Lacrimile lui Adam erau mari si ele udau ca niste paraiase fata, pieptul si pamantul de sub picioarele lui, si suspinele lui erau adanci si puternice ca foalele unei fierarii: "Doamne, Doamne - se tanguia el -, ridica-ma iarasi in rai!"


Tânjirea după Dumnezeu



,, Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă­cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.



Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.

In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.



Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă­catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm­părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfă-teze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.

O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată.

Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e neîncetat atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.

Îubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.

Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.

Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?

Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire şi să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.

Amintirea Ta încălzeşte sufletul meu; nicăieri pe pă­mânt el nu-şi găseşte odihnă afară de Tine. De aceea Te caut cu lacrimi şi iarăşi Te pierd, şi iarăşi mintea mea vrea să se desfete de Tine, dar Tu nu-Ţi arăţi Faţa Ta, pe Care sufletul meu o doreşte ziua şi noaptea.

Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.

Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat prin Sfântul Botez, Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat împărtăşirea Preacuratu­lui Tău Trup şi Sânge; dă-mi şi puterea de-a rămâne tot­deauna întru Tine.

Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.

Tânjeşte sufletul meu pe pământ şi doreşte cerul.

Domnul a venit pe pământ ca să ne ridice acolo unde sade El, Preacurata Sa Maică, Care I-a slujit pe pământ spre mântuirea noastră, ucenicii Lui şi cei ce au urmat Domnului.

Acolo ne cheamă Domnul cu toate păcatele noastre.

Acolo vom vedea pe Sfinţii Apostoli care sunt întru slavă pentru că au vestit Evanghelia; acolo vom vedea pe sfinţii proroci, şi pe sfinţiţii ierarhi — învăţătorii Bisericii; acolo vom vedea pe cuvioşii care s-au nevoit în posturi să-şi smerească sufletul; acolo sunt proslăviţi nebunii pentru Hristos, căci ei au biruit lumea.

Acolo vor fi proslăviţi toţi câţi s-au biruit pe ei înşişi, câţi s-au rugat pentru întreaga lume şi câţi au purtat în­tristarea întregii lumi, căci au fost plini de iubirea lui Hristos, iar iubirea nu rabdă să piară nici măcar un singur suflet.

Acolo vrea să se veselească şi sufletul meu, dar nimic necurat nu intră aici unde se intră prin mari întristări, cu duh înfrânt şi cu multe lacrimi; numai copiii care au păzit harul Sfântului Botez intră aici fără întristări, şi acolo prin Sfântul Duh cunosc pe Domnul.

Sufletul meu tânjeşte totdeauna după Dumnezeu şi se roagă ziua şi noaptea, căci numele Domnului e dulce şi desfătător pentru sufletul care se roagă şi aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu.



Mult am trăit pe pământ şi am văzut şi am auzit multe. Am auzit multă muzică, şi ea a desfătat sufletul meu. Şi m-am gândit: dacă această muzică e atât de desfătată, cum va desfăta sufletul cântarea cerească, unde prin Duhul Sfânt Domnul este slăvit pentru pătimirile Lui?

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfă-tează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi.

Minunate sunt lucrurile Domnului: din pământ 1-a al­cătuit pe om şi acestei ţărani i-a dat să-L cunoască prin Duhul Sfânt, aşa încât omul spune: „Domnul meu şi Dum­nezeul meu”; şi spune aceasta din plinătatea credinţei şi iubirii.

Ce lucru mai mare mai poate căuta sufletul pe pământ?

Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.

Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita.

Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale se cunosc numai prin Sfântul Duh, pe Care L-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor proroci şi pe urmă creştinilor.

Doamne, dă tuturor noroadelor Tale să înţeleagă iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt, ca oamenii să uite durerea pământului şi să lase tot răul, să se alipească de Tine prin iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta spre slava Ta.

Doamne, învredniceşte-ne de darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava Ta şi să trăim pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să împărătească numai iubirea şi să nu mai fie nevoie nici de armate, nici de închisori şi să fie uşor de trăit pen­tru toţi pe pământ.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.

Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Du­hul Sfânt, aşa dă şi tuturor noroadelor pământului să Te cunoască şi să Te laude ziua şi noaptea.

Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta, şi pe pământ toate noroadele se vânzolesc iar gândurile lor sunt ca norii mânaţi de vânt în toate părţile.

Oamenii Te-au uitat pe Tine, Făcătorul lor, şi caută liber­tatea lor neînţelegând că Tu eşti milostiv şi-i iubeşti pe pă­cătoşii care se pocăiesc şi le dai harul Sfântului Tău Duh.

Doamne, Doamne, dă puterea harului Tău tuturor no­roadelor, ca să Te cunoască prin Sfântul Duh şi să Te la­ude cu bucurie, aşa cum mie, necuratului şi ticălosului,mi-ai dat bucuria doririi Tale şi sufletul meu e atras spre iubirea Ta ziua şi noaptea, nesăturat.

O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi!

Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.

Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şar­pe în aur, şi noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieţii.

Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din în­tocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte cu mintea toată făptura.

Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. în Ace- laşi Duh Sfânt cunoaştem pe Maica lui Dumnezeu, pe în­geri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de iubire pentru ei.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaş­te pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.

Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hris-tos, care are grija de toţi.

Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu.

Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.

Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască şi să înveţe iubirea Ta.

Doamne, aşa cum Te-ai rugat pentru vrăjmaşi, aşa în­vaţă-ne şi pe noi prin Duhul Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi.

Doamne, toate noroadele sunt zidirea mâinilor Tale; întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta.

Doamne, Tu ai poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi, dar aceasta este greu pentru noi păcătoşii, dacă nu e cu noi harul Tău.

Doamne, revarsă pe pământ harul Tău; dă tuturor no­roadelor pământului să cunoască iubirea Ta, să cunoască că Tu ne iubeşti ca o mamă şi mai mult chiar decât o ma­mă, fiindcă o mamă îşi poate uita copilul, dar Tu nu uiţi niciodată, căci Tu iubeşti nemăsurat zidirea Ta şi iubirea nu poate uita.

Milostive Doamne, întru bogăţia milei Tale, mântuieşte toate noroadele!



Bisericii noastre Ortodoxe i s-a dat prin Duhul Sfânt să înţeleagă tainele lui Dumnezeu, şi ea este tare prin cu­getul ei sfânt şi răbdarea ei.

Sufletul ortodox e învăţat de har să se alipească cu tărie de Domnul şi de Preacurata Lui Maică, şi duhul nostru se veseleşte văzând pe Dumnezeu pe care-L cunoaşte.

Dar Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi cel ce în mândria sa vrea să cunoască pe Făcătorul cu mintea sa, acela e orb şi nebun.

Cu mintea noastră nu putem cunoaşte nici măcar cum s-a făcut soarele; şi atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut soarele, primim în suflet acest răs­puns limpede: „Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soa­rele, ci şi pe Făcătorul lui”.

Dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, el uită de bucu­rie soarele şi întreaga zidire şi lasă grija pentru cunoaşte­rea pământească.

Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale sufletului smerit.

Toată viaţa lor sfinţii s-au smerit şi au luptat cu mân­dria. Şi eu mă smeresc ziua şi noaptea şi, cu toate acestea, nu m-am smerit cum trebuie. Dar prin Duhul Sfânt sufle­tul meu a cunoscut smerenia lui Hristos, pe care ne-a po­runcit să o învăţăm de la El, şi sufletul meu e atras spre El neîncetat.

O, smerenia lui Hristos! Ea dă sufletului o bucurie de nedescris în Dumnezeu şi din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită şi pământ, şi cer, şi toată dorinţa lui se avântă spre Dumnezeu.

O, smerenia lui Hristos! Cât de dulce şi plăcută este ea. Dar se găseşte numai în îngeri şi în sufletele sfinţilor. Noi însă trebuie să ne socotim mai răi decât toţi, şi atunci Dom­nul ne va da şi nouă să cunoaştem smerenia lui Hristos prin Duhul Sfânt.

Domnul, slava Lui şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt.

Domnul ne-a dat Duhul Sfânt şi noi am învăţat cântă­rile Domnului, iar de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu uităm pământul.

Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare şi nu ne îngăduie să ne mai aducem aminte de pământ.

“Cine a încercat-o o caută neobosit ziua şi noaptea şi este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie şi înfumurare, pentru duşmănirea şi osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă şi pentru un gând desfrânat, ca şi pentru alipirea de cele pământeşti; pentru toate acestea harul pleacă şi atunci, pustiit şi abătut, sufletul tânjeşte după Dumnezeu cum tânjea părintele nostru Adam la iz­gonirea din rai.

Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu aşa: „Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu la­crimi Te caut. Vezi întristarea mea şi luminează întuneri­cul meu, ca sufletul meu să se veselească din nou.”

„Nu Te pot uita. Cum Te-aş putea uita? Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu şi duhul meu se bu­cura în rai unde vedea faţa Ta. Cum aş putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui Ceresc?”

Dacă lumea ar cunoaşte puterea cuvântului lui Hris­tos: „învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea”, atunci lumea întreagă ar lăsa toate celelalte ştiinţe şi învăţături şi ar învăţa numai această ştiinţă cerească.

Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate împărăţiile pă­mântului.

Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca să se sălăşluiască întru mine iubirea Ta şi să fie vie întru mine sfântă frica Ta.

Grea este viaţa fără iubirea de Dumnezeu; sufletul este întunecat şi posomorât, dar când vine iubirea, bucuria su­fletului e cu neputinţă de descris.

Sufletul meu însetează să câştige smerenia lui Hristos şi tânjeşte după ea ziua şi noaptea, şi uneori urlu strigând:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut!”

Doamne, cum iubeşti Tu zidirea Ta! Sufletul vede în chip nevăzut harul Tău şi întru frică şi iubire îţi mulţu­meşte cucernic.

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut este cuprins de neîncetată uimire înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui. Dar dacă sufletul n-a câştigat încă smerenia, ci numai năzuieşte spre ea, vor fi în el schimbări: după o vreme va fi în luptă cu gândurile şi nu-va avea odihnă, dar uneori va primi slobozenie de gânduri şi va vedea pe Domnul şi va înţelege iubirea Lui. De aceea şi zice Domnul: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Şi dacă omul nu învaţă smerenia, iubirea şi nerăutatea, Domnul nu-i va da să-L cunoască. Dar sufletul care a cu­noscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela e rănit de iubi­rea Lui şi nu-L poate uita, ci, ca un bolnav care-şi aduce aminte mereu de boala lui, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul îşi aduce întotdeauna aminte de El şi de iubirea Lui pentru întreg neamul omenesc.

Ce-ţi voi da în schimb, Doamne?

Tu, Cel Milostiv, ai înviat sufletul meu din păcate şi mi-ai dat să cunosc mila Ta faţă de mine, inima mea a fost fermecată de Tine şi neîncetat atrasă spre Tine, Lumina mea.

