marți, 30 noiembrie 2010
Mihai Eminescu- Mai am un singur dor
înainte de a învăța pe alții să vorbească românește, să învățăm cu toții să vorbim OMENEȘTE!
luni, 29 noiembrie 2010
Rugaciune de dimineata - Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase,
ajuta-ma ca astazi toata ziua
sa ma lepad de mine insumi,
ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac
si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase,
ajuta-mi
ca rugaciunea Preasfantului Tau nume
sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer,
ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece,
caci iata pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne,
Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi,
ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric.
Patimile au pus tina pe ochii mintii,
uitarea s-a intarit in noi ca un zid,
impietrind in noi inimile noastre
si toate impreuna au facut temnita
in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina,
asa risipind in desert zilele noastre,
umbriti si dosaditi pana la pamant.
Doamne,
Cel ce vii intre oameni in taina,
ai mila de noi
si pune foc temnitei,
aprinde dragostea in inimile noastre,
arde spinii patimilor noastre
si fa lumina sufletelor noastre.
Doamne,
Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi,
vino si Te salasluieste intru noi,
impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant.
Caci Duhul Sfant
se roaga pentru noi cu suspine negraite,
cand graiul si mintea raman neputincioase.
Doamne,
Cel ce vii in taina,
ai mila de noi,
caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti
si cat esti de aproape de sufletele noastre
si cat ne departam noi prin pacatele noastre.
Ci lumineaza lumina Ta peste noi,
ca sa vedem lumina prin ochii Tai,
sa traim in veci prin viata Ta.
Lumina si Bucuria noastra, slava Tie!
Amin.
Doamne Iisuse Hristoase,
ajuta-ma ca astazi toata ziua
sa ma lepad de mine insumi,
ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac
si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase,
ajuta-mi
ca rugaciunea Preasfantului Tau nume
sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer,
ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece,
caci iata pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne,
Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi,
ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric.
Patimile au pus tina pe ochii mintii,
uitarea s-a intarit in noi ca un zid,
impietrind in noi inimile noastre
si toate impreuna au facut temnita
in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina,
asa risipind in desert zilele noastre,
umbriti si dosaditi pana la pamant.
Doamne,
Cel ce vii intre oameni in taina,
ai mila de noi
si pune foc temnitei,
aprinde dragostea in inimile noastre,
arde spinii patimilor noastre
si fa lumina sufletelor noastre.
Doamne,
Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi,
vino si Te salasluieste intru noi,
impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant.
Caci Duhul Sfant
se roaga pentru noi cu suspine negraite,
cand graiul si mintea raman neputincioase.
Doamne,
Cel ce vii in taina,
ai mila de noi,
caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti
si cat esti de aproape de sufletele noastre
si cat ne departam noi prin pacatele noastre.
Ci lumineaza lumina Ta peste noi,
ca sa vedem lumina prin ochii Tai,
sa traim in veci prin viata Ta.
Lumina si Bucuria noastra, slava Tie!
Amin.
:) Madalina forever....
madalina manole
Asculta mai multe audio diverse
Madalina.Manole. - Te-am.Vazut.Mi-ai.Placut
Asculta mai multe audio diverse
madalina manole unde esti voi fi si eu
Asculta mai multe audio diverse
http://www.trilulilu.ro/corihans3004/2fea486a3cb842MADALINA MANOLE - SA MA PASTREZI, ORICE AR FI
Asculta mai multe audio diverse
duminică, 28 noiembrie 2010
CUVIOSUL PAISIE DESPRE SMINTELI SI SMINTIRE:
“Sa nu cerem de la porci sa aiba evlavie la crini”
“Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publicăm. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău. “Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica”.
“Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cerceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf”.
“Toate sunt curate celor curati”
Omul duhovnicesc este ‘foc mistuitor’
- Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creştineşte în societatea de astăzi, fără să se smintească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?
- De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras satana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?
- Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.
- Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viaţa lor. Toţi formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.
Iar dacă ne smintim, răul se află în noi; nu este în afară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?”. Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Domnului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii – ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă – pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă! Cum rabdă ei toată răutatea şi păcatul ce există în lume, şi noi să nu răbdăm pe fratele nostru! Este înfricoşător!
- Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”?
- Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhovnicesc: orice i-ar arunca diavolul, arde. “Foc mistuitor!”. Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gânduri murdare, dar omul duhovnicesc este “foc” care le arde. După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: “Toate sunt curate celor curaţi”. La cei curaţi toate sunt curate; nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.
Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă. Îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi înspre rău de un om trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt, şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui. În timp ce îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, omul trupesc se duce la sfânt să-l ispitească şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea sodomiţilor se sminteşte chiar şi de îngeri. Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.
- Părinte, cum ajunge cineva în starea în care poate să le vadă pe toate curate?
- Trebuie să se cureţe inima, ca să se odihnească în el harul lui Dumnezeu. Oare nu spune psalmul: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”? Când se va curăţi inima cea bărbătească sau cea femeiască, atunci va locui Hristos în ea şi oamenii nici nu vor sminti, nici nu se vor sminti, ci vor transmite har şi evlavie. Omul care ia aminte de sine îşi păzeşte curăţia sa duhovnicească şi păstrează şi harul dumnezeiesc în sine. Astfel pe toate le vede curate, ba chiar şi pe cele necurate le pune în valoare. Adică şi pe acestea le face bune în fabrica lui duhovnicească. Hârtiile nefolositoare le face şerveţele curate, foi, caiete etc., bucăţile de bronz sparte le face sfeşnic etc. Şi dimpotrivă, omul care primeşte viclenia şi gândeşte cu vicleşug şi pe cele bune le schimbă în rele, precum uzina care face armament, care chiar şi aurul îl face gloanţe şi proiectile de tun, pentru că aşa sunt făcute maşinile ei.
Când cineva începe să facă cedări în păcat, se înnegreşte lăuntric, i se tulbură ochii sufletului său şi pe toate le vede tulburi. După aceea este molipsit de păcat şi păcatul îl zăpăceşte. Încă şi pe cele curate le poate vedea în chip păcătos. Există oameni care nu pot crede că, de pildă, unii tineri sau tinere trăiesc o viaţă curată. “Este cu neputinţă să se întâmple aceasta astăzi”, spun ei. Sărmanii, sunt atât de afundaţi în păcat, încât pe toate le văd în chip păcătos. Oamenii care dorm cu drăcuşorii nu pot gândi că există alţii care dorm cu îngeraşii. Dar să nu cerem de la porci să aibă evlavie la crini. Vezi că şi Hristos a spus: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare”. De aceea cel care trăieşte duhovniceşte curat trebuie să ia aminte să nu facă prietenii cu cei lumeşti, nici să le dea drepturi duhovniceşti, ca să nu se vatăme şi să nu-i vatăme, deoarece oamenii lumeşti au alt tipic şi alt canonarh şi nu pot distinge Sfântul Mir de apa de colonie.
Să nu pricinuim noi sminteli
Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptăţească pe ei înşişi. Procedând astfel, într-o parte zidim şi din cealaltă dărâmăm.
Odată au venit la Colibă câţiva tineri moderni şi am discutat. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.
Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. Nu suntem răspunzători pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă. Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme. Plată avem atunci când noi suntem atenţi şi problemele le creează vrăjmaşul. Cineva îmi spune, de pildă, că sunt înşelat. Mai întâi caut să văd dacă sunt înşelat sau nu. “Ca s-o spună acela, a văzut ceva. N-a putut-o spune aşa, fără motiv; de ceva s-a smintit”. Şi stau şi mă gândesc şi caut să aflu de ce s-a smintit, ca să mă îndrept. Dacă spune că sunt înşelat, atunci sunt vrăjitor, şi pentru mine asta este câştig, căci nu se va mai aduna lume şi mă voi linişti. Dar acela, sărmanul, se va osândi, pentru că face rău Bisericii. Nu-i păcat? Şi eu sunt de vină, pentru că la ceva nu am luat aminte.
Vin unii să-mi sărute mâna şi îi lovesc uşor peste cap. Altul vede şi spune: “Îi binecuvintează, deşi este numai monah! Ce-i asta?”. Nu sunt de vină ei, trebuie ca să n-o mai fac eu.
- Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oarecare sminteală, unii spun: “Lasă-l pe acesta, este lipsit de judecată!”.
- Lipsă de judecată are cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cerceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. Atunci trebuie ca, uneori, să călcăm puţin frâna, alteori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.
Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii
Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. Odată a mers cineva la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”. “O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie. “Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”. “Douăzeci şi cinci erau sigur”. “Ai auzit vreodată să se adune douăzeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. “Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. “Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. “Doi tot au fost”. După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“. “Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”. Se poate să fi fost şi vreo şopârlă…. Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez. Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.
Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii! În Koniţa erau doi prieteni foarte buni. În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio; mai şi cântau la strană. După aceea urcau pe munte, pe Cămila. Într-o zi un ins pervers le-a pus sminteală. Se duce la unul şi-i spune: “Ştii ce a spus acela despre tine? Asta şi asta”. Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: “Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Asta şi asta”. Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. “Acum ce să fac?”, îmi spun. “Ce poate face diavolul!”. Mă duc şi-i spun celui mai mare: “Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin nervos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!”. “Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, “nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun: “Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: “O să ne certăm şi noi. Părinte!”. “Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc…”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăstire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târâm; dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. “Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!”, îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Asta a fost. S-a spart gheaţa. A crăpat diavolul. “Sunteţi în toate minţile?”, le spun. “Ce înseamnă acestea?”. Şi s-au împrietenit din nou.
- Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?
- Da, şi se ocărau urât. Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii; a bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. Cleveteşte. Una spune unuia, alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.
- Intenţionat le-a spus acela?
- Da, ca să-i despartă din… dragoste, nu din invidie…
Publicitatea făcută păcatelor
Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publicăm. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.
“Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica. În primii ani ai creştinismului, când mărturisirea se făcea înaintea tuturor membrilor Bisericii, atunci “spune-l Bisericii” avea acest sens. Însă în epoca noastră, în care rar se află familie care să aibă acelaşi duhovnic, să nu ne înşele “ducă-se pe pustii” cu “spune-l Bisericii“, pentru că, atunci când publicăm, de pildă, o cădere morală, o facem cunoscută celor ce luptă împotriva Bisericii şi le dăm pricină să înceapă războiul împotriva ei; în felul acesta se clatină credinţa sufletelor slabe.
O mamă, atunci când are o fată care este desfrânată, n-o defaimă şi n-o înjoseşte înaintea celorlalţi, ci face cele ce poate ca să-i restabilească numele. Va vinde orice are şi orice nu are, o va lua şi vor merge în alt oraş, va căuta s-o mărite, ca să-i îndrepte astfel viaţa ei de mai înainte. Exact acesta este şi modul de lucru al Bisericii. Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi cunoaşte halul în care ne aflăm, ca un Cunoscător de inimi, nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos înaintea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic. Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău.
- Părinte, v-aţi referit la publicarea căderilor morale. Anumite păcate sau situaţii bolnăvicioase trebuie făcute cunoscute în unele cazuri?
- Ascultă. Eu fac aceasta unor cunoscuţi. Văd, de pildă, pe cineva că face o neorânduială şi sminteşte pe ceilalţi. Îi spun o dată, de cinci, de zece, de douăzeci, de treizeci de ori să se îndrepte, dar el nu se îndreaptă, nu înţelege că nu are dreptul să continue o neorânduială după repetate atenţionări, pentru că sunt atraşi şi ceilalţi şi îl imită. Vezi, oamenii pot imita foarte uşor răul, nu însă şi binele. De aceea sunt nevoit după aceea s-o spun şi altora care văd această neorânduială, pentru ca să-i apăr.
Adică atunci când spun: „Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, n-o spun ca să judec – căci am spus-o de 500 de ori aceluia – ci pentru că sunt influenţaţi cei ce văd cusurul lui şi-l imită, căci spun: “Dacă Părintele Paisie nu îi spune nimic, înseamnă că e bine ceea ce face”. Dacă nu-mi spun gândul, că nu mă odihneşte situaţia asta, dau impresia că o binecuvântez, că şi eu sunt de acord cu această situaţie. Astfel se strică toţi, pentru că pot crede că tactica aceluia e bună şi o pun şi ei în practică. Şi ce iese după aceea? Mai cred şi că nu i-am spus nimic celui în cauză. Nu ştiu că acela m-a sufocat atâta vreme. Avem şi pe diavolul, care îi şopteşte: “Nu-i nimic dacă faci aceasta. Vezi, şi acela o face şi Părintele Paisie nu-i spune nimic”. De aceea, atunci când văd că cineva îşi continuă tipicul făcând o neorânduială, deşi i-am spus să se îndrepte, spun aceasta, într-o discuţie, unuia care îl cunoaşte: “Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, ca să-l păzesc şi să nu se vatăme. Aceasta nu este judecată. Să nu încurcăm lucrurile.
După aceea, unii ca aceia vin şi îmi spun: “De ce ai spus-o şi altuia? Era un secret”. “Ce secret?”, îi spun. “Ţi-am spus-o de o mie de ori şi nu te-ai îndreptat. Nu ai dreptul să vatămi pe ceilalţi care ar fi crezut că eu sunt de acord cu această situaţie”. Aceasta mai lipsea, să n-o spun, după atâta vătămare ce a făcut-o celorlalţi. Mai ales atunci când vine vreun copil dintr-o familie ce-o cunosc şi văd că, prin tactica lui, distruge familia, îi spun: “Ascultă, dacă nu te îndrepţi, te spun mamei tale. Nu ai dreptul să vii la mine şi să-mi spui ce faci şi iarăşi să-ţi continui cântarea ta. O să fac cunoscut mamei tale, ca să vă apăr familia”. Când cineva se pocăieşte, este bine. Dar atunci când continuă tactica sa, trebuie să vorbesc, căci sunt răspunzător“.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003).
“Sa nu cerem de la porci sa aiba evlavie la crini”
“Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publicăm. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău. “Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica”.
“Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cerceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf”.
“Toate sunt curate celor curati”
Omul duhovnicesc este ‘foc mistuitor’
- Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creştineşte în societatea de astăzi, fără să se smintească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?
- De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras satana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?
- Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.
- Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viaţa lor. Toţi formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.
Iar dacă ne smintim, răul se află în noi; nu este în afară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?”. Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Domnului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii – ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă – pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă! Cum rabdă ei toată răutatea şi păcatul ce există în lume, şi noi să nu răbdăm pe fratele nostru! Este înfricoşător!
- Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”?
- Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhovnicesc: orice i-ar arunca diavolul, arde. “Foc mistuitor!”. Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gânduri murdare, dar omul duhovnicesc este “foc” care le arde. După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: “Toate sunt curate celor curaţi”. La cei curaţi toate sunt curate; nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.
Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă. Îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi înspre rău de un om trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt, şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui. În timp ce îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, omul trupesc se duce la sfânt să-l ispitească şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea sodomiţilor se sminteşte chiar şi de îngeri. Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.
- Părinte, cum ajunge cineva în starea în care poate să le vadă pe toate curate?
- Trebuie să se cureţe inima, ca să se odihnească în el harul lui Dumnezeu. Oare nu spune psalmul: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”? Când se va curăţi inima cea bărbătească sau cea femeiască, atunci va locui Hristos în ea şi oamenii nici nu vor sminti, nici nu se vor sminti, ci vor transmite har şi evlavie. Omul care ia aminte de sine îşi păzeşte curăţia sa duhovnicească şi păstrează şi harul dumnezeiesc în sine. Astfel pe toate le vede curate, ba chiar şi pe cele necurate le pune în valoare. Adică şi pe acestea le face bune în fabrica lui duhovnicească. Hârtiile nefolositoare le face şerveţele curate, foi, caiete etc., bucăţile de bronz sparte le face sfeşnic etc. Şi dimpotrivă, omul care primeşte viclenia şi gândeşte cu vicleşug şi pe cele bune le schimbă în rele, precum uzina care face armament, care chiar şi aurul îl face gloanţe şi proiectile de tun, pentru că aşa sunt făcute maşinile ei.
Când cineva începe să facă cedări în păcat, se înnegreşte lăuntric, i se tulbură ochii sufletului său şi pe toate le vede tulburi. După aceea este molipsit de păcat şi păcatul îl zăpăceşte. Încă şi pe cele curate le poate vedea în chip păcătos. Există oameni care nu pot crede că, de pildă, unii tineri sau tinere trăiesc o viaţă curată. “Este cu neputinţă să se întâmple aceasta astăzi”, spun ei. Sărmanii, sunt atât de afundaţi în păcat, încât pe toate le văd în chip păcătos. Oamenii care dorm cu drăcuşorii nu pot gândi că există alţii care dorm cu îngeraşii. Dar să nu cerem de la porci să aibă evlavie la crini. Vezi că şi Hristos a spus: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare”. De aceea cel care trăieşte duhovniceşte curat trebuie să ia aminte să nu facă prietenii cu cei lumeşti, nici să le dea drepturi duhovniceşti, ca să nu se vatăme şi să nu-i vatăme, deoarece oamenii lumeşti au alt tipic şi alt canonarh şi nu pot distinge Sfântul Mir de apa de colonie.
Să nu pricinuim noi sminteli
Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptăţească pe ei înşişi. Procedând astfel, într-o parte zidim şi din cealaltă dărâmăm.
Odată au venit la Colibă câţiva tineri moderni şi am discutat. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.
Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. Nu suntem răspunzători pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă. Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme. Plată avem atunci când noi suntem atenţi şi problemele le creează vrăjmaşul. Cineva îmi spune, de pildă, că sunt înşelat. Mai întâi caut să văd dacă sunt înşelat sau nu. “Ca s-o spună acela, a văzut ceva. N-a putut-o spune aşa, fără motiv; de ceva s-a smintit”. Şi stau şi mă gândesc şi caut să aflu de ce s-a smintit, ca să mă îndrept. Dacă spune că sunt înşelat, atunci sunt vrăjitor, şi pentru mine asta este câştig, căci nu se va mai aduna lume şi mă voi linişti. Dar acela, sărmanul, se va osândi, pentru că face rău Bisericii. Nu-i păcat? Şi eu sunt de vină, pentru că la ceva nu am luat aminte.
Vin unii să-mi sărute mâna şi îi lovesc uşor peste cap. Altul vede şi spune: “Îi binecuvintează, deşi este numai monah! Ce-i asta?”. Nu sunt de vină ei, trebuie ca să n-o mai fac eu.
- Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oarecare sminteală, unii spun: “Lasă-l pe acesta, este lipsit de judecată!”.
