme a saracit negustorul acela, pentru ca aurul cel tainuit nu numai ca nu i-a facut nici un cistig, ci si marfa care era a lui a prapadit-o si ca un foc in taina i-a risipit averea lui. Deci, saracind negustorul acela, a venit iarasi la sfant si i-a cerut sa-i dea aur pe datorie. Iar sfantul l-a trimis in camara sa la lada ca sa-si ia singur, zicand: "Mergi si ia, daca ai pus acolo ceea ce ai luat".
Acela mergand si negasind aur, s-a intors la sfant desert. Sfantul i-a zis: "Cu adevarat, frate, pana acum, afara de mana ta, n-a fost alta in lada; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarasi ai fi luat". Iar acela, umplandu-se de rusine, a cazut la picioarele sfantului, cerandu-si iertare. Sfantul l-a iertat si l-a invatat sa nu mai pofteasca ale celui strain, nici sa-si incarce sufletul cu viclesugul si minciuna; pentru ca dobinda care se cistiga cu nedreptate, nu este dobinda, ci adevarata paguba.
Odata, s-a facut adunare de episcopi in Alexandria, pentru ca patriarhul de acolo, chemand pe toti episcopii de sub stapanirea lui, voia cu rugaciune de obste sa sfarme toti idolii paganesti, fiind inca multime de idoli acolo. Deci, savarsindu-se multe rugaciuni cu sarguinta catre Dumnezeu, soborniceste si deosebi, au cazut toti idolii din toata cetatea si din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a ramas intreg la locul sau. Rugandu-se mult patriarhul, cu mahnire pentru sfaramarea acelui idol si stand el noaptea la rugaciune, i s-a aratat o vedenie dumnezeiasca, poruncindu-i sa nu se intristeze pentru nesfaramarea idolului, ci sa trimita degraba in Cipru sa cheme pe Spiridon, episcopul Trimitundei, caci pentru el s-a lasat idolul acela, ca sa se sfarame cu rugaciunea lui. Patriarhul, scriind indata Sfantului Spiridon, carte cu rugaminte, chemandu-l in Alexandria si vestindu-i pricina chemarii, a trimis degraba pe cineva in Cipru. Sfantul, primind scrisoarea aceea si citind-o, s-a suit degraba in corabie si a pornit spre Alexandria.
Sosind corabia la tarmul cel vestit al Alexandriei, care se numeste Neapoli, si iesind sfantul din corabie, indata s-a sfaramat idolul acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricina s-au instiintat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; caci cand s-a spus patriarhului ca idolul s-a sfaramat, indata a zis catre ceilalti episcopi: "O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie". Iar ei, pregatindu-se, au iesit intru intampinarea lui, primindu-l cu cinste si s-au bucurat de venirea acestui mare facator de minuni la dansii si luminator al lumii.
Pentru acest sfant si mare parinte Spiridon, istoricii bisericesti Nichifor si Sozomen pomenesc si aceasta: "El era foarte sarguitor in pazirea randuielii bisericesti si spre pastrarea nestirbita a dumnezeiestii Scripturi, neschimbind nici un cuvant din cele scrise in sfintele si cele fara de prihana carti. Odata, s-a intamplat un lucru ca acesta: S-a facut in Cipru adunarea episcopilor din insula aceia, pentru unele trebuinte bisericesti, intre care era si Sfantul Spiridon si episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit in intelepciunea cartii - pentru ca multa vreme in varsta tineretilor sale a petrecut la Virit, invatand scriptura si intelepciunea; pentru aceasta l-au rugat parintii ca sa spuna cuvant de invatatura in biserica poporului.
Invatand el poporul, s-a intamplat in biserica, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise catre slabanog, care sunt scrise la Sfantul Evanghelist Marcu, adica: Scoala-te si-ti ia patul tau. Iar Trifilie n-a zis pat, ci in loc de pat a zis culcus, adica: "Scoala-te si-ti ia culcusul tau". Acestea auzind Sfantul Spiridon, s-a sculat de la locul sau, nesuferind sa auda schimbarea cuvintelor lui Hristos si a zis catre Trifilie: "Au doara tu esti mai bun decat cel ce a zis pat, de te rusinezi de cuvintele Lui?" Acestea zicand, a iesit din biserica inaintea tuturor si n-a facut un rau cu acestea, desi era prea simplu cu invatatura; caci pe Trifilie, care se ingimfa cu frumusetea vorbirii sale, rusinandu-l putin, l-a invatat smerita intelepciune si blandetea. Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toti, ca cel ce era mai batran cu anii, mai slavit cu viata si mai intai cu scaunul, cum si facator de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea sa se rusineze de fata si de cuvantul lui.
Se mai spune si despre o alta minune a Sfantului Spiridon. Mergand Sfantul Spiridon la Sfantul Sinod cel dintai, a toata lumea de la Niceea si, ramanand la o gazda oarecare, pizmaretii arieni au taiat noaptea in taina capetele celor doi cai ai lui, pe care ii avea cu sine la drum. Facandu-se ziua si vazand sluga lui rautatea ce se facuse de eretici, a spus Sfantului Spiridon. Iar el, nadajduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca sa puna capetele taiate la locul lor si sluga, facand degraba ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greseala, la cel negru si al celui negru la cel alb si indata au inviat caii si au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfantul Spiridon cu dansii pe drumul sau. Poporul se mira vazand un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb si calul cel alb are cap negru, de care minune ereticii s-au rusinat.
Atata dar si mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, incat in vremea secerisului, in arsita soarelui, sfantul sau cap se arata plin de roua racoroasa, ce se pogora de sus, care lucru s-a aratat in anul cel din urma al vietii sale. Caci iesind impreuna cu seceratorii la seceris - pentru ca era smerit si lucra cu mainile sale, nemandrindu-se de inaltimea dregatoriei - si secerand holda sa, deodata, in ceasul cel mai cumplit al arsitei, s-a rourat capul lui, precum odinioara lana lui Ghedeon; de care lucru toti s-au minunat si s-au mirat. Dupa aceasta toti perii capului sau s-au schimbat si unii s-au facut galbeni, altii negri, iar altii albi; singur Dumnezeu stie pentru ce s-a facut aceea si ce insemna. Iar sfantul, pipaind capul cu mana sa cea dreapta, a spus celor ce erau acolo, cum ca s-a apropiat vremea despartirii sale de trup si-i povatuia pe toti la fapte bune, iar mai vartos spre dragostea lui Dumnezeu si catre aproapele.
Dupa aceasta, trecand nu multe zile, sfantul si dreptul sau suflet l-a dat in mainile Domnului sau, Caruia cu adanca cuviosie si cu dreptate i-a slujit toata viata sa; apoi a fost ingropat cu slava in biserica Sfintilor Apostoli, care este in Trimitunda, unde s-a oranduit a se savarsi pomenirea lui in toti anii, facandu-se multe minuni la mormantul sau, intru slava minunatului Dumnezeu, Celui preamarit intru toti sfintii Sai, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Caruia I se cuvine si de la noi slava, multumire, cinste si inchinaciune in veci. Amin.
Numele său vine de la un cuvântul σπυρις, care în greacă înseamnă "coşuleţ". În timpul persecuţiilor sub împăratul Maximian (295 AD), sfântul a fost arestat şi exilat. În anul 325 AD, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea unde a uimit pe mulţi cu simplitatea cu care a explicat credinţa ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reuşit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toţi cei prezenţi la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi ţinînd în mână o cărămidă şi spunînd simplu că este formată din trei elemente esenţiale, şi anume foc, pământ şi apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii şi a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică.
Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." (Ioan VIII, 12)
Din vechime, Dumnezeu a învăţat pe poporul evreu, cel ales, ca din mijlocul lui să răsară Soarele dreptăţii, Hristos, că întunericul este o pedeapsă a Sa. De aceea, a cincea plagă pe care a trimis-o El egiptenilor, pentru că nu au vrut să-i lase pe evrei să plece din robia lor, a fost întunericul:
„Atunci a zis Domnul către Moise: Întinde mâna ta spre cer şi se va face întuneric în pământul Egiptului, încât să-l pipăi cu mâna. Şi şi-a întins Moise mâna sa spre cer şi s-a făcut întuneric beznă trei zile în tot pământul Egiptului, de nu se va vedea om cu om, şi nimeni nu s-a urnit de la locul său trei zile. Iar la fiii lui Israel a fost lumină peste tot în locuinţele lor." (Ieşire X, 21-23)
Totodată, poporului ales i s-a făgăduit luminare veşnică, prin Cel care avea să vină: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi." (Isaia IX, 1)
„Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine." (Isaia LX, 1-2)
„Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina; ci Domnul va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte; căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică şi zilele întristării tale se vor sfârşi." (Isaia LX, 19-20)
Astfel că lumina este legată de Dumnezeu, iar întunericul arată depărtarea omului de Dumnezeu. De asemenea, Domnul a spus lui Moise şi, prin el, întregului popor, că este bine primită înaintea Sa jertfa de lumină, în cortul cel sfânt şi în templul cel sfânt al Lui.