Ce-ţi voi da în schimb, Doamne?

Tu ai înviat sufletul meu ca să Te iubesc pe Tine şi pe aproapele meu şi mi-ai dat lacrimi ca să mă rog pentru întreaga lume.

Fericit sufletul care a cunoscut pe Făcătorul lui şi s-a îndrăgostit de El, căci s-a odihnit întru El cu odihnă de­săvârşită.

Domnul e nemăsurat de milostiv.

Sufletul meu cunoaşte milostivirea Lui faţă de mine, şi eu scriu despre ea cu nădejdea că măcar un singur suflet se va îndrăgosti de Domnul şi se va aprinde pentru El cu jarul pocăinţei.

Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc mila Sa prin Duhul Sfânt, aş fi deznădăjduit din pricina mulţimii pă­catelor mele, dar acum El a fermecat sufletul meu, şi el s-a îndrăgostit de El şi uită tot ce-i pământesc.

Doamne, smereşte inima mea, ca să fie întotdeauna plăcută Ţie.

Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:

„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”

„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”

„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”

„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică.”

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut el se minunează neîncetat înaintea milos­tivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui, şi Domnul însuşi învaţă sufletul prin harul Său milostiv, ca o mamă copilul ei preaiubit, gânduri bune şi smerite şi-i dă simţământul prezenţei şi al apropierii Lui. Şi în smerenie sufletul vede pe Domnul fără nici un fel de gânduri.

Domnul îl iubeşte pe om şi harul Lui va fi în Biserică până în vremea înfricoşatei Judecăţi, aşa cum a fost în vremurile trecute.

Domnul îl iubeşte pe om şi, deşi 1-a alcătuit din ţărână, 1-a împodobit prin Duhul Sfânt.

Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul şi tot prin Du­hul Sfânt este iubit Domnul, dar fără Duhul Sfânt omul nu este decât pământ păcătos.

Domnul îşi creşte copiii Săi prin Duhul Sfânt, îi hră­neşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge, şi toţi cei ce ur­mează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor.

Duhul Sfânt ne-a înrudit cu Domnul şi să ştii că dacă simţi în tine o pace dumnezeiască şi o iubire pentru toţi oamenii, sufletul tău s-a asemănat Domnului.

Harul dumnezeiesc ne-a învăţat aceasta şi sufletul ştie când se îmbogăţeşte de har; dar când pierde harul, sufle­tul simte deopotrivă apropierea vrăjmaşului.

înainte nu ştiam aceasta, dar acum, când am pierdut harul, acest lucru mi se face vădit din experienţă.

Pentru aceasta, fraţilor, cu toate puterile voastre păziţi pacea dumnezeiască dată nouă în dar şi, când cineva ne va supăra, să-1 iubim, chiar dacă aceasta nu este uşor, şi Dom­nul, văzând osteneala noastră, ne va ajuta cu harul Lui.

Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi, şi experienţa multor ani ara­tă că osteneala e de neapărată trebuinţă.

Harul Sfântului Duh face încă de pe pământ pe tot omul asemenea Domnului Iisus Hristos.

Cine este în Duhul Sfânt, acela e asemenea Domnului încă de pe pământ, dar cine nu se pocăieşte şi nu crede, acela se aseamănă vrăjmaşului.

Domnul ne-a învrednicit să fim asemenea Lui. Şi ştii cât de blând şi de smerit este Domnul! Dacă L-ai vedea, bucuria ta ar fi atât de mare că ai vrea să-i spui: „Doamne, mă topesc de harul Tău!” Dar în acel minut nu vei putea spune nici măcar un singur cuvânt despre Dumnezeu, căci sufletul tău e schimbat de îmbelşugarea Sfântului Duh. Aşa şi Cuviosul Serafim din Sarov, când L-a văzut pe Domnul, n-a putut vorbi.

Domnul ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul, dar cum e cu putinţă să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată şi cum să învăţăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în su­flet. Când Domnul îl cercetează, sufletul ştie că a fost un Oaspete drag şi, când a plecat, atunci sufletul tânjeşte du­pă El şi îl caută cu lacrimi: „Unde eşti Tu, lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună-mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu eşti aici şi sufletul meu tânjeşte după Tine, şi inima mea e abătută şi bolnavă, şi nimic nu mă mai veseleşte, pentru că am întristat pe Domnul şi El S-a ascuns de mine”.

Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem sme­renie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce tră­iesc împreună cu noi.

Ce bucurie pentru noi că Domnul nu numai că ne iartă păcatele noastre, dar Se şi face cunoscut pe Sine sufletu­lui, de îndată ce el se smereşte. Fiecare, chiar şi ultimul sărman, se poate smeri şi cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt. Pentru a cunoaşte pe Domnul nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie. Domnul Se dă în dar pe Sine însuşi numai pentru milostivirea Sa. Odinioa­ră nu ştiam aceasta, dar acum în fiecare zi şi în fiecare ceas văd limpede în fiece minut milostivirea lui Dumne­zeu. Domnul dă pacea Sa chiar şi în somn, dar fără Dum­nezeu nu e pace în suflet.

Din pricina mândriei minţii lor Domnul nu Se face cu­noscut multora, dar cu toate acestea ei cred că ştiu multe. Dar ce este ştiinţa lor dacă nu cunosc pe Domnul, dacă nu cunosc harul Sfântului Duh, dacă nu ştiu cum vine şi de ce se pierde?

Să ne smerim , fraţilor, şi Domnul ne va arăta toate, aşa cum un tată iubitor arată totul copiilor lui.



Priveşte cu mintea ce se lucrează în sufletul tău. Dacă se află în el nu mult har, atunci în suflet este pace şi simţi iubire faţă de toţi; dacă se află mai mult har, atunci în su­flet e lumină şi o mare bucurie; iar dacă se află şi mai mult har, atunci şi trupul simte harul Sfântului Duh.

Nu e amărăciune mai mare ca pierderea harului. Atunci sufletul tânjeşte după Dumnezeu. Şi cu ce aş putea asemă-na această tânjire? O asemăn plânsului unei mame care şi-a pierdut singurul ei fiu preaiubit şi strigă: „Unde eşti, copilul meu preaiubit, unde eşti bucuria mea?”

Aşa, şi mai mult încă, tânjeşte sufletul după Domnul când pierde harul şi dulceaţa iubirii dumnezeieşti.

„Unde eşti Tu, milostivul meu Dumnezeu? Unde eşti Tu, Lumină neînserată? Pentru ce te ascunzi de mine şi nu mai văd faţa Ta blândă şi luminoasă?”

Rare sunt sufletele care Te cunosc şi puţini oamenii cu care se poate vorbi despre Tine: cei mai mulţi oameni se vor mântui prin credinţă. Dar aşa cum Tu însuţi ai spus Apostolului Toma: „Tu M-ai văzut şi M-ai pipăit, dar feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut” [In 20, 29], tot aşa nu toţi simt Duhul Sfânt, dar cei ce se tem de Domnul şi păzesc poruncile Lui se vor mântui toţi, căci Domnul ne iubeşte nemărginit de mult şi eu n-aş fi putut cunoaşte această iubire, dacă nu m-ar fi învăţat Duhul Sfânt Cel ce învaţă tot binele.

Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de ace­ea tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pă­mântul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei.

Numai pe Tine Te doreşte sufletul meu, Doamne. Pri­virea Ta liniştită şi blândă nu o pot uita şi cu lacrimi Te rog: „Vino şi Te sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea. Tu vezi din înălţimea sfintei Tale slave cum tânjeşte sufletul meu după Tine; nu mă lăsa pe mine, robul Tău; auzi-mă când strig Ţie ca Prorocul David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” [Ps 50,1]”.

Sfinţilor Apostoli, voi aţi propovăduit întregului pă­mânt: „Cunoaşteţi iubirea lui Dumnezeu!”. Sufletul meu păcătos a cunoscut şi el această iubire prin Duhul Sfânt, dar am pierdut acest Duh şi tânjesc după El. Vă rog, rugaţi pe Domnul să-mi dea înapoi darul Duhului Sfânt, pe Care sufletul meu îl cunoaşte, şi mă voi ruga pentru toată lu­mea ca să vină pacea pe pământ.

Sfinţilor toţi, rugaţi pe Domnul Dumnezeu pentru mi­ne. Voi vedeţi slava Domnului în cer, căci pe pământ L-aţi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul vos­tru; voi aţi biruit lumea prin puterea harului pe care vi 1-a dat Dumnezeu pentru smerenia voastră; voi aţi îndurat toate întristările pentru iubirea lui Dumnezeu, şi duhul meu arde de nerăbdare să vă vadă, să vadă cum vedeţi sla­va Domnului. Ziua şi noaptea tânjeşte sufletul meu după Domnul şi doreşte să se îndulcească de iubirea Lui.

„Stareţii” [„bătrânii iscusiţi”] buni sunt smeriţi şi la caracter asemenea lui Hristos. Prin viaţa lor ei dau un exemplu viu. Au dobândit pacea şi, asemenea pomului vieţii din rai, au săturat pe mulţi din roadele lor, cu roade ale acestei păci.

Pomul vieţii care este în mijlocul raiului e Hristos. Acum de el se pot apropia toţi şi toată lumea poate să mănânce şi să se sature din el prin Duhul Sfânt.

Când povăţuitori buni nu sunt, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu întru smerenie şi atunci Domnul ne va înţelepţi prin harul Său, căci e cu neputinţă de spus în cu­vânt cât de mult ne iubeşte Domnul şi mintea nu poate înţelege aceasta; numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iu­birea lui Dumnezeu, de minte ea nu este cunoscută.

Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discu­ţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.

Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevă­rata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-1 lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om.

Oamenii mândri cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.

Dar noi îl cunoaştem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte, şi de atunci se bucură, se veseleşte şi se odihneşte, şi în aceasta stă viaţa noastră sfântă.

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi şi slu­jitorul Meu şi va vedea slava Mea” [In 12, 26]. Dar oame­nii nu înţeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când Duhul Sfânt ne învaţă, totul va fi înţeles şi sufletul se va simţi ca în cer, căci acelaşi Duh Sfânt este şi în cer, şi pe pământ, şi în Sfânta Scriptură, şi în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc şi, deşi învaţă neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu şi n-au cunoscut odihna în El.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, acela iubeşte lu­mea întreagă şi niciodată nu murmură pentru soarta lui, căci ştie că o întristare vremelnică pentru Dumnezeu duce la bucuria veşnică.

Sufletul nesmerit, care nu se predă pe sine voii lui Dum­nezeu, nu poate cunoaşte nimic, ci trece numai de la un gând la altul, şi astfel nu se roagă niciodată cu minte cu­rată şi nu slăveşte lucrurile mari ale lui Dumnezeu.