- Lipsă de judecată are cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cerceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. Atunci trebuie ca, uneori, să călcăm puţin frâna, alteori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.
Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii
Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. Odată a mers cineva la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”. “O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie. “Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”. “Douăzeci şi cinci erau sigur”. “Ai auzit vreodată să se adune douăzeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. “Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. “Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. “Doi tot au fost”. După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“. “Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”. Se poate să fi fost şi vreo şopârlă…. Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez. Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.
Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii! În Koniţa erau doi prieteni foarte buni. În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio; mai şi cântau la strană. După aceea urcau pe munte, pe Cămila. Într-o zi un ins pervers le-a pus sminteală. Se duce la unul şi-i spune: “Ştii ce a spus acela despre tine? Asta şi asta”. Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: “Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Asta şi asta”. Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. “Acum ce să fac?”, îmi spun. “Ce poate face diavolul!”. Mă duc şi-i spun celui mai mare: “Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin nervos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!”. “Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, “nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun: “Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: “O să ne certăm şi noi. Părinte!”. “Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc…”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăstire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târâm; dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. “Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!”, îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Asta a fost. S-a spart gheaţa. A crăpat diavolul. “Sunteţi în toate minţile?”, le spun. “Ce înseamnă acestea?”. Şi s-au împrietenit din nou.
- Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?
- Da, şi se ocărau urât. Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii; a bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. Cleveteşte. Una spune unuia, alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.
- Intenţionat le-a spus acela?
- Da, ca să-i despartă din… dragoste, nu din invidie…
Publicitatea făcută păcatelor
Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publicăm. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.
“Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica. În primii ani ai creştinismului, când mărturisirea se făcea înaintea tuturor membrilor Bisericii, atunci “spune-l Bisericii” avea acest sens. Însă în epoca noastră, în care rar se află familie care să aibă acelaşi duhovnic, să nu ne înşele “ducă-se pe pustii” cu “spune-l Bisericii“, pentru că, atunci când publicăm, de pildă, o cădere morală, o facem cunoscută celor ce luptă împotriva Bisericii şi le dăm pricină să înceapă războiul împotriva ei; în felul acesta se clatină credinţa sufletelor slabe.
O mamă, atunci când are o fată care este desfrânată, n-o defaimă şi n-o înjoseşte înaintea celorlalţi, ci face cele ce poate ca să-i restabilească numele. Va vinde orice are şi orice nu are, o va lua şi vor merge în alt oraş, va căuta s-o mărite, ca să-i îndrepte astfel viaţa ei de mai înainte. Exact acesta este şi modul de lucru al Bisericii. Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi cunoaşte halul în care ne aflăm, ca un Cunoscător de inimi, nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos înaintea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic. Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău.
- Părinte, v-aţi referit la publicarea căderilor morale. Anumite păcate sau situaţii bolnăvicioase trebuie făcute cunoscute în unele cazuri?
- Ascultă. Eu fac aceasta unor cunoscuţi. Văd, de pildă, pe cineva că face o neorânduială şi sminteşte pe ceilalţi. Îi spun o dată, de cinci, de zece, de douăzeci, de treizeci de ori să se îndrepte, dar el nu se îndreaptă, nu înţelege că nu are dreptul să continue o neorânduială după repetate atenţionări, pentru că sunt atraşi şi ceilalţi şi îl imită. Vezi, oamenii pot imita foarte uşor răul, nu însă şi binele. De aceea sunt nevoit după aceea s-o spun şi altora care văd această neorânduială, pentru ca să-i apăr.
Adică atunci când spun: „Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, n-o spun ca să judec – căci am spus-o de 500 de ori aceluia – ci pentru că sunt influenţaţi cei ce văd cusurul lui şi-l imită, căci spun: “Dacă Părintele Paisie nu îi spune nimic, înseamnă că e bine ceea ce face”. Dacă nu-mi spun gândul, că nu mă odihneşte situaţia asta, dau impresia că o binecuvântez, că şi eu sunt de acord cu această situaţie. Astfel se strică toţi, pentru că pot crede că tactica aceluia e bună şi o pun şi ei în practică. Şi ce iese după aceea? Mai cred şi că nu i-am spus nimic celui în cauză. Nu ştiu că acela m-a sufocat atâta vreme. Avem şi pe diavolul, care îi şopteşte: “Nu-i nimic dacă faci aceasta. Vezi, şi acela o face şi Părintele Paisie nu-i spune nimic”. De aceea, atunci când văd că cineva îşi continuă tipicul făcând o neorânduială, deşi i-am spus să se îndrepte, spun aceasta, într-o discuţie, unuia care îl cunoaşte: “Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, ca să-l păzesc şi să nu se vatăme. Aceasta nu este judecată. Să nu încurcăm lucrurile.
După aceea, unii ca aceia vin şi îmi spun: “De ce ai spus-o şi altuia? Era un secret”. “Ce secret?”, îi spun. “Ţi-am spus-o de o mie de ori şi nu te-ai îndreptat. Nu ai dreptul să vatămi pe ceilalţi care ar fi crezut că eu sunt de acord cu această situaţie”. Aceasta mai lipsea, să n-o spun, după atâta vătămare ce a făcut-o celorlalţi. Mai ales atunci când vine vreun copil dintr-o familie ce-o cunosc şi văd că, prin tactica lui, distruge familia, îi spun: “Ascultă, dacă nu te îndrepţi, te spun mamei tale. Nu ai dreptul să vii la mine şi să-mi spui ce faci şi iarăşi să-ţi continui cântarea ta. O să fac cunoscut mamei tale, ca să vă apăr familia”. Când cineva se pocăieşte, este bine. Dar atunci când continuă tactica sa, trebuie să vorbesc, căci sunt răspunzător“.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003).
1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sunt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sunt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.
vineri, 26 noiembrie 2010
“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca
Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumina si i-a aparut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei.
I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut.
Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit.
In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plicitisite ale acestuia :
- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.
Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec.
Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.
“Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine.
Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul lui Domnului.
- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”
Domnul i-a raspuns intelegator:
- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut.
Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi.
Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveste la tine…
Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice.
Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.
Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea.
Ceea ce ai si facut. Acum Eu, prietene, voi muta stanca.
Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.
Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc.
“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca
Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei.
I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut.
Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit.
In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.
Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plicitisite ale acestuia :
- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.
Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec.
Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.
“Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine.
Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul lui Domnului.
- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”
Domnul i-a raspuns intelegator:
- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut.
Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi.
Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveste la tine…
Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice.
Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.
Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea.
Ceea ce ai si facut. Acum Eu, prietene, voi muta stanca.
Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.
Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc.
“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.” – Arsenie Boca
marți, 23 noiembrie 2010
Dragostea este un adanc al iluminarii – Sfantul Ioan Scararul
Iubirea este, dupa calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, e o betie a sufletului; dupa efectul ei, este izvor de credinta, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei – Sfantul Ioan Scararul
De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii, cei dintai strabatand toata lumea intru osteneala si osardie, ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul
“Dumnezeu este iubire” iar acela care incearca sa-l defineasca este un orb care incearca sa masoare nisipul de pe fundul marii – Sfantul Ioan Scararul
Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor, care nu-si intrerupe niciodata curgerea. Caci insusi El este izvorul iubirii si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata. Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de e materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu, incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu. - Sfantul Isaac Sirul
Iubirea face sufletul extatic. De aceea, inima celui care o simte nu mai poate sa se desparta de ea, ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt fata omului devine aprinsa, plina de farmec, trupul lui se incalzeste, frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic. Puterea care strange mintea fuge de la el, iesindu-si oarecum din sine. Moartea infricosata o socoteste bucurie si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti… Cunostinta si vederea lui cea naturala au disparut si nu mai simte miscarea lui, care se misca printre lucruri si chiar daca face ceva nu simte ca unul ce are mintea plutind in contemplatie si cugetarea lui intr-o vorbire continua cu cineva - Sfantul Isaac Sirul.
In masura in care avem dragostea, in aceeasi masura posedam si teama. Cine insa nu are teama, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul
Cel care iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe fratele sau – Sfantul Ioan Scararul
O mama nu are atata afectiune fata de pruncul caruia ii da pieptul ei sa-l suga, pe cat are pururea fiul dragostei fata de Domnul sau – Sfantul Ioan Scararul
Cel care iubeste cu adevarat are mereu inaintea ochilor mintii chipul celui indragit si cu atata placere il priveste inlauntrul gandului sau, incat si noaptea in vis nu-si poate stapani elanul care-l atrage spre cel dorit. Ranindu-se cu aceasta dragoste, cineva spunea urmatoarele cuvinte: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza” – Sfantul Ioan Scararul
Fericit este cel ce are o asa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun indragostit de iubita sa – Sfantul Ioan Scararul
Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios si vremelnic. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului, datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea e nascuta din nepatimire; nepatimirea de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare. Infranarea, la randul ei, e nascuta de frica de Dumnezeu, in sfarsit frica din credinta in Domnul. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Suflet desavarsit e acela a carui putere patimitoare inclina cu totul spre Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul
Daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela se grabeste sa faca cele placute ale Lui – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce are mintea pironita in dragostea de Dumnezeu dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu. - Diadoh al Foticeei
Cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa, iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. – Diadoh al Foticeei
Inca nu a dobandit dragostea desavarsita cel ce nu dispretuieste slava si ocara, bogatia si saracia, placerea si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul
De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin insasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El consta in a pretui pe El mai mult decat lumea si sufletul mai mult decat trupul – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea catre Dumnezeu indupleca pe cel ce se impartaseste de ea sa dispretuiasca toata placerea trecatoare si toata osteneala si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Pentru aceste cinci pricini se opreste sufletul de la pacate: sau pentru frica oamenilor, sau pentru frica judecatii, sau pentru rasplata viitoare, sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau in sfarsit pentru mustrarea constiintei. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea, eliberarea de patimi si infierea noastra de catre Dumnezeu nu se deosebesc intre dansele decat dupa nume. Precum lumina, focul si flacara se unesc intr-o singura lucrare, acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre acestea – Sfantul Ioan Scararul
Cand mintea se goleste de patimi si se lumineaza prin contemplarea fapturilor atunci poate sa ajunga si in Dumnezeu sa se roage cum trebuie – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea e din rugaciune – Sfantul Isaac Sirul
Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce iubeste cu adevarat pe Dumnezeu acela se si roaga cu totul neimprastiat. Si cel ce se roaga cu totul neimprastiat, acela iubeste pe Dumnezeu cu adevarat. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce a putut dobandi dragostea desavarsita si si-a intocmit viata potrivit cu aceasta, acela zice “Doamne Iisuse…” in Duhul Sfant – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce a dobandit dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat, “Dumnezeu iubire este”; a Lui este slava in veci. Amin. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Din Filocalii.
Iubirea este, dupa calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, e o betie a sufletului; dupa efectul ei, este izvor de credinta, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei – Sfantul Ioan Scararul
De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii, cei dintai strabatand toata lumea intru osteneala si osardie, ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul
“Dumnezeu este iubire” iar acela care incearca sa-l defineasca este un orb care incearca sa masoare nisipul de pe fundul marii – Sfantul Ioan Scararul
Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor, care nu-si intrerupe niciodata curgerea. Caci insusi El este izvorul iubirii si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata. Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de e materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu, incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu. - Sfantul Isaac Sirul
Iubirea face sufletul extatic. De aceea, inima celui care o simte nu mai poate sa se desparta de ea, ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt fata omului devine aprinsa, plina de farmec, trupul lui se incalzeste, frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic. Puterea care strange mintea fuge de la el, iesindu-si oarecum din sine. Moartea infricosata o socoteste bucurie si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti… Cunostinta si vederea lui cea naturala au disparut si nu mai simte miscarea lui, care se misca printre lucruri si chiar daca face ceva nu simte ca unul ce are mintea plutind in contemplatie si cugetarea lui intr-o vorbire continua cu cineva - Sfantul Isaac Sirul.
In masura in care avem dragostea, in aceeasi masura posedam si teama. Cine insa nu are teama, acela sau este plin de iubire, sau este mort cu sufletul – Sfantul Ioan Scararul
Cel care iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe fratele sau – Sfantul Ioan Scararul
O mama nu are atata afectiune fata de pruncul caruia ii da pieptul ei sa-l suga, pe cat are pururea fiul dragostei fata de Domnul sau – Sfantul Ioan Scararul
Cel care iubeste cu adevarat are mereu inaintea ochilor mintii chipul celui indragit si cu atata placere il priveste inlauntrul gandului sau, incat si noaptea in vis nu-si poate stapani elanul care-l atrage spre cel dorit. Ranindu-se cu aceasta dragoste, cineva spunea urmatoarele cuvinte: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza” – Sfantul Ioan Scararul
Fericit este cel ce are o asa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun indragostit de iubita sa – Sfantul Ioan Scararul
Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios si vremelnic. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului, datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea e nascuta din nepatimire; nepatimirea de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare. Infranarea, la randul ei, e nascuta de frica de Dumnezeu, in sfarsit frica din credinta in Domnul. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Suflet desavarsit e acela a carui putere patimitoare inclina cu totul spre Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul
Daca iubeste cineva pe Dumnezeu, acela se grabeste sa faca cele placute ale Lui – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce are mintea pironita in dragostea de Dumnezeu dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu. - Diadoh al Foticeei
Cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa, iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. – Diadoh al Foticeei
Inca nu a dobandit dragostea desavarsita cel ce nu dispretuieste slava si ocara, bogatia si saracia, placerea si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul
De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin insasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El consta in a pretui pe El mai mult decat lumea si sufletul mai mult decat trupul – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea catre Dumnezeu indupleca pe cel ce se impartaseste de ea sa dispretuiasca toata placerea trecatoare si toata osteneala si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Pentru aceste cinci pricini se opreste sufletul de la pacate: sau pentru frica oamenilor, sau pentru frica judecatii, sau pentru rasplata viitoare, sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau in sfarsit pentru mustrarea constiintei. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cand patimile stapanesc mintea, o leaga de lucrurile materiale si, despartind-o de Dumnezeu, o fac sa se ocupe de acelea. Cand insa o stapaneste iubirea de Dumnezeu, o dezleaga de toate legaturile lor, induplecand-o sa dispretuiasca nu numai lucrurile ce cad sub simturi, ci insasi viata noastra vremelnica – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea, eliberarea de patimi si infierea noastra de catre Dumnezeu nu se deosebesc intre dansele decat dupa nume. Precum lumina, focul si flacara se unesc intr-o singura lucrare, acelasi lucru trebuie sa-l intelegem si despre acestea – Sfantul Ioan Scararul
Cand mintea se goleste de patimi si se lumineaza prin contemplarea fapturilor atunci poate sa ajunga si in Dumnezeu sa se roage cum trebuie – Sfantul Maxim Marturisitorul
Dragostea e din rugaciune – Sfantul Isaac Sirul
Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce iubeste cu adevarat pe Dumnezeu acela se si roaga cu totul neimprastiat. Si cel ce se roaga cu totul neimprastiat, acela iubeste pe Dumnezeu cu adevarat. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce a putut dobandi dragostea desavarsita si si-a intocmit viata potrivit cu aceasta, acela zice “Doamne Iisuse…” in Duhul Sfant – Sfantul Maxim Marturisitorul
Cel ce a dobandit dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat, “Dumnezeu iubire este”; a Lui este slava in veci. Amin. – Sfantul Maxim Marturisitorul
Din Filocalii.
luni, 22 noiembrie 2010
“Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul. ” (Pr. 31, 10)
Sfânta Nonna - model de soție, mamă și … preoteasa
„Sfânta Nonna este mama Sfântului Grigorie Teologul.
Ea era originară din Capadocia, fiind crescută în credința ortodoxă. S-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din Nazianz și membru al unei secte pagane din acea vreme.
„În primii lor ani împreună pentru preaplinul credinței sale, ea nu putea îndura să nu poarte același jug cu el. Deși era cea mai puternică și mai vitează femeie, acesta era singurul lucru pe care nu putea să-l îndure - ar fi doar pe jumătate unită cu Dumnezeu din pricina înstrăinării lui, cel ce era parte din ea însăși, și neputinței de a adăuga legăturii trupești deplina unire a duhului. Deci cădea înaintea lui Dumnezeu zi și noapte, cu multă postire și multe lacrimi, stăruind către El pentru mântuirea capului ei. Și cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el. Dar mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei, și mai vârtos prin acea sârguință întru sfințenie, în stare să plece și să înmoaie sufletul, încât să se supună de bunăvoie nevoințelor virtuții.” (Sf. Grigorie Teologul)
Așadar, prin răbdare și rugăciune, Sfânta Nonna a reușit să-și aducă bărbatul la credința ortodoxă, acesta devenind ulterior episcop de Nazianz.
„Iar bunul acesta păstor a fost roada rugăciunilor și călăuzirii soției sale, învățând de la ea ținta viețuirii unui bun păstor.” (Sf. Grigorie Teologul)
Sfinților Grigorie (1 ianuarie) și Nonna (5 august) li s-au născut trei copii: Sfânta Gorgonia (23 februarie), Sfântul Chesarie (9 martie) și Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), pe care mama sa l-a făgăduit cu totul lui Dumnezeu încă înainte de naștere. Deci amândoi părinții și toți copiii acestei familii au fost canonizați ca sfinți.
Cele mai frumoase cuvinte despre viața deosebită a mamei sale aveau să fie rostite de Sfântul Grigorie Teologul în anul 347, în cuvântarea de îngropare a tatălui său, Episcopul Grigorie de Nazianz, trecut la Domnul la vârsta de aproape o sută de ani:
„Am auzit Scriptura grăind: Femeie vrednică cine va afla? (Pilde 31,10), și că aceasta e un dar de la Dumnezeu, iar o căsnicie bună e rânduită de Domnul. Chiar necreștinii cred același lucru, căci zic ei: Că n-are bărbatul răsplată mai mare ca soția cea bună. Nici altă răsplată mai grea precât cea nărăvită la rău (Hesiod). [...]
Unele femei s-au făcut vestite prin chivernisirea casei lor, altele prin căutarea celor dumnezeiești. Însă chiar de este anevoios a împlini deodată aceste lucruri, ea a întrecut pe toți în amândouă, prin înălțimea la care a ajuns în fiecare dintre ele și prin faptul că numai ea le-a adus laolaltă. Întocmai cum belșugul familiei sale sporea prin supravegherea înțeleaptă și plină de grijă, potrivit poruncilor și rânduielilor lui Solomon privitoare la femeia vrednică (Pilde 31, 10-31), de parcă nici nu s-ar fi îngrijit de credință, tot așa s-a afierosit pe sineși lui Dumnezeu și s-a îndeletnicit cu lucrurile dumnezeiești, ca și cum ar fi fost cu totul slobodă de îndatoririle familiei. Nu îngăduia nici uneia dintre fețele vieții sale să o stânjenească pe cealaltă, ci mai curând făcea astfel ca una pe alta să se încredințeze și să se întărească.
Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. Cine asemenea ei să fi avut o astfel de nădejde a dobândi de-ndată cele cerute în rugăciune? Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc? Ori a cinstit ca ea oricare cale filosoficească? Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere? Ori să fi stat ca stâlpul la psălmuirea de toată noapte, ca și la cea din vremea zilei? Cine a iubit fecioria mai mult ca ea, păstrând totuși legătura căsătoriei? Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?
Poate sunt lucruri mărunte, iar unora le par chiar vrednice de dispreț, căci nu sunt ușor de atins de către cei mai mulți oameni, iar pizmuirea face ca lucrurile ce nu sunt ușor de atins să fie oarecum și de necrezut. Dar pentru mine acestea sunt cu totul vrednice de laudă căci ele erau întruchiparea credinței și lucrarea râvnei sale duhovnicești…”
Sfânta Nonna și-a urmat soțul în împărăția cerurilor la scurt timp. Și-a dat sufletul în mâinile Domnului în timpul slujirii Sfintei Liturghii, sprijinită de Sfânta Masă a Jertfelnicului Ceresc; și moartă, ea părea să fie adâncită în rugăciune.
Iată modelul de soție, care aproape o viață s-a rugat cu lacrimi și cu răbdare pentru întoarcerea soțului ei la credința cea dreaptă. Iar aceasta a făcut-o cu iubire, căci „cu sârguință se afierosea pe sine soțului ei, înrâurindu-l în multe feluri, cu mustrări și povețe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se față de el”, și nu cu ceartă, ci „mai mult decât toate l-a câștigat prin însăți firea ei”.
Iată modelul de mamă, care a știut să sădească în inima copiilor săi credința cea adevărată și dragostea de Dumnezeu, fiindu-le călăuză în dobândirea sfințeniei.
Iată modelul de preoteasă, care a reușit să le îmbine pe toate:
• a purtat grijă de familia sa asemenea femeii vredince descrisă de Solomon (Pilde 31, 10-31);
• și-a cinstit soțul l-a sprijinit în slujirea sa de păstor de suflete („Cine oare a mai cinstit ca ea mâna și chipul preoțesc?”);
• a purtat grijă de cei aflați în suferințe și nevoi („Cine a ținut mai mult partea orfanilor și văduvelor, ori să fi ajutat așa de mult la ușurarea suferințelor celor ce jeleau?”);
• pe toate le-a încununat cu rugăciune și postire („Ce vreme și ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi. [...] Cine și-a înfrânat mai mult trupul prin post și priveghere?”).
Sfânta Nonna nici nu s-a născut sfântă și nici nu a devenit sfântă peste noapte. Întreaga viață ea și-a petrecut-o apropiindu-se din ce în ce mai mult de Dumnezeu și crescând în virtute, maturizându-se treptat, prin încercările și frământările de zi cu zi. Iar strădaniile sale nu au rămas fără rezultat.
Să învățăm, așadar, din viața Sfintei Nonna, că nu trebuie să deznădăjduim, ci întreaga viață trebuie să lucrăm la creșterea noastră duhovnicească, nelăsând nici una din grijile lumești să ne abată de la această lucrare.
sursa-http://slujireapreotesei.blogspot.com/2009/02/sfanta-nonna-model-de-sotie-mama-si.html
indiferenta ucide...oameni
INCULTURA ARE LOC PESTE TOT (EX.MANELE SI ALTE FATAIELI CU TENTE SEXUALE ASA ZISE MELODII DE TOP) IAR CEI CARE FAC CULTURA SI ARTA SUNT BATJOCORITI ,UMILITI SI DATI AFARA...ASA ISI VALORIFICA ROMANIA TALENTELE...PRIN MOARTE...NUMAI DACA ESTI MORT TE MAI BAGA CINEVA IN SEAMA....RUSINE RUSINE RUSINE!
Jurnalul care te-nfioară
de Teodor Munteanu
Motto : " Când noi uităm de artă/Şi de frumosul cânt /Artiştii de valoare/Devin încet pamant "
O alta dramă-acuma loveşte România
Suntem în era morţii şi-a celor dispăruţi .
Deschizi televizorul cu inima-nchircită .
Din el revarsă moartea şi nu ai cum să lupţi .
Amară existenţă ,trăim momente grele ,
Le înghitim pe toate , te-ntrebi cum poţi să duci .
Ce joc dansăm acuma şi cine-i dirijorul ?
Ce forţă ne doreste să-i fim umile slugi ?
Abia am dus poetul la groapa veşniciei
Iar glasul sau titanic în noi mai răsuna
O alta ştire tristă doreşte să confirme
Că suntem pe o nava cu-o gaură in ea .
Ne mor artiştii tineri , poeţii închid ochii .
Noi suntem spectatorii acestui joc fatal .
Te-ntrebi ce este viaţa şi care este scopul
Să ştim atatea lucruri cu drame la final .
Suntem portavionul ce duce-o încărcătură
De ştiri ca-n filme horror şi-am vrea sa decolăm
Să le lăsăm pe lună , pe marte sau în stele
Căci vrem să-i spunem vieţii : " Dorim să continuăm ! .
Am vrea să ne dai , viaţă , un semn de preţuire
A noastra conştiintă nu te-a crezut aşa .
Hai strânge valul morţii măcar pentru o clipă
Să ne venim în fire să te putem urma ! " .
Jurnalul care te-nfioară
de Teodor Munteanu
Motto : " Când noi uităm de artă/Şi de frumosul cânt /Artiştii de valoare/Devin încet pamant "
O alta dramă-acuma loveşte România
Suntem în era morţii şi-a celor dispăruţi .
Deschizi televizorul cu inima-nchircită .
Din el revarsă moartea şi nu ai cum să lupţi .
Amară existenţă ,trăim momente grele ,
Le înghitim pe toate , te-ntrebi cum poţi să duci .
Ce joc dansăm acuma şi cine-i dirijorul ?
Ce forţă ne doreste să-i fim umile slugi ?
Abia am dus poetul la groapa veşniciei
Iar glasul sau titanic în noi mai răsuna
O alta ştire tristă doreşte să confirme
Că suntem pe o nava cu-o gaură in ea .
Ne mor artiştii tineri , poeţii închid ochii .
Noi suntem spectatorii acestui joc fatal .
Te-ntrebi ce este viaţa şi care este scopul
Să ştim atatea lucruri cu drame la final .
Suntem portavionul ce duce-o încărcătură
De ştiri ca-n filme horror şi-am vrea sa decolăm
Să le lăsăm pe lună , pe marte sau în stele
Căci vrem să-i spunem vieţii : " Dorim să continuăm ! .
Am vrea să ne dai , viaţă , un semn de preţuire
A noastra conştiintă nu te-a crezut aşa .
Hai strânge valul morţii măcar pentru o clipă
Să ne venim în fire să te putem urma ! " .
BETI APA!
Mai jos sunt cateva explicatii extrase dintr-o revista de stiinta (Ion Life Detox News nr.7/2004), care explica de ce ne ingrasam, ne imbolnavim si imbatranim.
In ultimii 30 de ani japonezii si coreenii s-au bucurat de beneficiile aduse sanatatii si conditiei fizice de apa ionizata, restul lumii afland de ea doar de cativa ani.
Poate ca cel mai uimitor aspect al fenomenului numit "apa ionizata" este ca, in Japonia, o familie din 5 consuma apa ionizata.
Noi toti avem prea mult aciditate.
Hrana pe care o consumam arde impreuna cu oxigenul din celule pentru a produce energie. Dupa ardere, hrana se transforma in reziduuri acide, iar celulele le depoziteaza in circuitul sanguin. Corpul nostru elimina aceste reziduuri prin urina, respiratie si transpiratie, restul fiind depozitate de-a lungul vaselor de sange si tesuturi.
Pentru a putea trai, sangele si celulele noastre trebuie sa fie usor alcaline (sangele are pH-ul de 7,35). Pentru a-si pastra alcalinitatea, organismul nostru face o mica "scamatorie" , prin care converteste reziduurile acide in reziduuri acide solide Daca corpul poate mentine aceste reziduuri nediluate, le poate stoca pe o perioada nedeterminata, neafectand pH-ul in restul corpului. Asa ca le stocheaza intr-o gramada de locuri si moduri, inclusiv in grasime. Ingrasarea poate fi rezultatul necesitatii reziduurilor acide de a avea un mediu de stocare.
Concluzie: prima data suntem acizi si apoi apare grasimea.
Exemple ale reziduurilor acide solide in corpul nostru sunt: colesterolul, acizi grasi, acid uric, pietre la rinichi, urati, sulfati si fosfati. Acumularea acestor reziduuri acide reprezinta procesul imbatranirii. Formula chimica pentru colesterol si acizii grasi este arderea incompleta a carbohidratilor. Colesterolul si acizii grasi sunt rezultatul consumului de paste si paine. Acidul uric si amoniacul provin de la toate tipurile de carne. Acidul fosforic provine de la cereale, cum ar fi orezul si bauturi tip cola. Acidul sulfuric provine de la galbenusul de ou.
Acizii sulfuric si fosforic sunt otravitori. Ei trebuie neutralizati de minerale alcaline, inainte sa devina ceva benign. In absenta unei cantitati suficiente de minerale alcaline in dieta noastra, corpul nu are de ales si va fura calciul din oase, neutralizand acesti acizi, transformandu- i in sulfati, fosfati si urati; asa apare, in timp, osteoporoza.
Una dintre marile probleme ale reziduurilor acide este ca ingroasa sangele si blocheaza capilarele. Din aceasta cauza, multe persoane sufera de hipertensiune arteriala.
In functie de locul in organism unde sunt stocate reziduurile acide, circulatia sangelui in acea zona este slaba si este posibil ca un organ vital sa primeasca insuficient sange, devenind disfunctional.
Multe boli degenerative sunt rezultatul proastei circulatii. Un exemplu tipic este diabetul, care este cauzat de acumularile acide in jurul pancreasului.
Celulele canceroase sunt acide, in timp ce celulele sanatoase sunt alcaline. Celulele normale nu pot supravietui in apropierea zonelor cu acumulari de reziduuri acide. Oricum, anumite persoane au gene puternice, care sufera mutatii pentru a supravietui in mediu acid. Asa se dezvolta celulele canceroase. Atata timp cat mediul ramane acid, cancerul va reapare dupa o operatie de extirpare a celulelor canceroase. Oncologistii cu experienta cresc alcalinitatea pacientilor, inainte de operatie.
Reziduurile acide din interiorul vaselor de sange sunt foarte periculoase, putand duce la infundarea capilarelor din zona creierului. Corpul nostru lipeste aceste reziduuri de peretii vaselor de sange, dar in cazul unor eforturi mari, cand presiunea creste, aceste reziduuri se pot dezlipi si bloca vasele capilare din zona creerului provocand accidente cerebrale.
Alcalinul neutralizeaza acidul
Apa alcalina ionizata neutralizeaza reziduurile acide din corpul omenesc si le lichefiaza pentru a fi eliminate de catre rinichi.
Un exemplu care ne ajuta sa intelegem acest lucru ar fi grasimea de pe maini, dupa ce spalam carnea. Aceasta grasime nu poate fi indepartata cu apa de la robinet. Avem nevoie de un sapun pentru a lichefia grasimea si a ne curata pielea. Grasimea este acida si sapunul este alcalin. Ne spalam corpul la exterior, indepartand murdaria, dar neglijam complet murdaria din interior.
Deci ne conducem dupa dictonul "Ceea ce ochii nu vad, nu exista".
In functie de fiecare organism, noi stocam reziduurile acide in mod diferit. Simptomele bolilor se manifesta in functie de locul unde sunt stocate reziduurile. Cand vom intelege ca bolile degenerative ale adultilor sunt cauzate de acumularile de deseuri acide, nu va mai fi nici un mister ca utilizarea apei alcaline ionizate ne imbunatateste sanatatea.
Pentru a duce o viata lunga si sanatoasa, mai intai trebuie sa eliminam deseurile acide din corpul nostru. Cel mai bun si usor mod de a scapa de aceste deseuri acide este sa le lichefiem si sa le neutralizam cu apa alcalina ionizata. Prin eliminarea particulelor rezidurilor acide din sange, eliminam riscul imbolnavirilor care pot duce la moarte subita.
Apa alcalina ionizata nu are valoare nutritionala sau de medicament, dar are uimitoarea capacitate de a neutraliza si lichefia deseurile acide, pentru a putea fi eliminate din organism, pastrand alcalinitatea acestuia - deci sanatatea si starea de bine.
BETI APA PE STOMACUL GOL
In Japonia zilelor nostre este foarte popular obiceiul de a bea apa imediat dupa trezire in fiecare dimineata. Mai mult, testele cercatatorilor au demonstrat valoarea acestui obicei. Publicam mai jos o descriere a folosirii apei pentru cititorii nostri. Pentru cei in varsta si pentru bolile grave ca si pentru bolile moderne, tratamentul cu apa a fost considerat de succes de catre o societate medicala japoneza, ca tratament sigur 100% pentru urmatoarele boli:
Dureri de cap, dureri ale corpului, sistemul circulator, artrita, batai puternice ale inimii, epilepsie, grasimi in exces, astm bronsic, tuberculoza, meningita, boli de ficat si urina, voma, gastrita, diaree, hemoroizi, diabet, constipatie, toate bolile de ochi, cancer la organelle genitale si dereglari menstruale, boli ale urechilor, nasului si gatului.
METODA DE TRATAMENT
1. Dimineata, imediat dupa trezire, inainte de a va spala pe dinti, beti 4x 160 ml apa ( aproximativ o jumatate de litru in total)
2. Spalati-va pe dinti dar nu mancati si nu beti nimic 45 minute.
3. Dupa 45 minute puteti bea si manca normal.
4. Dupa 15 minute de la micul dejun, pranz sau cina nu mancati si nu beti nimic 2 ore.
5. Cei care sunt batrani sau bolnavi si nu pot bea 4 pahare cu apa la inceput pot incepe prin a bea apa mai putina si sa creasca gradual pana la 4 pahare pe zi.
6. Metoda de mai sus va vindeca boli si toata lumea se poat ebucura de o viata sanatoasa.
Urmatoarea lista da numarul de zile de tratament necesar pentru vindecarea/ controlul/ reducerea principalelor boli:
1. Presiune ridicata a sangelui- 30 zile
2. Gastrita - 10 zile
3. Diabet – 30 zile
4. Constipatie- 10 zile
5. Cancer- 180 zile
6. Tuberculoza- 90 zile
7. Pacientii cu artrita ar trebui sa urmeze tratamentul de mai sus doar 3 zile in prima saptamana si incepand din a doua saptamana zilnic.
Aceasta metoda de tratament nu are efecte adverse; oricum, la inceputul tratamentului s-ar putea sa fie necesar sa urinati de mai multe ori.
Este si mai bine daca continuati acest tratament ca o activitate de rutina in viata voastra. Beti apa si ramaneti sanatosi si activi.
Intelegem acum de ce chinezii si japonezii beau ceai fierbinte si la masa apa ce nu este rece. Poate este timpul sa adoptam obiceiul lor de a bea apa in timp ce mancam!!! Nimic de pierdut, totul de castigat…
Pentru cei carora le place sa bea apa rece, aceste randuri sunt pentru voi!
Este placut sa bei o ceasca cu o bautura rece dupa o masa.
Apa rece va solidifica mancarurile uleioase pe care tocmai le-ati consumat.
Va va incetini digestia. Odata ce acest "noroi" reactioneaza cu acidul, va fi absorbit mai repede decat hrana solida. Va depune un strat pe intestine.
Foarte curand, acesta se va transforma in grasime si va duce la cancer.
Este cel mai indicat sa beti supa fierbinte sau apa calda dupa masa.
O nota importanta despre atacurile de inima: Femeile ar trebui sa stie ca nu fiecare simptom de atac de inima va fi durerea in mana stanga.
Fiti atente la durerile intense in maxilar.
S-ar putea sa nu ai niciodata prima data durere in piept, in timpul unui atac de inima.
Greata si transpiratul intens sunt si ele simptome obisnuite. 60% din persoanele care au atac de inima in timp ce dorm, nu se trezesc.
Durerea in maxilar va poate trezi dintr-un somn adanc. Fiti cu grija si atente Cu cat stim mai multe, cu atat sansele de a supravietui sunt mai mari…
Un cardiolog spune ca, daca fiecare din cei care primeste acest mail, il trimite la toti cunoscutii sai, putem fi siguri ca vom salva cel putin o viata.
In ultimii 30 de ani japonezii si coreenii s-au bucurat de beneficiile aduse sanatatii si conditiei fizice de apa ionizata, restul lumii afland de ea doar de cativa ani.
Poate ca cel mai uimitor aspect al fenomenului numit "apa ionizata" este ca, in Japonia, o familie din 5 consuma apa ionizata.
Noi toti avem prea mult aciditate.
Hrana pe care o consumam arde impreuna cu oxigenul din celule pentru a produce energie. Dupa ardere, hrana se transforma in reziduuri acide, iar celulele le depoziteaza in circuitul sanguin. Corpul nostru elimina aceste reziduuri prin urina, respiratie si transpiratie, restul fiind depozitate de-a lungul vaselor de sange si tesuturi.
Pentru a putea trai, sangele si celulele noastre trebuie sa fie usor alcaline (sangele are pH-ul de 7,35). Pentru a-si pastra alcalinitatea, organismul nostru face o mica "scamatorie" , prin care converteste reziduurile acide in reziduuri acide solide Daca corpul poate mentine aceste reziduuri nediluate, le poate stoca pe o perioada nedeterminata, neafectand pH-ul in restul corpului. Asa ca le stocheaza intr-o gramada de locuri si moduri, inclusiv in grasime. Ingrasarea poate fi rezultatul necesitatii reziduurilor acide de a avea un mediu de stocare.
Concluzie: prima data suntem acizi si apoi apare grasimea.