„Să faci sfeşnic din aur curat. Sfeşnicul să-l faci bătut din ciocan: fusul, braţele, cupele, nodurile şi florile lui să fie dintr-o bucată. Şase braţe să iasă pe cele două laturi ale lui: trei braţe ale sfeşnicului să fie pe o latură a lui şi trei braţe ale sfeşnicului să fie pe cealaltă latură. El va avea la un braţ trei cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor, şi la alt braţ va avea trei cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor. (...)
În vârful fusului sfeşnicului să fie încă o cupă în forma florii de migdal, cu nodul şi floarea ei. Să-i faci şapte candele şi să pui în el candelele acestea, ca să lumineze latura din faţa lui." (Ieşire XXV, 31-40)
Aceste cuvinte i-au fost zise de Dumnezeu lui Moise, după ce i se arătase pe Muntele Sinai modelul după care să le facă.
„Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:
- Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării. Şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineaţa. Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru. Candelele să le pună în sfeşnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului, ca să ardă sfeşnicul de seara până dimineaţa." (Levitic XXIV, 1-4)
Iar când a venit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, S-a arătat ca Lumină a lumii. Dreptul Simeon a recunoscut în Pruncul de patruzeci de zile, adus de Fecioara Maria la templul din Ierusalim, pe Soarele tuturor:
„Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care-ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel." (Luca II, 29-32)
Hristos S-a arătat ca Lumină şi la Schimbarea la Faţă, când a fost văzut de trei dintre Apostoli:
„Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina". (Matei XVII, 1-9).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne vorbeşte cel mai mult, dintre scriitorii Noului Testament, de Iisus Hristos, Lumina lumii:
„Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume." (Ioan I, 4-9)
„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." (Ioan VIII, 12)
„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El." (I Ioan 1, 5)
Lumina lui Hristos cel înviat l-a orbit pe Saul, când mergea acesta spre Damasc:
„Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i:
- Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?" (Faptele Apostolilor IX, 3-4)
Creştinii sunt, astfel, fiii luminii, fiind datori să lumineze în lume prin faptele lor bune, prin viaţa lor întreagă, trăită în strânsă relaţie cu Dumnezeu.
„Altădată eraţi în întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii. Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă." (Efeseni V, 8-15)
„Fiind fii ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire." I Tesaloniceni V, 4-8
„Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată." (I Petru II, 9)
În împărăţia cerurilor nu va mai fi nevoie de soare, pentru că Hristos va fi Soarele tuturor:
„Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor." (Apocalipsă XXII, 5)
Prin toate aceste cuvinte, Scriptura ne învaţă că lumina este un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Domnul este lumină, atât pentru minţile oamenilor, prin Cuvântul Său adevărat, cât şi pentru inimile lor, prin lumina harului necreat, cu care ne îmbrăţişează Dumnezeu, prin Sfintele Taine ale Bisericii. Acest har ne luminează şi trupurile, fapt care se vede cu precădere în cazul sfintelor moaşte.
De aceea, nu este puţin lucru a ne arăta fii ai luminii, nu numai prin vieţuirea noastră sfântă, ci şi prin mici gesturi simbolice, prin mici daruri pe care le putem aduce lui Dumnezeu. Asemenea gesturi sunt aprinderea candelei în casele noastre şi a lumânărilor, la Biserică, în diferite împrejurări ale vieţii.
Dacă în Vechiul Testament Dumnezeu a poruncit în mod concret lui Moise să se facă sfeşnicul cu şapte lumini (menora), care să ardă neîncetat în cortul cel sfânt şi, mai apoi, în templul cel sfânt, din Ierusalim, în Noul Testament Mântuitorul nostru Iisus Hristos insistă cel mai mult ca noi, oamenii credincioşi, să ajungem candele, făclii ale lui Dumnezeu în lume.
În Vechiul Testament, untdelemnul pentru candelele sfeşnicului era o jertfă de mulţumire lui Dumnezeu. Lumina celor şapte candele ale menorei reprezenta strălucirea celor şapte daruri ale Duhului Sfânt, necesare omenirii, ca să ajungă la viaţa veşnică: duhul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al cunoştinţei, al bunei-credinţe, al temerii de Dumnezeu. Aceste daruri luminează sufletul, după cum untdelemnul propriu-zis vindecă şi întăreşte trupul.
În pilda celor zece fecioare, Hristos vorbeşte de cele cinci fecioare înţelepte, care au ieşit înaintea Mirelui cu candelele înfrumuseţate cu untdelemn. Aceste candele reprezintă sufletele creştine care au strâns untdelemnul sfinţeniei, al nădejdii, credinţei şi dragostei. Când aprindem o candelă în casă, ne arătăm: credinţa în Dumnezeu, Lumina noastră veşnică; nădejdea că Dumnezeu ne scoate din întunericul propriilor păcate şi dragostea de lumină, dorinţa de a fi permanent fii ai luminii.
Pentru aceasta, cel mai bine ar fi ca, în fiecare casă creştină, să ardă neîncetat o candelă. Dacă nu se poate, din diferite motive, măcar la zilele de sărbătoare să se întâmple aceasta.
Lumânarea aprinsă este o însoţitoare a vieţii creştinului: la botez, la primirea Sfintei Împărtăşanii, la cununie, la înmormântare şi la pomeni; la fiecare slujbă şi îndeosebi la Sfânta Liturghie, lumânarea se aprinde şi flacăra ei se ridică spre Dumnezeu.
Lumânarea aprinsă aminteşte de Dumnezeu, Lumina lumii, şi este un simbol al jertfei. În primul rând, prin faptul că ea se face din ceară curată (în mod normal), care e produsă de cea mai pură dintre insecte - albina - lumânarea o reprezintă pe Maica Domnului, în care S-a cuprins Pruncul Mântuitor.
Apoi, prin faptul că lumânarea, ca să dea lumină, se consumă, creştinul învaţă că nu poate lumina în lume, fără să se sacrifice pe sine.
Lumânarea, ca şi candela aprinsă, sunt şi daruri ale omului către Dumnezeu, din ce e mai pur pe pământ.
Mai mult decât atât, aprinzând o lumânare, creştinul se înfăţişează pe sine înaintea lui Dumnezeu ca o flacără înălţată spre cer; se dăruieşte simbolic Domnului, mulţumindu-I pentru toate darurile primite.
Lumânarea aprinsă este însoţită, de obicei, de rugăciune şi ajută rugăciunea să se ridice cu putere spre Dătătorul tuturor darurilor.
Cea mai luminată noapte a anului şi a lumii este noaptea de Paşti, când orice creştin vine „să ia lumină". E o lumină a bucuriei, pe care fiecare o duce în acasă - şi de la lumânarea de Înviere se aprinde candela din casă. Hristos S-a coborât în întunericul iadului şi lumina Sa nu a putut fi ţinută acolo.
Aprinzând lumânări şi candele, ne arătăm, deci, fii ai Învierii, care aşteaptă venirea Mirelui pentru a doua oară, când El va fi Judecător şi Împărat al tuturor.
Astfel, micile lumini ne vorbesc despre taine adânci ale lui Dumnezeu. Să nu ne lăsăm, deci, pradă obişnuinţei seci, ci să ne înfiorăm de fiecare dată la vederea luminilor aprinse; smerindu-ne în faţa Luminii celei cu trei străluciri (a Sfintei Treimi).
vineri, 1 mai 2009
Primele reprezentari ale Maicii Domnului
Reprezentarea Maicii Domnului in pictura bisericeasca
Primele reprezentari ale Maicii Domnului
Traditia atribuie Sfantului evanghelist Luca primele reprezentari iconografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au pastrat dar se crede ca ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tarziu.
Cele mai vechi si cele mai numeroase fresce reprezentand pe Sfanta Fecioara s-au descoperit in cimitirul (catacomba) Priscilla care pentru aceasta a si fost numit cimitirul sau Catacomba Mariei.
Una din aceste fresce, datand din prima jumatate a sec. al II-lea, reprezinta pe Maica Domnului alaptandu-si pruncul. Langa ea, in picioare stand, e un prooroc care arata o stea. Tot aici mai sunt doua reprezentari ale Sfintei Maria : Bunavestire si Inchinarea magilor. In prima scena, Maria sta pe scaun iar langa ea, in picioare, e Sf. Arhanghel sub chipul unui tanar fara aripi. In a doua, e asezata pe un tron, tinand Pruncul pe genunchi, iar magii ii ofera daruri. Scena subliniaza vrednicia ei ca Maica a lui Dumnezeu. Aceasta scena era des reprezentata (s-au gasit reprezentari din sec. II-IV) si constituia o sarbatoare speciala cum mai e si azi in biserica apuseana. Magii au fost considerati primii reprezentanti ai Bisericii crestine proveniti dintre pagani. Reprezentarea inchinarii magilor se vede in sec. VI in mozaicul bisericii Sf. Vitalie din Ravenna, cusuta pe mantia imparatesei Teodora, in scena in care ea si imparatul Justinian aduc daruri la Hristos, repetand intr-un fel slujirea adusa de craii de la Rasarit. Deseori Sf. Fecioara era reprezentata singura ca Oranta. Pe numeroase vase liturgice, gasite in catacombe, erau reprezentati alaturi de Sf. Fecioara si Apostolii Petru si Pavel, sau mama ei, Sf. Ana, ceea ce sublinia insemnatatea Maicii Domnului ca inaintestatatoare in fata lui Dumnezeu.