Sufletul care s-a predat cu smerenie voii lui Dumnezeu îl vede nevăzut în fiecare secundă, dar tot acest lucru e cu neputinţă de exprimat pentru sufletul însuşi, şi el nu poate povesti despre aceasta, ci numai prin experienţă cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu şi ştie când Domnul este cu el. Sufletul ce s-a predat Lui e ca un copil mic care-şi primeş­te zilnic hrana lui fără să ştie de unde vine această hrană; aşa şi sufletul se simte bine cu Dumnezeu, dar nu poate lămuri cum se întâmplă aceasta.

Doamne, luminează norodul Tău prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să cunoască iubirea Ta.

Domnul ne insuflă gândul să ne rugăm pentru oameni şi tot El ne dă puterea pentru această rugăciune şi răsplă­teşte sufletului pentru aceasta. Aşa e mila Domnului faţă de noi.

În copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lu­mea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. îmi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii. Dar de când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufle­tul meu şi nu mai vreau să privesc la această lume, căci sufletul meu este neîncetat atras spre acea lume în care trăieşte Domnul. Ca o pasăre în colivie aşa se chinuie su­fletul meu pe pământ. Aşa cum pasărea doreşte să zboare din colivia ei strâmtă spre tufişurile dese, aşa este aprins şi sufletul meu de dorinţa de a vedea din nou
pe Domnul, căci El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El şi strigă:

Unde eşti Tu, Lumina mea? Vezi că Te caut cu lacrimi. Dacă nu mi Te-ai fi arătat, n-aş fi putut să Te caut astfel. Dar Tu însuţi m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi mi-ai dat să cunosc iubirea Ta. Tu mi-ai dat să văd că iubirea Ta pen­tru noi Te-a dus pe cruce şi că ai murit pentru noi în chi­nuri. Tu mi-ai dat să cunosc că iubirea Ta Te-a pogorât din cer pe pământ şi până la iad, ca noi să vedem slava Ta.

Tu Te-ai îndurat de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta şi acum sufletul meu e atras de Tine, Doamne, şi în nimic nu-şi găseşte odihnă, nici ziua nici noaptea, şi plânge ca un copil ce şi-a pierdut mama.

Dar şi copilul îşi uită mama, şi mama îşi uită copilul când Te văd pe Tine. Văzându-Te pe Tine, sufletul uită lumea întreagă. Aşa este atras sufletul meu spre Tine şi tânjeşte după Tine şi nu mai vrea să vadă frumuseţea aces­tei lumi.

Când sufletul cunoaşte în Duhul Sfânt pe Maica Dom­nului, când în Duhul Sfânt el se face rudenie cu apostolii, prorocii, sfinţiţii ierarhi, cuvioşii şi cu toţi sfinţii şi drepţii, atunci el este atras nestăvilit în această altă lume şi nu se poate opri, ci tânjeşte, se chinuie, plânge şi nu se poate smulge din rugăciune, şi chiar dacă trupul e neputincios şi vrea să se întindă pe pat, chiar şi atunci când este întins pe el, sufletul lui se avântă spre Domnul şi în împărăţia sfinţilor.

Bătrâneţea a venit, trupul a slăbit şi vrea să se întindă pe pat, dar duhul nu stă întins - el se avântă spre Dum­nezeu, Tatăl său, rudenia lui cerească. El ne-a făcut rude­nii ale Sale prin Preacuratul Lui Trup şi Sânge şi prin Du­hul Sfânt; ne-a dat să cunoaştem ce anume e viaţa veş­nică, în parte ştim: Duhul Sfânt e viaţa veşnică. Sufletul trăieşte în iubirea lui Dumnezeu, în smerenia şi blândeţea Duhului Sfânt. Dar Duhului Sfânt trebuie să-I dăm un loc mai mare în sufletul nostru, ca El să fie viu întru el şi su­fletul să-L simtă pipăit.

Cine rămâne pe pământ prin Duhul Sfânt în iubirea lui Dumnezeu, acela va fi şi sus împreună cu Domnul, căci iubirea nu poate să piară. Dar să nu ne amăgim în gânduri deştepte, să ne smerim pe noi înşine după cuvântul Dom­nului: „Fiţi ca şi copiii, căci a lor este împărăţia lui Dum­nezeu” [Mt 18, 3].

Vai mie, căci după ce am cunoscut pe DomnuLprin Du­hul Sfânt, îl pierd şi nu pot să-L am în deplinătate, deşi văd mila lui Dumnezeu cu mine.

Domnul ne iubeşte atât de mult, încât noi înşine nu ne putem iubi pe noi înşine aşa; dar când sufletul e în întris­tare, el crede că Dumnezeu 1-a uitat şi că nici măcar nu mai vrea să se uite la el, şi atunci suferă şi se chinuie.

Dar nu este aşa, fraţilor. Domnul ne iubeşte fără sfâr­şit, ne dă harul Duhului Sfânt şi ne mângâie, Domnul nu vrea ca sufletul să fie în mâhnire şi nedumerire despre mântuirea lui. Crede deci cu tărie că suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit; dar de» îndată ce ne smerim, în­tristările noastre iau sfârşit, căci pentru smerenia lui Du­hul lui Dumnezeu dă de ştire sufletului că se mântuieşte.

Mare este slava Domnului că ne iubeşte atât de mult, şi această iubire se face cunoscută prin Duhul Sfânt.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu la­crimi.

Cum aş putea să nu-L caut? El mi S-a arătat prin Duhul Sfânt şi inima mea s-a îndrăgostit de El. El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El.

Sufletul se aseamănă unei mirese, iar Domnul - Mire­lui; şi ei se iubesc mult unul pe altul şi suspină unul după altul. În iubirea Lui, Domnul tânjeşte după suflet şi se mâhneşte dacă acesta n-are loc în el pentru Duhul Sfânt; dar sufletul care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El, căci în El e viaţa şi bucuria lui.

Viaţa în păcate e moartea sufletului, dar iubirea lui Dumnezeu e raiul desfătărilor în care trăia înainte de că­dere părintele nostru Adam.

„Adame, părintele nostru, spune-ne cum iubea sufletul tău pe Dumnezeu în rai?”

A cunoaşte acest lucru e cu neputinţă şi abia sufletul care a gustat iubirea lui Dumnezeu îl poate înţelege întru­câtva.

Dar Maica Domnului, cum iubea Ea pe Domnul Fiul Ei?

Nimeni dintre oameni nu poate şti aceasta decât numai Ea însăşi. Dar Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea. Şi în Ea a fost şi este acelaşi Duh al lui Dumnezeu, Care este Iubire, şi de aceea cine cunoaşte pe Duhul Sfânt poate înţelege în parte şi iubirea ei.

Ce fericiţi suntem noi creştinii: ce Dumnezeu avem!

Vrednici de plâns sunt oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei nu văd lumina veşnică şi după moarte merg în întunericul cel veşnic. Noi ştim despre aceasta, pentru că în Biserică Duhul Sfânt descoperă sfinţilor ce este în cer şi ce este în iad.

Oameni nenorociţi şi rătăciţi! Ei nu pot şti care e ade­vărata bucurie. Se veselesc uneori şi râd, dar râsul şi vese­lia lor se prefac în plâns şi întristare.

Dar bucuria noastră e Hristos. Prin pătimirile Lui El ne-a scris în cartea vieţii, şi în împărăţia cerurilor vom fi veşnic împreună cu Dumnezeu, vom vedea slava Lui şi ne vom îndulci de ea.

Bucuria noastră e Duhul Sfânt. Cât e de dulce şi de drag! El dă mărturie sufletului de mântuirea lui.

O, fraţilor, vă rog şi vă implor în numele milostivirii lui Dumnezeu, credeţi în Evanghelie şi în mărturia Sfintei Biserici şi veţi gusta încă de aici, de pe pământ, fericirea raiului, căci împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Le17, 21]; iubirea lui Dumnezeu dă sufletului raiul. Mulţi prinţi şi vlădici şi-au părăsit scaunele lor după ce au cu­noscut iubirea lui Dumnezeu. Şi lucrul e de înţeles, pentru că iubirea lui Dumnezeu e aprinsă; prin harul Sfântului Duh, ea îndulceşte sufletul până la lacrimi şi nimic pă­mântesc nu se poate asemăna ei.

Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea ome­nească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.

Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela uită pământul ca şi cum n-ar mai fi, dar după rugăciune îşi ridică ochii şi îl vede din nou.

Fraţilor, în împărăţia cerurilor sfinţii văd slava lui Dum­nezeu, noi însă să ne smerim şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pământ tot ce e de folos pentru suflet şi trup, şi ne va descoperi toate tainele.

Oamenii s-au alipit cu sufletul lor de agonisirea bunu­rilor pământeşti şi au pierdut iubirea lui Dumnezeu, de aceea nu este pace pe pământ. Mulţi vor să cunoască, de pildă, cum s-a alcătuit soarele, dar uită să cunoască pe Dumnezeu. Domnul însă nu ne-a vorbit despre soare, ci ne-a descoperit despre Tatăl şi împărăţia cerurilor. El a spus că în împărăţia Tatălui Său drepţii vor străluci ca soarele [Mt 13, 43]; şi Scriptura spune că Domnul va fi Lumina în rai [Ap 21, 23; 22, 5] şi Lumina Domnului va fi în sufletul, în mintea şi în trupul sfinţilor.

Trăim pe pământ şi nu-L vedem pe Dumnezeu şi nu-L putem vedea. Dar dacă Duhul Sfânt vine în sufletul nos­tru, atunci îl vedem pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ştefan. Prin Duhul Sfânt, sufletul şi mintea recunosc îndată că acesta este Domnul. Aşa a re­cunoscut prin Duhul Sfânt Sfântul Simeon pe Domnul în micul prunc [adus la templu]; tot aşa a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi Sfântul Ioan Botezătorul şi a trimis poporul la El. Dar, fără Duhul Sfânt, nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, nici şti cât de mult ne iubeşte. Şi, deşi citim că El ne-a iubit şi a pătimit din iubi­re pentru noi, noi ne gândim la aceste lucruri cu mintea, fără a înţelege şi cu sufletul nostru, aşa cum se cuvine această iubire a lui Hristos; dar, atunci când ne învaţă Duhul Sfânt, înţelegem în chip limpede şi simţit această iubire şi ne facem asemenea Domnului.

Milostive Doamne, învaţă-ne pe noi toţi prin Duhul Tău Cel Sfânt să trăim după voia Ta, ca toţi să Te cunoaştem în Lumina Ta pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru, fiindcă fără Lumina Ta nu putem înţelege plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne prin harul Tău şi el va aprinde inimile noas­tre de iubire pentru Tine. ,,

Sfantul Siluan Atonitul/ ,,INTRE IADUL DEZNADEJDII SI IADUL SMERENIEI.,,

Cuviosul Paisie Aghioritul: ACOLO UNDE NU POATE OMUL, AJUTA DUMNEZEU.

