Lupta omului cu Dumnezeu



1. Trebuie sa intelegem in primul rand ca menirea omului e sa gandeasca, sa simta si sa lucreze cu masurile Absolutului, cu masurile lui Dumnezeu; sa stie ca el nu e "croitor de sentimente mici" ci prieten cu Absolutul. Omul care nu lucreaza cu Absolutul e meschin si e demn de condamnare; de aceea spune Apocalipsa: "Am sa te scuip din gura Mea!".

A constientiza, a pune in lucrare viata ca lupta cu Dumnezeu inseamna a respinge lenevia, suficienta si compromisul. Pilda talantilor ne arata ca tocmai aceasta face "cumintele" care nu inmulteste talantul: "Te-am stiut ca seceri de unde n-ai semanat.." Cu alte cuvinte: "Ne pretinzi mult. Tu esti Absolutul, iti convine sa ne pretinzi, zicand ca suntem fiii Tai, chipul si asemanarea Ta, dar lasa ca stim noi ce inseamna sa fii om. Ne pretinzi ce nu se poate, seceri de unde n-ai semanat. O sa-ti dam ce ne-ai dat, si gata! M-ai nascut intr-o tara saraca si ai pretins sa fiu implinit, sa fiu sarea pamantului si lumina lumii. Esti nedrept! N-ai dreptul sa ne ceri, in asemenea conditii, caci nu se poate! Ia sa vii tu in locul nostru, sa vedem daca ai putea!".

Dar El va zice: "Din cuvintele Tale am sa te judec, sluga vicleana! Ai stiut ca sunt om nedrept, care secer de unde n-am semanat? Trebuia sa-l dai schimbatorilor de bani si eu l-as fi luat cu dobanda!". Cu alte cuvinte: "Orice ar fi fost mai bine, numai sa nu ingropi talantul. Sa fi miscat si tu, sa fi facut umbra pamantului. Ai avut picioare, ai avut maini, puteai sa faci ceva, sa fi incercat macar! Te-as fi premiat, un metru daca inaintai! Nu-ti ceream mai mult, dar tu n-ai vrut nimic, din rea vointa!". Nu exista pacat mai mare decat sa ingropi talantul, sa fii "cuminte"; "cumintenia" aceasta este supremul pacat si va fi condamnata de Dumnezeu cu cea mai mare severitate.

2. "A lupta cu Dumnezeu" inseamna a-ti aduce aminte ca esti "chipul si asemanarea lui Dumnezeu", nu a zice tot timpul: "eu sunt mic, nu stiu nimic", "pe aici nu se poate face niciodata nimic!" Dacaeste crestin si afirmi ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci trebuie sa te vrei dumnezeu, altfel minti ca esti credincios si bun.

3. "A lupta cu Dumnezeu" inseamna a-L deranja pe Dumnezeu, a nu fi politicos cu Dumnezeu. Croitorii de sentimente mici ne invata sa fim politicosi cu Dumnezeu. Dar tocmai aceasta nu vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa fie deranjat; cu orice, dar sa-L deranjezi. Cea mai mare nerusinare este sa nu vorbesti cu Dumnezeu, ca faci abstractie de Dumnezeu. Omul trebuie sa-L intrebe, sa-L sacaie, sa nu-L lase sa doarma, sa-L solicite pe Dumnezeu, pentru ca numai prin El traieste si se implineste.