Din sec. IV inainte, unii scriitori crestini, bazati pe traditia veche, pastrata pana la ei, au cautat sa formuleze descrieri literare ale chipului trupesc si sufletesc al Maicii Domnului. Una dintre acestea, transmisa pana la noi este a lui Epifaniu (sec. IV) :
"In toate era plina de demnitate si serioasa, vorbea putin si numai cand trebuia ; bucuroasa la ascultare si binevoitoare ; cinstea pe toti si se pleca in fata tuturora. De statura mijlocie, desi unii zic a fi (fost) de trei coti. (Fata o avea, nici rotunda, nici ascutita, dar mai prelunga) ; chipul (ii era) de culoarea graului, cu parul (ascuns) galbui ; cu ochii (vioi si curati) avand (in ei) nuante galbui (tocmai de culoarea olivelor) cu sprancenele (arcuite) lungi (si putin negre) ; buzele trandafirii; cu mainile prelungi si degetele asemenea. Si in fine, toata fiinta ei era simpla, fara de mandrie sau vreo impodobire omeneasca, ci smerita, neprefacuta si fara de prihana, cu imbracaminte cuviincioasa. (Si afara de acestea... mai presus de toate, era intrinsa multa frumusete divina)".
Tipurile de icoane atribuite Sf. Evanghelist Luca si pe care le-ar fi pictat dupa Cincizecime, se crede ca sunt :
a) Maica Domnului, Hodighitria sau calauzitoarea in care e reprezentata cu pruncul in brate, amandoi stand cu fata spre cel care priveste.
b) A doua reprezentare e tipul Glykofilusa (dulce-iubitoare). Pruncul e strans lipit cu fata langa obrazul Maicii Domnului, pe care o imbratiseaza. Chipul mamei e indurerat, prevestind suferintele viitoare ale Fiului.
c) In unele icoane Maica Domnului e infatisata fara prunc, singura, in chip de Oranta. Apare in Deisis rugandu-se Mantuitorului, pentru omenire.
In afara de icoanele atribuite Sf. Ev. Luca, traditia vorbeste de un chip nefacut de mana al Maicii Domnului.
Sf. Petru si Pavel, facand multe convertiri in orasul Lida (Diosopolis), de langa Ierusalim, au rugat pe Sf. Fecioara sa vina la sfintirea bisericii. Ea le-a promis, trimitandu-i inapoi la Lida. Aici au gasit pe un perete (sau o coloana) zugravit chipul Maicii Domnului. In sec. VIII Sf. Gherman, patr. Constantinopolului, calatorind la Lida a facut o copie dupa icoana cea nefacuta de mana, pe care in timpul prigoanei iconoclaste a trimis-o la Roma. Dupa incetarea iconoclasmului, icoana a fost adusa la Constantinopol. De aceea s-a mai numit si "romana". Se numeste icoana Maicii Domnului din Lida. Se sarbatoreste la 26 iunie.
Textele liturgice confirma traditia ca Sf. Ev. Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel este slujba utreniei, din ziua de 26 August, cand se praznuieste icoana Maicii Domnului din orasul Vladimir in canon se consemneaza numele ev. Luca : "Zugravind prea cinstitul tau chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a infatisat pe Ziditorul a toate pe bratele tale". Tot din textul liturgic aflam despre "icoana cea nefacuta de mana", din care o copie se afla in Rusia in orasul Kazan. Praznicul icoanei numita (Kazanskaia, se sarbatoreste la 22 oct.). in slujba zilei se arata pe scurt originea ei : "Dumnezeiestii apostoli cu mare glas binevestind cuvantul Evangheliei lui Hristos au zidit o dumnezeiasca biserica in numele tau prea sfant, Nascatoare de Dumnezeu si au venit la tine, stapana rugandu-te sa vii la sfintirea ei. Iar tu, o Maica a lui Dumnezeu le-ai spus : mergeti in pace si eu voi fi cu voi acolo. Iar ei mergand, au aflat acolo pe stalpul Bisericii tale, Stapana, asemanarea chipului, zugravita prin puterea dumnezeiasca si vazandu-l s-au inchinat tie si au preaslavit pe Dumnezeu".(Sedealna cantarii a treia a Canonului)
In afara de tipurile Hodighitria si Glykofilusa, care sunt cele mai cunoscute si cele mai raspandite atat prin icoanele murale ori mobile, un alt tip iconografic este al Maicii Domnului alaptandu-si pruncul (Galactotrofusa, hranitoarea cu lapte), asa cum este reprezentata in frescele din catacomba Priscillei (sec. II) ; un exemplar vechi al acestui tip s-a aflat intr-o fresca din Saqqara (Egipt) datand din sec. VI. In secolul al Vl-lea icoanele mariale devenisera foarte raspandite. Si in Apus se aflau in acest timp cateva reprezentari ale Sfintei Marii cum este Fecioara Oranta (rugatoare) din cimitirul Sf. Agnes din Roma si din biserica Sf. Maria Maggiore, sau de pe portile Sf. Sabina. O astfel de icoana se afla la Muntele Athos la Manastirea Vatopedi sau Iviron.
In chip de Oranta apare in iconografia ortodoxa Maica Domnului Platytera (rugatoarea) din cantarile Penticostarului: «Aratandu-te mai cuprinzatoare, mai marita decat cerurile Fecioara curata ai incaput trupeste pe Dumnezeu cel necuprins si l-ai nascut spre multumirea tuturor celor ce te lauda pe tine cu credinta neindoita» (Din slujba Duminicii Orbului, cant. 9 Stihira de la "Si acum..."). Este reprezentata bust, cu mainile ridicate din indoitura cotului, cu palmele desfacute inaltate spre cer. Are chipul indurerat, cu privirea grava concentrata in rugaciune. Pe frunte si pe umeri stralucesc stele, care-i impodobesc vesmantul, subliniind demnitatea si maretia chipului. Rezemat de pieptul Fecioarei, drept privind in fata ca si Ea, sta Mantuitorul copil, Iisus - Emanuel si El avand bratele intinse si putin inaltate, binecuvinteaza. Are acelasi chip grav, concentrat.
La Sucevita si alte monumente din Moldova sec. XVII apare frecvent pictata ea rugatoare, cu Hristos in medalion pe piept. E inconjurata de ingeri si serafimi. Pe pandantii calotei sunt reprezentati sfintii melozi Cosma din Maiuma, Mitrofan, Teofan, Ioan Damaschin si altii. La Hurez, apare tot in nartex aceeasi reprezentare a Mariei Platytera pe calota turlei. E incadrata de trei arhangheli tinand monogramul lui Hristos si cuvintele "De tine se bucura" (cuvinte din Axionul Liturghiei Sf. Vasile cel Mare). Sirul de ingeri, sfinti, cuviosi drepti care o incadreaza se indreapta spre poarta cetatii unde se afla biserica.
Maria rugatoare (oranta) si mijlocitoare apare in tema Deisis, in Pantocrator si pe catapeteasma. Apare si in scena Judecatii din urma in interiorul raiului, reprezentat ca o adevarata cetate cu turnuri. Reprezentata la fel, numai bust, apare intr-o scena din Acatistul Maicii Domnului. In icoanele mobile apare reprezentata mai mult bust, tinandu-si pruncul pe bratul stang.
Cel mai raspandit tip de icoana a Sfintei Marii este acela de Maica a lui Dumnezeu cu pruncul in brate. Ea pune un brat pe umarul copilului care binecuvinteaza cu dreapta. Asa apare pe bolta altarului si pe catapeteasma. Reprezentarea Maicii Domnului cu pruncul in brate isi are originea prin sec. V, in timpul discutiilor mariologice provocate de erezia lui Nestorie si cea a lui Eutihie. Ca Maica a lui Dumnezeu, cu pruncul in brate, e pictata si bust si stand pe tron. Pe bolta altarului apare in intregime, stand pe un tron, incadrata de ingeri, tinandu-si pruncul asezat pe genunchi si cu bratul sprijinit pe umarul lui (cum se vede la Humor) sau cu ambele maini (asa cum apare la biserica domneasca de Ia Arges) ; mai simpla e icoana de pe catapeteasma unde apare bust si cu pruncul in brate. Rareori se vad in jur ingeri. Una dintre cele mai vechi tipuri de pe iconostas se afla la Athos - Precista cea cu trei maini atribuita lui Ioan Damaschin. Se crede ca e un prototip ramas dupa o icoana pictata de Sf. Ev. Luca. Tot la Athos se afla o icoana a Maicii Domnului cu pruncul, pictata in absida altarului numita Eleusa-milostiva.