“In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte”.


Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte

“- Ce fum este acolo?

- Ardem ceva. Părinte.

- Ati dat foc pe vântul acesta?

- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.

- Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune încât toate vor deveni ca iarba de puşcă. “A plouat”, îti spune alta! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră. Ati uitat? Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneste. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.

- Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdea­una pană la ce punct trebuie să acţioneze omeneşte?

- Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intentia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu în­seamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere[1]. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călu­gării stau aici şi nu merg în lume să ajute poporul?”. Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”. După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?“. “Această între­bare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. “N-are importanţă că nu este evreu. Intrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testa­ment», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine“[2]. Dacă Dum­nezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.

Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al ego­ismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceas­ta este o rugăciune tainică.

Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru

Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngri­jeşte pentru binele nostru, şi atunci când îi cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească Dumnezeu ne va da cu îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, tre­buie să o primim cu bucurie, dar să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Insă de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare şi buna noas­tră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata.

- Părinte, când ajută Sfinţii?

- Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când cre­dem noi că trebuie să ajute. Adică ajută atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles? Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia. Copilul îi spune: “Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”. Tatăl său însă nu-i ia motocicletă, pentru că se teme să nu moară. “Iţi voi lua mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la bancă şi când se vor aduna destui, îi va lua maşină. Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.

- Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dum­nezeu?

- Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumneze­iască ce o simţim înlăuntrul nostru. Dumnezeu rân­duieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în mângâierea omenească, ci să scăpăm la cea dumneze­iască. Vezi, grecii din Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri, s-au apropiat de Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult să se apropie de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de patrie, departe de rude. Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor etc, fără ajutor de altundeva. De aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au ţinut credinţa. In timp ce grecii din Europa, care n-au avut aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu.

„Cereţi si vi se va da”[3]

- Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile noastre?

- Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru şi îl rugăm pe Dum­nezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi inter­vine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, pre­cum îi foloseşte fiecăruia mai bine.

Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, tre­buie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?”. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu res­pectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu ce­rem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.

Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noas­tre. Orice bine facem este de la Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut. Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare şi nu simţeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai bine să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşu­rinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi păţit mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit.

Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri şi vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.

Harul lui Dumnezeu se atrage prin smerenie

- Părinte, întâmpin greutăţi în nevoinţa mea.

- Ceri ajutor de la Hristos sau te lupţi singură? I-ai arătat lui Hristos neputinţa ta? Nu te smereşti şi nu ceri ajutor de la Hristos, şi după aceea zici: “Intâmpin greutăţi în nevoinţa mea”. Dacă omul se smereşte şi cere puţin ajutor de la Hristos, Acela îl ajută. De multe ori omul depune o străduinţă egoistă, şi de aceea nu-l ajută Hristos. Aruncă-te pe tine în nevoinţa, nu te băga în seamă şi harul lui Dumnezeu se va sălăşlui înlăuntrul tău. Noi dorim să dobândim sfinţenia în chip magic. Insă Dumnezeu nu ajută o stare greşită. Chiar şi puţin de ar intra interesul, se împiedică ajutorul dumnezeiesc.

- Atunci când am intenţie să mă îndrept, oare Dumnezeu nu mă va ajuta să-mi pricep măcar o neputinţă a mea?

- Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţa. Şi când spunem dispoziţie pentru ne­voinţa înţelegem să depună cineva puţină străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu.

- Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

- Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute. Când cereţi ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mân­drie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşartă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie, Dumnezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumnezeiesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în noi, şi tot îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât trebuie. Este cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce va pleca predis­poziţia spre mândrie şi omul îşi va dobândi sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru pri­sosinţa lui de nevointă. De aceea, ca să ne ajutăm pe noi înşine, trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: “Mare netreb­nic sunt, Dumnezeul meu, Te rog iartă-mă şi mă ajută”. Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine aju­tor deoarece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal[4].


Ajutorul la începuturile nevointei duhovniceşti

- Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la înce­puturile nevointei sale duhovniceşti?

- Da, la primii paşi ai vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută mult pe om, precum şi părinţii îi apără pe copiii lor mai mult atunci când sunt mici. Pe măsură ce cresc, nu se mai îngrijesc de ei atât de mult, deoarece copiii încep să-şi folosească mintea lor. La începutul nevointei sale omul simte intens harul lui Dumnezeu. După aceea Dumnezeu îl lasă puţin, ca să se nevoiască şi să se îmbărbăteze duhovniceşte. Eu am plantat câte­va roşii. La început le udam în fiecare zi; după aceea le-am lăsat. Când ajungeau să li se îngălbenească frun­zele, atunci le udam. Cât timp rămâneau neudate, se zoreau şi se nevoiau să-şi adâncească rădăcinile lor ca să afle umezeală, şi au legat şi rod. Dacă le-aş fi udat mereu, s-ar fi înălţat numai şi rădăcinile lor ar fi rămas la suprafaţă.

- Părinte, ati spus că omul la începutul nevointei sale simte harul lui Dumnezeu şi apoi îl părăseşte puţin.

- Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se sme­rească şi să înţeleagă ajutorul Lui Dumnezeu.

- Schimbarea aceasta nu este puţin dureroasă?

- Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul. Când omul începe să lucreze duhovniceşte Dumnezeu îi dă, de pildă şi câte o… ciocolată. Începe astfel încet-încet şi învaţă să lucreze mâncând şi câte-o… cioco­lată. Dar atunci când Dumnezeu nu îi dă ciocolată şi omul încetează să mai lucreze şi spune: “Mai întâi mân­cam ciocolate, acum nu mai mănânc nici una. Oh, ce am păţit!” – nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucure şi atunci când nu primeşte ciocolate. Să nu vrem să ne ajute uşor Hristos, să nu cerem iconomii, pentru că atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce se instruiesc bine nu mor. Atunci când omul se ajută mereu pe sine, în cele din urmă nu se ajută. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, şi profesorii au pre­tenţii de la elevi. Este greu ca să treacă cineva la exa­menele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai aşa sporeşte cineva duhovniceşte. Oare lui Dumnezeu îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în felul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate şi vrea numai să i se dea, va deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul vieţii duhov­niceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet se retrage ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate. Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să meargă şi el singur şi, când este gata să cadă, hop, îl prind. După aceea copilul înţelege că puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă merge numai când este ţinut de mână, iar când îl lasă nu se prinde de balustradă să meargă şi astfel, încetul cu încetul să se întărească, ci stă jos, atunci copilul nu va învăţa niciodată să meargă, pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă.

– Omul simte că mai întâi a avut harul dumneze­iesc şi după aceea nu-l mai are?

– Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.

Puterile dumnezeieşti sunt atotputernice

- Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.

– Ascultă! Acum Dumnezeu chiar să vrea să ne lase, nu poate.

– La ce vă referiţi?

– Iată, atunci când părinţii aduc un copil în lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Aşa şi Dumnezeu ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ce ne-a făcut. Acum chiar să vrea să ne lase, nu poate pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime de suflet, nu vom pierde raiul.

– Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…

- Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhov­niceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, dacă s-ar întâmpla ceva şi moare, este gata pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig şi în viaţa aceasta şi în cealaltă.

Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, deoarece există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile ome­neşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.

De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei probleme, folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie, ochii ne ustură, somnul nu ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri insistente. In cele din urmă aflăm o soluţie, dar după aceea Dumnezeu ne dă şi o alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem şi ne rămâne numai durerea de cap a unei nopţi nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă Dum­nezeu nu merge înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp ce rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea cele greu de izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne sprijinim pe acţiunile noastre omeneşti, iar Acela va face ceea ce este mai bine.

Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi, să spuneţi întotdeauna: “Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva. Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: “Mâine dis-de-dimineaţă, mă voi duce la vie”, îi spune femeii lui. “Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea. “Vrea, nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela. A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum a început o ploaie atât de mare încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă: “Cine este?”, întreabă femeia lui. “Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.


Intenţia cea bună

- Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?

- Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiţi? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bună­tate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală, fie cu ispite, fie cu un cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inun­daţie, fie cu un cuvânt etc, şi în cele din urmă îi va duce în rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi toate cele­lalte. Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: “A, tie Dumnezeu ti-a arătat o minune aşa de mare, pentru că poţi mântui lumea”. Şi nenorocitul nu spune: “Dum­nezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost vred­nic de un astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavolul şi se mân­dreşte. După aceea se duce din nou diavolul şi-i des­chide “televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: “Tu vei mântui lumea“. Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.

In tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea toţi oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le murdăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea, atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viată păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.

Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viată lumească pentru că nu au fost ajutati, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceştia îl înduio­şează pe Dumnezeu şi El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună”.

_________________________________________________________________________

[1] Vezi Fac. 6, 13 ş.u.

[2] Is. 38, 4 ş.u.

[3] Mt. 7, 7.

[4] 3 Regi 18, 26.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

cuvpaisiecustaretulgrigoriesistaretaeufemia.JPG

AXION ESTIN!

CÂNTAREA AXIONULUI "AXION ESTIN"

Ia gânditi-va voi, daca o sfânta icoana a Maicii Domnului, facuta de un pictor, este asa de frumoasa, dar acolo unde sunt Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu câte sase aripi, care îi cânta Maicii Domnului imnuri, si cântarile cele dumnezeiesti, oare ce limba le poate grai? Cum zice Apostolul Pavel: Am auzit acolo cântari, care nu este cu putinta omului a le vorbi. Pâna la al treilea cer. Dar Maica Domnului este peste toate cerurile! Este lânga Sfânta Treime!

Ce este acolo? Câta slava are Maica Domnului! Nu auziti ce spune în Acatistul Sfântului Acopera-mânt: "Bucura-te, acoperamântul lumii, cel mai lat decât norul". Un nor poate sa acopere un oras, o tara, dar Maica Domnului cu acoperamântul si cu mila ei acopera toate popoarele lumii; ca atâta putere a primit de la Mântuitorul. Oricine si oriunde o cheama: în padure, în pustie, la câmp, în cetate, în casa, la închisoare, oriunde ar fi, ea aude, pentru ca este pusa acoperitoare si mijlocitoare a întregii lumi catre Dumnezeu.

Eram în Sfântul Munte Athos, unde traiesc numai calugari care duc viata în feciorie si în curatie. Acolo nimic nu traieste parte femeiasca. Este "Gradina Maicii Domnului", unde ea a predicat Evanghelia cu Sfântul Ioan Evanghelistul si Sfântul Apostol Marcu si cu Maria Magdalena. Acolo a fost oras de pagâni când a ajuns ea.