4. "A te lupta cu Dumnezeu" inseamna nu numai a-L sacai si a-L deranja, ci chiar a-L lua la intrebari, a-L interoga pe Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea sa crezi si sa-L iubesti pe neintrebate; vrea sa fie intrebat, cum a facut Iov. Orice om ar trebui sa vrea sa se intalneasca cu Dumnezeu, sa ajunga la judecata lui Dumnezeu, ca sa intrebe si el pe Dumnezeu: "Doamne, m-am straduit sa inteleg si sa simt ca esti de-al nostru. Pana acum nu ne-am intalnit, dar vreau sa Te intreb o multime de lucruri. Am suferit, m-am chinuit, i-am vazut si pe altii, asa de nenorociti, si multe n-am priceput si acum vreau sa-mi spui. Stai aici cu mine si spune-mi, caci Tu m-ai facut. Esti Tatal nostru, trebuie sa stai de vorba cu mine. Esti un Tata care fuge de noi, care nu raspunde niciodata? Daca esti Tata, stai macar o data aici cu noi la masa!". Se supara Tatal daca copilul il intreaba? Cum sa se supere? Tatal trebuie sa se bucure: "Copilul a inceput sa creasca, a inceput sa gandeasca, ma intreaba!". Ce Tata nu se bucura de intrebarile copilului? Maturizarea copilului consta in interogarea tatalui; atunci incepe sa creasca si sa se implineasca, cand il ia la intrebari pe tatal lui.

5. "Lupta omului cu Dumnezeu" ca legatura adevarata si deplina, ca singura implinire a omului, este raportul dintre vesnica libertate umana si vesnica Libertate Absoluta. Ea inseamna ca viata si implinirea omului este antrenamentul cu Dumnezeu, tranta cu Dumnezeu. Nu exista alta viata, intelegere, adevar, implinire si sansa pentru om decat intrecerea ca antrenament cu Dumnezeu. Evident ca nu e vorba de conflict ci de intrecere, competitie sau lupta, in sensul de antrenament, formare si maturizare.

Omul nu se maturizeaza decat daca se tranteste cu Dumnezeu, ca Iacov cu ingerul. Copilul trebuie sa se tranteasca cu tatal; el va ajunge om cu adevarat numai daca se va antrena cu tata. Lui Dumnezeu ii place sa se tranteasca cu omul, ii place ca acesta sa se ia la intrecere cu El, sa faca ceva; pentru ca altfel nu poate fi vrednic de Dumnezeu. Caci Dumnezeu nu-si doreste copii handicapati, neputinciosi, bolnavi, prosti, fatarnici sau nenorociti, ci oameni intregi, impliniti pana la masura Lui, la "masura barbatului desavarsit, care este Hristos" (Sf. Ap. Pavel). Trebuie sa intelegem ca nu exista doua adevaruri: unul teologic si altul existential; sa intelegem ca adevarul teologic este numai existential.

Concluzii la articolul "Lupta omului cu Dumnezeu"

Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete

poftim poza ....am promis.....iacata , ma tin de cuvant....na ....mai pleaca daca poti....te am luat la faza asta!

Binecuvantarile Adormirii Maicii Domnului


Intru Nastere Fecioria ai pazit, intru adormire lumea nu ai parasit, de Dumnezeu Nascatoare. Sculatu-te-ai la viata, fiind Maica Vietii, si cu rugaciunile tale, izbavesti din moarte, sufletele noastre.


Maica Domnului este cea mai inalta sfintenie omeneasca cunoscuta si cinstita de Sfanta Biserica, iar Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seama dintre sarbatorile ei. Este o sarbatoare pregatita, precum se stie, printr-un post de doua saptamani. In Sfanta Scriptura, nu aflam nimic despre moartea Maicii Domnului. In schimb, cantarile si imnele de la Vecernia si Utrenia sarbatorii ne vestesc adevarata traditie a Bisericii in aceasta privinta:

Cand a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, sa ia la Sine pe Maica Sa, atunci cu trei zile mai inainte, a facut-o sa cunoasca, printr-un inger, mutarea ei de pe pamant la viata cea cereasca. Deci, instiintandu-se Nascatoarea de Dumnezeu despre aceasta, s-a bucurat, cu bucurie mare, si s-a suit degraba in Muntele Maslinilor, ca sa se roage.

S-a intors, apoi, acasa si a pregatit toate cele de ingropare, incredintand, pe vecine ca, mutandu-se in ceruri, nu numai pe ele nu le va uita, ci pe toata lumea o va cerceta si o va ocroti. Si a impartit vaduvelor sarace vesmintele sale. Si a luat, apoi, iertaciune de la toti si, culcandu-se pe pat, a facut rugaciune pentru intarirea lumii si pentru vietuirea in pace. Si, binecuvantand pe toti cei de fata, si-a dat sufletul in mainile Fiului si Dumnezeului ei. Si multe vindecari s-au impartit tuturor celor bolnavi, prin binecuvantarea ei.