Pe bolta altarului este zugravita si ca imparateasa a cerurilor purtand pe cap coroana, sezand pe tron si inconjurata de ingeri (asa cum se vede la biserica Sf. Ecaterina si Domnita Baiasa s.a. din Bucuresti). Si pe catapeteasma apare astfel, dar numai bust. Intr-o- mana tine un sceptru, in jur sunt ingeri (ca la Sf. Ecaterina). E reprezentata uneori pe absida altarului si cu chipul zugravit de Apocalips : "invesmantata cu soarele, luna era sub picioarele ei si pe cap purta cununa de douasprezece stele". (Apoc. 12, 1).
In unele biserici cu pictura din sec. XVIII si XIX, mai ales in Transilvania este reprezentata o tema specifica Apusului si anume tema "incoronarii Mariei" care s-a extins si in Tara Romaneasca inceputa din sec. XIX. Sf. Fecioara e incoronata de Sfanta Treime (reprezentata de Dumnezeu Tatal, batran, cu barba alba "cel vechi de zile", de Mantuitorul si intre ei Sfantul Duh, simbolizat printr-un porumbel alb). Incoronarea Mariei de Sf. Treime e zugravita si pe bolta pronaosului la biserica Sf. Ecaterina unde scena arata pe Dumnezeu Tatal sprijinindu-se (cu mana stanga de globul pamantesc), tine cu dreapta o coroana imparateasca ; Hristos cu crucea in mana dreapta sprijina cu mana stanga coroana ; sub coroana sta ingenuncheata Maica Domnului. Deasupra pe fond albastru e Sfantul Duh, sub chipul porumbelului.
In alte reprezentari Maica Domnului este incoronata de Hristos insusi, de Fiul ei. Aceasta reprezentare apare si in Moldova inca din sec. XVI in ansamblurile picturii exterioare. (La Sucevita e zugravita tot in pronaos (nartex).
Reprezentarea Maicii Domnului in iconografie ilustreaza si momente din viata ei incepand cu Zamislirea Sf. Fecioare (Sf. Ana se roaga aflandu-se in gradina casei. Un inger o binecuvinteaza. Ioachim apare aici sus pe un munte unde se roaga si un inger il binecuvinteaza si pe el).
Nasterea Maicii Domnului (Scena arata pe Ana culcata pe pat ; fete tinere aduc mancare, altele spala pruncul ; altele, in continuarea scenei il leagana).
Maica Domnului binecuvantata de preoti (scena arata pe Ioachim tinand in brate pe Maica Domnului copil ; in spatele lor e Sf. Ana stand la o masa sunt trei preoti care binecuvanteaza copilul).
Intrarea in biserica a Maicii Domnului (scena reprezinta un templu in pragul usii caruia sta proorocul Zaharia, invesmantat ca arhiereu, cu mainile intinse ; Maica Domnului, copila de trei ani urca treptele spre el, cu o lumanare in mana si cu o mana intinsa ; in spate se vad Ioachim si Ana si multime de fecioare cu luminari aprinse ; pe un alt plan deasupra templului e un alt acoperis sub care sta Fecioara, luand painea sfintita pe care i-o intinde arhanghelul Gavriil).
Iosif ia pe Maria - scena arata un templu in care se vede proorocul Zaharia binecuvantand pe Iosif si Maria.
Adormirea Maicii Domnului ocupa un loc important mai ales in bisericile muntene unde foarte multe au luat-o ca hram. Scena apare pictata in interiorul bisericii deasupra usilor de intrare (spre apus, ca la biserica Sf. Ecaterina din Bucuresti s.a.). Modul de reprezentare este luat in general din izvoare apocrife. Pictura icoanei de la biserica domneasca Sf. Nicolae din Curtea de Arges precum si de la alte monumente vechi din tara noastra ne reda urmatoarea succesiune de scene : in centrul compozitiei se afla trupul Sfintei Fecioare, intins pe un catafalc ; in stanga e incadrat de grupul sfintilor apostoli si uneori si de episcopi (Dionisie Areopagitul, Ierotei, Timotei si Iacob fratele Domnului) imbracati in odajdii, iar in dreapta de un grup de ingeri. In fata acestora, al 11-lea apostol, incovoiat la picioarele Sfintei Fecioare, intinde bratele spre Sf. Arhanghel Mihail, in timp ce al doisprezecelea apostol, de cealalta parte a catafalcului privind indurerat chipul neinsufletit, face gestul prosternarii (uneori Sf. Petru cadeste). Motivul central al scenei e pus in evidenta de o mare aureola albastruie, pe care o detaseaza, langa catafalc, privirea indurerata a Mantuitoruiui, tinand pe bratul drept, sufletul Maicii Sale, inchipuit ca o faptura femeiasca minuscula.
In spatele grupului de apostoli si ingeri, desenate in perspective curioase, dar pline de pitoresc, apar diferite edificii. In ferestrele si pridvoarele (porticele) lor apar femei plangand si barbati, care iau astfel parte la funeraliile Maicii Domnului.
Deasupra pe un plan superior, se arata inaltarea Sfintei Fecioare la cer : in mijloc intr-o mare aureola, Sf. Fecioara pe tron, incadrata de doi ingeri care, parca o sustin ; deasupra capului Sfintei Fecioare, intr-un cerc de lumina, Portile Cerului sunt deschise, gata sa o primeasca ; pe tot intinsul spatiului din jurul scenei centrale se vad cei 12 sfinti apostoli venind spre Ghetsimani, sase dintr-o parte, sase din alta a scenei centrale purtati fiecare pe cite un rotocol de nor si escortati de cate un inger. In icoana din biserica domneasca de la Curtea de Arges, spre deosebire de alte reprezentari din alte biserici, se mai afla inca patru scene secundare care incadreaza, doua cate doua, scena principala a funeraliilor, in dreapta, in coltul de jos, pe un fond de peisaj, apare Sf. Fecioara rugandu-se, iar deasupra Sf. Arhanghel Gavriil vesteste Sfintei Fecioare mutarea ei in viata cealalta.
In unele biserici, mai ales moldovene, in partea inferioara a scenei centrale se vede un inger taind mana lui Iehonias (unii zic Athonis), evreul, care, dupa traditie, a cutezat sa se atinga de sicriul Sfintei Fecioare, incercand sa-l rastoarne. Cea mai impresionanta realizare a scenei iconografice a Adormirii Maicii Domnului se afla la biserica sarba din Sopociani, zugravita de Evhtihie, in 1265. Aici, scena Adormirii Maicii Domnului, ocupa o suprafata de 60 m2.
Textele liturgice au constituit si ele pentru iconograji un izvor de reprezentari ale Maicii Domnului. Astfel este ansamblul de 24 de scene ale Acatistului Maicii Domnului. Ansamblul ilustreaza in 24 de scene cele 24 de condace si icose ale cunoscutului imn cu acelasi titlu, compus dupa traditie de Roman Melodul, la care se adauga prologul patriarhului Serghie si inchinat Maicii Domnului. Acatistul se picteaza deobicei in pronaos dar il aflam si in pictura exterioara la bisericile moldovene zugravite in sec. XVI (Moldovita, unde se pastreaza cel mai bine, Sucevita, Voronet, Humor si Vatra Moldovitei). Scene ale Acatistului alterneaza cu reprezentari ale Sfintei Fecioare incepand cu Bunavestire pana la Adormirea si inaltarea ei la cer si scene din Viata si activitatea Mantuitorului. In ansamblul picturii murale din bisericile ortodoxe chipul Maicii Domnului este cel mai des reprezentat, dupa cel al Mantuitorului ; pe absida altarului, pe catapeteasma, in Pantocrator, pe bolta din pronaos si in toate scenele biblice unde ea este implicata (Nasterea Domnului, Ducerea la templu, Rastignirea, invierea Domnului s.a.).
Chipul Maicii Domnului constituie de asemenea subiectul principal al picturii marii majoritati a icoanelor mobile (portative). Nici o alta icoana ortodoxa nu este atat de prezenta, de iubita si venerata ca icoana Maicii Domnului, in diferitele ei variante.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
.........
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
http://www.youtube.com/watch?v=MJjhU3bccGM
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
CARTI PERSONALIZATE PT COPILASUL TAU...
Tu Ce Amintiri Sădeşti în Sufletul Copilului Tău?
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
iata omule balsam pentru ranile sufletului tau........