Când am mers la Protaton, în capitala Sfântului Munte, unde sunt cele mai vechi arhive ale Sfântului Munte de peste o mie de ani, acolo este o biserica foarte mare. În fata acelei biserici este o piatra lata de câtiva metri pe care nu se prinde nici ploaia, nici zapada niciodata. Nimic, nimic, nimic! Ramâne tot uscata. Îi zice piatra sângelui. De trei ori pe an izvoraste sânge dintr-însa si curge sângele siroaie si se duce la temelia bisericii.

Acolo, la anul 1274, în timpul împaratului Mihail al VIII-lea, Paleologul, când a intrat Papa Grigorie al X-lea în Sfântul Munte cu armata si a vrut sa-i treaca pe calugari cu sila la catolici, a taiat pe piatra aceea vreo câteva zeci de calugari. Si sângele dreptilor de trei ori pe an iese si atunci se fac slujbe. Curge sânge timp de câteva ore din piatra aceea. Dar apa nu se prinde de ea, zapada nu se prinde, nimic, nimic. Este o minune mare.

Tot acolo în biserica Protaton am vazut sfânta icoana Axionita - Maica Domnului cu doi îngeri care-i tin coroana. Axionita sau "Axion Estin" pe greceste înseamna Cuvine-se cu adevarat.

Aici ne-a povestit un parinte atonit istoria acestei icoane. În valea numita "Axion Estin", traia un mare sihastru care avea ucenic un calugar tânar, pe care-l crestea, ca sa ramâna în chiliuta lui. O chiliuta sub munte, în padure.

Ei aveau aceasta icoana vestita, Maica Domnului, în chilie. Odata calugarul cel batrân a plecat la priveghere la Manastirea Protaton. Sa stiti ca la Sfântul Munte, la toate praznicele împaratesti, privegherile sunt de toata noaptea. În tipicul mare al Sfântului Sava sunt puse 68 de privegheri de toata noaptea, în toate Duminicile si în cele 12 praznice împaratesti si la Sfântul Ioan Botezatorul.

Si batrânul i-a spus calugarului tânar:

- Eu ma duc la priveghere, tu ramâi acasa, fiule, si-ti fa pravila acasa, sa nu ramâna chilia singura.

Calugarul cel tânar a întrebat pe batrân:

- Ava, eu ce pravila sa fac?

Dar calugarul batrân i-a zis:

- Fiule, tu n-ai sa poti priveghea toata noaptea. Citeste la Psaltire doua-trei catisme si pe urma du-te la icoana Maicii Domnului si fa câteva metanii, sa nu-ti fie somn. Si de câte ori te duci la icoana Maicii Domnului, sa cânti cântarea asta: Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvântul ai nascut, pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Pâna atunci nu se stia de rugaciunea "Cuvine-se cu adevarat". Numai atât se stia în Sfântul Munte. Nu stiau cum cânta îngerii în ceruri Maicii Domnului!

Atunci calugarul tânar a facut cum a zis batrânul: A citit câteva catisme la Psaltire, s-a dus la Maica Domnului si a facut câteva metanii. A mai aprins candela sa nu se stinga si iar a cântat: Ceea ce esti mai cinstita . Asa a facut pâna la miezul noptii, ca sa se lupte si el si sa privegheze macar atât; pe urma sa se culce sa doarma 3-4 ore, ca dimineata, când vine batrânul, sa se scoale iar la rugaciune.

Când a ajuns la miezul noptii, bate cineva în usa. Dar el stia ca batrânul nu vine niciodata în timpul noptii, ca era departe de biserica. Apoi cine sa vina în puterea noptii, sa-i bata în usa? N-a vrut sa dea drumul. Si aude un glas:

- Evloghite, pater! (Binecuvinteaza, parinte).

El, când a auzit ca cere blagoslovenie, a zis dinauntru:

- O Kirios! (Domnul sa te binecuvinteze).

Si numai a intrat un tânar foarte frumos, tot calugar, foarte luminat la fata, si l-a întrebat:

- Ce faci, frate?

- Ce sa fac? Merg sa ma culc, ca nu mai pot priveghea de oboseala!

- Ce pravila ai facut de aseara pâna acum?

- Asa mi-a spus batrânul, când a plecat la biserica, sa citesc la Psaltire doua-trei catisme si pe urma sa cânt Ceea ce esti mai cinstita si sa fac câteva metanii.

Dar cel ce a venit i-a spus:

- Nu se cânta numai Ceea ce esti mai cinstita...
- Ba da! Asa se cânta în tot Sfântul Munte, la toate manastirile.

- Nu! Iata cum cântam noi: Cuvine-se cu adevarat, sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru, si pe urma cântam: Ceea ce esti mai cinstita...
Dar calugarul a zis:

- Eu asa n-am auzit. Daca vrei sa-mi scrii, ca vreau sa învat si eu rugaciunea asta.

- N-ai aici hârtie si creion?

- N-am! Dar tare as vrea sa o învat si eu!

- Du-te afara si adu-mi o lespede de piatra!

Ucenicul s-a dus afara si a luat o lespede, a curatat-o el si a spalat-o frumos.

- Am sa scriu pe dânsa.

Si cauta ceva, cu care sa zgârie pe piatra. Dar calugarul venit îl întreaba:

- Ce cauti?

- Caut un cui sa scriu, caci creion nu am!

- Nu-i nevoie sa scrii cu cuiul! Lasa ca scriu eu!

Si calugarul care a venit a început sa scrie pe piatra rugaciunea cu degetul lui, ca prin ceara moale. Si i-a scris foarte frumos pe greceste toata cântarea: Cuvine-se cu adevarat(Axion Estin). Iar acesta a încremenit când a vazut ca acela mergea cu degetul prin marmura ca prin ceara moale si iesea scrisoarea asa de frumoasa. Si se gândea: "Ce om este acesta, de scrie cu degetul pe marmura?"

Si dupa ce i-a scris, a semnat: "Eu am scris acestea, Gavriil, mai-marele voievod al puterilor îngeresti", si a disparut din fata lui.

Atunci calugarul a aratat piatra batrânului când a venit, si i-a spus toata întâmplarea cu Arhanghelul Gavriil.

S-a împânzit în tot Sfântul Munte minunea aceasta si din clipa aceea, în toate bisericile si în toate cartile bisericesti, s-a introdus cântarea aceasta pe care o cântam pâna astazi: Cuvine-se cu adevarat, sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu - Cuvântul ai nascut; pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Amin.

*

Cine poate spune toate minunile Maicii Domnului? Nimeni nu le poate spune, pentru ca sunt în tot pamântul si se lucreaza cu fiecare suflet. De aceea va rog sa aveti toti icoana Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria în casa. Sa va siliti cât mai mult sa laudati pe Dumnezeu si, dupa Dumnezeu, pe Maica Domnului si apoi pe sfintii lui Dumnezeu, pentru ca Maica Domnului este ocrotitoarea si mijlocitoarea întregii lumi!

Când a fost Mântuitorul pe Cruce, nici acolo n-a lasat fara îngrijire pe mama lui. I-a spus Sfântului Ioan Evanghelistul: Fiule, iata maica ta! Si dintru acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale, ca cincisprezece ani a mai trait Maica Domnului, dupa Învierea Mântuitorului si dupa Înaltarea la cer. Si a stat la Efes, la casa Sfântului Ioan Evanghelistul, si el îi purta de grija.

Iar ei i-a zis: Maica, iata fiul tau! Spune Sfântul Ioan Gura de Aur: "Prin aceste cuvinte ale Mântuitorului de pe cruce, ne-a facut pe toti fii ai Maicii Domnului". Toti crestinii de pe fata pamântului suntem fiii ei, pentru ca ne-a lasat în ocrotirea Maicii Domnului. De aceea vedeti ca cele mai multe biserici din lume, din toate tarile, sunt facute în numele Maicii Domnului. Sa aveti mare credinta si evlavie în rugaciunile ei!



ACOPERAMÂNTUL MAICII DOMNULUI, OCROTIREA CRESTINILOR

În casele unora, dupa cum vine la urechea noastra, este mare tulburare. Nu se împaca sotul cu sotia, nu se iubesc fratii; se bat, se judeca, se cearta si este mare neorânduiala.

Si atunci, vazând biata mama atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care este mai credincios, pune mâna pe un acatist al Maicii Domnului, îngenuncheaza undeva singur într-o camera si începe a se ruga: "Maica Domnului, linisteste casa noastra, linisteste pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalti si da-le întelegere, dragoste si alinare!"

Si asa s-a dus ura, s-a risipit iutimea, tulburarea, dorinta de razbunare si s-a linistit familia. Datorita cui? Maica Domnului cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheama în ajutor.






Parintele Cleopa

MANASTIREA DEALU-JUD. DAMBOVITA

Stiti de ce zboara ingerii? Nu pentru ca au aripi, ci pentru ca au inima usoara.

Au nevoie îngerii de aripi ca să să deplaseze?


Un prieten îmi spunea că funcţia aripilor la îngeri este să le asigure deplasarea.
Nu sunt de acord, i-am spus. Nu în primul rînd deplasarea.
Cea mai importantă funcţie a aripilor pentru un înger este să îi acopere cînd sunt în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este descoperit înaintea lui Dumnezeu, îngerul se acoperă pe sine. Aripile heruvimilor sunt întinse peste chivot ca să acopere chivotul.
Cu două perechi de aripi zboară, dar cu două îşi acopere trupurile. De ce anume? Apoi cu două îşi acopere ochii perfecţi care l-ar putea privi în faţă pe Dumnezeu.
Cu aripile întinse îngerii ocrotesc şi acoperă!
Prietenul mi-a spus “Daca într-o luptă cu un demon un heruvim şi-ar pierde o aripă şi aceasta ar cădea pe pămînt… “… “atunci noi ce-am face cu ea… “, i-am luat eu vorba din gură .
Poate că vom încerca să ne acoperim pe noi înşine, precum îngerii, să ne acoperim feţele, intimidaţi fiind de prezenţa Lui.
Nu, n-avem ce face cu o aripă de înger. Nu ni se potriveşte nicăieri. Suntem îmbrăcaţi în El, în Cristos, ca să nu ne mai fie ruşine, deşi suntem goi şi descoperiţi şi feţele nu trebuie să ni le acoperim penru că la vremea parousiei vom avea îndrăzneala în Numele Fiului. Nu trbuie să ne acoperim ochii precum îngerii. Noi avem voie, spre deosebire de ei, să Îl privim pe Dumnezeu şi lumina Feţei Sale să ne strălucească pe chipuri. Aşa îl vom vedea, faţă în faţă!
Dacă ar cădea o aripă de înger pe jos, n-am avea ce face cu ea… şi una oricum nu ajunge să acopere toată mizeria umană.

http://patratosu.wordpress.com/2007/03/05/la-ce-folosesc-aripile-ingerilor/

TRAIASCA ORTODOXIA , TRAIASCA ROMANIA! Sa fiti iubitori de tara si de pamantul strabun si orice dusman de afara sa nu va fie stapan !