Exemple ale reziduurilor acide solide in corpul nostru sunt: colesterolul, acizi grasi, acid uric, pietre la rinichi, urati, sulfati si fosfati. Acumularea acestor reziduuri acide reprezinta procesul imbatranirii. Formula chimica pentru colesterol si acizii grasi este arderea incompleta a carbohidratilor. Colesterolul si acizii grasi sunt rezultatul consumului de paste si paine. Acidul uric si amoniacul provin de la toate tipurile de carne. Acidul fosforic provine de la cereale, cum ar fi orezul si bauturi tip cola. Acidul sulfuric provine de la galbenusul de ou.
Acizii sulfuric si fosforic sunt otravitori. Ei trebuie neutralizati de minerale alcaline, inainte sa devina ceva benign. In absenta unei cantitati suficiente de minerale alcaline in dieta noastra, corpul nu are de ales si va fura calciul din oase, neutralizand acesti acizi, transformandu- i in sulfati, fosfati si urati; asa apare, in timp, osteoporoza.
Una dintre marile probleme ale reziduurilor acide este ca ingroasa sangele si blocheaza capilarele. Din aceasta cauza, multe persoane sufera de hipertensiune arteriala.
In functie de locul in organism unde sunt stocate reziduurile acide, circulatia sangelui in acea zona este slaba si este posibil ca un organ vital sa primeasca insuficient sange, devenind disfunctional.
Multe boli degenerative sunt rezultatul proastei circulatii. Un exemplu tipic este diabetul, care este cauzat de acumularile acide in jurul pancreasului.
Celulele canceroase sunt acide, in timp ce celulele sanatoase sunt alcaline. Celulele normale nu pot supravietui in apropierea zonelor cu acumulari de reziduuri acide. Oricum, anumite persoane au gene puternice, care sufera mutatii pentru a supravietui in mediu acid. Asa se dezvolta celulele canceroase. Atata timp cat mediul ramane acid, cancerul va reapare dupa o operatie de extirpare a celulelor canceroase. Oncologistii cu experienta cresc alcalinitatea pacientilor, inainte de operatie.
Reziduurile acide din interiorul vaselor de sange sunt foarte periculoase, putand duce la infundarea capilarelor din zona creierului. Corpul nostru lipeste aceste reziduuri de peretii vaselor de sange, dar in cazul unor eforturi mari, cand presiunea creste, aceste reziduuri se pot dezlipi si bloca vasele capilare din zona creerului provocand accidente cerebrale.
Alcalinul neutralizeaza acidul
Apa alcalina ionizata neutralizeaza reziduurile acide din corpul omenesc si le lichefiaza pentru a fi eliminate de catre rinichi.
Un exemplu care ne ajuta sa intelegem acest lucru ar fi grasimea de pe maini, dupa ce spalam carnea. Aceasta grasime nu poate fi indepartata cu apa de la robinet. Avem nevoie de un sapun pentru a lichefia grasimea si a ne curata pielea. Grasimea este acida si sapunul este alcalin. Ne spalam corpul la exterior, indepartand murdaria, dar neglijam complet murdaria din interior.
Deci ne conducem dupa dictonul "Ceea ce ochii nu vad, nu exista".
In functie de fiecare organism, noi stocam reziduurile acide in mod diferit. Simptomele bolilor se manifesta in functie de locul unde sunt stocate reziduurile. Cand vom intelege ca bolile degenerative ale adultilor sunt cauzate de acumularile de deseuri acide, nu va mai fi nici un mister ca utilizarea apei alcaline ionizate ne imbunatateste sanatatea.
Pentru a duce o viata lunga si sanatoasa, mai intai trebuie sa eliminam deseurile acide din corpul nostru. Cel mai bun si usor mod de a scapa de aceste deseuri acide este sa le lichefiem si sa le neutralizam cu apa alcalina ionizata. Prin eliminarea particulelor rezidurilor acide din sange, eliminam riscul imbolnavirilor care pot duce la moarte subita.
Apa alcalina ionizata nu are valoare nutritionala sau de medicament, dar are uimitoarea capacitate de a neutraliza si lichefia deseurile acide, pentru a putea fi eliminate din organism, pastrand alcalinitatea acestuia - deci sanatatea si starea de bine.
BETI APA PE STOMACUL GOL
In Japonia zilelor nostre este foarte popular obiceiul de a bea apa imediat dupa trezire in fiecare dimineata. Mai mult, testele cercatatorilor au demonstrat valoarea acestui obicei. Publicam mai jos o descriere a folosirii apei pentru cititorii nostri. Pentru cei in varsta si pentru bolile grave ca si pentru bolile moderne, tratamentul cu apa a fost considerat de succes de catre o societate medicala japoneza, ca tratament sigur 100% pentru urmatoarele boli:
Dureri de cap, dureri ale corpului, sistemul circulator, artrita, batai puternice ale inimii, epilepsie, grasimi in exces, astm bronsic, tuberculoza, meningita, boli de ficat si urina, voma, gastrita, diaree, hemoroizi, diabet, constipatie, toate bolile de ochi, cancer la organelle genitale si dereglari menstruale, boli ale urechilor, nasului si gatului.
METODA DE TRATAMENT
1. Dimineata, imediat dupa trezire, inainte de a va spala pe dinti, beti 4x 160 ml apa ( aproximativ o jumatate de litru in total)
2. Spalati-va pe dinti dar nu mancati si nu beti nimic 45 minute.
3. Dupa 45 minute puteti bea si manca normal.
4. Dupa 15 minute de la micul dejun, pranz sau cina nu mancati si nu beti nimic 2 ore.
5. Cei care sunt batrani sau bolnavi si nu pot bea 4 pahare cu apa la inceput pot incepe prin a bea apa mai putina si sa creasca gradual pana la 4 pahare pe zi.
6. Metoda de mai sus va vindeca boli si toata lumea se poat ebucura de o viata sanatoasa.
Urmatoarea lista da numarul de zile de tratament necesar pentru vindecarea/ controlul/ reducerea principalelor boli:
1. Presiune ridicata a sangelui- 30 zile
2. Gastrita - 10 zile
3. Diabet – 30 zile
4. Constipatie- 10 zile
5. Cancer- 180 zile
6. Tuberculoza- 90 zile
7. Pacientii cu artrita ar trebui sa urmeze tratamentul de mai sus doar 3 zile in prima saptamana si incepand din a doua saptamana zilnic.
Aceasta metoda de tratament nu are efecte adverse; oricum, la inceputul tratamentului s-ar putea sa fie necesar sa urinati de mai multe ori.
Este si mai bine daca continuati acest tratament ca o activitate de rutina in viata voastra. Beti apa si ramaneti sanatosi si activi.
Intelegem acum de ce chinezii si japonezii beau ceai fierbinte si la masa apa ce nu este rece. Poate este timpul sa adoptam obiceiul lor de a bea apa in timp ce mancam!!! Nimic de pierdut, totul de castigat…
Pentru cei carora le place sa bea apa rece, aceste randuri sunt pentru voi!
Este placut sa bei o ceasca cu o bautura rece dupa o masa.
Apa rece va solidifica mancarurile uleioase pe care tocmai le-ati consumat.
Va va incetini digestia. Odata ce acest "noroi" reactioneaza cu acidul, va fi absorbit mai repede decat hrana solida. Va depune un strat pe intestine.
Foarte curand, acesta se va transforma in grasime si va duce la cancer.
Este cel mai indicat sa beti supa fierbinte sau apa calda dupa masa.
O nota importanta despre atacurile de inima: Femeile ar trebui sa stie ca nu fiecare simptom de atac de inima va fi durerea in mana stanga.
Fiti atente la durerile intense in maxilar.
S-ar putea sa nu ai niciodata prima data durere in piept, in timpul unui atac de inima.
Greata si transpiratul intens sunt si ele simptome obisnuite. 60% din persoanele care au atac de inima in timp ce dorm, nu se trezesc.
Durerea in maxilar va poate trezi dintr-un somn adanc. Fiti cu grija si atente Cu cat stim mai multe, cu atat sansele de a supravietui sunt mai mari…
Un cardiolog spune ca, daca fiecare din cei care primeste acest mail, il trimite la toti cunoscutii sai, putem fi siguri ca vom salva cel putin o viata.
miercuri, 17 noiembrie 2010
din ciclul...mail -uri haioase:))
7 motive sa nu te pui cu copiii
1. O fetita discuta cu invatatoarea despre balene.
Aceasta le explicase copiilor ca este fizic imposibil pentru o balena sa inghita un om, deoarece, desi este un mamifer foarte mare, are un gat mic.
Fetita sustinea ca Iona a fost inghitit de o balena.
Nervoasa, invatatoarea a reluat explicatia... este FIZIC IMPOSIBIL!
Micuta a spus:
- Cand o sa ajung in rai, o sa-l intreb pe Iona.
- Si daca Iona s-a dus in iad?
Raspunsul a venit prompt:
- Atunci o sa-l intrebati dumneavoastra.
2. O educatoare observa copii in timp ce deseneaza, oprindu-se din cand in cand sa vada cate o lucrare.
Ajungand langa o fetita care lucra cu mare atentie, o intreba ce deseneaza...
Fetita spuse:
- Il desenez pe Dumnezeu.
Educatoarea raspunse:
- Dar nimeni nu stie cum arata Dumnezeu.
Fara sa se opreasca o secunda, cu privirea tinta la desen, fetita raspunse:
- O sa stie...in cateva minute.
3. Un profesor la Scoala de duminica discuta cele zece porunci cu copii de cinci - sase ani.
Le explica ce inseamna sa "cinstesti pe Mama si pe Tatal tau", apoi ii intreaba:
- Exista vreo porunca facuta special sa ne invete cum sa ne purtam cu fratii si cu surorile noastre?
Fara sovaire, un baietel (cel mai mare dintre frati, in familia lui) raspunse:
- Sa nu ucizi.
4. Intr-o buna zi, o fetita statea langa mama care spala vasele in bucatarie. Dintr-o data observa cele cateva suvite de par carunt, in contrast cu parul negru al mamei.
Se uita fix la mama si o intreaba:
- De ce ai si par alb, mami?
Mama raspunde:
- Ei, bine, de cate ori ma necajesti si ma faci sa plang sau sunt doar suparata, unul din firele mele de par devine alb.
Fetita cade pe ganduri si dupa scurt timp, intreaba:
- Mama, atunci cum se face ca bunica are TOATE firele albe?
5. Copiii fac poze in clasa, iar profesoara incearca sa-i convinga sa comande fiecare o poza de grup.
- Ia ganditi-va ce frumos va fi peste ani, sa spuneti: "Iat-o pe Monica, acum e avocat" sau "El e Mihai, acum este doctor".
Din spate se auzi o vocisoara:
- Si aceasta este profesoara, a murit!
6. O profesoara preda circulatia sanguina. Incercand sa explice cat mai clar, ea spuse:
- Acum, copii, daca stau in cap, sangele - asa cum stiti -, se va duce in cap si o sa ma inrosesc la fata.
- Da, spusera copiii.
- Atunci de ce atunci cand stau normal, sangele nu se duce tot in picioare?
Un mititel raspunse cu convingere:
- Pentru ca picioarele dumneavoastra nu sunt goale pe dinauntru.
7. La ora pranzului, copiii stateau cuminti la coada in cantina scolii elementare catolice. In capul mesei era un cos mare cu mere.
O calugarita scrisese un bilet: "Ia UN SINGUR mar. Domnul e cu ochii pe mere!"
Mai departe, pe linie, erau prajiturile cu ciocolata.
Un copil poznas adaugase o nota: "Ia cate vrei! Domnul e cu ochii PE MERE! "
HAZ DE NECAZ...
L'hiver sur la ulitza
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un rrom, pe urmă doi.
Franţa pusă e pe sfadă,
Şi ni-i dă pe toţi grămadă,
Înapoi.
Nu e cuşer, dar e bine
Pentru Sarkozy, acum;
Taberele-s toate scrum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt ţigani şi balabuste,
Vin la Otopeni ţipând,
Şi se-mping şi sar râzând,
Şi se-mpiedică de fuste,
Vrând-nevrând.
Cei mai mari, acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierare puşi,
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi stau grămadă
Lângă uşi.
Colo-n colţ, acum răsare
Un ţigan mai mărunţel,
Chinuindu-se să care
O sacoşă mult mai mare
Decât el.
Opt cercei cu dansul are,
Cinci brăţări şi-un portofel,
De la nişte trecătoare,
Pe sub turnul ăla mare,
Zis Eiffel.
Altul, zău, cu dânsul, n-are
Nici bagaje, nici nimic,
Doar un lanţ, cu-o cruce mare,
Care saltă în mişcare
Pe buric.
Trei ţigănci cu burta mare
Şi cu rochii fistichii,
Nu au loc ca să coboare,
C-alăptează fiecare
Doi copii.
Un reporter vine-n grabă
Să le ia un interviu
Şi se-nvârte în pustiu
Până când răspunde-o babă,
Cam târziu.
Se-oţărăşte rău bătrâna
Către cel cu microfon,
Şi-l înjură francofon,
Fi'ncă nu mai e româna
De bonton.
Zice: -"Merde, cam mare graba,
N-am făcut nimica rău,
Uite-aici, îţi spune baba,
Ne băgară pe degeaba
La bulău.
Şi, degeaba ne-au dat banii
Că, mai şmecheri suntem noi.
Într-un an sau maxim doi,
Ne întoarcem, toţi ţiganii
Înapoi.
Nu e mare socoteală
Că acasă ne-au trimis,
Ne-adunăm la repezeală
Şi să vezi atunci ciordeală la Paris"!
1. O fetita discuta cu invatatoarea despre balene.
Aceasta le explicase copiilor ca este fizic imposibil pentru o balena sa inghita un om, deoarece, desi este un mamifer foarte mare, are un gat mic.
Fetita sustinea ca Iona a fost inghitit de o balena.
Nervoasa, invatatoarea a reluat explicatia... este FIZIC IMPOSIBIL!
Micuta a spus:
- Cand o sa ajung in rai, o sa-l intreb pe Iona.
- Si daca Iona s-a dus in iad?
Raspunsul a venit prompt:
- Atunci o sa-l intrebati dumneavoastra.
2. O educatoare observa copii in timp ce deseneaza, oprindu-se din cand in cand sa vada cate o lucrare.
Ajungand langa o fetita care lucra cu mare atentie, o intreba ce deseneaza...
Fetita spuse:
- Il desenez pe Dumnezeu.
Educatoarea raspunse:
- Dar nimeni nu stie cum arata Dumnezeu.
Fara sa se opreasca o secunda, cu privirea tinta la desen, fetita raspunse:
- O sa stie...in cateva minute.
3. Un profesor la Scoala de duminica discuta cele zece porunci cu copii de cinci - sase ani.
Le explica ce inseamna sa "cinstesti pe Mama si pe Tatal tau", apoi ii intreaba:
- Exista vreo porunca facuta special sa ne invete cum sa ne purtam cu fratii si cu surorile noastre?
Fara sovaire, un baietel (cel mai mare dintre frati, in familia lui) raspunse:
- Sa nu ucizi.
4. Intr-o buna zi, o fetita statea langa mama care spala vasele in bucatarie. Dintr-o data observa cele cateva suvite de par carunt, in contrast cu parul negru al mamei.
Se uita fix la mama si o intreaba:
- De ce ai si par alb, mami?
Mama raspunde:
- Ei, bine, de cate ori ma necajesti si ma faci sa plang sau sunt doar suparata, unul din firele mele de par devine alb.
Fetita cade pe ganduri si dupa scurt timp, intreaba:
- Mama, atunci cum se face ca bunica are TOATE firele albe?
5. Copiii fac poze in clasa, iar profesoara incearca sa-i convinga sa comande fiecare o poza de grup.
- Ia ganditi-va ce frumos va fi peste ani, sa spuneti: "Iat-o pe Monica, acum e avocat" sau "El e Mihai, acum este doctor".
Din spate se auzi o vocisoara:
- Si aceasta este profesoara, a murit!
6. O profesoara preda circulatia sanguina. Incercand sa explice cat mai clar, ea spuse:
- Acum, copii, daca stau in cap, sangele - asa cum stiti -, se va duce in cap si o sa ma inrosesc la fata.
- Da, spusera copiii.
- Atunci de ce atunci cand stau normal, sangele nu se duce tot in picioare?
Un mititel raspunse cu convingere:
- Pentru ca picioarele dumneavoastra nu sunt goale pe dinauntru.
7. La ora pranzului, copiii stateau cuminti la coada in cantina scolii elementare catolice. In capul mesei era un cos mare cu mere.
O calugarita scrisese un bilet: "Ia UN SINGUR mar. Domnul e cu ochii pe mere!"
Mai departe, pe linie, erau prajiturile cu ciocolata.
Un copil poznas adaugase o nota: "Ia cate vrei! Domnul e cu ochii PE MERE! "
HAZ DE NECAZ...
L'hiver sur la ulitza
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un rrom, pe urmă doi.
Franţa pusă e pe sfadă,
Şi ni-i dă pe toţi grămadă,
Înapoi.
Nu e cuşer, dar e bine
Pentru Sarkozy, acum;
Taberele-s toate scrum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt ţigani şi balabuste,
Vin la Otopeni ţipând,
Şi se-mping şi sar râzând,
Şi se-mpiedică de fuste,
Vrând-nevrând.
Cei mai mari, acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierare puşi,
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi stau grămadă
Lângă uşi.
Colo-n colţ, acum răsare
Un ţigan mai mărunţel,
Chinuindu-se să care
O sacoşă mult mai mare
Decât el.
Opt cercei cu dansul are,
Cinci brăţări şi-un portofel,
De la nişte trecătoare,
Pe sub turnul ăla mare,
Zis Eiffel.
Altul, zău, cu dânsul, n-are
Nici bagaje, nici nimic,
Doar un lanţ, cu-o cruce mare,
Care saltă în mişcare
Pe buric.
Trei ţigănci cu burta mare
Şi cu rochii fistichii,
Nu au loc ca să coboare,
C-alăptează fiecare
Doi copii.
Un reporter vine-n grabă
Să le ia un interviu
Şi se-nvârte în pustiu
Până când răspunde-o babă,
Cam târziu.
Se-oţărăşte rău bătrâna
Către cel cu microfon,
Şi-l înjură francofon,
Fi'ncă nu mai e româna
De bonton.
Zice: -"Merde, cam mare graba,
N-am făcut nimica rău,
Uite-aici, îţi spune baba,
Ne băgară pe degeaba
La bulău.
Şi, degeaba ne-au dat banii
Că, mai şmecheri suntem noi.
Într-un an sau maxim doi,
Ne întoarcem, toţi ţiganii
Înapoi.