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
PACE CELOR CE VIN! BUCURIE SI SANATATE CELOR CE RAMAN SI BINECUVANTARE CELOR CE PLEACA!
sf Siluan Atonitul
Din scrierile Cuviosului Marcu Ascetul "Dumnezeu este si inceputul, si mijlocul si sfarsitul oricarui bine. Adevaratul bine este cu neputinta sa fie primit altfel decat prin credinta si nu poate fi savarsit decat in Hristos Iisus si Duhul Sfant". "Credinta cea vie este stalp intarit; Hristos se face toate celui ce crede". Privegherea, rugaciunea si rabdarea necazurilor ce vin asupra noastra sunt inimii zdrobire neprimejdioasa si folositoare numai daca nu imprastiem tovarasia lor printr-o exagerata ravna de izbanda duhovniceasca. Caci cel ce rabda in acestea si in celelalte va fi ajutat. Cel ce nu se arata sarguincios in lucarea acestor trei nevointe, ci este nepasator si imprastiat, la sfarsitul zilelor sale cumplit se va chinui". Inima iubitoare de placeri in vremea obstescului sfarsit i se face sufletului temnita si lant iar cea iubitoare de osteneli ii este poarta deschisa". Inima invartosata este asemenea portii de fier zavorate, la intrarea in Ierusalim; celui ce duce o viata de nevointa si rabda raul i se deschide de la sine ca si Apostolului Petru (Fapt, 12, IO)". Cat timp lucreaza in tine gandul la Dumnezeu, inmulteste rugaciunea pentru ca si Dumnezeu sa se gandeasca la tine, cand vei uita de el". Inima milostiva va primi, de buna seama, milostivire, iar cea care nu este asa, pe cele dimpotriva". "Legea libertatii spirituale invata tot adevarul. Multi o cunosc prin cunostinta superficiala, dar putini o inteleg pentru ca intelegerea se masoara totdeauna prin implinirea prin fapte a poruncilor". "Desavarsirea legii duhovnicesti este ascunsa in crucea lui Hristos". "Prin necazuri si-au gatit oamenii cele bune, dupa cum prin slava desarta si iubire de placeri, cele rele". Cel nedreptatit de oameni scapa de pacat si pe masura mahnirii sale afla sprijin". "Cel ce crede in rasplata lui Hristos acela cu osardie, pe masura credintei sale, rabda toata nedreptatea". "Cel ce se roaga pentru oamenii ce-l nedreptatesc ii inspaimanta pe draci; este insa inspaimantat de draci cel ce se ridica impotriva oamenilor ce-i fac nedreptate". " Ocara de la oameni aduce intristare inimii, dar se face pricina de curatie inimii celui ce o rabda". "Primeste necazurile atunci cand traiesti in indestulare, ca intru nimic nu te pagubeste in cele ce le ai de mai inainte, si, ca unul care vei avea de dat socoteala, leapada si fereste-te de lacomie". Intamplarea dureroasa face pe intelept sa-si aduca aminte de Dumnezeu si intristeaza, pe masura ei, pe cel ce a uitat de Dumnezeu". "Nu cugeta si nu face nimic fara un scop placut lui Dumnezeu. Caci cel ce calatoreste fara scop, va osteni in zadar.". "Arata-te Stapanului cu cugetul tau; "caci omul cauta la fata, pe cand Dumnezeu priveste in inima" (1 Regi 16, 7)19. "Orice suferinta fara voie sa te invete sa-ti aduci aminte de Dumnezeu; in acest caz, nu-ti va lipsi prilejul spre pocainta". "Ia seama la pacatele tale nu la cele ale altuia si nu ti se va lua izbanda duhovniceasca". "Cel ce nu poarta grija, dupa puterea lui, de toate virtutile, savarseste un pacat anevoie de iertat; dar rugaciunea si milostenia intorc pe cei ce nu poarta de grija". "Orice intristare dupa Dumnezeu face parte din fiinta evlaviei. Caci ade-varata dragoste se probeaza prin cele ce-i stau impotriva". "Nu zice ca se poate castiga virtute fara necazuri, caci virtutea nepro-bata in necazuri nu este intarita". "Gandeste-te la sfarsitul oricarui necaz fara voie si vei afla in el pieirea pacatului". "De vrei sa primesti lauda de la oameni, iubeste, mai intai, mustrarea pentru pacate". "Oricata batjocura va rabda cineva pentru adevarul lui Hristos, va primi insutita slava de la multime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare". "Cel ce lauda pe aproapele in chip fatarnic, il va osandi dupa o vreme si va fi el insusi rusinat". "Cel ce nu cunoaste cursele vrajmasului va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu stie pricinile patimilor, usor va cadea". Cel ce a implinit o porunca, sa astepte ispita pentru ea. Caci dragostea fata de Hristos se probeaza prin cele potrivnice". "Cand te incearca un gand care sa-ti tagaduiasca slava omeneasca, sa stii sigur ca-ti pregateste rusine". "Vrajmasul"cunoaste dreptatea legii duhovnicesti si de aceea cauta numai sa castige consimtirea cugetului. Caci asa, fie ca-1 va face pe cel cazut in puterea lui sa se supuna ostenelilor pocaintei, fie ca, nepocaindu-se, il va impovara cu necazuri fara voie. Ba se intampla, uneori, ca il face sa lupte si impotriva necazurilor, ca in viata aceasta sa-i inmulteasca durerile, iar la iesirea sufletului sa-l dovedeasca necredincios din pricina lipsei de rabdare ". "Fata de incercarile care vin, multi s-au impotrivit in multe chipuri. Dar fara rugaciune si pocainta, nimenea n-a scapat de asuprire". "Cele rele isi primesc puterea una de la alta; de asemenea si cele bune cresc una printr-alta si pe cel partas de ele il mana si mai mult inainte". "Diavolul dispretuieste pacatele cele mici, caci altfel nu poate conduce spre cele mai mari". "Cel ce se manie pe aproapele pentru avutie, pentru slava sau placere, inca n-a cunoscut ca Dumnezeu chiverniseste lucrurile intru dreptate". "Daca cineva, pacatuind in chip vadit si nepocaindu-se, n-a patimit nimic pana la moarte, atunci sa inteleaga din acestea ca judecata lui va fi fara mila". "Cel ce se roaga intru cumintenie rabda cele ce vin asupra-i. Iar cel ce tine minte raul, inca nu s-a rugat curat". "De ai fost pagubit, sau ocarat, sau prigonit de cineva, nu lua in seama cele de fata, ci asteapta cele viitoare, si vei afla ca acela ti-a fost pricina de multe bunatati, nu numai in vremea de aici, ci si in veacul viitor". "Precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste pelinul amar, asa celor cu puteri pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintai ii fac sanatosi, iar pe ceilalti ii pregateste pentru pocainta". "De nu vrei sa patimesti raul, sa nu vrei nici sa-1 faci, pentru ca lucrul dintai urmeaza neaparat celui de-al doilea. "Caci ce seamana fiecare, aceea va secera"" (Cf. Gal. 6, 8). "Semanand de buna voie cele rele, si secerandu-le fara de voie, trebuie sa ne minunam de dreptatea lui Dumnezeu". "Dar fiindca s-a randuit o vreme oarecare intre semanat si seceris, nu vedem rasplata pentru raul facut; unii nu cred in rasplata tocmai din aceasta pricina; noi sa fim convinsi ca ea va veni la timpul sau". "Cel ce in acelasi timp, lauda pentru unele pe aproapele, iar pentru altele il vorbeste de rau e stapanit de slava desarta si de pisma. Prin laude incearca sa-si ascunda pisma, iar prin vorbele rele se infatiseaza pe sine mai bun decat acela". "Precum nu pot paste la un loc oile si lupii, asa nu poate avea mila cel ce il lucreaza cu viclenie pe aproapele. Precum nu se ingaduie apa cu focul laolalta, asa nu se ingaduie niciodata justificarile prin vorbe cu smerenie" "Cel care cere iertare de pacate iubeste smerita intelepciune. Iar cel ce osandeste pe altul, isi pecetluieste relele sale". "Nu lasa pacatul nesters, chiar daca ar fi cat de mic, ca sa nu te traga pe urma la rele mai mari". "De vrei sa te mantuiesti, iubeste cuvantul adevarat si nu lepada niciodata, fara judecata, mustrarea". "Mai bine este a ne ruga, cu evlavie, pentru aproapele decat a-1 mustra pentru tot lucrul". "Cel ce se pocaieste asa cum se cuvine e luat in ras de cei fara de minte. Dar aceasta sa-i fie semn de buna placere la Dumnezeu". "De-ai fost inaltat prin laude, asteapta ocara". "Cel ce cauta lauda e supus patimii si cel ce se plange de necaz, iubeste placerea". "Gandul celui impatimit de placere oscileaza ca o balanta. Aci plange si se tanguieste pentru pacatele sale, aci se lupta cu aproapele si i se impotriveste, aparandu-si placerile". "Barbatul indelung rabdator are multa cumintenie; de multa cumintenie are parte si cel ravnitor cu toata inima sa invete intelepciunea dumnezeieasca". "Fara aducere aminte de Dumnezeu nu poate fi constiinta adevarata. Caci fara cea dintai, cea de a doua e mincinoasa". "Cel ce uraste mustrarea se supune patimilor cu voia. Cel ce iubeste mustrarea, chiar daca se mai supune patimilor, o face numai din obisnuinta". "Nu vor auzi rautatile straine, caci printr-o asemenea vointa de a auzi se intiparesc in tine trasaturile rautatilor". Necazurile de-acum pune-le alaturi cu bunatatile viitoare si nicicand descurajarea nu-ti va molesi nevointa (asceza)". "Primeste impletirea celor bune si a celor rele cu gand egal si Dumnezeu va netezi inegalitatile dintre lucruri". Variatiile si oscilatiile sufletesti sunt determinate de gandurile care ajung sa se aseze intr-o stare stabila - de echilibru; Dumnezeu a randuit ca dupa cele de voie sa urmeze, in mod natural, cele fara de voie". Faptele savarsite cu trupul sunt