Si, s-a facut, atunci, tunet mare si au venit de la marginile lumii, ca pe niste nori, toti Apostolii lui Hristos, la casa Maicii Domnului din Ierusalim. Si, incepand Petru cantarea cea de ingropare, Apostolii au ridicat patul si au petrecut, pana la mormant, trupul cel primitor de Dumnezeu. Si, sosind in satul Ghetsimani si asezand in mormant trupul Maicii Domnului, Apostolii au zabovit, acolo, inca trei zile, asteptand pe Apostolul Toma, care din dumnezeiasca randuiala, lipsea.

Si, sosind, Toma Apostolul era intristat, ca nu se invrednicise sa vada, si el, chipul adormit al Maicii Domnului, ca si ceilaiti Apostoli. Deci, s-a deschis, cu hotarare de obste, mormantul, pentru el. Si, daca s-a deschis, s-au minunat, ca au aflat mormantul fara sfantul ei trup si era numai giulgiul lasat, ca mangaiere si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

Pe scurt, dupa credinta Sfintei Biserici, la Adormirea Maicii Domunului, trupul ei n-a cunoscut putrezirea, care vine dupa moarte, nici n-a ramas in mormant. Maica Domnului, cu trupul schimbat, viu si proslavit, a fost mutata, cu trup cu tot la ceruri, ca o parga a intregii omeniri. Dar, spre deosebire de Mantuitorul, ea a fost dusa la ceruri de ingeri, nu prin puterea ei, ca Mantuitorul. Si acolo se roaga de-a pururi pentru noi. Sa avem mare incredere in rugaciunea ei, ca ea singura poate vorbi lui Dumnezeu, ca o mama unui fiu al ei. Dumnezeului nostru slava!

Ce este postul? de Pr. Vasile Gavrila
A vorbi despre post si chiar a-i da o definitie pare foarte simplu deoarece postul este cunoscut in toata lumea, in toate traditiile si culturile lumii. Stim, de asemenea, ca se refera la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere, mai ales alimentar.

Iata in ce fel au inteles si au definit postul unii dintre cei mai mari asceti ai crestinismului, de la care ni s-au pastrat fie cuvinte de invatatura, fie simple sfaturi sau cugetari sub forma de sentinte:

"Fratilor, imbuibarea pantecelui este maica desfranarii, iar postul si infranarea este bogatia sufletului; deci aceasta sa ne silim sa o castigam cu smerita intelepciune, pazindu-ne de mandrie, placere si lauda oamenilor care este maica tuturor rautatilor."

"Fiilor, bine este a-l satura pe cel sarac si flamand si asa sa postesti."

"A intrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se sature..."

"Acolo e adevarata sarbatoare, acolo unde e mantuirea sufletelor, unde e pace si intelegere, unde e alungat orice gand lumesc, unde e izgonit strigatul, zgomotul, umbletele bucatarilor, taierile de animale; unde in locul acelora salasluieste linistea, pacea, dragostea, bucuria, bunatatea si alte nenumarate bunatati ... Postul este hrana sufletului; si, dupa cum hrana trupeasca ingrasa trupul, tot asa si postul face mai puternic sufletul, il face mai usor, ii da aripi, il face sa stea la inaltime, sa se gandeasca la cele de sus si sa se ridice mai presus de placerile si dulcetile acestei vieti."

Desi exemplele pot continua, ne oprim la aceste cateva cugetari alese dupa un singur criteriu: in cuvinte putine si simple, autorii lor surprind problema postului in profunzime. Plecand de la acestea, va invit sa incercam foarte pe scurt - sa intelegem care este continutul si sensul postului, in general.

Dupa cum am semnalat deja si dupa acum constatam din spusele sfintilor citati, avem impresia ca postul se refera, mai ales, la mancare sau asa cum intelegem foarte multi dintre noi, numai la mancare. Doresc sa afirm dintru inceput ca postul nu poate fi limitat la mancare, ci are un aspect material si un aspect spiritual, el reprezentand un mijloc si o cale de desavarsire a omului, care este si trupesc, dar si sufletesc. Din punct de vedere material, se refera, intr-adevar la hrana omului si, in general, la "miscarea trupului", iar din punct de vedere spiritual la hrana sufltului si la miscarea sufletului, avand in vedere desavarsirea trupeasca si sufleteasca.

De asemenea, subliniez faptul ca postul nu a intervenit in viata omului dupa caderea in pacat, ci a fost dintre inceput o dimensiune ontologica a omului si, in consecinta, nu trebuie raportat la caderea omului, ci la desavarsirea lui. Ce inseamna acestea? Ca omul a fost creat de Dumnezeu trup si suflet intr-o stare de desavarsire relativa, cu posibilitatea de a ajunge la desavarsirea absoluta, dupa har, prin lucrare, prin efort personal. Desavarsirea la care era chemat omul, subliniata de Scriptura prin sintagma "dupa asemenarea cu Dumnezeu" (Facerea 1, 26) viza atat trupul cat si sufletul, care erau in armonie, lucrand impreuna, neantagonist. Asadar, daca partea spirituala a omului era prin fire inclinata spre comuniunea cu Dumnezeu, fiind rationala, partea trupeasca, materiala a omului colabora cu acesta prin intermediul simturilor carem prin supunere de bunavoie fata de voia dumnezeiasca si prin renuntare, prin jertfa, urmau sa fie eliberate si ele (simturile) de greutatea materiei si spiritualizate, conducandu-l pe om la comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu putea fi deci realizata atat in plan material, cat si in plan spiritual.

Datorita faptului ca desavarsirea tinea de libertatea omului si de efortul lui personal, Dumnezeu l-a supus unui test, unei incercari, in fata careia sa-si poata exercita libertatea: l-a asezat in rai, spunandu-i: "Iata, va dau toata iarba, ce face samanta, de pe toata fata pamantului si tot pomul, ce are rod cu samanta intr-insul. Acestea vor fi hrana voastra" (Facerea 1,29) si "Din toti pomii din rai poti sa mananci . Iar din pomul cinostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2,16-17). Asa cum era creat , in starea edenica, omul apare ca o persoana flamanda si insetata, iar raiul, universul, ca o masa bogata, din care urma sa se infrupte in anumite conditii, stabilite de Creator si pe care el le putea respecta sau nu, fiind liber deplin. Deci, viata era data de Dumnezeu, iar hrana este oermisa si mentinerii acesteia (vietii), insa nu e datatoare de viata. Omul trebuia sa fie contient si convins de aceasta si prin renuntare sa transofrme foamea si setea materiala intr-o foame si sete spirituala - dupa Dumnezeu, urmad a trai in Imparatia lui Dumnezeu ca ingerii din ceruri, unde nu se mananca, nu se bea. Insa, omul s-a inselat gandind ca prin mancare poate sa ajunga asemenea lui Dumnezeu - "in ziua in care veti manca din el (pomul cunostintei binelui si raului) vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul" (Facerea 3,5) si nu prin ascultare si renuntare de bunvoie. Cu alte cuvinte, omul nu l-a mai vazut pe Dumnezeu ca singurul izvor al vietii, inlocuindu-l cu ceva din ordinea creatului, cu mancarea. Aceasta logica inoculata de diavol va fi dezmintita de Dumnezeu, Care i-a hranit pe iudei in chip minunat in pustie: "Te-a smerit si te-a pedepsit cu foamea si te-a hranit cu mana ... ca sa-ti arate ca nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul ce iese din gura Domnului" (Deuteronomul 8,3) si de Hristos, confruntat cu foamea si cu setea materiala si ispitit de diavol cu aceeasi logica a lui, aratand falsitatea acestuia: "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4).

Deci, daca in rai postul consta in primirea cu bucurie si cu multumire din cele ingaduite de Dumnezeu, si avea menirea de a-l spiritualiza pe om si de a-l conduce la comuniunea deplina cu Dumnezeu, el va avea acelasi rol si dupa caderea in pacat , cu o singura diferenta: in urma pacatului, omul a dobandit o si mai mare pondere materiala, devenind carnal, inclinat spre placere, spre patima si in consecinta, postul va avea menirea de a converti patimile in acte creatoare, spirituale. Din acest motiv, revenind la ideea initiala si la afirmatiile Sfintilor Parinti citati, postul alimentar este doar prima etapa, dupa care urmeaza cel spiritual si deprinderea virtutiilor. Una din cantarile bisericesti din Postul Mare spune: "De bucate postind, suflete al meu, si de pofte necuratandu-te, in desert te lauzi cu mancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor cei mai rai te vei asemana, care niciodata nu mananca. Deci, cauta sa nu faci netrebnic postul pacatuind; ci nemiscat sa ramai spre poruncile cele fara cale, parandu-ti ca stai inaintea Mantuitorului Celui Ce s-a rastignit si mai ales, ca te rastignesti impreuna cu Cel Ce s-a rastignit pentru tine, strigand catre El: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta".

De aceea, putem concluziona ca postul este renuntarea, de bunavoie, a omului la placeri si primirea cu multumire si cu bucurie a tot ceea ce-i da Dumnezeu in viata, avand ca motivatie dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat si neprihanit.

Andra - Lucru mare-i omenia
Asculta mai multe audio Muzica

CE NU ESTE IERTAREA......