Nu e mare socoteală
Că acasă ne-au trimis,
Ne-adunăm la repezeală
Şi să vezi atunci ciordeală la Paris"!
De la Mine a fost aceasta
Te-ai gîndit tu oare vreo dată, că tot ce te priveşte pe tine, mă priveşte şi pe Mine?
Deoarece, ceea ce te priveşte pe tine, nu este trecut de vederea ochiului Meu. Tu eşti scump şi de mult preţ înaintea ochilor Mei şi Eu te-am iubit, deoarece vreau mult ca să te educ pe tine.
Deci, cînd ispitele se răscoală asupra ta şi vrăjmaşul vine ca un rîu, Eu vreau, ca tu să ştii că – De la mine a fost aceasta.
Să ştii şi aceea, că neputinţa ta are nevoie de puterea Mea şi siguranţa ta constă în faptul, ca să-Mi dai voie Mie să mă lupt pentru tine.
Şi de te afli tu în împrejurări grele sau între oameni care nu te înţeleg, care nu iau în seamă ceea ce-ţi place sau care te îndepărtează de ei, să ştii că – De la Mine a fost aceasta.
Eu sînt Dumnezeul tău şi în mîinile Mele sînt toate. Tu nu întîmplător te afli la locul dat, acesta-i anume acel loc, pe care Eu ţi l-am pregătit.
N-ai cerut tu oare ca Eu să te învăţ smerenia? Deci, iată, Eu te-am aşezat întocmai în acea împrejurare, în acea şcoală, unde se învaţă această lecţie. Ceea ce se întîmplă cu tine şi toţi cei ce locuiesc împreună cu tine, împlinesc doar voia Mea.
Dacă duci lipsă de bani şi-ţi vine greu să te descurci, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Întrucît cele ce-ţi sînt spre trebuinţă se află în mîinile Mele, Eu vreau ca tu să alergi la Mine şi să depinzi de Mine. Bogăţiile Mele sînt nesecate. Eu vreau să te convingi că Eu sînt credincios făgăduinţelor Mele. Ca nu cumva să ţi se spună în nevoinţa ta: „N-ai crezut tu Domnului Dumnezeului tău”.
De retrăieşti o noapte plină de scîrbe sau eşti despărţit de cei apropiaţi şi scumpi inimii tale, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Eu sînt Cel ce bărbăteşte am înfruntat scîrba şi durerea şi de aceea am îngăduit aceasta ca tu, venind la Mine, să găseşti o mîngîiere veşnică.
Te-ai înşelat tu oare în credincioşia prietenului tău sau în cel, căruia i-ai deschis inima ta, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Eu am îngăduit acestei dezamăgiri să te atingă, pentru ca tu să înţelegi, că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Eu vreau ca tu totul să-mi aduci şi să-mi spui Mie.
Te-a vorbit cineva de rău, lasă aceasta în seama Mea şi alipeşte-te de Mine cu sufletul tău, ca Eu să devin adăpostul tău şi tu să te poţi ascunde sub el, de certarea celor fără de Dumnezeu.
S-au risipit planurile tale, ai căzut cu duhul şi ai obosit, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Tu ţi-ai făcut planurile tale şi le-ai adus înaintea Mea, ca Eu să le binecuvîntez. Dar Eu vreau ca tu să Mă laşi pe Mine să conduc cu toate împrejurările vieţii tale şi atunci toată răspunderea va fi a Mea, căci e prea grea pentru tine această povară şi tu unul nu vei putea să te isprăveşti cu ea, întrucît tu eşti doar o unealtă şi nu te vei descurca singur.
Ai fost cercetat pe neaşteptate de nişte nereuşite din viaţa ta şi întristarea a cuprins inima ta, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Ele se întîmplă deoarece Eu vreau ca inima şi sufletul tău să ardă întotdeauna înaintea ochilor Mei şi să învingă cu puterea numelui Meu toată împuţinarea sufletului tău.
Demult timp nu primeşti nici o veste de la apropiaţii şi îndrăgiţii tăi oameni şi din cauza slăbiciunii tale sufleteşti cazi în deznădejde şi cîrteşti, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Deoarece, prin această ispitire a duhului tău, Eu cercetez tăria credinţei tale în făgăduinţa de neschimbat şi puterea rugăciunii tale înflăcărate pentru apropiaţi. Deoarece nu tu oare i-ai încredinţat pe ei Acoperămîntului Preacuratei Maicii Mele sau nu ai lăsat tu oare grija pentru ei pe seama dragostei Mele atotţiitoare?
De te-a cercetat o boală grea, vremelnică sau de netămăduit, care te-a ţintuit la pat, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Căci Eu vreau să Mă cunoşti pe Mine mai adînc în neputinţele tale cele trupeşti şi să nu cîrteşti pentru aceste ispite trimise ţie, şi să nu te sileşti să pătrunzi în planurile Mele de mîntuire, prin diferite căi, a sufletelor omeneşti, ci fără cîrtire şi cu supunere să-ţi pleci grumazul tău sub bunătatea Mea către tine.
Te-ai gîndit să faci ceva deosebit pentru Mine şi în loc de aceasta ai căzut pe patul bolii şi neputinţei, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Pentru că atunci tu ai fi fost afundat în lucrurile tale şi Eu n-aş fi putut să-ţi atrag gîndurile tale către Mine, dar Eu vreau ca să te învăţ cea mai adîncă gîndire, dintre care una-i că tu te afli în slujba Mea. Eu vreau să te învăţ să recunoşti că tu eşti NIMIC. Doar cîţiva din slujitorii mei, fiind înstrăinaţi de această viaţă pămîntească, au putut să se înveţe să mînuiască arma rugăciunii neîncetate.
De eşti chemat pe neaşteptate să ocupi un post greu şi de răspundere, mergi, punîndu-ţi nădejdea în Mine. Eu îţi încredinţez ţie aceste greutăţi deoarece pentru aceasta te binecuvîntează pe tine Domnul Dumnezeul tău în toate faptele tale, în toate căile tale, în tot ce se va face de mîinile tale. În acea zi dau în mîinile tale acel vas cu untdelemn sfinţit. Foloseşte-te de el liber, copilul Meu. Fiecare greutate ce apare, tot cuvîntul ce te întristează, toată piedica în lucrul tău, care ar putea să-ţi aducă simţămîntul necazului şi al dezamăgirii, fiecare descoperire a neputinţei şi slăbiciunii tale, lasă să fie unse cu acest untdelemn – De la Mine a fost aceasta.
Ţine minte că toată piedica este doar o învăţătură Dumnezeiască şi de aceea pune în inima ta cuvintele care Eu ţi le-am spus în această zi – De la Mine a fost aceasta.
Păzeşte-le. Să ştii şi să ţii minte totdeauna că orice ascuţiş se va toci cînd tu te vei învăţa să mă vezi pe Mine întru toate. Totul este trimis de către Mine pentru desăvîrşirea sufletului tău – De la Mine a fost aceasta.
Acest text reflectă o taină a rugăciunii profunde, taină, care se descoperă în convorbirea lui Dumnezeu cu sufletul omului. Părintele Serafim l-a adresat unui fiu duhovnicesc, episcop, aflat în detenţie.
Din moştenirea duhovnicească a părintelui schimnic Serafim de Vîriţa
Te-ai gîndit tu oare vreo dată, că tot ce te priveşte pe tine, mă priveşte şi pe Mine?
Deoarece, ceea ce te priveşte pe tine, nu este trecut de vederea ochiului Meu. Tu eşti scump şi de mult preţ înaintea ochilor Mei şi Eu te-am iubit, deoarece vreau mult ca să te educ pe tine.
Deci, cînd ispitele se răscoală asupra ta şi vrăjmaşul vine ca un rîu, Eu vreau, ca tu să ştii că – De la mine a fost aceasta.
Să ştii şi aceea, că neputinţa ta are nevoie de puterea Mea şi siguranţa ta constă în faptul, ca să-Mi dai voie Mie să mă lupt pentru tine.
Şi de te afli tu în împrejurări grele sau între oameni care nu te înţeleg, care nu iau în seamă ceea ce-ţi place sau care te îndepărtează de ei, să ştii că – De la Mine a fost aceasta.
Eu sînt Dumnezeul tău şi în mîinile Mele sînt toate. Tu nu întîmplător te afli la locul dat, acesta-i anume acel loc, pe care Eu ţi l-am pregătit.
N-ai cerut tu oare ca Eu să te învăţ smerenia? Deci, iată, Eu te-am aşezat întocmai în acea împrejurare, în acea şcoală, unde se învaţă această lecţie. Ceea ce se întîmplă cu tine şi toţi cei ce locuiesc împreună cu tine, împlinesc doar voia Mea.
Dacă duci lipsă de bani şi-ţi vine greu să te descurci, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Întrucît cele ce-ţi sînt spre trebuinţă se află în mîinile Mele, Eu vreau ca tu să alergi la Mine şi să depinzi de Mine. Bogăţiile Mele sînt nesecate. Eu vreau să te convingi că Eu sînt credincios făgăduinţelor Mele. Ca nu cumva să ţi se spună în nevoinţa ta: „N-ai crezut tu Domnului Dumnezeului tău”.
De retrăieşti o noapte plină de scîrbe sau eşti despărţit de cei apropiaţi şi scumpi inimii tale, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Eu sînt Cel ce bărbăteşte am înfruntat scîrba şi durerea şi de aceea am îngăduit aceasta ca tu, venind la Mine, să găseşti o mîngîiere veşnică.
Te-ai înşelat tu oare în credincioşia prietenului tău sau în cel, căruia i-ai deschis inima ta, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Eu am îngăduit acestei dezamăgiri să te atingă, pentru ca tu să înţelegi, că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Eu vreau ca tu totul să-mi aduci şi să-mi spui Mie.
Te-a vorbit cineva de rău, lasă aceasta în seama Mea şi alipeşte-te de Mine cu sufletul tău, ca Eu să devin adăpostul tău şi tu să te poţi ascunde sub el, de certarea celor fără de Dumnezeu.
S-au risipit planurile tale, ai căzut cu duhul şi ai obosit, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Tu ţi-ai făcut planurile tale şi le-ai adus înaintea Mea, ca Eu să le binecuvîntez. Dar Eu vreau ca tu să Mă laşi pe Mine să conduc cu toate împrejurările vieţii tale şi atunci toată răspunderea va fi a Mea, căci e prea grea pentru tine această povară şi tu unul nu vei putea să te isprăveşti cu ea, întrucît tu eşti doar o unealtă şi nu te vei descurca singur.
Ai fost cercetat pe neaşteptate de nişte nereuşite din viaţa ta şi întristarea a cuprins inima ta, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Ele se întîmplă deoarece Eu vreau ca inima şi sufletul tău să ardă întotdeauna înaintea ochilor Mei şi să învingă cu puterea numelui Meu toată împuţinarea sufletului tău.
Demult timp nu primeşti nici o veste de la apropiaţii şi îndrăgiţii tăi oameni şi din cauza slăbiciunii tale sufleteşti cazi în deznădejde şi cîrteşti, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Deoarece, prin această ispitire a duhului tău, Eu cercetez tăria credinţei tale în făgăduinţa de neschimbat şi puterea rugăciunii tale înflăcărate pentru apropiaţi. Deoarece nu tu oare i-ai încredinţat pe ei Acoperămîntului Preacuratei Maicii Mele sau nu ai lăsat tu oare grija pentru ei pe seama dragostei Mele atotţiitoare?
De te-a cercetat o boală grea, vremelnică sau de netămăduit, care te-a ţintuit la pat, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Căci Eu vreau să Mă cunoşti pe Mine mai adînc în neputinţele tale cele trupeşti şi să nu cîrteşti pentru aceste ispite trimise ţie, şi să nu te sileşti să pătrunzi în planurile Mele de mîntuire, prin diferite căi, a sufletelor omeneşti, ci fără cîrtire şi cu supunere să-ţi pleci grumazul tău sub bunătatea Mea către tine.
Te-ai gîndit să faci ceva deosebit pentru Mine şi în loc de aceasta ai căzut pe patul bolii şi neputinţei, să ştii că – De la Mine a fost aceasta. Pentru că atunci tu ai fi fost afundat în lucrurile tale şi Eu n-aş fi putut să-ţi atrag gîndurile tale către Mine, dar Eu vreau ca să te învăţ cea mai adîncă gîndire, dintre care una-i că tu te afli în slujba Mea. Eu vreau să te învăţ să recunoşti că tu eşti NIMIC. Doar cîţiva din slujitorii mei, fiind înstrăinaţi de această viaţă pămîntească, au putut să se înveţe să mînuiască arma rugăciunii neîncetate.
De eşti chemat pe neaşteptate să ocupi un post greu şi de răspundere, mergi, punîndu-ţi nădejdea în Mine. Eu îţi încredinţez ţie aceste greutăţi deoarece pentru aceasta te binecuvîntează pe tine Domnul Dumnezeul tău în toate faptele tale, în toate căile tale, în tot ce se va face de mîinile tale. În acea zi dau în mîinile tale acel vas cu untdelemn sfinţit. Foloseşte-te de el liber, copilul Meu. Fiecare greutate ce apare, tot cuvîntul ce te întristează, toată piedica în lucrul tău, care ar putea să-ţi aducă simţămîntul necazului şi al dezamăgirii, fiecare descoperire a neputinţei şi slăbiciunii tale, lasă să fie unse cu acest untdelemn – De la Mine a fost aceasta.
Ţine minte că toată piedica este doar o învăţătură Dumnezeiască şi de aceea pune în inima ta cuvintele care Eu ţi le-am spus în această zi – De la Mine a fost aceasta.
Păzeşte-le. Să ştii şi să ţii minte totdeauna că orice ascuţiş se va toci cînd tu te vei învăţa să mă vezi pe Mine întru toate. Totul este trimis de către Mine pentru desăvîrşirea sufletului tău – De la Mine a fost aceasta.
Acest text reflectă o taină a rugăciunii profunde, taină, care se descoperă în convorbirea lui Dumnezeu cu sufletul omului. Părintele Serafim l-a adresat unui fiu duhovnicesc, episcop, aflat în detenţie.
Din moştenirea duhovnicească a părintelui schimnic Serafim de Vîriţa
marți, 16 noiembrie 2010
O LECTIE DE VIATA
In Grecia antica Socrate, era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui. Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:
"Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?"
"Stai o clipa," ii replica Socrate. "Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei."
"Trei?"
"Asa este," a continuat Socrate. "Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel al Adevarului.
Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?"
"Nu," spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el."
"E-n regula," zise Socrate. "Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu.
Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui.
Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?"
"Nu, dimpotriva..."
"Deci," a continuat Socrate, "vrei sa-mi zici ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?"
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
Socrate a continuat.
"Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?"
"Nu, nu chiar..."
"Ei bine," a conchis Socrate, "daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?"
In Grecia antica Socrate, era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui. Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:
"Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?"
"Stai o clipa," ii replica Socrate. "Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei."
"Trei?"
"Asa este," a continuat Socrate. "Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel al Adevarului.
Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?"
"Nu," spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el."
"E-n regula," zise Socrate. "Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu.
Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui.
Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?"
"Nu, dimpotriva..."
"Deci," a continuat Socrate, "vrei sa-mi zici ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?"
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
Socrate a continuat.
"Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?"
"Nu, nu chiar..."
"Ei bine," a conchis Socrate, "daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?"
duminică, 14 noiembrie 2010
Sfantul care scria scrisori Cerului........
Sfantul Nectarie s-a nascut la 1 octombrie 1846 in Silivria, orasel din Tracia, in nordul Greciei. Parintii sai erau crestini simpli si credinciosi si se numeau Demos si Vasiliki Kephalas. Sfantul a fost al cincilea din cei sase copii, si la Sfantul Botez a fost numit Anastasie. Familia lui era insa saraca, iar parintii munceau din greu ca sa-si creasca copiii intr-un mod bine placut lui Dumnezeu, dandu-le educatia cuvenita. Tatal i-a invatat pe copii importanta virtutii smereniei si aceasta samanta a gasit pamant bun in inima micului Anastasie.
Anastasie era foarte apropiat de bunica lui, care era o fiinta plina de dragoste si se ruga mult. Ea avea sa-l invete rugaciuni, in special rostind impreuna Psalmul 50: Miluieste-ma Dumnezeule, dupa mare mila Ta... Bunica lui se ruga in fiecare zi Maicii Domnului sa-l ajute pe micul Anastasie. Ea spera ca Anastasie va putea sa invete Sfintele Scripturi si ii vorbea adesea despre comorile ascunse ale Imparatiei Cerurilor.
Cu toate ca familia lui era prea saraca pentru a-i putea plati studiile, Anastasie isi dorea foarte tare sa invete. Cand avea 14 ani, familia sa a hotarat ca poate merge la Constantinopol, unde avea sa munceasca si sa studieze. Pentru ca trebuia sa ia un vapor ca sa ajunga acolo, a mers in port si l-a rugat pe un capitan de vapor sa-l duca la Constantinopol. Capitanul l-a refuzat insa, pentru ca baiatul nu avea destui bani ca sa plateasca calatoria. Capitanul a ordonat sa fie pornite motoarele pentru plecare, dar vaporul nu se misca. Atunci, capitanul a incercat toate manevrele, dar vaporul nu s-a miscat pana ce capitanul nu s-a hotarat sa-l ia pe tanarul Anastasie. Cand baiatul a urcat pe punte, vaporul a inceput sa mearga cu mare usurinta.
Intr-o calatorie facuta de Sfantul Nectarie mai tarziu, s-a intamplat o minune asemanatoare. De data aceasta, vasul era prins intr-o furtuna mare si era gata sa se scufunde. Sfantul s-a rugat lui Dumnezeu pentru ajutor, apoi a luat de la gat crucea ce-i fusese daruita de bunica lui, care continea o bucatica din Crucea pe care a fost rastignit Domnul Iisus Hristos, si a legat-o de centura lui. Apoi s-a dus la marginea corabiei si a lasat crucea in apa de 3 ori strigand: Liniste! Potoleste-te! Imediat vantul s-a oprit si au fost toti salvati.
Dupa ce a sosit la Constantinopol, Anastasie a fost impresionat de frumusetea vechilor biserici crestine, in special de Sfanta Sofia (cea mai mare biserica ortodoxa din lume), acolo unde au predicat mari Patriarhi Ortodocsi si Parinti ai Bisericii. Acum insa, din nefericire, orasul era in mainile turcilor musulmani si multe dintre cele mai frumoase biserici si manastiri fusesera luate de multa vreme de la crestinii ortodocsi.