continuarea celor savarsite cu duhul, fiind o fireasca si legitima consecinta a acestora, dupa voia lui Dumnezeu". "Zaboveste in cuget si nu vei osteni in incercari. Iar plecand de-acolo rabda necazurile ce vin asupra-ti". "Roaga-te sa nu-ti vie incercare; iar cand vine, primeste-o ca pe a ta, nu ca pe una straina". "In satisfacerea grijilor trupesti abtine-te de la lacomie ca si de la orice lucru de prisos, ca sa poti vedea uneltirile diavolului". "Cand mintea iese din grijile trupesti incepe sa vada, in masura in care a iesit, lucraturile vrajmasilor nevazuti". "Se poate intampla ca unul, implinind pe fata o porunca, sa slujeasca, in ascuns, patimii si, prin ganduri pacatoase, sa strice fapta buna". "Lasandu-te prins de vreun pacat nu te grabi sa spui: pe mine nu ma va birui. Caci, intrucat ai fost prins de el, ai si fost biruit". "Marile pacate incep toate printr-un mic tribut platit acestora in faza lor incipienta. Ele cresc treptat si pe masura ce sunt hranite sporesc in putere". "Mestesugirea pacatului e ca o mreaja, bine impletita! Cel ce s-a incurcat intr-o parte, de va fi cu nepasare, va fi prins intreg". "Nu voi sa auzi de nenorocirea dusmanilor, caci cei ce asculta cu placere asemenea cuvinte, mananca roadele planuirii lor". "Nu socoti ca orice necaz vine peste oameni pentru pacatele lor. Sunt incercati si unii bineplacuti lui Dumnezeu. E drept ca s-a scris: "Necuviosii si nelegiuitii vor fi prigoniti" (Cf. Ps. 36,28); Dar tot asa s-a scris: "Cei ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos prigoniti vor fi"(2Tim. 3, 12). In vreme de necaz, ia seama la momeala placerii, caci intrucat alina necazul putem sa-i cedam". "Unii numesc intelepti pe cei ce inteleg si talcuiesc lucrurile sensibile, dar intelepti sunt cei ce stapanesc voile lor". "Cand vezi poftele ce zac inlauntru ca se misca cu putere si cheama pe cel ce vietuieste in liniste la vreo patima, cunoaste ca mintea s-a ocupat inainte cu aceasta si le-a adus la fapta si le-a asezat in inima". "De nu vom mai face voile trupului, cum zice Sfanta Scriptura, vor sfarsi, cu ajutorul Domnului cele ce zaceau mai inainte in noi" "Dumnezeu ne judeca si faptele si intentiile; caci zice Scriptura: "Va rasplati fiecaruia dupa faptele sale" (Mt. 16, 27) si mai zice inca: "Sa-ti dea tie Domnul, dupa inima ta"" (Ps. 19, 4; p) "Cel ce nu staruie in cercetarea constiintei nu vrea sa primeasca nici ostenelile trupesti pentru credinta". "Cel ce nu ia asupra sa, de buna voie, nevointele pentru binecinstirea lui Dumnezeu fi-va mai vartos si fara voie cercat de necazuri". "Constiinta este o carte a legii naturale. Cel ce o citeste, indeplinind cu fapta ce scrie in ea, afla din experienta, ca Dumnezeu il ajuta pe om in toate". "Cel ce cunoaste voia lui Dumnezeu si o indeplineste cu putere, prin osteneli mici, scapa de cele mari". "Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa de la sine, ci mai tare se va incalci in ele". "Constiinta buna se afla prin rugaciune, iar rugaciunea curata prin constiinta. Caci una are trebuinta de alta, prin fire". "Iacob a facut lui Iosif haina pestrita (Cf. Gen. 36, 3). Iar Domnul daruieste celui bland cunostinta adevarului, precum s-a scris: "Domnul va invata pe cei blanzi caile Sale" (Cf. Ps. 24, IO). "Domnul e ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-L cauta pe El Il gasesc pe masura implinirii poruncilor Lui". "Pacea este izbavirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflata fara lucrarea Duhului Sfant. "Domnul, vrand sa arate ca orice porunca e o datorie, iar pe de alta parte ca infierea se da oamenilor in dar, pentru sangele Sau zice: "Cand veti fi facut toate cele poruncite voua, ziceti: slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori sa facem, aceea am facut" (Le. 17,10). Deci imparatia cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stapanului, gatit slugilor credincioase". Dupa Scripturi, "Hristos a murit pentru pacatele noastre" (1 Cor. 15, 3) si celor ce ii slujesc bine, le daruieste slobozirea. Caci zice Domnul: "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune: intra intru bucuria Domnului tau" (Mt. 25, 21-23). "Cel ce cinsteste pe Stapanul, implineste poruncile Lui. Iar gresind sau neascultand, rabda urmarile care i se cuvin". Incercarile care ne vin pe neasteptate ne invata, cu bun rost, sa fim iubitori de osteneala si ne atrag, chiar daca nu vrem, la pocainta. Aceasta se intampla prin purtarea de grija a lui Dumnezeu". Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele pacatelor proprii. Iar daca le rabdam prin rugaciune, ne vom bucura iarasi de venirea lucrurilor bune". "Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta, nutrita de slava desarta, au socotit-o mangaietoare. Altii, mustrati pentru pacat s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului". "Cel ce vrea sa" strabata marea spirituala rabda indelung, cugeta smerit, vegheaza si se infraneaza. De va incerca sa treaca fara acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu va putea". Linistirea consta in a te infrana de la tot raul. Iar de-si va lua cineva cu sine, pe langa rugaciune, si cele patru virtuti despre care am vorbit, nu va avea alt ajutor mai sigur pentru dobandirea nepatimiritm. "Nu se poate linisti mintea fara trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fara linistire si rugaciune". "Nu exista rugaciune desavarsita fara concentrarea mintii in ea. Iar cugetul care striga neimprastiat, va fi auzit de Domnul". "Mintea care se roaga neimprastiat stramtoreaza si infrange inima; iar inima "infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 17). Rugaciunea inca se numeste virtute, desi e maica virtutilor. Caci ea naste pe acelea prin unire cu Hristos". "Tot ce am savarsi fara rugaciune si fara nadejde buna in Dumnezeu ne este pe urma vatamator si fara pret". ,,Daca, in vreme ce te rogi, te copleseste trandavia, sau esti suparat, in diferite chipuri, de pacat, adu-ti aminte de moarte si de muncile infricosate, dar e mai bine sa te lipesti de Dumnezeu prin rugaciune si nadejde, decat sa te gandesti la lucruri dinafara, chiar daca sunt de folos". "Nu e infranat cel ce se nutreste cu fel de fel de ganduri. Caci chiar daca ne sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca rugaciunea". "Cel ce face binele si cauta rasplata nu slujeste lui Dumnezeu, ci voii sale". "Cel ce a pacatuit nu va putea scapa de rasplata decat printr-o pocainta corespunzatoare cu greseala". "Cel ce socoteste necazurile venite din afara ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela, cautand pe Domnul, a aflat deodata cu dreptatea Lui si cunostinta". "Daca vei intelege ce zice Scriptura ca: "in tot pamantul stapanesc judecatile lui Dumnezeu" (Ps. 104, 7), orice intamplare ti se va face invatator spre cunostinta de Dumnezeu". "Fiecare intampina ceea ce ii vine, dupa ideea sa (adica dupa cum se pricepe). Dar numai Dumnezeu stie cum i se potriveste fiecaruia ceea ce ii vine". "Cand suferi vreo ocara de la oameni gandeste-te indata la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Si ocara te va lasa neintristat si netulburat, iar slava te va lasa credincios si nesupus osandei, cand va veni". "Cand esti laudat de multime, dupa bunavointa lui Dumnezeu, sa nu amesteci nimic semet, in ceea ce ti-a harazit Domnul, ca nu cumva, schimbandu-te, sa cazi in starea contrarie". "Cand mintea, dobandind barbatie in Domnul, desface sufletul de obisnuinte invechite, atunci inima e chinuita de minte si de patima, ca de niste calai, care o trag incoace si incolo". "Nimenea nu e atat de bun si de milos ca Domnul; dar nici El nu iarta pe cel ce nu se pocaieste". "Multi ne intristam pentru pacate, dar primim cu placere cauzele lor". "Cand sufletul care a pacatuit nu primeste necazurile care vin asupra-i, atunci ingerii zic despre el: "Am doftoricit Babilonul si nu s-a vindecat" (Ier. 51,9)'". "Mintea care a uitat de cunostinta adevarata alege cele vatamatoare omului, ca si cand i-ar fi fost de folos". "Patima ajungand stapana peste fapte, cu ajutorul vointei, se impune pe urma zilnic chiar si daca nu vrea cel partas la ea". "Cand diavolul vede ca mintea s-a rugat din inima, aduce ispite mari si rautacios uneltite; caci vrea sa stinga chiar si virtutile mici prin ispite mari". "Trei sunt locurile spirituale la care se incumeta mintea cand se schimba: cel dupa fire, cel mai presus de fire si cel impotriva firii. Cand vine la locul dupa fire, se descopera pe sine ca pricina gandurilor rele si-i marturiseste lui Dumnezeu pacatele, recunoscand pricinile patimile"-Cand coboara la locul cel impotriva firii, uita de dreptatea lui Dumnezeu si se razboieste cu oamenii, pe motiv ca o nedreptatesc. Iar cand e ridicata la locul mai presus de fire, afla roadele Duhului Sfant, pe care le-a aratat Apostolul: "Iubire, bucurie, pace" (Cf. Gal. 5, 22) si cele urmatoare; si stie ca daca alege grijile trupesti, nu