Măicuţele de la Mănăstirea Dealu din Târgovişte au primit, astăzi, vizita regelui Mihai. Majestatea sa a venit însoţit de alteţele lor regale principesa Margareta, principele Radu, principele Nicolae cu logodnica sa Rebeca, dar şi de alţi membrii ai Casei Regale.

Vizita familiei regale la Mănăstirea Dealu nu a fost aleasă întâmplător. Majestatea Sa a făcut aici Liceul Militar care însă a fost desfiinţat între timp. Totodată, aici se află capul voievodului Mihai Viteazu, primul unificator al românilor, voievodul cărturar Radu cel Mare, precum şi alte personalităţi ale istoriei noastre naţionale. După ce au vizitat mănăstirea, membrii familiei regale au fost la Paraclis şi la Muzeul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Târgoviştei.


sursa-adevarul.ro

Se cere noua mirenilor ca atunci cind incepem perioada de postire sa fim mai atenti, mai lucratori si implinitori ai poruncilor. Zilele randuite pentru post isi au rolul lor bun in lucrarea mantuitoare a sufletului nostru. Sa-l urmarim pe Sfantul Serafim de Sarov si sa incercam sa pasim pe caile cele folositoare ale postului trupesc si sufletesc…

“Postul sta nu numai in a manca rar, ci in a manca putin; si nu numai in a manca odata, ci in a nu manca mult. Nechibzuit este postitorul care asteapta pana la ceasul mesei ca atunci sa se dea mancatului cu nesat atat cu trupul, cat si cu mintea.”

Cel ce vrea sa aiba dreapta socotinta la mancat trebuie sa ia seama ca sa nu aleaga intre bucatele gustoase si cele negustoase. Acest lucru este dobitocesc, si la om, care-i fiinta intelegatoare, nu este vrednic de lauda. Iar de mancarea gustoasa ne lepadam ca sa ne smerim madularele cele razboinice ale trupului si sa dam slobozenie lucrurilor duhului.

Adevaratul post sta nu numai in istovirea trupului, ci si in a da celui flamand bucata pe care ai vrea tu insuti sa o mananci: “fericiti cei flamanzi, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).

Vorbind indeobste despre cele ce au sa fie si despre slabiciunea de care vor da dovada toti spre sfarsitul neamului omenesc, batiuska poruncea sa nu ne istovim, dupa obiceiul din vechime, cu nevointe ale postirii care acum nu mai sunt pe masura puterilor omenescti. El poruncea sa ne temem, sa fugim de trandavire (achedie) ca de foc si sa ne pazim de ea ca de cel mai mare vrasmas.

“Nu este pacat mai greu, maicuta, nu e nimic mai groaznic si mai pierzator pentru duh ca trandavirea”, spunea batiuska Serafim, drept care le si poruncea maicilor nu numai sa fie totdeauna satule, ci chiar sa ia paine cu ele la lucru. “Iti pui coltucul in buzunar, spunea el. Cand obosesti, cind esti istovita, nu te trandavi: mananca putina paine, si iar la lucru!” El le poruncea chiar si sub perna sa aiba putina paine. “Vin peste tine trandavirea si gandurile, maicuta, spunea batiuska Serafim, scoateti painicica si mincati, si trandavirea are sa treaca, painicica o s-o goneasca si o sa va dea somn bun dupa osteneala, maicuta!”.

“Noi, cei traitori pe pamant, mult am ratacit de la calea mantuitoare. Il maniem pe Domnul si prin netinerea sfintelor posturi – acum crestinii dezleaga la carne si in sfintele paresimi, si in orice post, miercurile si vinerile nu le tin. In vreme ce Biserica are pravila: cei ce nu tin sfintele posturi si toate miercurile si vinerile din an, mult pacatuiesc”.

“Dumnezeu trimite pedepsele tocmai pentru faptul ca oamenii de acum, dispretuind randuielile Sfintei Biserici si ale Sfintilor Parinti si urmand paganilor, tot calca nu numai miercurile si vinerile, ci pana si posturile si praznicile”.

La intrebarea daca se poate manca de dulce in posturi atunci cand cuiva ii face rau mancarea de post si doctorii ii prescriu sa manance de dulce, batiuska a raspuns: “Painea si apa nu fac rau nimanui. Cum traiau oamenii inainte cate o suta de ani? Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu. Ceea ce Biserica a randuit la cele sapte Soboare a toata lumea (Sinoade ecumenice), aceea sa implinesti. Vai celui ce va adauga un singur cuvant la randuielile acelea ori va scoate un singur cuvant din ele. Ce au de zis doctorii despre dreptii care vindecau de bube cu puroi prin singura atingerea lor si despre toiagul lui Moisi, prin care Dumnezeu a scos apa din piatra? “Ce folos este omului daca va dobandi lumea toata, iar sufletul si-l va pierde?” Domnul ne cheama: “veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pre voi: pentru ca jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara”. Dar noi nu vrem.

“Nu este Imparatia lui Dumnezeu mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Nu trebuie sa dorim nici un lucru desert – in rest, toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: si fecioria este slavita, si de posturi avem nevoie pentru a-i birui pe vrasmasii trupesti si pe cei sufletesti. Si casnicia este binecuvantata de Dumnezeu: “si i-a binecuvantat pre ei Dumnezeu, zicand: cresteti si va inmultiti”. Numai vrasmasul le tulbura pe toate.

(Sfantul Serafim de Sarov – Randuieli de viata crestina)

Cum sa ne facem corect Semnul Sfintei Cruci /Episcopul Alexandru

„Fa-ti semnul crucii baiete”, îi sopteste o femeie între doua vârste tânarului de lânga ea, când preotul face semnul crucii cu Sfânta Evanghelie catre credinciosi. Împreuna cu mama sa baiatul îsi face solemn semnul crucii asupra sa, rostind aproape neauzit: În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh Amin

Câta bucurie ne aduc în suflet astfel de momente! Dar din nefericire de cele mai multe ori vedem cu totul altceva. Unii dintre credinciosii care vin la biserica numai de câteva ori pe an, de cele mai multe ori îsi fac semnul crucii incorect. Pe unul îl vezi ca-si face semnul crucii ca si cum ar alunga muste sau ar cânta la cobza, altul îsi împreuneaza degetele ca si cum nu si-ar face semnul crucii ci ar vrea sa presare sare peste el. Nici nu trebuie sa mai amintim greseala cea mai frecventa în care mâna nu mai ajunge pâna în dreptul umarului ci este oprita undeva lânga gât.

Este aceasta, ceva neimportant, o simpla formalitate? Nu, sub nici o forma. Sfântul Vasile cel Mare scria cu mult timp în urma ca “Totul în Biserica este bun si se face dupa rânduiala”. Semnul Crucii este marturia vazuta a credintei noastre. Ca sa vezi daca cineva este crestin ortodox, roaga-l sa-si faca semnul Sfintei Cruci. Daca îl va face sau nu, si cum îl va face, ne va lumina întru totul. Evanghelia ne spune ” Cel ce este credincios în foarte putin si în mult este credincios” (Lc. 6,11)

Semnul crucii are o putere foarte mare. Sunt multe întâmplari zugravite în vietile sfintilor care ne arata cum semnul Sfintei Cruci facut peste trupul cuiva, chiar si o singura data, sparge legaturile diavolilor. Din aceasta pricina cei care îsi fac crucea neglijent, fara evlavie, îi fac pe diavoli sa salte de bucurie.


Deci cum ne facem corect semnul Sfintei Cruci?

Trebuie sa ne unim mai întâi primele trei degete ale mâinii drepte, care simbolizeaza Unitatea Sfintei si Nedespartitei Treimi. Celelalte doua degete se aseaza în palma semnificând coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pamânt din Cer (cele doua degete semnificând cele doua firi ale lui Hristos). Degetele împreunate ating mai întâi fruntea – pentru a sfinti mintea – apoi buricul – pentru a sfinti simturile, apoi umarul drept si umarul stâng – pentru a sfinti puterea trupului.

Daca dorim sa facem si o închinaciune ne aplecam numai dupa ce mâna este din nou lasata sa cada pe lânga trunchi. De ce? Pentru ca tocmai am închipuit Crucea de pe Golgota si ne închinam ei. Uneori se mai observa o alta greseala, destul de raspândita: închinaciunea se fac în acelasi timp cu semnul Crucii. Nu trebuie sa facem acest lucru (rupem Crucea).

Daca însa ne oprim cu semnul Sfintei cruci la piept, si nu la buric, atunci crucea pe care o facem apare rasturnata si fara sa vrem transformam Crucea lui Hristos într-o cruce satanista.

Semnul Sfintei Cruci îl însoteste pretutindeni pe credincios. Ne facem acest semn când ne trezim si când mergem la somn, la iesirea din casa si intrarea în biserica; ne închinam înainte si dupa masa. Semnul Crucii lui Hristos sfinteste totul si pe toate, asa ca atunci când credinciosul îsi face semnul Sfintei Cruci asupra sa se apropie mai mult de mântuire si sufletul sau se foloseste.

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a III-a a lui Matei

ADORAREA MAMONEI


(Matei 6, 22-33)

Aţi ascultat, iubiţii mei, Sfânta şi Sfinţita Evanghelie. Ce ne spune? Ne spune că nu trebuie să devenim sclavi, sclavi ai “mamonei” (Matei 6, 24). Dar cine este acest ”mamona”?

***

Oamenii de astăzi se împart după credinţă în două categorii. O categorie sunt necredincioşii, cei care zic că nu există Dumnezeu. Să nu credeţi că oamenii de ştiinţă sunt cine ştie ce. Adevăraţii oameni de ştiinţă care au făcut descoperiri, cred în Dumnezeu. Cei de aici, care sug minciuna că nu există Dumnezeu, sunt nişte tineri studenţi care prin mii de chinuri au luat o hârtie şi de atunci au închis cărţile, stau la cafenele picior peste picior, joacă cărţi, fumează, vorbesc în deşert, ruşinos şi porcos. Aceştia zic că nu există Dumnezeu şi încearcă să dezrădăcineze şi din inima altora cea mai nobilă floare, credinţa în Hristosul nostru. Într-un sat, o bătrână de 80 de ani se primejduia să moară. De asta a aflat preotul – păstor bun - şi s-a dus să o grijească.

- Bunică, zice, am venit să te spovedeşti.
- A, eu nu cred; nu există Dumnezeu.
- Dar, tu, femeie bătrână, care într-o clipă te duci, şi spui nu cred? De ce? Cine ţi-a spus că nu există Dumnezeu?

- Am un nepot care studiază la universitate şi mi-a spus că nu există Dumnezeu… Auzi, deci, bunica a ascultat pe nepotul ateu!
Dacă veţi întâlni vreun astfel de om şi vă va spune că nu există Dumnezeu, să-i spuneţi un cuvânt: Dacă mă vei convinge că a ta casă, în care locuieşti, s-a zidit singură, atunci voi accepta că şi această mare casă, care se numeşte Pământ şi Universul a apărut de unul singur. Logica spune că “orice casă e zidită de cineva, iar Dumnezeu este Cel ce zideşte toate”; fiecare casă este construită de către cineva, iar cel care zideşte Lumea este Dumnezeu (Evrei 3,4). Celelalte sunt nebunie, absurditate. “Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 13:1).
Aşadar o categorie sunt necredincioşii. Cealaltă? Cealaltă nu sunt necredincioşi. Aceştia la Crăciun şi la Paşti aprind lumânări în biserică şi fac şi câte o rugăciune. Spun că ei cred în Dumnezeu, dar nu cred, spun minciuni. Cred într-un alt Dumnezeu. Cine este Dumnezeul lor? “Mamona”, adică banul, gologanii. Acesta este dumnezeul lumii de astăzi.
Cei care adoră banul lucrează aspru. Nu ca să trăiască şi să-şi câştige pâinea; această muncă este binecuvântată. Aceştia se extenuează, nu pentru că nu au, ci ca să le înmulţească pe cele pe care le au. Au o sută de mii? Să le facă două sute. Au două sute? Să le facă patru sute… Sunt nesătui. Marea poate să spună râurilor: “Ajunge! Nu mai vreau apele voastre!; cimitirul poate să spună: “Nu mai vreau alţi morţi!”, dar lacomii, care îl adoră pe mamona, nu vor spune nicodată: “Îmi ajung cele pe care le am; slavă lui Dumnezeu!”. Lucrează şi duminica, şi în ceasul în care bat clopotele, lucrează şi în Sfânta şi Marea Vineri, lucrează continuu.
Şi doar lucrează? În plus, emigrează, pleacă din patrie. Nu mă refer la cei care nu au terenuri; aceştia sunt obligaţi să plece. Mă refer la cei care pot să trăiască aici, dar se risipesc în cele patru puncte ale orizontului, ca să adune avere, să devină milionari; şi apoi nu le mai pasă de cei de-ai lor de aici. A venit o bătrână în Florina şi cerea milostenie.
- Ai copii?- întreb.
- Am.
- Câţi?
- Patru.
- Unde sunt?
- Unul este în Australia, altul în Toronto, altul în New York, altul…
- Primeşti scrisori?
- Nimic. Cel care are un magazin în Sydney s-a săturat de dolari, dar mamei lui nu-i trimite!…
Oameni neîndurători! Nu dau apă nici îngerului lor. Dacă se mai numesc unii ca aceştia oameni! Cei care adoră pe mamona devin răi; inima lor este ca de piatră. Nu au simţăminte. Sunt ca Iuda; cum acesta L-a vândut pe Hristos pentru treizeci de arginţi, aşa şi aceştia pentru câţiva bani sunt gata să le vândă pe toate. Sunt lacomi de bani. Aceştia sunt adoratorii banului.
Dumnezeul lor este Mamona; tot ce le spune acesta, asta fac. Le spune mamona “furaţi!”? Vor fura. Le zice să se ducă la tribunal să se jure? Pun mâna pe Evanghelie. Le spune să nedreptăţească pe văduvă şi pe orfan? Nedreptăţesc. Le spune să facă război? Fac. (Aceste două războaie mondiale, primul şi al doilea, nu s-au făcut din idealuri nobile şi înalte; s-au făcut pentru cărbuni şi petrol, pentru bani). Le zice să smulgă pâinea de la gura săracului? O fac. Când avea să se deschidă la graniţa elino-sârbă
de atunci un mare supermarket, mii de oameni săraci, care aveau mici magazine în Florina, erau în pericol de a rămâne în drum. Oamenii lui mamona au alcătuit o bandă, care s-a numit societate anonimă, şi aceşti 20 – 25 voiau să mulgă toată bogăţia şi-i lăsau pe toţi ceilalţi să flămânzească. Nu luau în calcul nimic, nu-i interesa dacă sărăcuţii vor rămâne pe drumuri. Societăţile multi-naţionale anonime nu sunt nimic altceva decât nişte bande ale mamonei.
Mamona împărăţeşte astăzi şi mulţi şi-au pus nădejdea în el. Bani! – îţi zic. Dar banul poate fi nădejdea noastră? Am cunoscut doi oameni. Erau negustori, aveau magazine amândoi, lucrau şi o duceau bine. Dar a venit criza în comerţ. S-au îndatorat amândoi şi nu aveau nicio drahmă, nici unul, nici altul. Unul, care nu credea în Dumnezeu, a crezut că i-a murit dumnezeul – banul, s-a deznădăjduit, s-a dus şi s-a aruncat în râu şi s-a înecat. Celălalt însă, care credea în Dumnezeu, văzându-se rupt de acum, fără magazin, fără clienţi, fără nimic, şi că băncile îl urmăresc ca să-l prindă, şi-a făcut cruce şi a început din nou lucrul, iar acum trăieşte fericit cu familia lui.

***

Mare lucru este să creadă cineva în Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu este Tată, cum zice Evanghelia (vezi Matei 3, 26); şi precum un tată se îngrijeşte de copil, aşa şi Părintele ceresc se îngrijeşte de toţi copii lui, mici şi mari. Aşa trăim. Dar suntem nemulţumitori. O, falsă societate! Îi dai câinelui un os şi-ţi dă din coadă; omul abia are o buchie în gură, abia ştie să vorbească, şi-L înjură pe Dumnezeu. Nemulţumitori oameni! Dacă cerul nu va ploua, dacă soarele nu va răsări ca să-şi trimită razele, dacă nu va sufla aerul răcoritor, culturile se vor usca, animalele vor muri, veţi deceda. Ce zic? Scoateţi-vă ceasul! Cinci minute fără aer, omul nu trăieşte, vom păţi asfixiere. Ar trebui să avem o rachetă şi pe cel necredincios, care zice că nu există Dumnezeu, să-l băgăm în ea şi să-l trimitem pe Lună. Acolo, nicio pară, niciun măr, nici apă, nici aer nu există; aici Dumnezeu ne dă de toate, şi cu toate acestea rămânem nemulţumitori, nerecunoscători. Va veni ceasul când le vom duce lipsa…
Trăim, pentru că o vrea Dumnezeu. O zice Evanghelia: O pasăre nu cade pe pământ fără voia lui Dumnezeu, un fir de păr nu cade fără voia Lui (vezi Matei 10, 29-30). Toate trăiesc pentru că le conservă El şi cu atât mai mult pe om. Este foarte important ca cineva să creadă în Dumnezeu şi nu în banii necinstiţi.
Cei care cred în ban, şi deci îl au pe acesta drept dumnezeu al lor, se sinucid; nu au alt dumnezeu. Toţi cei care cred în Dumnezeul cel viu nu deznădăjduiesc. Au trecut mulţi ani de când plimbându-mă prin Tesalonic am văzut într-o zi foarte de dimineaţă un bătrânel vânzând zarzavaturi şi pe căruţ cu litere roşii avea o inscripţie: “Are grijă Dumnezeu!”. M-a impresionat şi m-am apropiat de el:
- De ce ai scris pe căruţ “Are grijă Dumnezeu!”?
- Sunt refugiat, zice. În Pont am trăit bine, eram bogaţi. S-a întâmplat însă catastrofa şi am venit goi în Elada. M-am dus la biserică, am îngenunchiat şi am spus: Dumnezeul meu, Tu care hrăneşti păsările şi corbii, nu ne lăsa. Şi am început să muncesc. Am femeie şi cinci copii. Îmi fac cruce, ies şi vând şi astfel trăiesc. Slavă lui Dumnezeu!…
Nu deznădăjdui! Şi chiar dacă te-ar lăsa toţi şi lumea s-ar întoarce pe dos, există Dumnezeu!

“ Şi dacă nu rămâne în lume
Ceva de care să mă sprijin, să stau,
Acolo în înălţime este Dumnezeul meu;
Cum aş putea deci să deznădăjduiesc?”.


Aceste lucruri ni le spune Evanghelia. Să le ţinem strâns. Să credem. Să ne astupăm urechile şi să nu ascultăm ce zic ciorile necredinţei, ci să trăim precum vrea Hristos, cel ce este binecuvântat în veci.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Vevis – Florina, 19.06.1977)

(trad. din elină: M.L.; sursa: http://www.augoustin...is.gr/?p=12952)

vezi si http://www.ioanguradeaur.com/cautati-imparatia-lui-dumnezeu-brosura/

Sunt Sfintele Icoane „idoli”?

Multe sunt acuzatiile pe care le-a acumulat Satana de-a lungul veacurilor impotriva Bisericii Domnului nostru, Iisus Hristos. Profitand de ignoranta anumitor persoane, i-a convins ca unele obiecte pe care Biserica de obicei le cinsteste, sunt idoli si, prin urmare, toti cei care le cinstesc, sunt idolatri. Intentionam sa dezvaluim aici schiopatarea punctului lor de vedere si a argumentelor la care recurg iconoclastii moderni.



Cand o icoana este considerata idol?

Este adevarat ca exista numeroase versete, in special in Vechiul, dar si in Noul Testament, care condamna divinizarea, precum si fabricarea idolilor. Vom analiza, prin urmare, anumite caracteristici ale unor pasaje din Sfanta Scriptura, pentru a intelege adevaratul sens al acestei interdictii, precum si semnificatia cuvintelor „idol” si „icoana”.

Un pasaj maltratat in mod curent de catre modernii iconoclasti este cel din Isaia 40:18-20, care spune urmatoarele: „Cu cine veti asemana voi pe Cel Preaputernic si unde veti gasi altul asemenea Lui? Chipul* cel turnat este turnat de un faurar, argintarul il imbraca cu aur si-l infrumuseteaza cu lantisoare. Saracul, care nu poate oferi mult, alege un lemn care nu putrezeste; isi cauta un mester iscusit ca sa faca un idol* care sa nu se clatine.”

* In limba greaca in locul cuvintelor „chip” si „idol” este folosit cuvantul „εικόνα”, in contextul de fata insemnand „imagine”: ΄΄Με τίνα λοιπόν θέλετε εξομοιώσει τον Θεόν; ΄Η τι ομοίωμα θέλετε προσαρμόσει εις Αυτόν; Ο τεχνίτης χωνεύει εικόνα γλυπτήν, και ο χρυσοχόος εκτείνει χρυσόν επ' αυτήν, και χύνει αργυράς αλύσεις. Ο πτωχός, κάμνων προσφορά, εκλέγει ξύλον άσηπτον, και ζητεί εις εαυτόν επιδέξιον τεχνίτην, δια να κατασκευάσει εικόνα γλυπτήν μη σαλευομένην.΄΄

In acest pasaj observam urmatoarele: Cuvantul „icoana” (in textul romanesc: „chip” si „idol”) este folosit cu acelasi sens al cuvantului „asemanare”. Aici, insa, ar trebui sa fie remarcate urmatoarele: Versetele de mai sus se opun crearii unor asemanari cu Dumnezeu si nu unor asemanari ale creaturilor Sale.