Iertarea nu este uitare
Rănile aşa zis uitate au fost alungate în inconştient şi, de acolo, continuă să-i chinuie pe oameni. Pentru a le trata şi vindeca este nevoie să fie readuse în conştient.Iertarea cicatrizează rănile emoţionale. Atunci ne putem aminti evenimentul fără resentimente. Nu mai suferim. Mântuitorul a înviat cu urmele cuielor, dar nu mai simte durerea.
Iertarea nu este doar un act imediat al voinţei
Mulţi se simt vinovaţi, sau îi învinovăţesc pe ceilalţi, pentru că nu iartă imediat. Dar iertarea nu este un act eroic de voinţă în care ne suprimăm emoţiile, ci este un act al întregii noastre fiinţe şi cere participarea tuturor puterilor noastre sufleteşti: inimă, inteligenţă, voinţă.
Cine sare peste etapele transformării emoţionale şi ale vindecării nu face decât să panseze o rană infectată. Aceasta va sfârşi prin a se infecta şi mai rău.
Simţirea mâniei şi simţirea lăuntrică a nedreptăţii face parte din procesul iertării.
Este nevoie de timp şi pentru vindecare şi pentru iertare; nu trebuie să bruscăm ceea ce se petrece în noi.
E nevoie să discernem între simţirea mâniei şi dorinţa de răzbunare, fantasmele legate de „dreptatea” pe care trebuie să ne-o facem singuri etc.
Mânia (iuţimea) este o emoţie sănătoasă, o putere a sufletului pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne putem apăra integritatea. Nu mânia este păcatul, ci ura şi patimile pe care le poate stârni. ,,Mâniaţi-vă şi nu greşiţi,, spune Domnul.
Important este să luăm decizia de a nu ne mai răzbuna, în nici un fel. Răzbunarea este inutilă şi devastatoare. E nevoie să facem pace lăuntrică, pace emotivă.
Iertarea nu înseamnă scuzare
A scuza, înseamnă a nu-l considera responsabil pe cel care ne-a ofensat. Când cineva ne face un rău fără să vrea, sau fără să ştie, nu are de ce să ne ceară iertare, dar trebuie să ne ceară scuze.
Dar dacă cineva a voit să ne facă rău, a vrut să ne rănească, nu mai e vorba de scuze. Tendinţa de a-l scuza pe cel care ne-a ofensat se bazează pe circumstanţele atenuante oferite de trecutul său sau de alte circumstanţe. Dar nici o vină, fie şi explicabilă, nu poate fi scuzabilă. Ea poate fi doar iertată. Când Moise Îl ruga pe Dumnezeu să ierte poporul Său, Acesta îi răspunde descoperindu-i că este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri: care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte” (Ieşire 34, 6-7).
Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea
Iertarea se referă la fapta care a rănit relaţia. Împăcarea este o urmare a iertării, dar poate să nu aibă loc. Dacă după acordarea iertării, simţim că prin împăcare relaţia noastră nu ar creşte în profunzime, e mai bine să renunţăm pur şi simplu la ea pentru păstrarea păcii. Pacea înseamnă să nu te răzbuni şi să nu doreşti să te răzbuni. Pacea şi iubirea de vrăjmaşi nu presupune prietenie.
Din nefericire, mulţi oameni se împacă fără a-şi ierta unii altora ofensele, ca să nu „mai dezgroape morţii”, dar fără recunoaşterea şi numirea suferinţelor pe care le-am produs sau pe care le-am suferit, nu există împăcare adevărată. Adevărul trebuie rostit.
Împăcarea presupune iertare, iar iertarea presupune rostirea adevărului.
Iertarea nu se impune
Iertarea este o lucrare a iubirii. Persoana care iartă trebuie să-şi asume în mod liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă.
Putem să ne dorim să fim iubiţi de cei din jurul nostru în ciuda faptelor noastre rele, dar nu le putem pretinde acest lucru.
Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde.
Iertarea nu este renunţare la ceea ce ni se cuvine
Iertarea nu exclude dreptatea. Un hoţ iertat nu este scutit de a restitui păgubaşului cele furate.
Iertarea nu anulează consecinţele unei fapte rele sau ale unui cuvânt rău. Iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire pentru reabilitarea celui vinovat. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa şi a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos.
Pe cruce, Mântuitorul a condamnat păcatul care ne locuieşte, a făcut dreptate, dar nu ne-a condamnat împreună cu păcatul.
Iertarea nu-l schimbă pe celălalt
Când iertăm, se întâmplă, cu adevărat, ceva extraordinar, dar cu cel ce iartă, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt.
Nu trebuie să iertăm aşteptând schimbarea celuilalt.
PIEDICILE DIN CALEA IERTĂRII
1. Firea căzută şi puterile ei pervertite.
Pentru omul căzut, e firesc să nu-l ierte pe cel care l-a lezat cu ceva şi să-şi folosească puterile pentru a-şi face „dreptate”. Astfel:
Mânia (iuţimea) e folosită pentru a ne simţi şi arăta puternici. Fără mânie, omul se poate simţi dezarmat şi vulnerabil.
Frica nu mai e folosită pentru confruntarea cu necunoscutul ce trebuie cucerit şi se transformă în frica de a ne confrunta cu durerea şi fuga de recunoaşterea ei.
Iertarea readuce durerea în prim plan pentru a fi vindecată. Perceperea şi acceptarea durerii este premiza iertării.
2. Scoaterea de sub învinuire prin justificarea comportamentului.
Iertarea nu înseamnă scuzarea comportamentului care ne răneşte.
Este nevoie de o evaluare lucidă a celor întâmplate.
E nevoie de aşezarea responsabilităţii la locul care i se cuvine.
3. Confundarea iertării cu uitarea.
Trecutul îl modelează pe om şi deciziile pe care le ia.
Uitarea te-ar putea face să-i laşi iarăşi pe cei care te-au rănit să te rănească.
E nevoie de o „integrare”, de o asimilare a evenimentelor dureroase.
Putem ierta şi să nu uităm.
4. Legarea iertării cuiva de regretele aceluia.
Iertarea este un act în întregime al celui care iartă. Nu depinde nici de înţelegerea, nici de comportamentul şi nici de acordul celuilalt.
5. Gândul că trebuie să-ţi meriţi iertarea.
Iertarea este întotdeauna un dar gratuit, nemeritat.