poate ramane acolo. Dar daca se desparte de locul acela, cade in pacat si in necazurile care urmeaza pacatului, chiar daca nu indata, dar desigur, la vremea sa, cand stie dreptatea lui Dumnezeu". "Atata adevar se cuprinde in cunostinta fiecaruia, cata siguranta ii dau blandetea, smerenia si dragostea". "La orice lucru si in orice imprejurare, roaga-te lui Dumnezeu cu staruinta ca sa dobandesti in toate ajutorul Sau". "Nimic nu ajuta mai mult lucrarii ca rugaciunea; pentru a castiga bunavointa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea". "Toata lucrarea poruncilor se cuprinde in rugaciune; dragostea de Dumnezeu, exprimata in rugaciune este cea mai inalta dintre virtuti si chintesenta lor". Rugaciunea neimprastiata este semnul iubirii de Dumnezeu, care constituie esenta rugaciunii. Negrija de rugaciune si imprastierea ei e dovada iubirii deplaceri". "Bine este sa-i ajutam prin cuvinte pe cei care intreaba; dar mai bine este sa conlucram cu ei prin rugaciune si virtute. Caci cel ce prin acestea se aduce pe sine la Dumnezeu, ajuta si aproapele". "Daca vrei sa-l folosesti, fara vorba multa, pe iubitorul de invatatura, indeamna-l la rugaciune, la credinta dreapta si la rabdarea necazurilor. Caci prin acestea se dobandesc toate celelalte virtuti". "Cel ce intr-o oarecare imprejurare, cere cu nadejde ajutorul lui Dumnezeu, nu va intra in galceava cu aproapele, de se va nimeri acela atunci langa el". "Daca, potrivit Scripturii, tot ce ni se intampla fara voie isi are pricina in cele savarsite cu voia, nimeni nu e atat de dusman omului, ca el insusi". "Fugi de ispita prin rabdare si prin rugaciune. Caci daca i te impotrivesti fara acestea, vine asupra-ti si mai navalnic". "Cel bland pentru Dumnezeu e mai intelept decat cei intelepti si cel smerit cu inima e mai puternic decat cei puternici. Caci acesta poarta jugul luiHristos intru cunostinta". "Toate cate le graim sau le savarsim fara rugaciune, ni se arata pe urma sau gresite sau vatamatoare si ne dovedesc lipsiti de cunoastere, lucrurile care urmeaza". "Unul singur e Drept din fapte, din cuvinte si din ganduri: Iisus Hristos. Din credinta insa, din har si din pocainta sunt multi drepti: toti sunt oameni sfinti. "Precum celui ce se pocaieste ii e straina cugetarea semeata, asa celui ce pacatuieste de buna voie ii e cu neputinta cugetarea smerita". "Cugetarea smerita nu e o osandire a omului si nici o osardie din partea constiintei; este harul lui Dumnezeu, este cunoasterea milosardiei duhovnicesti". "Cel ce uraste patimile starpeste pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e razboi de patimi, chiar fara voia lui". "Cel ce nu iubeste pricinile patimilor nu se va lasa supus patimilor nici cu gandul". "Cel ce dispretuieste rusinea lasa-se-va oare cuprins de slava desarta? Cine iubeste umlinta tulbura-se-va oare de ocara? Cine are inima zdrobita si smerita primi-va oare placere trupeasca? Cine crede in Hristos ingriji-se-va pentru cele vremelnice?". "Cel care, dispretuit fiind de cineva, nu se galceveste cu el nici cu cuvantul, nici cu gandul, a dobandit cunostinta adevarata si arata credinta tare Stapanului". "Daca nici cel ce nedreptateste nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptatit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbra si deci in desert se tulbura". "Cand vezi pe cineva indurerat de multe ocari, cunoaste ca, dupa ce s-a umplut de ganduri de-ale slavei desarte, secera acum cu scarba spicele semintelor din inima". "Cel ce s-a bucurat de placerile trupesti mai mult decat trebuie va plati prisosul cu osteneli insutite". "Mai marele e dator sa spuna supusului ceea ce e dator sa faca; iar daca nu-i ascultat, sa-i vesteasca venirea relelor". "Cel ce este nedreptatit de cineva si nu cere de la el ceea ce ii datoreaza vadeste prin aceasta credinta in Hristos si va lua insutit in veacul acesta si va mosteni viata vesnica" Aducerea aminte de Dumnezeu face sa se nasca in inima osteneala si durerea pentru cinstirea Lui; si tot cel ce uita de Dumnezeu va cadea negresit in patima placerilor si se va lipsi de mantuitoarea zdrobire a inimi? "Nu zice ca cel izbavit de patimi nu mai poate avea necazuri. Caci daca nu pentru el, e dator totusi sa aiba necazuri pentru aproapele" Daca vrei sa-ti amintesti neincetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca fiind nedrepte, ci rabda-le, ca pe unele ce vin dupa dreptate. Caci rabdarea lor trezeste si invioreaza amintirea prin fiecare intamplare. Iar respingerea lor micsoreaza durearea si osteneala spirituala a inimii si prin aceasta produce uitarea". "Daca vrei ca Domnul sa-ti acopere pacatele, sa nu-ti arati virtutile oamenilor. Caci ceea ce facem noi cu virtutile aceea va face Dumnezeu cu pacatele noastre". "Nu te bucura cand faci bine cuiva, ci cand rabzi dusmania care urmeaza, fara a pune la inima raul. Caci precum zilelor urmeaza noptile, asa rautatile urmeaza binefacerilor". In durerile fara voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda si izbaveste de muncile vesnice". "Frica de muncile vesnice si dragostea imparatiei dau puterea de a indura necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi insine, ci de la Cel ce cunoaste gandurile noastre". "Cel ce crede in cele viitoare se infraneaza de la placerile de aici; cel ce nu crede este cautator de placeri si fuge de zdrobirea inimii". ,,Daca vrei "sa te mantuiesti si sa vii la cunostinta adevarului" (1 Tim. 2,4), incearca intotdeauna sa te ridici peste lucrurile ce cad sub simturi si sa te lipesti de Dumnezeu numai prin nadejde. Indeparteaza-te de orice perceptie senzoriala! Vei descoperi lucrarea nevazuta a Domniilor si Stapaniilor, razboindu-te prin atacurile ce le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugaciune si ramanand cu buna nadejde, vei dobandi harul lui Dumnezeu care te va izbavi de urgia viitoare". "Cine intelege ceea ce a spus in chip tainic Apostolul Pavel ca: "Lupta noastra este impotriva duhurilor rautatii" - (Efes. 6, 12) va intelege si parabola Domnului prin care a aratat ca trebuie "Sa ne rugam neincetat si sa nu lenevim" (Cf. Le. 18, l)". "Cel ce cunoaste adevarul nu se impotriveste necazurilor care vin asupra lui. Caci stie ca-l conduc pe om spre frica de Dumnezeu". Daca vrei sa aduci lui Dumnezeu marturisire fara osanda, nu pomeni, in special dupa chipul lor, greselile, ci rabda cu barbatie urmarile lor" , intamplarile dureroase vin asupra noastra pentru pacatele facute mai inainte, fiecare greseala aducand dupa sine ceea ce se leaga dupa firea ei". "Cel ce cunoaste si stie adevarul nu se marturiseste lui Dumnezeu prin amintirea celor savarsite, ci prin rabdarea celor ce vin pe urma. "Cand respingi durerea si ocara, nu fagadui ca te vei pocai prin alte virtuti. Caci slava desarta si fuga de dureri obisnuiesc sa slujeasca pacatului, chiar si prin virtuti". "Precum virtutile obisnuiesc sa se nasca din dureri si din ocari asa pacatele se nasc din placeri si laude". "Orice placere trupeasca vine dintr-o desfatare de mai-nainte. Iar desfatarea vine din necredinta". "Cel ce nu-si uneste voia sa cu Dumnezeu se poticneste in faptele sale si cade in mainile vrajmasilor". "Cel ce asculta cu dragoste de adevar" scoate folos din amandoua partile: pentru cele bune primind marturie, se face si mai grabnic lucrator al acestora; pentru cele rele fiind mustrat e silit sa se pocaiasca" "Bine este sa tinem porunca de capetenie si sa nu ne ingrijim de nimic in parte, ca astfel sa nu trebuiasca nici sa ne rugam pentru ceva aparte, ci sa cerem numai imparatia lui Dumnezeu, dupa cuvantul Domnului. Iar daca ne ingrijim de fiecare trebuinta, suntem datori sa ne si rugam pentru fiecare. Caci cel ce face sau se ingrijeste de ceva fara rugaciune nu se afla pe drumul cel bun care duce spre sfarsitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: "Fara Mine nu puteti face "nimic"". "Cel ce nesocoteste porunca rugaciunii cade in neascultari si mai rele, una predandu-1 alteia, ca legat in lanturi". "Cel ce primeste necazurile de acuma, in nadejdea bunatatilor de mai tarziu, a aflat cunostinta adevarului si se va izbavi repede de manie si intristare. "Cel ce primeste reaua patimire si necinstea pentru adevar umbla pe calea apostolilor, luand crucea si incingandu-se cu lanturi. Iar cel ce incearca sa aiba grija de inima sa fara acestea, rataceste cu mintea si cade in ispitele si cursele diavoluluiu. "Cel ce se lupta cu oamenii de frica relei patimiri si a ocarilor, fie va patimi aici necazuri si mai multe, fie va fi muncit fara mila in veacul viitor" "Cel ce vrea sa fie ferit de orice intamplare rea e dator sa-si incredin teze toate trebuintele lui Dumnezeu, prin rugaciune, apoi mintea lui sa s tina strans de nadejdea in El, iar grija pentru lucrurile supuse simturilor sa o nesocoteasca, cu toata puterea". | |
de cate ori cand am spus ,, painea noastra cea de toate zilele....,, m-am gandit si la el?