Anastasie si-a gasit o slujba lucrand pentru un comerciant, dar trebuia sa munceasca multe ore pentru un salariu mic. Pentru ca nu castiga destul nici macar pentru a-si cumpara cele de trebuinta, s-a hotarat intr-o zi sa-I scrie o scrisoare Mantuitorului. Punandu-si toata nadejdea in Dumnezeu, a scris: Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapanul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, parintilor, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut. Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.
Pe plic a scris: Pentru Domnul Iisus Hristos din Ceruri. In timp ce se ducea la posta pentru a trimite scrisoarea s-a intalnit cu proprietarul unui magazin din apropiere. Acestui om ii era mila de baiat deoarece ii cunostea inocenta, onestitatea si munca grea pe care o facea. El i-a spus lui Anastasie ca se duce de asemenea la posta si ca poate sa trimita si plicul lui. Mai tarziu, cand s-a uitat la adresa, a fost uimit si s-a hotarat sa deschida plicul. Cand a citit scrisoarea, a fost miscat si mai mult spre mila si s-a hotarat sa-i trimita lui Anastasie toate lucrurile de care baiatul avea nevoie. In felul acesta, Domnul a raspuns cererii smeritului Anastasie prin bunatatea vecinului sau, acesta fiind tot un dar de la Dumnezeu. Mai tarziu, cand comerciantul la care lucra Anastasie l-a vazut cu pantofi noi si haine bune, l-a acuzat ca le-a furat, dar Anastasie a spus adevarul: Mantuitorul meu mi le-a trimis.
Curand dupa aceasta, Anastasie si-a gasit alta slujba, care ii permitea sa-si continue studiile. A obtinut un loc de munca la o scoala a unei biserici, unde invatau copiii din clasele mici. In acelasi timp el a putut sa continue sa invete in clasele mai mari. Asa a raspuns Dumnezeu rugaciunilor lui pentru a putea sa-si continue studiile.
La varsta de 20 de ani, sfantul a parasit Constantinopolul si a mers in insula Hios. Oamenii din Hios erau crestini ortodocsi foarte ravnitori, iar insula avea mai multe biserici inchinate sfintilor si mucenicilor care au trait acolo. Lui Anastasie i-a fost dat un post de invatator intr-o scoala locala. Dorinta lui Anastasie era sa faca tot ce putea ca sa-i ajute pe altii si de aceea facea ore suplimentare si se ruga zilnic ca Dumnezeu sa-i ajute pe elevii sai in toate lucrurile, dar mai ales pentru invatarea adevarurilor credintei crestin-ortodoxe.
In acesti ani, sfantul a inceput sa iubeasca foarte mult viata monahala. Pe insula existau cateva sfinte manastiri. In cele din urma, sfantul s-a hotarat sa intre in manastirea Nea Moni, veche din secolul al XI-lea, si a fost primit. Noul vietuitor isi indeplinea constiincios toate datoriile si a inceput sa duca o viata de rugaciune mai adanca. El primea sfaturi despre viata duhovniceasca de la un parinte intelept numit Pahomie, pe care mai tarziu l-a numit prieten si indrumator in viata duhovniceasca. Pe 7 noiembrie 1876 Anastasie a fost uns calugar si a primit numele de Lazar. Dupa un an, a fost hirotonit diacon si atunci a primit numele de Nectarie.
Parintele Pahomie si altii l-au incurajat pe diaconul Nectarie sa mearga la Atena pentru a-si continua studiile. In Atena si-a terminat studiile liceale si mai tarziu a putut sa intre la Facultatea de Teologie. Cu inima si mintea smerite, el a invatat bine Sfintele Scripturi si scrierile Sfintilor Parinti care au fost luminati de Duhul Sfant si care au aparat credinta crestin-ortodoxa de erezii (invataturi gresite). In acest timp, el a inceput sa scrie carti duhovnicesti si brosuri.
Cand diaconul Nectarie si-a terminat studiile, Patriarhul Alexandriei l-a invitat sa vina in Egipt, unde erau multi greci si multe biserici ortodoxe. Sfantul a acceptat aceasta chemare si la putin timp dupa venirea sa a fost hirotonit preot de Patriarhul Sofronie al IV-lea in Biserica Patriarhala Sfantul Sava. Acest lucru s-a petrecut in luna martie a anului 1886, si in acelasi an i-au fost incredintate sarcinile de predicator si secretar al Patriarhiei din Alexandria. Sfantul muncea cu ravna si dragoste pentru Dumnezeu iar oamenii au remarcat la el virtutea smereniei, blandetii, simplitatii, trezviei si milei. De aceea el era foarte iubit de crestinii din Alexandria. Dupa trei ani, sfantul a fost ales ca Mitropolit al Pentapolei, demnitate care in ordinea ierarhica sta dupa aceea de Patriarh al Alexandriei. Desi se simtea nevrednic de o asemenea cinste, sfantul a fost hirotonit in Biserica Sfantul Nicolae din Cairo . Dupa acest eveniment, Sfantul Nectarie a inceput sa slujeasca biserica si pe credinciosi cu si mai mare ravna.
Pentru ca sfantul era atat de iubit si admirat de popor, unii preoti din acel loc au devenit invidiosi. Ei au inceput sa raspandeasca zvonuri despre el, in special in fata Patriarhului. A spune lucruri neadevarate despre o alta persoana, adica a calomnia, este un pacat foarte mare. Calomnia impotriva sfantului a fost crezuta de Patriarh si l-a facut pe acesta sa-l demita pe Sfantul Nectarie din demnitatile pe care le avea in Biserica de acolo. Aceasta i-a adus multa suparare Sfantului Nectarie, deoarece acum nu mai putea sa slujeasca Bisericii si oamenilor pe care ii iubea. Pentru a nu provoca tulburari si amaraciune oamenilor, sfantul s-a intors smerit si linistit in Grecia.
Uneori e greu de inteles de ce crestinilor buni li se intampla sa sufere. Biserica ne invata ca Dumnezeu ingaduie acest lucru pentru ca noi sa putem urma exemplul lui Hristos, amintindu-ne ca Mantuitorul a suferit atat de mult pentru noi. De asemenea, Dumnezeu ne rasplateste atunci cand suferim greutatile cu rabdare pentru numele Lui. Dumnezeu ne trimite harul Sau si astfel ne putem intari duhovniceste.
Cand s-a intors in Atena, Sfantul Nectarie a intampinat si mai multe greutati datorita vorbelor mincinoase despre el ce ajunsesera si in Grecia. Pentru mult timp sfantul nu a putut ocupa nici o functie in Biserica. Asta insemna ca el nu putea sa predice Evanghelia lui Hristos, pe care o iubea cu daruire. Din acest motiv, multa amaraciune s-a adunat in inima simtitoare a sfantului. In mijlocul tuturor acestor dificultati, sfantul s-a aratat rabdator, rugandu-se mai mult si crezand ca Dumnezeu ii va indruma pasii. El ramasese fara nici o sursa de venit si mergea des la biroul Ministerului Religiei pentru a cere de lucru in Biserica. De obicei era trimis inapoi spunandu-i-se ca problema va fi rezolvata. Sfantul insa nu s-a descurajat. El a continuat sa scrie carti duhovnicesti si brosuri pentru invatatura crestinilor ortodocsi.
In cele din urma i s-a dat postul de predicator in regiunea Evvia, o insula mare la nord de Atena. Acesta era un post injositor pentru cineva care fusese Mitropolit, dar Sfantul Nectarie nu s-a gandit in acest fel. El era bucuros ca va avea din nou posibilitatea sa le vorbeasca oamenilor si sa le impartaseasca iubirea de Dumnezeu.
Din aceasta noua pozitie el a continuat sa intampine greutati datorita cuvintelor mincinoase care se raspandisera pana si in Evvia. Cu toate acestea, Sfantul Nectarie a tinut predici pline de intelepciune, iubire si adevarata simtire ortodoxa. Astfel au fost intoarse multe din inimile ascultatorilor, care au inceput sa-l iubeasca. Cat timp a fost predicator la Evvia, sfantul a publicat mai multe carti pe teme ca: revelatia dumnezeiasca, natura sufletului omenesc, Sfanta Impartasanie, slujbele de pomenire pentru adormiti, sfintii Bisericii si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu.
Intre timp, Sfantul Nectarie a inceput sa fie recunoscut ca o persoana invatata si duhovniceasca si a fost numit director al Seminarului Rizareios din Atena. In aceasta scoala, tinerii invatau religia si multi dintre ei deveneau apoi slujitori ai Bisericii. Inainte de venirea Sfantului Nectarie, scoala devenise intr-un fel dezordonata, cu un nivel scazut al trairii vietii crestine. Sfantul a adus pace si un inalt nivel de viata duhovniceasca, facandu-si datoria cu aceeasi frica de Dumnezeu si smerenie ca intotdeauna. Elevii au inceput sa-l iubeasca pe sfant ca pe un parinte iubitor si ca pe un exemplu stralucitor de adevarata virtute. Daca elevii se comportau rau sau aveau probleme, Sfantul Nectarie se ruga si tinea post special pentru ei. Din acest motiv elevii se rusinau si isi indreptau purtarea.
Odata, omul care facea curatenie in scoala, Lucian, s-a imbolnavit si nu a putut veni la serviciu. Pentru a-l ajuta pe bietul om, sfantul facea curatenie noaptea in locul lui. Scoala era atat de curata incat nimeni nu banuia ca omul cu curatenia nu venea la lucru, asa incat nu au angajat pe nimeni in locul lui. In acest mod Sfantul Nectarie i-a pastrat locul de munca celui bolnav pana cand acesta s-a facut sanatos, facand ca director cea mai injositoare munca, dovedind multa smerenie.
Sfantul slujea Sfanta Liturghie in Paraclisul Sfantul Gheorghe si multi veneau sa asculte predicile sale si sa se foloseasca de exemplul lui de smerenie si evlavie. El dadea ajutoare generoase celor care aveau nevoie, deseori dandu-le si ultimul ban. Imediat insa, primea din alta parte mult mai mult. Cateodata, daca sfantul avea o haina noua, o daruia cuiva si o purta pe cea veche. Asta a facut sa fie mustrat pentru ca purta haine vechi si zdrentaroase.
Dupa multi ani in care a slujit lui Dumnezeu in felul acesta, Sfantul Nectarie a putut din nou sa se intoarca la viata monahala simpla pe care atat o iubise. In anul 1908, la varsta de 62 de ani, s-a retras din functia de director al Seminarului Rizareios si a ajutat la intemeierea Manastirii Sfanta Treime in insula Eghina. Aici a slujit ca duhovnic si parinte spiritual al maicilor si a trait ca un adevarat monah si nevoitor. Uneori, in timpul rugaciunii, a fost vazut ridicat de la pamant. Prin rugaciunile sale aducea ploaie atunci cand era nevoie, tamaduia pe cei bolnavi si scotea afara demonii. Obisnuia sa le spuna maicilor: Eu construiesc o casa de lumina pentru voi si multi vor vedea lumina si vor veni aici la Eghina. La inceput maicile nu stiau ce vrea sa spuna sfantul. Mai tarziu, dupa ce au fost facute multe minuni prin sfintele sale moaste si multi oameni au venit sa se roage la mormantul sau din Eghina, au inteles ca acea casa de lumina era chiar sfantul si viata sa dumnezeiasca.
In anul 1920, dupa o viata de rabdatoare nevointe pentru dragostea de Dumnezeu, smeritul parinte a fost chemat sa se odihneasca in Domnul. Dupa o boala dureroasa, pe care a suportat-o intr-un spital pentru saraci, si-a dat sufletul sfant in mainile lui Dumnezeu. In momentul mortii sale intreg spitalul a fost umplut cu buna mireasma duhovniceasca. O haina a Sfantului Nectarie a fost pusa pe un bolnav de pe un pat vecin, paralizat de multi ani si acest om a fost vindecat imediat. Astfel a inceput sirul necurmat al tamaduirilor ce se fac prin moastele Sfantului Nectarie si prin mijlocirile sale in fata lui Dumnezeu pe Care Il iubea cu toata inima sa.
Moastele sfantului au fost duse la Manastirea Sfanta Treime din Eghina, unde au ramas pana in ziua de astazi. Sfintele sale moaste au ramas neputrezite in primii douazeci de ani dupa moartea sa, iar apoi s-au impartit la biserici din toata lumea. Un sir continuu de pelerini evlaviosi si credinciosi trec pe la racla cu moastele sale si primesc binecuvantari prin mijlocirea sfantului. Crestini ortodocsi din intreaga lume au fost ajutati cand s-au rugat acestui minunat sfant. Multi au fost chiar tamaduiti de boli incurabile, cum ar fi cancerul, paralizia, cand s-au uns cu untdelemn de la o candela ce ardea in fata icoanei sale sfintite.
Si in Romania Sfantul Nectarie a facut si face multe minuni. O particica din sfintele sale moaste se afla la Manastirea Radu Voda din Bucuresti. Pelerinii dau marturie despre ajutorul pe care l-au primit prin mijlocirea sfantului.
Cu adevarat, Sfantul Nectarie a devenit unul dintre cei mai iubiti sfinti ai timpurilor noastre. El a trait aproape de noi in timp si acum petrece in vesnicie cinstindu-L si slavindu-L pe Dumnezeu in vecii vecilor.
Sfinte Parinte Nectarie roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
BOGATIA CEA DUHOVNICEASCA
Daca ne lipseste o singura virtute vor veni peste noi multe rele si vom fi lipsiti si de Imparatia Cerurilor. Despre milostenie. Despre a nu osândi, nici a imita pe cei ce fac faradelege, ci pe cei care savârsesc fapte bune.
De aceea, va rog sa ne dam toata silinta sa ramânem în dreapta credinta si sa avem o viata plina de fapte bune. Daca nu adaugam si o viata egala credintei, vom suferi cele mai grele pedepse. Lucrul acesta l-a aratat fericitul Pavel cu pilde din vremurile de demult, când a spus: „Toti au mâncat aceeasi mâncare duhovniceasca si toti au baut aceeasi bautura duhovniceasca”(I Cor. 10,3-4); si a adaugat ca nu s-au mântuit: „au pierit în pustie”(I Cor. 10,3). Acelasi lucru l-a aratat si Hristos în Evanghelii, când a spus ca unii au fost aruncati în iad, desi scosesera demoni si profetisera ( Mt. 7,22-23). Toate pildele Domnului: pilda fecioarelor, pilda navodului, pilda semintei cazute între spini, pilda pomului care n-a facut roade cer virtutea aratata prin fapte. Despre dogme Hristos vorbeste de putine ori; ca nici nu au nevoie de multa osteneala, despre purtarea omului însa vorbeste de multe ori; dar, mai bine spus, totdeauna, ca trebuie sa lupti necontenit pentru a duce o viata virtuoasa de aceea este nevoie si de osteneala.
Dar pentru ce spun ca trebuie împlinita toata virtutea? Daca neglijam o parte din virtute, aducem mari rele asupra noastra. De pilda, daca nu faci milostenie, esti aruncat în iad; si doar milostenia nu-i toata virtutea, ci numai o parte a ei! Fecioarele cele nebune, de aceea au fost osândite, ca n-au tacut milostenie (Mt. 25,1-12); bogatul, tot de aceea s-a pârjolit în iad (Lc. 16,19-26). Cei care nu hranesc pe cel flamând, de asta sunt osânditi împreuna cu diavolul (Mt. 25,41-42). Iarasi, a nu ocari pe semenul tau e o parte foarte mica a virtutii; cu toate acestea, si aceasta scoate din împaratia cerului pe cei ce nu o savârsesc, ca „Cel care va zice fratelui sau: „Nebunule” vinovat va fi gheenei focului”(Mt. 5,22). Iarasi, castitatea este si ea numai o parte a virtutii, cu toate acestea fara ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, ca spune Pavel: „Cautati pacea si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”(Evr. 12,14). Smerenia, la fel, este o parte a virtutii; cu toate acestea, daca savârsesti toate celelalte fapte bune, dar n-o savârsesti pe aceasta esti necurat înaintea lui Dumnezeu; dovada fariseul care, desi s-a dus la templu cu nenumarate fapte bune, le-a pierdut pe toate, ca i-a lipsit smerenia (Lc. 18. 10-14). Vreau însa sa va spun ceva mai mult; nu ni se încuie cerul numai daca nu facem o singura virtute din toate virtutile, ci patim acelasi lucru daca le facem pe toate, dar nu le facem cum trebuie si cu prisosinta. „Daca nu va prisosi dreptatea voastra, spune Hristos, mai mult decât a carturarilor si fariseilor nu veti intra în împaratia cerurilor”( Mt. 5,20). Deci chiar daca faci milostenie, dar daca nu faci mai multa decât carturarii si fariseii nu vei intra în împaratia cerurilor. Câta milostenie dadeau ei? m-ar întreba cineva. Tocmai aceasta vreau s-o spun acum, pentru ca cei ce nu dau milostenie sa dea, iar cei ce dau sa nu se mândreasca, ci sa dea mai mult. Câta milostenie dadeau ei, dar? Dadeau zece la suta din tot ce aveau; iarasi înca o data zece la suta si dupa asta înca o data, a treia oara. Deci dadeau milostenie cam a treia parte din averea lor Caci cele de trei ori câte zece la suta atâta fac. În afara de asta mai dadeau si pârga de fructe, primii nascuti si altele mai multe, de pilda: pentru pacate, pentru curatire, în sarbatori, la anul jubiliar, la stingerea datoriilor, la liberarea robilor, la împrumuturile fara dobânzi. Deci daca nu face mare lucru cel care da milostenie a treia parte din averea sa, dar, mai bine spus, jumatate ca adunate toate acestea cu celelalte face jumatate, deci daca nu face mare lucru cel care da milostenie jumatate din averile sale, de ce nu va fi vrednic cel care nu da nici a zecea parte? Pe buna dreptate, dar, a spus: ‚Putini sunt ca ce se mântuiesc”( Lc. 13,23).
Sa nu neglijam, dar, de a avea grija de viata noastra. Daca neîngrijindu-ne numai de o parte a virtutii atragem asupra-ne atâta pierdere, cum vom scapa de iad când ne facem vinovati de atâtea pacate? Ce pedeapsa nu vom primi?
Poate ca cineva ma va întreba:
- Dar ce nadejde de mântuire mai avem, daca fiecare din pacatele amintite mai sus ne arunca în iad?