In conformitate cu aceste versete, Biserica Ortodoxa interzice fabricarea oricarui fel de asemanare cu Dumnezeu. Astfel, icoane ortodoxe sunt numai acele care ii infatiseaza pe sfinti si pe Domnul nostru Iisus Hristos, in natura sa umana. Icoanele, care se presupune ca il reprezinta pe Dumnezeu, sunt considerate de Biserica idoli.



In acest spirit, intervin toate versetele Sfintei Scripturi, care condamna idolii. Fabricarea si cinstirea imaginilor creaturii nu sunt condamnate, cu exeptia cazului in care icoana intentioneaza sa-L reprezinte pe Dumnezeul necreat si invizibil si este ulterior venerata ca pe Dumnezeu. Numai atunci ea este considerata idol.

Sa mai vedem cateva pasaje.

Isaia 44:9-20 „Toti facatorii de idoli nu sunt nimic… Cine a facut un dumnezeu… El si-a taiat un cedru… pentru aprins focul si il ia sa se incalzeasca. El il arde ca sa coaca painea, ba mai mult, tot din el face si un dumnezeu si se inchina la el, face un idol pe care il cinsteste… Si cu ce a ramas, el face un dumnezeu, un idol pe care il cinsteste si caruia i se inchina si caruia se roaga zicand: "Izbaveste-ma, ca tu esti dumnezeul meu!”

Si aici, de asemenea, referirea se face la reprezentarea lui dumnezeu si nu la imagini ale sfintilor, la fel ca in toate versetele similare din Biblie.

Romani 1:23, 25 „Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al taratoarelor …si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului…”

Nimeni nu poate acuza Biserica Ortodoxa ca se inchina sfintilor ca si cum acestia sunt dumnezei. Sfintii nu sunt venerati, ci doar sunt onorati ca oameni alesi ai lui Dumnezeu. Prin urmare, aceste versete se aplica doar celor ce produc imagini ale lui Dumnezeu si le venereaza.

Atata timp cat idol este doar reprezentarea lui Dumnezeu, este o minciuna pura si o acuzatie nedrepata ca Biserica aparent se inchina idolilor; acesti acuzatori candva vor raspunde in fata lui Dumnezeu pentru neincrederea pe care au manifestat-o fata de Biserica Lui.



Cele 10 porunci si reprezentarea sfintilor

Sa examinam un alt pasaj maltratat pe care Il utilizeaza adversarii icoanelor. Se afla in Exod 20:4-5 si este una din cele 10 porunci: „Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant! Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos…”

Cei ce neaga icoanele spun: „Iata, acesta este un pasaj care interzice si infatisarea creaturii!” Acestora le putem raspunde astfel: Si acest verset se refera la reprezentarea creaturii ca fiind drept dumnezeu si putem verifica acest lucru in Deuteronom 4:12-19 „Iar Domnul v-a grait… dar vreo asemanare n-ati vazut, ci glasul cuvintelor Lui l-ati auzit. Atunci v-a vestit El… cele zece porunci… Paziti-va cu strasnicie sufletele; de vreme ce n-ati vazut vreo asemanare atunci cand Domnul v-a grait la Horeb, in munte, din mijlocul focului, Sa nu cadeti in nelegiuirea de a va face vreun chip cioplit, nici vreo infatisare, nici vreo asemanare, fie ea barbateasca sau femeiasca …fiare, …pasari, … vietuitoare ce se taraste, … peste… Sau, de vei privi la cer si vei vedea soarele si luna si stelele si toata podoaba cerului, sa nu cumva sa te-nseli si sa te inchini lor, nici sa le slujesti”.

Aici vedem detaliat ce anume era interzis de a fi reprezentat „ca asemanari ale lui Dumnezeu”. Inca o data, se dovedeste ca nu exista nici o interdictie de a-i infatisa pe sfinti, decat doar pe Dumnezeu.

Se vede, de asemenea, motivul pentru care a fost interzisa reprezentarea lui Dumnezeu: „fiindca nu exista asemanare Lui”.

Acum, la randul nostru, vom intreba urmatoarele: Cum se face ca, desi erau interzise, in Templul lui Solomon existau asemanari ale boilor? Cum se face ca existau de asupra Chivotului Legii asemanari ale ingerilor? Cum se face ca asemanari ale ingerilor existau in Cortul Marturiei? Prin urmare, putem presupune ca numai asemanarile de sfinti deranjeaza pe iconoclastii contemporani? (Iesirea 25:18; 36:35; 2 Paralipomena 4:3-4).



Reprezentarea lui Iisus Hristos

Sa vedem inca un aspect: Astazi, dupa atatia ani, noi, crestinii, care nu suntem sub Legea Mozaica, avem dreptul de a-L infatisa pe Dumnezeu? Asa cum am aratat mai devreme, atunci cand s-au dat cele 10 porunci, Dumnezeu nu a dat si o imagine a Sa. Dar, cand s-a plinit vremea, ne-a aratat chipul Sau, in persoana lui Iisus Hristos, asa cum vedem in Coloseni 1:15 „El este chipul nevazutului Dumnezeu, Intai-Nascut a toata zidirea”. Iar in Ioan 14:9, Iisus Hristos spune: „Cel ce M-a vazut pe Mine, L-a vazut pe Tatal”. Deci, astazi, Il putem vedea (si infatisa) pe Dumnezeu, in persoana lui Iisus Hristos. Dar nu in natura Sa divina, ci in natura Sa umana, din moment ce nu am vazut Divinitatea Sa.



Reprezentari ale lui Dumnezeu

Situatiile in care este permisa reprezentarea lui Dumnezeu, de catre divin-inspirata Biserica a Domnului, este icoana „Filoxenia lui Avram”, ilustrand trei mesageri angelici, nu ca o imagine a lui Dumnezeu, ci ca un simbol al Sfintei Treimi; de asemenea, si icoana botezului lui Hristos, unde Duhul Sfant coboara din cer ca un porumbel. Si, bineinteles, prin aceasta icoana nu spunem ca Sfantul Duh are infatisarea unei pasari, ci, pur si simplu, a luat aceasta infatisare la momentul respectiv. In ambele icoane reprezentam doar ceea ce am vazut ca oameni si nu avem intentia de a reprezenta natura invizibila si indescriptibila a lui Dumnezeu.

In acest moment, cititorul va intreba, pe buna dreptate, de ce exista in Bisericile Ortodoxe (asa numite), „icoana Sfintei Treimi”. Din pacate vom fi de acord cu el, ca aceasta icoana e gresit ca exista si ca originea ei nu este ortodoxa, ci papista. Al 7-lea Sinod Ecumenic o interzice si responsabilii bisericilor care permit aceasta icoana, poarta o imensa responsabilitate, deoarece se fac vinovati de idolatrie. (Fapte din al 7-lea Sin.Ec.) Insa, de aceasta nu este vinovat trupul Bisericii, ci anumiti responsabili din aceste biserici, care nu respecta sau, din neglijenta, ignora punctele de baza ale credintei. Cel care se inchina la aceasta icoana, este si el vinovat, pentru ca nu s-a ingrijit sa-si invete credinta si, in timp ce are impresia ca actioneaza in mod ortodox, actioneaza in mod papist. In plus, aceasta icoana, in afara faptului ca e un idol, este si eretica in prezentarea persoanelor Sfintei Treimi, in multe feluri, care deviaza de la subiectul acestui studiu. (Reprezentari interzise, Giorgos E. Gavriil)



Cinstirea persoanei

Un alt aspect, in care este acuzata Biserica, este faptul ca se presupune ca cinstim o bucata de lemn! Acest lucru este complet fals! Ce este onorat, de fapt, e persoana reprezentata si nu lemnul, asa cum intr-o fotografie a unui cunoscut, nu respectam hartia, ci persoana ilustrata pe ea.

„Dar atunci de ce unele icoane sunt miraculoase si altele nu? Ar putea sa intrebe cineva.”

Aici, nu lemnul joaca un rol, ci voia Domnului. El stie cu ce scop alege o anume icoana. Poate ca pentru pietatea celui care a pictat-o, poate pentru binele unei anumite zone in care se afla, poate pentru multe alte motive, pe care numai El le stie. De altfel, daca ne referim la Biblie, nu toate scaldatorile din Israel erau miraculoase asa cum era scaldatoarea Vitezda! (Ioan 5:2-4)

De unde stim, insa, cum au fost chipurile sfintilor dupa atatea secole?

Fiecare generatie de crestini, s-a ingrijit sa pastreze imaginea sfintilor contemporani lor. In cazurile in care imaginea sfintilor nu a fost pastrata, le dam o infatisare care sa semene cu cea a Domnului Iisus Hristos, din moment ce ei au fost, practic, imagini ale lui Hristos. Important este sfantul si nu reprezentarea sa exacta. Acesta este motivul pentru care exista diferite reprezentari ale unor sfinti. De altfel, acum, sfintii nu sunt ca atunci cand au trait pe pamant! Din acest motiv se prefera iconografia bizantina, bogata in simboluri, unde caracteristicile sfantului infatisat, nu incearca sa prezinte cu fidelitate aspectul sfantului, ci, simbolic, sa descrie unele caracteristici ale sale.



Umbra, imagine si "lucruri"

In cele din urma vom examina o diferenta intre Vechiul si Noul Testament, care se refera la subiectul nostru.

Sfanta Scriptura, in Epistola catre Evrei 10:1, mentioneaza urmatoarele: „In adevar, Legea avand umbra bunurilor viitoare, iar nu insusi chipul lucrurilor…”

In conformitatea cu aceste cuvinte, vedem ca Vechiul Testament (= Legea) era umbra, in timp ce Noul Testament (= PREZENTUL) este ACEST chip al lucrurilor viitoare.

Vechiul Testament vorbea despre Dumnezeu intr-un fel misterios, umbrit, si a fost, prin urmare, in imposibilitatea de a folosi icoane. Noul Testament, insa, ne-a aratat imaginea lucrurilor ceresti, adica un aspect mai clar al acestora.

Acum, ca am vazut, deja, chipul lui Dumnezeu in Iisus Hristos, acei care au fost sfintiti in imaginea lui Hristos, pot fi infatisati pana cand va veni momentul sa ne intalnim cu ei fata in fata, atunci cand aceste lucruri se vor implini.

( Ortodoxia si Orientarea in Dogmatica ei)