Biserica sfintii-apostoli-din-Constantinopol
caci El este ,,Cel ce sterge lacrima de pe obrazul tuturor...,,
Catedrala-Sfanta-Sofia
.jpg)
RAZBOIUL NEVAZUT....
Muzica
Drama sacrificarii....
Aparatoare Doamna,multumiri izbavindu-ne din nevoi aducem Tie, Nascatoare de Dumnezeu noi robii Tai
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
sa citim....The Book of Tea...
Sf Siluan Atonitul
Sf Ioan Gura de Aur
Viata sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis, dupa Sinaxarul Parintelui Macarie de la
Sf Parinte Dimitire roaga -te pentru noi!
Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale
PSALTIREA-PSALMII LUI DAVID
ORTODOXIA TINERILOR...INTREBARI SI RASPUNSURI PT TINERI
“Nădejdea mea este Tatăl,
Scăparea mea este Fiul,
Acoperământul meu este Duhul Sfânt.
Treime Sfântă, mărire Ţie!”
Sfântul Ioanichie
“Lăsaţi copiii să vină la Mine!”
Sfânta Scriptură
“Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă
a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte,
tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri,
până ce se curăţă şi se lămuresc. De aceea, o astfel de cercetare
a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Cine este bun mai bun să se facă
şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite.”
părintele Paisie Olaru
“Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor
oamenilor mai mult decât pe a noastră.”
Sfântul Teodor Studitul
“Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el.”
Sfânta Scriptură
“Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora.”
Sfântul Ambrozie
“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă,
nu printr-un anume fel de a gândi.”
Christos Yannaras
“Intră în Biserică şi te căieşte!
Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse.
El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne.”
Sfântul Atanasie cel Mare
“După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.”
Fericitul Ieronim
“Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult
ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin,
ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire.
Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea,
o vom aştepta noi oriunde şi oricând.”
Fericitul Augustin
“Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu,
iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta,
ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!”
Sfânta Scriptură - Cele zece porunci
“Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa
se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune.
Credinţa în Înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile
şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Mă străduiesc să am un cuget curat
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”
Sfânta Scriptură
“Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine.”
Sfântul Grigorie de Nazianz
“Cel ce uită de iad, va ajunge acolo.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii;
odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia.
Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa,
iar pe cel tulburat, dragostea.”
Sfântul Ambrozie
“Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu.”
Acatistul Sfintei Cruci
“Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului!”
Sfânta Scriptură
“Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile,
vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită.
E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi,
cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte.”
Sfântul Vasile cel Mare
“Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură,
care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului.
Iubirea explică lucrul mâinilor Sale.”
părintele Theoklitos
“Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu!
Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!”
Sfântul Maxim Mărturisitorul
“Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate! “
Sfântul Efrem Sirul
“Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră,
dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou.”
Sfântul Grigorie
“Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi.
Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate.”
Sfântul Isaac Sirul
Dialogul
“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.”
Sfântul Isaac Sirul
“Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri,
otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit.
Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii,
viaţa şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii,
cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate.”
Sfântul Macarie
“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.”
Sfântul Ioan de Kronstadt
“Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime.
Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.”
părintele Paisie Olaru
“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.”
Sfântul Simeon Noul Teolog
“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică
şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.”
Sfântul Nicodim
“Înţelepciunea este izvor de viaţă.”
Sfânta Scriptură
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu
şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.”
Sfântul Tihon
“Dumnezeu nu se uită la binele ce l-ai făcut şi la cum arată acest bine,
ci la intenţia cu care l-ai făcut.”
Sfântul Ioan Damaschin
“Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri:
conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire.
Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia
şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat.”
Sfântul Atanasie cel Mare
“Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup,
dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.”
părintele Kallistos Ware
“E uşor a te însura, dar greu a face o familie.”
Proverb
“Nu trebuie să lăsăm în seama lui Dumnezeu ce stă în puterea noastră.”
Dicton patristic
“Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.”
Sfânta Scriptură
“Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile
primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi.”
Sfântul V asile cel Mare
“Învăţătura din constrângere nu e făcută să rămână,
dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă,
aceea rămâne acolo pentru totdeauna.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi
de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire.
Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire.”
Sfântul Dionisie Areopagitul
“Viaţa este muncă şi numai munca îi dă omului dreptul la viaţă.
Apa curgătoare dă viaţă, cea stătătoare devine otrăvitoare.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Unde nu este răbdare, nu este nici iubire.”
Sfântul Grigorie Dialogul
“Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puţin!”
Avva Moise
“Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu.”
Sfântul Irineu
“Dragostea - rădăcina şi izvorul binelui.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Suferiţi de pe urma unui om rău?
Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!”
Fericitul Augustin
“Eşti desăvârşit atunci când, în locul tău, îl preferi pe aproapele.”
Avva Iacov
“Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!”
Sfântul Teofan Zăvorâtul
“Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alţii,
a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii.”
Sfântul Vasile cel Mare
“Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA,
dar DRAGOSTEA poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului,
dacă omul ascultă poruncile Domnului.”
Avva Isaia
“Sfinţenia vine din dragoste.
Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum v-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!”
Sfânta Scriptură
“Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu,
Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se va purta Dumnezeu cu noi.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Numai cine îşi iubeşte aproapele, Îl iubeşte pe Dumnezeu.”
Sfânta Scriptură
“Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providenţial.”
Sfântul Marcu Ascetul
“Pe calea binelui mai repede oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te.”
Sfântul Vasile cel Mare
“Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri.”
Proverb
“În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul.
În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.”
Fericitul Augustin
“Păcatul este nedreptate.
Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii.”
Fericitul Augustin
“Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)
Judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă.”
Sfânta Scriptură
“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre
mai bine decât am putea-o face noi înşine.”
Sfântul Vasile cel Mare
“Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Eşti bogat ? Foarte bine! Eşti zgârcit ? Foarte rău! (...)
Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei.
Sfântul Ioan Gură de Aur
“Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!”
( Sfânta Scriptură )
Institutul Teologic Ortodox Saint Serge
DE FOLOS....
CENTRU DE FORMARE SI CONSILIERE SF. ARH. MIHAIL SI GAVRIIL
ORTODOX TV
Candela Bisericii arde pentru toti!
AJUTA SI TU!
AJUTA -L PE IUSTIN!
http://savatie.wordpress.com
Despre smerenie...cu pr. Sofian
Radio CrestinOrtodox.ro
SA O AJUTAM PE ALEXANDRA!
.jpg)
Sf Scriptura On Line
Canonul Sfantului Dimitrie Basarabov