- Si eu îti spun asa: Daca luam aminte de noi însine, putem sa ne mântuim cautând leacurile milosteniei, ca sa ne vindecam ranile. Nu însanatoseaza untdelemnul atât de mult trupul cât însanatoseaza milostenia sufletul; milostenia face sufletul de nebiruit, iar diavolul nu-l poate doborî; ori de unde l-ar apuca îl scapa din mâini, ca untdelemnul acesta nu-i îngaduie diavolului sa ne apuce de spate. Sa ne ungem, dar, necontenit cu acest untdelemn. Este temei de sanatate, datator de lumina, pricina de bucurie.
- Dar cutare, îmi spui tu, are atâtia si atâtia talanti de aur si nu face deloc milostenie.
- Si te priveste? Vei fi si mai admirat daca, în saracia ta, esti mai darnic decât el. Lucrul acesta l-a facut pe Pavel sa admire pe macedoneni; nu ca au dat milostenie, ci ca au dat desi erau saraci (II Cor.9,2).
Nu te uita, dar, la cei care nu fac milostenie, ci la învatatorul obstesc al universului, Care nu avea unde sa-Si plece capul (Mt. 8,20).
- Dar pentru ce cutare si cutare, ma întrebi iarasi, nu fac milostenie?
- Nu judeca pe altul, ci scapa-te pe tine de învinuire! Pentru ca e mai mare osânda când mustri pe altii, si tu nu faci, când judeci pe altii de un pacat, si tu esti vinovat de acelasi pacat. Daca nu ne este îngaduit sa judecam pe altii nici când facem fapte bune, cu atât mai mult când pacatuim. Sa nu judecam, dar, pe altii, nici sa nu ne trândavim uitându-ne la altii, ci sa ne uitam la Iisus si de la El sa luam pilda. Eu, oare, ti-am facut bine, eu, oare te-am rascumparat, ca sa te uiti la mine? Altul este Cel Ce ti-a dat tie toate acestea! Pentru ce, dar, lasi pe Stapân si te uiti la cel de o seama cu tine? Nu L-ai auzit pe El spunând: „Învatati de la Mine ca sunt blând si smerit cu inima”(Mt. 11,29); si iarasi: „Cel care vrea sa fie cel dintâi între voi sa fie slujitorul tuturora”(Mt. 20,26); si iarasi „Precum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci sa slujeasca”(Mt. 20,28)? Pe lânga acestea, iarasi, ca sa nu ajungi si tu trândav din pricina trândaviei semenilor tai, Domnul te îndeparteaza de acestia, spunând: „Pilda M-am dat voua pe Mine însumi, ca precum v-am facut Eu sa faceti si voi”(In. 13,15).
Nu este nimeni din oamenii de pe pamânt care sa-ti poata fi dascal al virtutii, nici în stare sa te calauzeasca la virtute? Atunci mai mare îti este lauda, mai mare îti este slava, ca tu, fara dascal, ai ajuns de admirat. Si-i cu putinta lucrul acesta si foarte usor, daca vrem; arata cei din vechime, care au savârsit virtutea, de pilda Noe, Avraam, Melchisedec, Iov si toti oamenii la fel cu ei. Spre acestia trebuie neaparat sa va uitati în fiecare zi, dar nu spre aceia pe care niciodata nu încetati a-i imita si a-i da ca pilda, când va adunati unii cu altii; ca pretutindeni nu aud rostindu-se alte cuvinte decât acestea: „Cutare si-a cumparat atâtea si atâtea hectare de pamânt; cutare s-a îmbogatit; cutare îsi face case”. Pentru ce ramâi, omule, cu gura cascata de uimire la cele din afara? Pentru ce te uiti la altii? Daca vrei sa te uiti la altii, atunci uita-te la cei care au savârsit virtutea, uita-te la cei vrednici, uita-te la cei care au îndeplinit legea cu de-amanuntul, nu la cei care o calca si o necinstesc. Daca te vei uita la acestia, vei culege de la ei o multime de pacate; vei ajunge trândav, vei ajunge îngâmfat, vei osândi pe altii. Dar daca te vei uita la cei ce au savârsit virtutea, vei strânge lânga tine nenumarate fapte bune; vei ajunge smerit, silitor, cu inima zdrobita. Ia aminte la ce a patit fariseul când a lasat faptele lui bune si s-a uitat la cel cu pacate (Lc. 18,10-14). Asculta si teme-te! Uita-te cât de minunat a ajuns David, când s-a uitat la stramosii lui cei virtuosi. „Strain sânt eu, spunea el, si pribegesc ca toti parintii mei” (Ps. 38,17). David si toti cei ca el au lasat pe cei pacatosi si s-au uitat la cei virtuosi. Fa si tu asa! Nu te face judecatorul greselilor altora, nici cercetatorul pacatelor celorlalti! Nu ti s-a poruncit sa judeci pe altii, ci pe tine. „Ca daca ne-am judeca pe noi însine, spune Pavel, n-am mai fi judecati; dar fiind judecati de Domnul suntem pedepsiti” (I Cor. 11,31-32). Tu însa ai rasturnat ordinea aceasta. Nu-ti ceri socoteala de pacatele mari sau mici, dar iscodesti cu de-amanuntul pacatele altora. Sa nu mai facem lucrul acesta. Sa lasam la o parte neorânduiala asta; sa facem înauntrul constiintei noastre scaun de judecata pentru toate pacatele savârsite de noi. Sa fim noi însine si acuzatorii si judecatorii si calaii pacatelor noastre. Iar daca vrei sa iscodesti si faptele altora, iscodeste faptele lor bune, nu pacatele lor. Pentru ca amintirea pacatelor noastre, râvnirea faptelor bune ale altora, chipul acelui scaun înfricosator de judecata piscându-ne ca si cu un ac în fiecare zi constiinta, sa ajungem smeriti si mai râvnitori ca sa dobândim bunatatile cele viitoare, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui, împreuna cu Sfântul Duh, slava, putere si cinste, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin.
Cuvânt la Duminica a 21-a dupa Rusalii
„Faceti-va prieteni cu bogatia nedreapta”.(Lc 16, 9) Bogatia nu face norocit, nici saracia nenorocit.
Daca vrea sa zica cineva adevarul, nu acela este bogat, care poseda multa avutie, ci acela, care nu are nevoie de multe. Si de asemenea, nu acela este sarac, care poseda putin, ci acela care pofteste multe. Deci daca vezi pe unul, care înca multe doreste, sa-l socoti cu siguranta de prea sarac, chiar de ar stapâni cât de multe avutii, si iarasi când vei vedea pe unul, care numai de putin are trebuinta, trebuie sa-l socoti de cel mai bogat, chiar de nu ar stapâni nimic; caci bogatia si saracia trebuie a se judeca dupa plecarile sufletului omului, nu dupa masura averii. De pilda noi n-am socoti sanatos pe un om, care de-a pururea sufera de sete, chiar de ar locui el lânga râuri si izvoare, caci ce-i foloseste lui atâta multime de apa, daca setea lui ramâne nealinata si nepotolibila?
Tot asa sa socotim si în privinta celor bogati. Despre aceia, care totdeauna doresc si înseteaza de bunurile cele straine, noi nu putem crede ca ei sunt norociti si traiesc întru prisosinta, caci cine nu poate stapâni propriile sale pofte, cum ar putea el vreodata sa aiba prisosinta, chiar si pe toate de le-ar stapâni? Dimpotriva trebuie a socoti prea bogati pe aceia, care sunt îndestulati cu proprietatea lor, împacati cu pozitia lor, nu se uita cu pofta la averea cea straina, chiar de ar fi cei mai saraci. Caci cel ce nu pofteste nimic din cele straine, ci este îndestulat cu ceea ce însusi are, acela este cel mai bogat dintre toti.
La aceasta se adauga, ca norocirea cea pamânteasca a bogatului, pentru durata sa cea scurta nu sta nici întru o legatura cu fericirea, sau cu osândirea cea vesnica. Cât de îndelungat socotesti tu, ca se îndulceste un bogat, de bogatia sa? O suta de ani, sau doua sute, sau trei sute, ba daca vrei si o mie de ani, desi Scriptura zice: „numarul anilor nostri este saptezeci”(Ps. 89,10). Totusi sa ne închipuim, ca bogatul ar trai o mie de ani. Dar ce sunt acesti ani fata de viata cea vesnica a dreptilor în cealalta lume? Spune-mi daca cineva întru o suta de ani a fost nenorocit, si a trait în prisosinta numai o singura data, si aceasta în vis, iar întreaga suta de ani a suferit chin si munca, ai putea tu oare sa asemeni acea singura noapte de vis cu cei o suta de ani nenorociti? Negresit nu. Tot asa trebuie sa judeci si despre viata cea viitoare. Ba înca mai mult. Ceea ce este o mica picatura catre marea lumii cea nemasurata si nemarginita, aceea sunt cei o mie de ani fata de slava si fericirea cea viitoare. Si ce se poate zice mai mult, decât ca ea nu are sfârsit, nici hotare? Si pe cât de mare este deosebirea între o norocire numai visata si între una adevarata, pe atât de mare este deosebirea între nenorocirea cea de acum si între cea viitoare. Cât de putin face saracia pe cineva întru adevar nenorocit, noi vedem la Lazar cel sarac. Odinioara, el zacea ticalosit înaintea portii bogatului, acum noi îl vedem în sânul lui Avraam. Odinioara îl lingeau câinii, acum el este însotit de îngeri. Odinioara el era sarac, acum traieste întru slava. Odinioara el era istovit de foame, acum el are toate cu prisosinta. Odinioara trebuia el sa se lupte, acum poarta cununa biruintei. Ati privit trudele si patimile sale, vedeti acum, voi bogatilor si saracilor, rasplatirea sa. Vedeti bogatilor, pentru ca sa nu socotiti, ca bogatia voastra este ceva mare fara de fapte bune si voi saracilor, trebuie sa vedeti, pentru ca sa nu gânditi, ca saracia voastra este ceva rau cu adevarat. Si pentru unii si pentru altii Lazar este dascal. Caci daca el întru saracia sa nu cârtea si nu se posomora, ce dezvinovatire pot gasi aceia, care cu toata bogatia lor sunt cârtitori si posomorâti? Daca el, aflându-se în foame si în asa de multa ticalosie, proslavea pe Dumnezeu, cum se vor dezvinovati aceia, care, fiind în trai bun, nu savârsesc aceasta fapta buna? Si pe de alta parte, cum se vor putea dezvinovati aceia, care cârtesc si se supara pentru saracia lor, când acesta traind în casa unui bogat si fiind deapururea cuprins totodata de foame, de saracie, parasire si boala, de nimeni socotit si lipsit chiar de mângâierea, de a vedea o alta asemenea ticalosie, totusi arata o asa de multa tarie de întelepciune? Sa învatam de la dânsul, nici pe bogati a-i ferici, nici pe saraci a-i socoti nenorociti.
Spre a avea o dovada vederata despre graiurile ca nici bogatia nu face norocire, nici saracia nenorocire, sa mai privim înca la soarta cea de pe urma a saracului Lazar si a îmbuibatului cel bogat. „A murit si bogatul, si s-a îngropat” (Lc. 16,22), pe când sufletul lui înca mai dinainte era îngropat în carne, si înfasurat de trup, ca de un giulgiu. Caci, el ferecat de betie, de lacomia mâncarii si de îmbuibare, ca de un lant, îsi netrebnicise si omorâse sufletul. Pe lânga cuvintele: „el a fost îngropat” nu trece repede, iubite, ci gândeste aici la mesele cele acoperite cu argint, la paturile cele marete, la covoarele cele pretioase, la podoabe si la toate desfatarile casei, la unsori si mirodenii, la multimea vinului, la felurimea mâncarurilor, la bucatele cele delicate si gustoase, la bucatari, la lingusitori, la tovarasi, la slugi, si la toata pompa, care acum s-a stins si s-a nimicit. Toate acum sunt pulbere si cenusa, jale si bocet, si nimeni nu poate ajuta, nimeni nu poate întoarce sufletul ce a fugit. Acum puterea aurului si a bogatiei s-a prefacut în rusine. Din mijlocul unei asa de mari slugarii el s-a scos gol si singuratic, fara a putea lua cu dânsul ceva din prisosul sau. El fu scos singuratic si fara ajutor. Nici o sluga, nici un ajutator nu era acolo, ca sa-l scape de la pedeapsa, ci a fost parasit de toti si rapit spre a suferi pedepsele cele nesuportabile. Asa, cu adevarat, „tot trupul este ca iarba, si toata slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba si floarea s-a vestejit, iar cuvântul Domnului ramâne în veci” (Isaia 4,6-8). Moartea a venit si a stins toata slava, iar pe dânsul l-a luat, ca pe un prins si l-a târât, cu cautatura smerita, plin de rusine, si de spaima, plin de tremur si de frica, ca pe un om, care numai în somn s-ar fi îndulcit de atâta desfatare, iar acum la desteptare se vede grozav amagit. Si acum bogatul trebuia sa roage pe cel sarac, si se uita cu jind la masa aceluia, care înainte atât de mult suferise de foame, si era lasat în voia câinilor. Toate s-au schimbat, si acum s-a vazut, cine întradevar este bogat si cine sarac, ca Lazar este cel mai bogat, iar acela dimpotriva cel mai sarac dintre toti saracii. Caci precum la teatru, unii joaca roluri de împarati, de comedianti, de întelepti, de cuvântatori s.a. fara ca ei însisi sa fie ceva din acestea, asa în viata aceasta de acum, bogatia si saracia sunt numai niste roluri, niste masti. Când tu sezi la teatru, si vezi pe un actor în rolul unui împarat, nu-l socotesti pentru aceasta norocit, nu crezi, ca el întradevar este împarat, si nu doresti sa fii asemenea lui; caci tu stii, ca el este cu totul un om obisnuit. Pentru rolul sau si pentru hainele sale nu-l socotesti norocit, ci îl pretuiesti numai dupa însusirea sa cea dinainte, cea adevarata. Deci, când vezi în lume, ca într-un teatru, înfatisându-se multi în rolul bogatiei, sa nu crezi, ca ei în adevar sunt bogati, ci ca ei numai joaca un astfel de rol, precum cel ce înfatiseaza în teatru pe un rege, sau pe un comediant, adeseori este un biet om cu totul de rând, asa si cel ce se înfatiseaza pe teatrul lumii ca bogat adeseori este cel mai sarac dintre toti Caci când i-ai ridica masca, i-ai cerceta constiinta si i-ai ispiti sufletul, ai afla mare saracie de fapte bune, si ai descoperi în el pe omul cel mai rau si mai mic. Precum la teatru noaptea, dupa ce privitorii s-au departat, toti actorii leapada valurile cele mincinoase si împaratii si comediantii cei paruti iarasi se arata în chipul lor cel adevarat; tocmai asa se întâmpla, când vine moartea, scena s-a sfârsit, si toti au lepadat mastile bogatiei si saraciei. Atunci toti se judeca numai dupa faptele lor, si atunci se arata, cine în adevar a fost bogat ori sarac, ales ori înjosit. Adeseori unul, care aici se parea a fi bogat, se gaseste cel mai sarac decât toti, precum bogatul cel îmbuibat din Evanghelie. Dupa ce l-a cuprins noaptea, adica moartea, si el a parasit aceasta viata, ca pe un teatru, si a lepadat masca, s-a aratat el acum cel mai sarac, care nu avea nici macar o picatura de apa, ci pentru ea trebuia sa se roage, si totusi n-a capatat-o. Dar care saracie poate sa covârseasca pe aceasta! Dimpotriva Lazar, pe care el îl vede în sânul lui Avraam, ne da dovada, ca desigur pacatului îi este hotarâta pedeapsa lui, si ca cinstea si cununa este partea acelora, care au patimit pentru fapta cea buna.
P.S.B. (23), Sfântul Ioan Gura de Aur partea a III-a
Sfântul Ioan Gura de Aur Predici la Duminici si Sarbatori Ed. Bunavestire Bacau 1997
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
BOGATIA CEA DUHOVNICEASCA
Daca ne lipseste o singura virtute vor veni peste noi multe rele si vom fi lipsiti si de Imparatia Cerurilor. Despre milostenie. Despre a nu osândi, nici a imita pe cei ce fac faradelege, ci pe cei care savârsesc fapte bune.
De aceea, va rog sa ne dam toata silinta sa ramânem în dreapta credinta si sa avem o viata plina de fapte bune. Daca nu adaugam si o viata egala credintei, vom suferi cele mai grele pedepse. Lucrul acesta l-a aratat fericitul Pavel cu pilde din vremurile de demult, când a spus: „Toti au mâncat aceeasi mâncare duhovniceasca si toti au baut aceeasi bautura duhovniceasca”(I Cor. 10,3-4); si a adaugat ca nu s-au mântuit: „au pierit în pustie”(I Cor. 10,3). Acelasi lucru l-a aratat si Hristos în Evanghelii, când a spus ca unii au fost aruncati în iad, desi scosesera demoni si profetisera ( Mt. 7,22-23). Toate pildele Domnului: pilda fecioarelor, pilda navodului, pilda semintei cazute între spini, pilda pomului care n-a facut roade cer virtutea aratata prin fapte. Despre dogme Hristos vorbeste de putine ori; ca nici nu au nevoie de multa osteneala, despre purtarea omului însa vorbeste de multe ori; dar, mai bine spus, totdeauna, ca trebuie sa lupti necontenit pentru a duce o viata virtuoasa de aceea este nevoie si de osteneala.
Dar pentru ce spun ca trebuie împlinita toata virtutea? Daca neglijam o parte din virtute, aducem mari rele asupra noastra. De pilda, daca nu faci milostenie, esti aruncat în iad; si doar milostenia nu-i toata virtutea, ci numai o parte a ei! Fecioarele cele nebune, de aceea au fost osândite, ca n-au tacut milostenie (Mt. 25,1-12); bogatul, tot de aceea s-a pârjolit în iad (Lc. 16,19-26). Cei care nu hranesc pe cel flamând, de asta sunt osânditi împreuna cu diavolul (Mt. 25,41-42). Iarasi, a nu ocari pe semenul tau e o parte foarte mica a virtutii; cu toate acestea, si aceasta scoate din împaratia cerului pe cei ce nu o savârsesc, ca „Cel care va zice fratelui sau: „Nebunule” vinovat va fi gheenei focului”(Mt. 5,22). Iarasi, castitatea este si ea numai o parte a virtutii, cu toate acestea fara ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, ca spune Pavel: „Cautati pacea si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”(Evr. 12,14). Smerenia, la fel, este o parte a virtutii; cu toate acestea, daca savârsesti toate celelalte fapte bune, dar n-o savârsesti pe aceasta esti necurat înaintea lui Dumnezeu; dovada fariseul care, desi s-a dus la templu cu nenumarate fapte bune, le-a pierdut pe toate, ca i-a lipsit smerenia (Lc. 18. 10-14). Vreau însa sa va spun ceva mai mult; nu ni se încuie cerul numai daca nu facem o singura virtute din toate virtutile, ci patim acelasi lucru daca le facem pe toate, dar nu le facem cum trebuie si cu prisosinta. „Daca nu va prisosi dreptatea voastra, spune Hristos, mai mult decât a carturarilor si fariseilor nu veti intra în împaratia cerurilor”( Mt. 5,20). Deci chiar daca faci milostenie, dar daca nu faci mai multa decât carturarii si fariseii nu vei intra în împaratia cerurilor. Câta milostenie dadeau ei? m-ar întreba cineva. Tocmai aceasta vreau s-o spun acum, pentru ca cei ce nu dau milostenie sa dea, iar cei ce dau sa nu se mândreasca, ci sa dea mai mult. Câta milostenie dadeau ei, dar? Dadeau zece la suta din tot ce aveau; iarasi înca o data zece la suta si dupa asta înca o data, a treia oara. Deci dadeau milostenie cam a treia parte din averea lor Caci cele de trei ori câte zece la suta atâta fac. În afara de asta mai dadeau si pârga de fructe, primii nascuti si altele mai multe, de pilda: pentru pacate, pentru curatire, în sarbatori, la anul jubiliar, la stingerea datoriilor, la liberarea robilor, la împrumuturile fara dobânzi. Deci daca nu face mare lucru cel care da milostenie a treia parte din averea sa, dar, mai bine spus, jumatate ca adunate toate acestea cu celelalte face jumatate, deci daca nu face mare lucru cel care da milostenie jumatate din averile sale, de ce nu va fi vrednic cel care nu da nici a zecea parte? Pe buna dreptate, dar, a spus: ‚Putini sunt ca ce se mântuiesc”( Lc. 13,23).
Sa nu neglijam, dar, de a avea grija de viata noastra. Daca neîngrijindu-ne numai de o parte a virtutii atragem asupra-ne atâta pierdere, cum vom scapa de iad când ne facem vinovati de atâtea pacate? Ce pedeapsa nu vom primi?
Poate ca cineva ma va întreba:
- Dar ce nadejde de mântuire mai avem, daca fiecare din pacatele amintite mai sus ne arunca în iad?
- Si eu îti spun asa: Daca luam aminte de noi însine, putem sa ne mântuim cautând leacurile milosteniei, ca sa ne vindecam ranile. Nu însanatoseaza untdelemnul atât de mult trupul cât însanatoseaza milostenia sufletul; milostenia face sufletul de nebiruit, iar diavolul nu-l poate doborî; ori de unde l-ar apuca îl scapa din mâini, ca untdelemnul acesta nu-i îngaduie diavolului sa ne apuce de spate. Sa ne ungem, dar, necontenit cu acest untdelemn. Este temei de sanatate, datator de lumina, pricina de bucurie.
- Dar cutare, îmi spui tu, are atâtia si atâtia talanti de aur si nu face deloc milostenie.
- Si te priveste? Vei fi si mai admirat daca, în saracia ta, esti mai darnic decât el. Lucrul acesta l-a facut pe Pavel sa admire pe macedoneni; nu ca au dat milostenie, ci ca au dat desi erau saraci (II Cor.9,2).
Nu te uita, dar, la cei care nu fac milostenie, ci la învatatorul obstesc al universului, Care nu avea unde sa-Si plece capul (Mt. 8,20).
- Dar pentru ce cutare si cutare, ma întrebi iarasi, nu fac milostenie?
- Nu judeca pe altul, ci scapa-te pe tine de învinuire! Pentru ca e mai mare osânda când mustri pe altii, si tu nu faci, când judeci pe altii de un pacat, si tu esti vinovat de acelasi pacat. Daca nu ne este îngaduit sa judecam pe altii nici când facem fapte bune, cu atât mai mult când pacatuim. Sa nu judecam, dar, pe altii, nici sa nu ne trândavim uitându-ne la altii, ci sa ne uitam la Iisus si de la El sa luam pilda. Eu, oare, ti-am facut bine, eu, oare te-am rascumparat, ca sa te uiti la mine? Altul este Cel Ce ti-a dat tie toate acestea! Pentru ce, dar, lasi pe Stapân si te uiti la cel de o seama cu tine? Nu L-ai auzit pe El spunând: „Învatati de la Mine ca sunt blând si smerit cu inima”(Mt. 11,29); si iarasi: „Cel care vrea sa fie cel dintâi între voi sa fie slujitorul tuturora”(Mt. 20,26); si iarasi „Precum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci sa slujeasca”(Mt. 20,28)? Pe lânga acestea, iarasi, ca sa nu ajungi si tu trândav din pricina trândaviei semenilor tai, Domnul te îndeparteaza de acestia, spunând: „Pilda M-am dat voua pe Mine însumi, ca precum v-am facut Eu sa faceti si voi”(In. 13,15).
Nu este nimeni din oamenii de pe pamânt care sa-ti poata fi dascal al virtutii, nici în stare sa te calauzeasca la virtute? Atunci mai mare îti este lauda, mai mare îti este slava, ca tu, fara dascal, ai ajuns de admirat. Si-i cu putinta lucrul acesta si foarte usor, daca vrem; arata cei din vechime, care au savârsit virtutea, de pilda Noe, Avraam, Melchisedec, Iov si toti oamenii la fel cu ei. Spre acestia trebuie neaparat sa va uitati în fiecare zi, dar nu spre aceia pe care niciodata nu încetati a-i imita si a-i da ca pilda, când va adunati unii cu altii; ca pretutindeni nu aud rostindu-se alte cuvinte decât acestea: „Cutare si-a cumparat atâtea si atâtea hectare de pamânt; cutare s-a îmbogatit; cutare îsi face case”. Pentru ce ramâi, omule, cu gura cascata de uimire la cele din afara? Pentru ce te uiti la altii? Daca vrei sa te uiti la altii, atunci uita-te la cei care au savârsit virtutea, uita-te la cei vrednici, uita-te la cei care au îndeplinit legea cu de-amanuntul, nu la cei care o calca si o necinstesc. Daca te vei uita la acestia, vei culege de la ei o multime de pacate; vei ajunge trândav, vei ajunge îngâmfat, vei osândi pe altii. Dar daca te vei uita la cei ce au savârsit virtutea, vei strânge lânga tine nenumarate fapte bune; vei ajunge smerit, silitor, cu inima zdrobita. Ia aminte la ce a patit fariseul când a lasat faptele lui bune si s-a uitat la cel cu pacate (Lc. 18,10-14). Asculta si teme-te! Uita-te cât de minunat a ajuns David, când s-a uitat la stramosii lui cei virtuosi. „Strain sânt eu, spunea el, si pribegesc ca toti parintii mei” (Ps. 38,17). David si toti cei ca el au lasat pe cei pacatosi si s-au uitat la cei virtuosi. Fa si tu asa! Nu te face judecatorul greselilor altora, nici cercetatorul pacatelor celorlalti! Nu ti s-a poruncit sa judeci pe altii, ci pe tine. „Ca daca ne-am judeca pe noi însine, spune Pavel, n-am mai fi judecati; dar fiind judecati de Domnul suntem pedepsiti” (I Cor. 11,31-32). Tu însa ai rasturnat ordinea aceasta. Nu-ti ceri socoteala de pacatele mari sau mici, dar iscodesti cu de-amanuntul pacatele altora. Sa nu mai facem lucrul acesta. Sa lasam la o parte neorânduiala asta; sa facem înauntrul constiintei noastre scaun de judecata pentru toate pacatele savârsite de noi. Sa fim noi însine si acuzatorii si judecatorii si calaii pacatelor noastre. Iar daca vrei sa iscodesti si faptele altora, iscodeste faptele lor bune, nu pacatele lor. Pentru ca amintirea pacatelor noastre, râvnirea faptelor bune ale altora, chipul acelui scaun înfricosator de judecata piscându-ne ca si cu un ac în fiecare zi constiinta, sa ajungem smeriti si mai râvnitori ca sa dobândim bunatatile cele viitoare, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui, împreuna cu Sfântul Duh, slava, putere si cinste, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin.
Cuvânt la Duminica a 21-a dupa Rusalii
„Faceti-va prieteni cu bogatia nedreapta”.(Lc 16, 9) Bogatia nu face norocit, nici saracia nenorocit.
Daca vrea sa zica cineva adevarul, nu acela este bogat, care poseda multa avutie, ci acela, care nu are nevoie de multe. Si de asemenea, nu acela este sarac, care poseda putin, ci acela care pofteste multe. Deci daca vezi pe unul, care înca multe doreste, sa-l socoti cu siguranta de prea sarac, chiar de ar stapâni cât de multe avutii, si iarasi când vei vedea pe unul, care numai de putin are trebuinta, trebuie sa-l socoti de cel mai bogat, chiar de nu ar stapâni nimic; caci bogatia si saracia trebuie a se judeca dupa plecarile sufletului omului, nu dupa masura averii. De pilda noi n-am socoti sanatos pe un om, care de-a pururea sufera de sete, chiar de ar locui el lânga râuri si izvoare, caci ce-i foloseste lui atâta multime de apa, daca setea lui ramâne nealinata si nepotolibila?
Tot asa sa socotim si în privinta celor bogati. Despre aceia, care totdeauna doresc si înseteaza de bunurile cele straine, noi nu putem crede ca ei sunt norociti si traiesc întru prisosinta, caci cine nu poate stapâni propriile sale pofte, cum ar putea el vreodata sa aiba prisosinta, chiar si pe toate de le-ar stapâni? Dimpotriva trebuie a socoti prea bogati pe aceia, care sunt îndestulati cu proprietatea lor, împacati cu pozitia lor, nu se uita cu pofta la averea cea straina, chiar de ar fi cei mai saraci. Caci cel ce nu pofteste nimic din cele straine, ci este îndestulat cu ceea ce însusi are, acela este cel mai bogat dintre toti.
La aceasta se adauga, ca norocirea cea pamânteasca a bogatului, pentru durata sa cea scurta nu sta nici întru o legatura cu fericirea, sau cu osândirea cea vesnica. Cât de îndelungat socotesti tu, ca se îndulceste un bogat, de bogatia sa? O suta de ani, sau doua sute, sau trei sute, ba daca vrei si o mie de ani, desi Scriptura zice: „numarul anilor nostri este saptezeci”(Ps. 89,10). Totusi sa ne închipuim, ca bogatul ar trai o mie de ani. Dar ce sunt acesti ani fata de viata cea vesnica a dreptilor în cealalta lume? Spune-mi daca cineva întru o suta de ani a fost nenorocit, si a trait în prisosinta numai o singura data, si aceasta în vis, iar întreaga suta de ani a suferit chin si munca, ai putea tu oare sa asemeni acea singura noapte de vis cu cei o suta de ani nenorociti? Negresit nu. Tot asa trebuie sa judeci si despre viata cea viitoare. Ba înca mai mult. Ceea ce este o mica picatura catre marea lumii cea nemasurata si nemarginita, aceea sunt cei o mie de ani fata de slava si fericirea cea viitoare. Si ce se poate zice mai mult, decât ca ea nu are sfârsit, nici hotare? Si pe cât de mare este deosebirea între o norocire numai visata si între una adevarata, pe atât de mare este deosebirea între nenorocirea cea de acum si între cea viitoare. Cât de putin face saracia pe cineva întru adevar nenorocit, noi vedem la Lazar cel sarac. Odinioara, el zacea ticalosit înaintea portii bogatului, acum noi îl vedem în sânul lui Avraam. Odinioara îl lingeau câinii, acum el este însotit de îngeri. Odinioara el era sarac, acum traieste întru slava. Odinioara el era istovit de foame, acum el are toate cu prisosinta. Odinioara trebuia el sa se lupte, acum poarta cununa biruintei. Ati privit trudele si patimile sale, vedeti acum, voi bogatilor si saracilor, rasplatirea sa. Vedeti bogatilor, pentru ca sa nu socotiti, ca bogatia voastra este ceva mare fara de fapte bune si voi saracilor, trebuie sa vedeti, pentru ca sa nu gânditi, ca saracia voastra este ceva rau cu adevarat. Si pentru unii si pentru altii Lazar este dascal. Caci daca el întru saracia sa nu cârtea si nu se posomora, ce dezvinovatire pot gasi aceia, care cu toata bogatia lor sunt cârtitori si posomorâti? Daca el, aflându-se în foame si în asa de multa ticalosie, proslavea pe Dumnezeu, cum se vor dezvinovati aceia, care, fiind în trai bun, nu savârsesc aceasta fapta buna? Si pe de alta parte, cum se vor putea dezvinovati aceia, care cârtesc si se supara pentru saracia lor, când acesta traind în casa unui bogat si fiind deapururea cuprins totodata de foame, de saracie, parasire si boala, de nimeni socotit si lipsit chiar de mângâierea, de a vedea o alta asemenea ticalosie, totusi arata o asa de multa tarie de întelepciune? Sa învatam de la dânsul, nici pe bogati a-i ferici, nici pe saraci a-i socoti nenorociti.
Spre a avea o dovada vederata despre graiurile ca nici bogatia nu face norocire, nici saracia nenorocire, sa mai privim înca la soarta cea de pe urma a saracului Lazar si a îmbuibatului cel bogat. „A murit si bogatul, si s-a îngropat” (Lc. 16,22), pe când sufletul lui înca mai dinainte era îngropat în carne, si înfasurat de trup, ca de un giulgiu. Caci, el ferecat de betie, de lacomia mâncarii si de îmbuibare, ca de un lant, îsi netrebnicise si omorâse sufletul. Pe lânga cuvintele: „el a fost îngropat” nu trece repede, iubite, ci gândeste aici la mesele cele acoperite cu argint, la paturile cele marete, la covoarele cele pretioase, la podoabe si la toate desfatarile casei, la unsori si mirodenii, la multimea vinului, la felurimea mâncarurilor, la bucatele cele delicate si gustoase, la bucatari, la lingusitori, la tovarasi, la slugi, si la toata pompa, care acum s-a stins si s-a nimicit. Toate acum sunt pulbere si cenusa, jale si bocet, si nimeni nu poate ajuta, nimeni nu poate întoarce sufletul ce a fugit. Acum puterea aurului si a bogatiei s-a prefacut în rusine. Din mijlocul unei asa de mari slugarii el s-a scos gol si singuratic, fara a putea lua cu dânsul ceva din prisosul sau. El fu scos singuratic si fara ajutor. Nici o sluga, nici un ajutator nu era acolo, ca sa-l scape de la pedeapsa, ci a fost parasit de toti si rapit spre a suferi pedepsele cele nesuportabile. Asa, cu adevarat, „tot trupul este ca iarba, si toata slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba si floarea s-a vestejit, iar cuvântul Domnului ramâne în veci” (Isaia 4,6-8). Moartea a venit si a stins toata slava, iar pe dânsul l-a luat, ca pe un prins si l-a târât, cu cautatura smerita, plin de rusine, si de spaima, plin de tremur si de frica, ca pe un om, care numai în somn s-ar fi îndulcit de atâta desfatare, iar acum la desteptare se vede grozav amagit. Si acum bogatul trebuia sa roage pe cel sarac, si se uita cu jind la masa aceluia, care înainte atât de mult suferise de foame, si era lasat în voia câinilor. Toate s-au schimbat, si acum s-a vazut, cine întradevar este bogat si cine sarac, ca Lazar este cel mai bogat, iar acela dimpotriva cel mai sarac dintre toti saracii. Caci precum la teatru, unii joaca roluri de împarati, de comedianti, de întelepti, de cuvântatori s.a. fara ca ei însisi sa fie ceva din acestea, asa în viata aceasta de acum, bogatia si saracia sunt numai niste roluri, niste masti. Când tu sezi la teatru, si vezi pe un actor în rolul unui împarat, nu-l socotesti pentru aceasta norocit, nu crezi, ca el întradevar este împarat, si nu doresti sa fii asemenea lui; caci tu stii, ca el este cu totul un om obisnuit. Pentru rolul sau si pentru hainele sale nu-l socotesti norocit, ci îl pretuiesti numai dupa însusirea sa cea dinainte, cea adevarata. Deci, când vezi în lume, ca într-un teatru, înfatisându-se multi în rolul bogatiei, sa nu crezi, ca ei în adevar sunt bogati, ci ca ei numai joaca un astfel de rol, precum cel ce înfatiseaza în teatru pe un rege, sau pe un comediant, adeseori este un biet om cu totul de rând, asa si cel ce se înfatiseaza pe teatrul lumii ca bogat adeseori este cel mai sarac dintre toti Caci când i-ai ridica masca, i-ai cerceta constiinta si i-ai ispiti sufletul, ai afla mare saracie de fapte bune, si ai descoperi în el pe omul cel mai rau si mai mic. Precum la teatru noaptea, dupa ce privitorii s-au departat, toti actorii leapada valurile cele mincinoase si împaratii si comediantii cei paruti iarasi se arata în chipul lor cel adevarat; tocmai asa se întâmpla, când vine moartea, scena s-a sfârsit, si toti au lepadat mastile bogatiei si saraciei. Atunci toti se judeca numai dupa faptele lor, si atunci se arata, cine în adevar a fost bogat ori sarac, ales ori înjosit. Adeseori unul, care aici se parea a fi bogat, se gaseste cel mai sarac decât toti, precum bogatul cel îmbuibat din Evanghelie. Dupa ce l-a cuprins noaptea, adica moartea, si el a parasit aceasta viata, ca pe un teatru, si a lepadat masca, s-a aratat el acum cel mai sarac, care nu avea nici macar o picatura de apa, ci pentru ea trebuia sa se roage, si totusi n-a capatat-o. Dar care saracie poate sa covârseasca pe aceasta! Dimpotriva Lazar, pe care el îl vede în sânul lui Avraam, ne da dovada, ca desigur pacatului îi este hotarâta pedeapsa lui, si ca cinstea si cununa este partea acelora, care au patimit pentru fapta cea buna.
P.S.B. (23), Sfântul Ioan Gura de Aur partea a III-a
Sfântul Ioan Gura de Aur Predici la Duminici si Sarbatori Ed. Bunavestire Bacau 1997
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim
