† IC _XC NI _KA †

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem."Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai." "Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc. "Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu."

2011-12-04T04:18:00.000-08:00

Să dăm ceea ce nu avem

Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta - ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină - că ni se cere să dăm din puţinul nostru, de nu şi din prea puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.

A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume: să dăm ce nu avem.

Orb, neghiob şi strâmt la minte am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos-Dumnezeul care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică?!

Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte?

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem.

Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului : să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumina; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai - credinţă, lumină, încredere, nădejde - le vei dobândi şi tu.

"Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai." "Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc."

"Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie."

Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).

Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul. Poate în unele fragmente din Fraţii Karamazov şi Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în puşcărie) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi), ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dând ce nu avem, dobândim, prin ricoşeu ceea ce - cu nemaipomenită sfruntare - ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îşi simte lăuntrul deșart, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă; să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor care vin la el - în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului - ca să afle credinţă, întărire, lumină şi o brumă de speranţă - ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el prea bine ştie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Şi, dându-le, se vor răsfrânge şi asupra-i, se va milui şi el din pomană făcută altuia.

"Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu." Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşată Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei jinduiau?...

Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţă uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă - şi te înavuţeşte, te împlineşte, te covârşeşte.

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă - necum ani de zile - că Hristos doreşte să dăm din ce avem: prisosul, puţinul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! prea omenească, sărmană, jalnică treabă. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinţă. Altceva ni se făgăduieşte: ceea ce nu-i de conceput şi de necrezut!

Să piară de la noi, călugării, orice spaimă, nesiguranţă, sfială, teamă de făţărnicie: călugărul e menit a da altora credinţa şi lumina măcar de-i vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se afla în criză de akedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului şi statorniciei monahale.

Va putea oare? Va fi în stare a săvârşi minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus că "ei nu sunt din lume şi Eu nu sunt din lume" (Ioan 17,16). Şi iarăşi: "Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor" (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel aşijderea grăieşte: "Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua."

În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd şi îndrăzneţ - să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul "Nemo dat quod non habet" aramă sunătoare şi chimval zângănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.

(Pr. Nicolae Steinhardt - Dăruind vei dobândi)

2011-12-04T04:11:00.001-08:00

http://www.fericiticeiprigoniti.net/traian-trifan

"PILDE" 3 Filme Rusesti Duhovnicesti SUBTITRAT RO

2011-12-03T11:57:00.000-08:00

Cuv. Paisie Aghiorituldin “Trezire duhovniceasca“

2011-12-03T09:04:00.000-08:00

- Parinte, ce este evlavia? - Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovniceasca. Evlaviosul se sfieste in toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa. Felul sau de vietuire el nu il socoate martiric, ci il multumeste. Miscarile lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenta lui Dumnezeu, a ingerilor si a Sfintilor. Simte alaturi de el pe ingerul lui pazitor cum il supravegheaza. Are mereu in mintea sa faptul ca trupul lui este biserica a Duhului Sfantsi traieste simplu, in curatie si sfintenie. Pretutindeni se comporta cu atentie si grija si simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pilda, sa nu fie in spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca etc. acolo unde sta, pe canapea sau pe scaun. Daca vede o icoana inima ii tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. Chiar si numai numele lui Hristos de il vede scris undeva, il saruta cu evlavie si i se indulceste sufletul sau. Si chiar de va vedea aruncata pe jos o bucatica de ziar pe care sa scrie, de pilda, numele lui Hristos sau “Sfanta Biserica a Sfintei Treimi”, se pleaca, o ia, o saruta cu evlavie si se mahneste pentru faptul ca a fost aruncata pe jos.- Parinte, altceva este respectul si altceva evlavia? - Respectul este parfumul, iar evlavia este tamaia. Pentru mine evlavia este cea mai mare virtute, pentru ca cel evlavios atrage harul lui Dumnezeu, se face primitor al harului si, fireste, harul lui Dumnezeu ramane cu el. Dupa aceea harul dumnezeiesc il tradeaza si toti il au la evlavie, il simpatizeaza, pe cand de cel obraznic se scarbesc si mici si mari. Voi, femeile, trebuie sa aveti mai multa evlavie decat barbatii. Femeii, prin firea ei, i se impune sa aiba evlavie. Barbatii, atunci cand nu au evlavie, au doar o indiferenta, in timp ce femeile, daca-si pierd evlavia fac lucruri grosolane. Mi-a spus unul: “Cand am mers cu femeia mea in pelerinaj la Sfintele Locuri, am mers la Iordan sa intru in el, iar ea statea si-si spala picioarele. , am intrebat-o. . M-am enervat si am ocarat-o“. Aceea, se vede, era cu desavarsire indiferenta, nu pricepea nimic, in timp ce el, sarmanul, avea multa evlavie. Evlavia se transmite - Parinte, cum sa dobandesc evlavie? - Sfintii Parinti spun ca, pentru a dobandi evlavie, trebuie sa traiesti sau sa ai legaturi cu oameni care au evlavie si sa iei aminte cum se comporta ei. Sfantul Paisie cel Mare, cand a fost intrebat de cineva: “Cum pot dobandi frica lui Dumnezeu?“, i-a raspuns: “Sa te insotesti cu oameni care Il iubesc pe Dumnezeu si au frica lui Dumnezeu, ca sa dobandesti si tu frica dumnezeiasca“. Aceasta, desigur, nu inseamna ca vei face la exterior tot ce vezi ca fac aceia, fara sa simti launtric, pentru ca aceasta nu este evlavie adevarata, ci una mincinoasa. Minciuna este respingatoare. Evlavia este har de la Dumnezeu inauntrul omului. Orice face cel evlavios o face pentru ca asa simte inauntrul lui. Desigur, inauntrul nostru exista evlavia fireasca, dar daca omul nu o cultiva, aghiuta il arunca, prin uitare, in nesimtire si neevlavie. Insa prin comportamentul celui evlavios se desteapta iarasi evlavia inauntrul lui. - Parinte, pentru ce Sfintii Parinti numai despre evlavie spun ca daca vrei sa o dobandesti, trebuie sa ai legaturi cu omul evlavios? De ce nu spun la fel si despre alta virtute? - Pentru ca evlavia se transmite. Miscarile, comportamentul celui evlavios se transmit ca aroma, atunci cand, in mod firesc, in celalalt exista intentie buna si smerenie. Si sa-ti mai spun si aceasta: daca cineva nu are evlavie, nu are nimic. Cel evlavios vede curat orice este sfintit, asa cum este in realitate, chiar daca este fara stiinta de carte. Nu va face vreo greseala, de pilda, in orice are legatura cu noimele dumnezeiesti. Este ca si copilasul care nu isi baga in minte vreun gand rau despre tatal sau sau mama sa, pentru ca-i iubeste si ii respecta, si vede bine si curat toate cele pe care le fac parintii lui. Cu atat mai mult aici cand este vorba de Dumnezeu, Care nu se compara cu nimic si este desavarsit in toate! Cel care nu are evlavie cade in greseli, in inselari chiar si in privinta dogmelor. Vad ce greseli fac cei care nu au evlavie si scriu erminii si comentarii la textele sfinte etc. In toate lucrurile duhovnicesti este trebuinta de evlavie si de inima. Atunci cand toate incep cu evlavie, toate sunt sfintite. Mai ales atunci cand trebuie sa scrie cineva Slujba vreunui Sfant, trebuie sa-l iubeasca pe Sfant, sa-l aiba la evlavie si asa cele pe care le va scrie ii vor iesi din inima sa si vor raspandi evlavie. Atunci cand cineva a ajuns la masura dragostei dumnezeiesti, a nebuniei dumnezeiesti, stihurile ies singure dinauntrul lui. - Parinte, ce altceva ajuta pe om sa dobandeasca evlavia? - A cerceta cu mintea sa orice lucru sfintit si a se afunda in el, dar si a pune in valoare prilejurile ce i se dau. Acestea destepta incet-incet evlavia inauntrul lui. Atunci cand, de pilda, mi se da ocazia sa trec pe langa o biserica si sa intru putin in ea ca sa ma rog si n-o fac, ma lipsesc de har. Daca vreau sa merg, dar sunt impiedicat de ceva sa o fac, atunci nu ma lipsesc de har, pentru ca Dumnezeu vede intentia mea cea buna. De asemenea foarte mult ajuta in dobandirea evlaviei cunoasterea Sfintilor tinutului nostru, ai tarii noastre, ca sa-i iubim si sa ne legam de ei. Dumnezeu se bucura cand avem evlavie si ii iubim pe Sfinti. Iar atunci cand avem evlavie fata de Sfinti, cu atat mai multa vom avea fata de Dumnezeu! - Parinte, ce anume ajuta ca cineva sa se miste cu evlavie inauntrul bisericii? - Atunci cand pornesti spre biserica, sa-ti spui in mintea ta: “Unde merg? Acum intru in Casa lui Dumnezeu. Ce fac? Ma inchin la icoane, lui Dumnezeu“. De la chilia sau de la ascultarea ta mergi in biserica. Din biserica sa mergi in cer, si mai departe chiar, la Dumnezeu. - Cum se face aceasta? - Biserica este “casa” lui Dumnezeu. Dar si casa noastra adevarata in rai. Aici canta maicile. Acolo ingerii, sfintii… Dar atunci cand mergem la o casa lumeasca, batem la usa, ne stergem picioarele, stam cu sfiala, in Casa lui Dumnezeu, unde Se jertfeste Hristos, ce trebuie sa facem? Cu o picatura de Sange dumnezeiesc ne-a rascumparat din pacat si in continuare ne tamaduieste cu kilograme de Sange si ne hraneste cu Trupul Sau Cel preasfant. Cand vom aduce in memoria noastra toate aceste fapte infricosatoare si dumnezeiesti, ele ne vor ajuta sa ne miscam cu evlavie inauntrul bisericii. Dar vad la Sfanta Liturghie, chiar si atunci cand preotul spune: “Sus sa avem inimile“, si raspundem: “Avem catre Domnul“, ca putini sunt aceia care isi au mintea lor catre Domnul. De aceea este mai bine sa spunem in taina “sa avem inimile noastre catre Domnul“, pentru ca mintea si inima noastra sunt in intregime spre cele de jos. Spunem minciuni, pentru ca spunem “avem“, dar nu avem mintea noastra acolo. Desigur, daca am avea inima noastra catre cele de “sus“, toate ar merge catre cele de “sus“. - Parinte, ce ajuta pe cineva ca sa cante cu intelegere? - Sa-si tina mintea sa la noimele dumnezeiesti si sa aiba evlavie, sa nu prinda noimele dumnezeiesti literal, ci cu inima. Altceva este evlavia si altceva este arta, stiinta psalmodiei. Arta fara evlavie este… spoiala. Atunci cand cantaretul canta cu evlavie, psalmodia se revarsa din inima sa si canta cu intelegere. Cand launtric omul este intr-o stare duhovniceasca buna, toate merg bine. De aceea trebuie ca cel care canta sa fie aranjat launtric si sa cante cu inima, cu evlavie, ca sa cante si cu intelegere. Daca are ganduri de-a stanga, ce cantare va face? Nu poate canta cu inima. Pentru ca spune Scriptura: “Este cineva cu inima buna? Sa cante psalmi”. Odata cand Sfantul Ioan Cucuzel a cantat, atunci cand pastea tapii, acestia s-au ridicat si au stat in doua picioare. Din acestea au inteles (cei din manastire) ca el este Cucuzel, cantaretul curtii imperiale. Orice faceti, s-o faceti cu inima voastra pentru Hristos. Si la broderiile ce le faceti sa puneti evlavie, pentru ca se pun peste cele sfinte, chiar si cele ce le faceti pentru catuie. Atunci cand omul este evlavios, frumusetea lui sufleteasca se vede in orice face: si in citit, si in cantat, si in greseli chiar. - In greseli? - Da, vezi ca si greselile ce le face au evlavie, o strangere de inima. Evlavia exterioara Cel care are multa credinta si evlavie adevarata se hraneste din ceva inalt, duhovnicesc, care nu se poate descrie. Exista insa unii care au evlavie seaca, exterioara. Unii din acestea spun sec: “Acum, deoarece am intrat in biserica, trebuie sa stau cu atentie, nu trebuie sa ma misc, trebuie sa-mi plec capul; trebuie sa-mi fac cruce astfel!”. Unii se poate sa se clatine in privinta credintei si totusi stau in picioare pe toata durata privegherii. - Parinte, sunt nelinistiti de ceva, cauta ceva si de aceea fac aceasta? - Au ceva inlauntrul lor. Sunt bune acestea, dar sa le simta cineva inlauntrul sau, sa nu se faca numai la exterior. Una este sa-ti scoti palaria atunci cand intri in biserica, din evlavie, si altceva este s-o scoti deoarece vrei sa-ti racoresti capul. Evlavia se vede din felul in care ne impartasim, din felul cum luam anafora etc. - Parinte, poate fi cineva iritat din manifestarea evlaviei celuilalt? - Asculta, cand cineva isi face crucea mare, dar o face simplu, cu smerenie, nu-l deranjeaza pe celalalt. Dar daca priveste de-l vad ceilalti si face mereu cruci, atunci vor incepe sa-l ia in ras. Sau atunci cand trece pe langa o biserica si priveste de este lume in jurul lui, sau face si… rabdare sa se adune putina lume si atunci incepe sa faca cruci si metanii ca aceia sa-l vada, au dreptate sa-l ia in ras. Vezi, duhul lumesc este dezaprobat. Evlavia adevarata se vede atunci cand exista. “Cuviinciosul” devine “necuviincios” fara evlavie adevarata. Nu dati cele sfinte cainilor Cand lumea va da haine de la bolnavi sa le puneti peste Sfintele Moaste ca sa se sfinteasca, sa luati aminte sa fie numai bluzite, nu altele. Nu se potriveste, este lipsa de evlavie. Soarele, fireste, nu se intineaza, nici Dumnezeu nu se intineaza, insa noi ne demonizam prin lipsa de evlavie. Mai demult oamenii, cand se imbolnaveau, luau undelemn din candela lor, se ungeau si se faceau bine. Acum candela o au numai de forma, numai ca sa lumineze, iar undelemnul il arunca la chiuveta atunci cand spala candela. Odata am mers intr-o casa si am vazut cum gospodina spala candela in chiuveta. “Unde se duce apa?”, am intrebat-o. “In canalizare”, mi-a raspuns. “Dar, bine“, ii spun, “pe de o parte iei undelemnul din candela si iti miruiesti copilul cu el atunci cand este bolnav, si pe de alta parte tot undelemnul din paharul candelei merge in canalizare? Ce ai de spus la acestea? Cum sa vina binecuvantarea lui Dumnezeu in casa ta?“. In casele de azi un lucru sfintit, de pilda hartia cu care a fost invelita anafora, nu ai unde sa o arunci. Imi aduca aminte ca acasa la noi nici apa cu care spalam vasele nu mergea la canal; mergea in alta parte, pentru ca si faramiturile sunt sfintite, deoarece facem rugaciune inainte si dupa masa. Toate acestea lipsesc astazi, de aceea lipseste si harul dumnezeiesc si oamenii se demonizeaza. Pe cat putem, sa luam aminte in toate. Dupa Sfanta Impartasanie, sau dupa ce luam anafora, sau dupa Sfantul Maslu este bine sa ne stergem mainile cu putina vata udata cu spirt, dupa care s-o ardem. Cand maturam Sfantul Altar, cele adunate sa le aruncam in mare sau sa le ardem la un loc curat, pentru ca se poate sa fi cazut pe jos o particica din Sfintele Taine. Fireste, daca cade jos o particica din Sfintele Taine, Hristos nu va sta sa fie calcat in picioare, insa pleaca harul de la noi. In strainatate, la biserici nu au canalizare. Apa de la proscomidie se duce cu ploaia. “Ne interzic sa avem canalizare“, spun ei, “deoarece se pricinuiesc microbi”. Toti oamenii s-au umplut de microbi trupesti si duhovnicesti si daca va picura putin mir pe cap iti spun: “Se vor crea microbi!”. Cum sa vina binecuvantarea lui Dumnezeu? Demonizarea in lume de aici incepe. Din fericire mai exista cateva femei evlavioase, tinere si in varsta, si astfel se mai tine lumea. - Parinte, o doamna a cerut sa-i pictam o icoana a Sfantului Arsenie, ca s-o puna in salon. - Acolo va avea numai icoane? Nu va avea si alte tablouri, fotografii etc.? Apoi, nu vor fuma acolo? S-o puna mai bine in alta camera impreuna cu alte icoane si acolo sa se roage. Odata am mers intr-o casa si icoanele le aveau puse sub scara, desi aveau o gramada de locuri libere. La o alta casa, stapana casei si-a facut iconostasul in fata tevii de scurgere. “Bine, cum te-ai gandit de ti-ai pus icoanele in acest loc?”, am intrebat-o. “Aici imi place“, mi-a raspuns. Si nici nu era spre rasarit, ci spre nord. Cum sa vina harul? “Celui ce are i se va da – spune Sfanta Scriptura – si-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, si ce are i se va lua“. Noi credem ca avem, dar ni se ia si ceea ce avem. Incet-incet se pierde evlavia, de aceea se si intampla toate aceste rele pe care le vedem. Se poate sa se si demonizeze cineva daca nu ia aminte. A fost o femeie – Dumnezeu s-o ierte, ca a murit acum – , care s-a indracit, deoarece arunca aghiazma la chiuveta. Avea putina aghiazma, a spalat inca si sticluta, deoarece a ramas putin busuioc inauntru. Dupa aceea s-a indracit. A plecat harul, deoarece harul nu poate sta la omul neevlavios. - Parinte, dar daca din greseala arunca cineva aghiazma? - Daca el insusi a pus sticluta cu aghiazma sa zicem intr-un dulap si, dupa un timp, din neatentie nu isi da seama ca este aghiazma si o arunca, are o jumatate de pacat. Daca a pus-o altcineva si acesta nu stia ca este aghiazma, nu este vinovat. Atunci cand omul nu cinsteste cele sfinte, cum sa se apropie harul dumnezeiesc de el? Harul se va duce la cei care il cinstesc. “Nu dati cele sfinte cainilor“, spune Scriptura. Daca nu exista sensibilitate duhovniceasca, nu se face nici o sporire. Unul, in Sfantul Munte, a scos stranile dintr-o oarecare biserica si le-a dus in bisericuta chiliei lui. Altul a luat placile de piatra de pe acoperisul altarului unei alte biserici ca sa-si placheze veranda. A plouat, a intrat apa in altar si a curs pe Sfanta Masa. M-am dus odata acolo si ce sa vad! Biserica era sfintita si in mijlocul Sfintei Mese erau Sfintele Moaste, o vertebra. Am luat-o si am spalat-o la spalator. “Ce ati facut acolo?“, le-am spus dupa aceea. “Biserica era sfintita! Ati luat placile de piatra din acoperis si toata apa curge pe Sfanta Masa!“. S-au dus dupa aceea cu un mester si au aranjat putin. In alta parte au scos scandurile din altar, ca sa faca un chei. S-a ridicat o furtuna, a luat si scandurile si betonul. Si nu inteleg cata lipsa de evlavie au toate acestea. Imi aduc aminte ca la Konita era un batranel care fugea dupa copii pentru ca zgariau peretele bisericii. Considera aceasta lipsa de evlavie. Iar acum unde am ajuns! Evlavie intru toate Luati aminte si aici. Pe canapea era intins un tol cu cruci. Nu se cuvine sa stam, nici sa calcam pe cruci. Evreii pun cruci pe talpile incaltamintelor. Si de multe ori le pun nu numai pe dinafara, ci si pe dinauntru. Sa platesti si sa calci crucile. Acestia mai demult au facut niste cartonase sub forma de clopotel care pe o parte aveau pe Maica Domnului si pe Hristos, iar pe cealalta pe Karaghioz. Ca si cum ar fi spus: “Ce mi-i Karaghiozi, ce mi-i Hristos!“. Si crestinul, sarmanul, vazand pe Hristos si pe Maica Domnului, le cumpara pentru copiii lui. Copiii aruncau pe jos cartonasele, le calcau cu picioarele, le murdareau. Si acum, mi-a spus cineva, undeva langa China, catolicii misionari poarta niste medalioane care au pe dinauntru pe Hristos, iar pe dinafara pe Buda. Sau puneti-L pe medalion numai pe Hristos, sau marturisiti-L pe Hristos la aratare, altfel nu vine harul lui Dumnezeu. Iar aici, in Grecia unii, fara sa se gandeasca, au pus, din pacate, pe Maica Domnului pe timbre, care se arunca si se calca in picioare. - Parinte, un om poate sa aiba evlavie fata de unele lucruri, iar fata de altele nu? - Nu, daca are evlavie adevarata, va avea evlavie fata de toate. Odata a fost gazduit un preot la manastirea Stavronikita si la psalmii Utreniei cobora strana si se aseza. “Parinte“, ii spun, “se citesc psalmii Utreniei“. “Asa ii savurez eu mai bine“, imi spune. Auzi vorba! Dupa cativa ani a venit si m-a gasit. In timpul discutiei mi-a spus ca facea icoane de hartie si le dadea de binecuvantare. “Cum lipesti icoanele?“, il intreb. “Pun clei pe lemn“, imi spune, “Pun apoi si icoana si cand fac mai multe, le pun una peste alta si eu ma asez deasupra lor, ca sa se lipeasca bine. Iau si o carte si citesc putin“. Cand am auzit mi s-a urcat parul in varful capului. “Ce faci?“, il intreb. “Stai deasupra icoanelor ca sa se lipeasca?“. “De ce? Nu-i bine?“, imi raspunde. Vezi unde se ajunge? Raul este ca lipsa de evlavie inainteaza, nu se opreste. Omul evolueaza sau spre bine sau spre rau. De unde a pornit acela si unde a ajuns! “Astfel savurez mai bine cei sase psalmi“, a spus atunci, si a ajuns sa spuna “Astfel si icoanele se vor lipi si eu voi citi“. Cand i-am spus atunci despre cei sase psalmi, i s-a parut lucru ciudat. In timp ce alti parinti batrani stateau in picioare. Se sprijineau putin de strana, dar nu se miscau deloc. Altceva este sa fie cineva bolnav, sa-i tremure picioarele si sa stea jos – n-o sa-l spanzure Hristos – si altceva este ca altul sa creada ca ceea ce face el este cel mai bine si sa spuna: “Sezand, savurez mai bine“. Asta cum s-o justifici? Viata duhovniceasca nu este desfatare. Daca te doare ceva stai jos. Hristos nu este tiran. Si Avva Isaac spune: “Daca nu poti in picioare, aseaza-te“. Nu spune: “Daca poti, aseaza-te“. - Parinte, de ce nu se sta jos la cei sase psalmi? - Pentru ca simbolizeaza Judecata. De aceea, atunci cand se citesc cei sase psalmi, este bine ca mintea sa merga la vremea Judecatii. Cei sase psalmi dureaza 6-7 minute. Dupa primii trei psalmi nu facem nici cruce, deoarece acum Hristos nu va mai veni sa se rastigneasca, ci va veni ca Judecator. Ce evlavie aveau mai demult!… - Parinte, de ce in vremea noastra evlavia este atat de greu de aflat? - Pentru ca oamenii au incetat sa traiasca duhovniceste. Le explica pe toate cu logica lumeasca si astfel alunga harul dumnezeiesc. Mai demult, ce evlavie aveau oamenii! In Etoloacarnania niste batrane care aveau multa evlavie si simplitate se inchinau catarilor Sfintei Manastiri Prussa, atunci cand coborau de la manastire pentru diferite slujbe. “Acestia sunt catarii Maicii Domnului!“, spuneau, si da-i la metanii. Daca pentru catarii manastirii Maicii Domnului atatau atata evlavie, inchipuieste-ti cata evlavie aveau la Maica Domnului! - Parinte, evlavia pe care o aveau farasiotii le-a cultivat-o Sfantul Arsenie? - Aveau si ei evlavie, dar le-a cultivat-o si Sfantul. Este traditie. Batranul Prodomu Kortinoglu, cantaretul Sfantului Arsenie, avea multa evlavie. A fost si in Kronita cantaret. Batran fiind, de 80 de ani si mai mult, cobora in fiecare zi, dis-de-dimineata, la Kronita de Jos, aproape o jumatate de ora de mers pe jos, ca sa cante in biserica. “Eu sunt cainele lui Hristos“, spunea. Iar iarna, pe timp friguros si geros, drumurile erau foarte periculoase. Curgea apa din cismele pe drum si ingheta si trebuia sa fii atent unde calci ca sa nu aluneci. Dar el pe toate le nesocotea. O astfel de evlavie avea! Parintii mei imi spuneau ca farasiotii, in tara lor, adunasera bani ca sa faca o biserica acolo, in Farasa. Dupa aceea insa Sfantul Arsenie a vrut sa-i dea la saraci, deoarece aveau biserica. S-a dus insusi Sfantul sa-i imparta la familiile sarace si sarmanii nu ii luau. Sa ia bani de la Biserica! Si daca nu i-au luat, a fost nevoit sa-i trimita cu primarul satului la episcopul din Cezareea. “Sa iei insotitor pentru drum”, i-a spus Sfantul. “Imi ajunge binecuvantarea ta”, i-a raspuns primarul si a plecat singur. Cand a adus banii la episcop, acela l-a intrebat: “Bine, dar ce v-a spus Hagi-efendi sa faceti cu banii?”. “Sa-i dam familiilor sarace”, a raspuns primarul. “Si de ce nu l-ati ascultat?”. “Nu vor sa-i ia oamenii”, i-a spus, “pentru ca sunt banii Bisericii”. In cele din urma episcopul i-a dat inapoi. Cand farasiotii au fost nevoiti sa plece din Farasa, atunci, cu Schimbarea, au spus Sfantului Arsenie sa ia acesti bani cu ei, ca sa faca biserica aici, in Grecia. Atunci Sfantul Arsenie le-a spus plangand: “In Grecia veti afla multe biserici, dar credinta ce exista aici n-o veti afla”. Evlavia fata de icoane Cata evlavie trebuie sa avem fata de icoane! Un monah a pregatit o icoana a Sfantului Nicolae ca sa o dea de binecuvantare cuiva. A invelit-o intre-o hartie curata si a pus-o in dulap pana ce o va da. Dar fara sa ia aminte a pus-o invers. Peste putin, in camera lui a inceput sa se auda un zgomot. Se uita monahul incoane si-ncolo, ca sa vada de unde venea acest zgomot. De unde sa-si dea seama ca zgomotul venea din dulap? Zgomotul a continuat destula vreme, “tac-tac-tac”, nu-l lasa sa se linisteasca. In cele din urma, ducandu-se aproape de dulap, a inteles ca zgomotul iesea din icoana. “Ce sa aiba icoana?“, si-a spus. “Ia sa vad!”. De indata ce a desfacut-o a vazut ca era pusa invers. A pus-o cum trebuie si indata zgomotul a incetat. Cel evlavios are evlavie in mod special la icoane. Si cand spunem ca “are evlavie la icoane”, ne referim la faptul ca are evlavie la persoana zugravita pe ele. Cand cineva are o fotografie a tatalui sau, a mamei sale, a bunicului, a bunicii sau a fratelui lui nu o poate rupe sau calca; cu cat mai mult o icoana. Martorii lui Iehova nu au icoane. Cinstea pe care o daruim icoanelor o considera idolatrie. Am spus odata unui martor a lui Iehova: “Dumneavoastra nu aveti fotografii in casele voastre?“. “Avem“, mi-a raspuns. “Ei bine, mama nu saruta fotografia fiului lei, atunci cand ele este departe?“. “O saruta”, imi spune. “Saruta hartia sau copilul?“. “Pe copilul ei“, imi raspunde. “Ei, precum aceea atunci cand saruta fotografia fiului ei isi saruta fiul si nu hartia, asa si noi sarutam pe Hristos, si nu sarutam hartia sau scandura”. - Parinte, daca o scandura a avut candva pe ea chipul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al vreunui sfant si culorile s-au sters sin pricina vremii, nu trebuie sa o mai sarutam din aceasta cauza? - Ba da, trebuie. Atunci cand omul saruta cu evlavie si dragoste fierbinte sfintele icoane, ia culorile de pe ele si se zugravesc sfinti inauntrul sau. Sfintii se bucura atunci cand se ridica de pe hartii sau scanduri si se intiparesc in inimile oamenilor. Cand crestinul saruta cu evlavie sfintele icoane si cere ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinti, sarutandu-le cu toata inima lui, soarbe in inima sa nu numai harul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfintilor, ci si pe Hristos intreg sau pe Maica Domnului sau pe Sfinti si ii aseaza in catapeteasma bisericii sale. “Omul este Biserica a Sfantului Duh”. Vezi, fiecare slujba incepe cu sarutatul icoanelor si tot cu sarutatul lor se termina. Daca oamenii ar intelege lucrul acesta, cata bucurie nu ar simti si cata putere nu ar lua. - Parinte, in Paraclisul Maicii Domnului, la un oarecare stih, pentru ce se spune: “Mute sa fie buzele paganilor care nu se inchina cinstitei Icoanei tale”? - Atunci cand cineva nu are evlavie si saruta icoanele, buzele lui nu sunt mute? Iar cand cel evlavios le saruta, buzele lui nu sunt vorbitoare? Sunt unii care, atunci cand se inchina la icoane, nici nu ating buzele de icoana. Altii le ating numai putin de icoana atunci cand le saruta. Iata, asa. Ati auzit ceva? - Nu. - Ei, atunci buzele sunt “mute”. In timp ce atunci cand cel evlavios saruta icoana si sarutul se aude, buzele lui sunt “vorbitoare”. Atunci cand se spune ca sunt “mute”, nu inseamna ca le blesteama, ci, simplu, acele buze sunt mute, iar celelalte sunt vorbitoare. Cand privim sfintele icoane, inima noastra trebuie sa isi reverse dragostea sa fata de Dumnezeu si fata de Sfinti, sa cadem, sa ne inchinam si sa le sarutam cu multa evlavie. Sa fi vazut pe un batranel evlavios la Manastirea Filoteu, batranul Sava, cu cata evlavie, cu cata dragoste saruta icoana Maicii Domnului – Dulcea Sarutare! La aceasta icoana a Maicii Domnului s-a facut o umflatura, deoarece parintii o sarutau in acelasi loc. Icoana care se picteaza cu evlavie absoarbe de la pictorul evlavios harul lui Dumnezeu si transmite oamenilor mangaiere vesnica. Pictorul se picteaza, se transpune in icoana pe care o face. De aceea starea lui sufleteasca are o mare insemnatate. Parintele Tihon imi spunea: “Eu, fiule, atunci cand pictez epitafe, cant: Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luand…“. Canta si plangea mereu si lacrimile lui cadeau pe icoana. O astfel de icoana face o predica vesnica in lume. Icoanele predica si predica veacuri de-a randul. Un om indurerat arunca o privire catre icoana lui Hristos sau a Maicii Domnului si primeste mangaiere. Toata temelia este evlavia. Vezi, unul numai se sprijina de peretele unde a fost pusa o icoana si primeste har, iar altul poate sa aiba cea mai buna icoana, dar nu se foloseste, deoarece nu are evlavie. Sau cineva poate fi ajutat de o cruce simpla, iar altul sa nu se foloseasca nici chiar de Cinstitul Lemn atunci cand nu are evlavie. Sa-I oferim lui Dumnezeu pe cele mai curate Odata m-am smintit aici, in biserica voastra. Am vazut ca ardeati la Sfanta Masa lumanari foarte mici. Eu nu las sa arda o lumanare atat de mica nici macar in sfesnicul de dinaintea catapetesmei. Consider aceasta ca o dispretuire. - Parinte, spun unii ca lumanarea trebuie sa arda pana jos. - Da, sa arda pana jos, dar unde? Aceasta are insemnatate. Altceva este sa arda pana jos in sfesnicele unde aprinde lumanari lumea, si altceva este la Sfanta Masa sau la Sfanta Proscomidie. Nu trebuie sa se arda o jumatate de lumanare inauntrul altarului, este dispret. Chiar si la policandru, desi ajung lumanarile pentru toata slujba, tot trebuie sa le schimbati cand sunt foarte mici. Iar la Sfanta Liturghie, la Iesirea Mica si Mare sa folositi totdeauna lumanare mare, pentru ca ea simbolizeaza pe Sfantul Ioan Inaintemergatorul. In alte parti sting candelele ca sa se faca economie. Nu inteleg ca Dumnezeu le va trimite mari binecuvantari, atunci cand vor avea evlavie fata de El. Si la parastase este dispret sa se foloseasca lumanari subtiri, ca niste bumbac netrebnic. Este rusine sa le dati si altora. - Parinte, surorile pot arde in chiliile lor cate lumanari vor? - Sa arda, ca sa arda si pe diavolul. Nu vedeti ca arde lumea intreaga? Numai sa aiba rost aprinderea lumanarilor, sa fie insotita de rugaciune. Este lucru mare sa se lase cineva in voia lui Dumnezeu. Noi mancam roade dulci si Ii oferim lui Dumnezeu in cadelnita rasina copacilor. Mancam mierea si Ii oferim lui Dumnezeu ceara, dar pe aceasta adesea o amestecam cu parafina. O lumanare oferim lui Dumnezeu ca recunostinta pentru binecuvantarile Sale cele bogate, si pe aceasta s-o murdarim? Ce ar fi fost daca ne-ar fi cerut Dumnezeu sa-I oferim mierea? Imi inchipui ce-am mai fi facut atunci! I-am fi dat zeama sau putina apa cu zahar. Sa nu ne ia Dumnezeu in serios! Omul poate face economie in toate, afara de cele datorate slujirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie sa-I oferim tot ce este mai bun, tot ce este mai curat. - Parinte, lumea nu intelege usor ca este lipsa de evlavie sa arzi lumanari de parafina. - Sa spuneti lumii: “Nu este bine sa ardeti lumanari de parafina in biserici nici pentru sanatatea voastra“. In felul acesta se vor gandi putin la aceasta. Daca biserica este mica, atunci ajungi sa te sufoci. Este mai bine ca oamenii sa aprinda o lumanare mica, dar sa fie curata, decat o lumanare mare de parafina. Din aceasta pricina multi ametesc si lesina in biserici. Inchipuieste-ti sa fie si biserica mica si sa arda toata aceasta parafina!… Si de ar fi numai aceasta! Undelemnul care nu se poate manca vor sa-l puna la candele. Unde au ajuns oamenii! In Vechiul Testament se spune ca untdelemnul care trebuia sa se foloseasca pentru Templu trebuia sa fie facut din maslinele adunate din copaci, nu din cele cazute pe jos. Oare Dumnezeu are nevoie de undelemn sau de tamaie? Nu, dar El se induioseaza pentru ca ele reprezinta un prinos prin care se exprima recunostinta si dragostea omului fata de El. La Sinai m-a impresionat urmatorul fapt: beduinii, sarmanii, nu au nimic ce sa ofere. Si iata, iau o pietricica ce difera putin de celelalte, sau daca afla in vreo crapatura doua-trei frunzulite, le iau, urca sus la piatra pe care a lovit-o Moise cu toiagul si din care a iesit apa si le lasa acolo. Sau mamele care alapteaza merg si picura putin lapte acolo, cu gandul: “Sa-mi dea Dumnezeu lapte, ca sa-mi alaptez copilul”. Vezi ce recunostinta au! Si aceasta nu este putin lucru. Iar noi ce facem?! Ne vor judeca acesti oameni. Lasau acolo sus lemnisoare, frunzulite, pietricele… Dumnezeu are nevoie de acestea? Nicidecum, insa Dumnezeu ajuta atunci cand vede inima cea buna, intentia cea buna. Astfel se exprima intentia cea buna. - Parinte, atunci cand aprindem o lumanare, sa spunem ca o facem in cutare scop? - O aprinzi. Dar unde o trimiti? N-o trimiti undeva? Prin lumanare cerem ceva de la Dumnezeu. Cand o aprinzi si spui: “Pentru cei ce sufera trupeste si sufleteste si pentru cei ce au mare nevoie“, in acestia sunt cuprinsi si viii si mortii. Stii cata odihna simt cei adormiti atunci cand aprindem o lumanare pentru ei? Astfel dobandeste cineva comuniune duhovniceasca si cu cei vii si cu cei adormiti. Lumanarea, in putine cuvinte, este ca o antena ce ne pune in legatura cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiti, etc. - Parinte, dar tamaia de ce o ardem? - O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Il slavim si Ii aratam recunostinta pentru marile Lui faceri de bine savarsite in toata lumea. Tamaia este si ea un prinos. Si dupa ce o oferim lui Dumnezeu si Sfintilor tamaind icoanele, tamaiem dupa aceea si icoanele vii ale lui Dumnezeu, pe oameni. Sa puneti inima in toate, fie ca cereti ceva lui Dumnezeu, fie ca Ii multumiti. Prin lumanare spun “Dumnezeul meu, Iti cer cu toata inima mea sa-mi indeplinesti o cerere”. Iar prin tamaie spun: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, cu toata inima pentru toate darurile Tale. Iti multumesc ca-mi ierti multele mele pacate si nerecunostinta lumii si nerecunostinta mea cea multa“. Pe cat puteti, sa cultivati evlavia si strapungerea inimii. Acestea vor ajuta sa primiti harul lui Dumnezeu. Pentru ca de are cineva evlavie si strapungere de inima si este si smerit, primeste harul dumnezeiesc. Iar daca nu are evlavie si smerenie, harul lui Dumnezeu nu se se apropie de el. Ce spune Scriptura?: “Catre cine voi cauta, fara numai catre cel smerit si bland si care se cutremura de cuvintele Mele”Cuv. Paisie Aghiorituldin “Trezire duhovniceasca“

Sfaturi finale înainte de spovedanie si împartasanie...

2011-12-02T13:03:00.000-08:00

Din

“Viata duhovniceasca si cum o putem dobândi”

Sfântul Teofan Zavorâtul

S-a apropiat timpul de spovedanie si dupa aceea clipa cea mai dulce a împartasirii cu Trupul si Sângele lui Hristos! Domnul sa te binecuvinteze sa le împlinesti pe amândoua cum se cuvine. Atât nevointele postului si rugaciunii, cât si tot ceea ce ai mai pregatit tu, duc catre acest scop; aici ele sunt marcate cu semnul dumnezeiesc.

Atunci, de ce spui ca te temi sa mergi la spovedanie?

Multi oameni au o asemenea teama, dar de ce si tu? Da-mi voie sa-ti lamuresc problema. Duhovnicul este pur si simplu martorul, Dumnezeu îti primeste marturisirea. El porunceste duhovnicului sa dea iertare celui care se marturiseste.

Dumnezeu este Cel Care este milostiv. El doar asteapta ca omul sa-si spovedeasca pacatele si, îndata ce o face, îl si iarta. Cum sa te temi de un asemenea Domn?

Aceasta neîncredere vine din faptul ca nu îti este clar ce trebuie sa spui la spovedanie. Dar atunci când faci totul asa cum ti s-a recomandat, totul va fi limpede, si nu va fi nimic de care sa te temi.

Neîncrederea vine si din faptul ca ne spovedim rareori. Daca ne-am spovedi mai des, nu ne-ar mai fi asa de frica. Dumnezeu sa te ajute de acum înainte sa vii la Cina Domnului mai des, si, prin urmare, sa mergi la spovedanie mai des.

Iata ce ar trebui sa faci între timp.

Scrie pe hârtie tot ce consideri ca trebuie sa spui la spovedanie, si atunci când mergi la preot, spune-i totul cu ajutorul însemnarilor tale.

O adevarata marturisire trebuie sa fie într-adevar a ta proprie; adica, omul care se spovedeste trebuie el însusi sa spuna tot ce a gresit fara sa astepte sa-l întrebe preotul. Asa trebuie sa ajunga spovedania pentru noi; rareori se desfasoara asa cum s-a intentionat.

Duhovnicul, din necesitate, pune mai multe întrebari care nu se potrivesc celui care se spovedeste, dar nu pune întrebari care sa i se potriveasca. Astfel, aceste lucruri ramân nespovedite.

Tu însati trebuie sa spui tot ceea ce îti apasa constiinta. Poti sa-ti amintesti totul fara sa-ti notezi; dar trebuie sa te asiguri ca spui totul. Dumnezeu sa te binecuvinteze sa te spovedesti cu duh de cainta si cu hotarârea ferma de a fi silitoare de acum încolo, fara nici o frica. Astfel de frica nu este necesara si stânjeneste lucrurile.

A trebuit sa las la o parte scrisoarea pentru putin timp si mi s-a întrerupt sirul gândurilor.

Când apare frica înainte de spovedanie, alung-o. Frica smerita fata de Dumnezeu este foarte importanta, dar frica copilaroasa pe care o ai este vatamatoare. Nu are nici o legatura cu problema: este ceva adus de vrajmas.

Mergi la Dumnezeu linistita, dar cu o inima plina de cainta; mergi asa cum a mers fiul risipitor din pilda la tatal sau. Tatal fiului întors nu l-a mustrat, nici nu l-a certat; mai degraba el l-a întâmpinat, îmbratisându-l si sarutându-l. Acelasi lucru te asteapta si pe tine.

Bratele Domnului sunt deja întinse spre tine. Tot ce-ti ramâne de facut este sa alergi spre ele. Fa-o cu iubire smerita.

Lucrul principal în pocainta este mâhnirea inimii, pentru ca ai gresit în fata lui Dumnezeu si hotarârea ferma de a fi silitoare în toate pe viitor. Ti-ai exprimat deja hotarârea de a împlini lucrarea bine-placuta lui Dumnezeu pentru Domnul, si Domnul, care vede totul, a primit aceasta, desigur. Dar te chinuie inima ca nu te poti îndrepta? Lucreaza putin ca sa stârnesti aceasta mâhnire.

Indiferent cât de putine pacate ai si cât de neînsemnate sunt, ele tot pacate se numesc si nu sunt placute lui Dumnezeu. Cât de rusinati ne simtim în fata altor oameni de vreun cuvânt sau fapta usuratica, negândita! Nu vorbim despre lucruri usuratice referitor la Dumnezeu, ci de pacate, învata din aceasta sa fii plina de pocainta în toate si sa plângi în fata lui Dumnezeu. Rodul acestei pocainte va fi ca o fortareata împotriva neajunsurilor.

Planuiai sa examinezi totul din nou, în amanunt, si sa faci îndreptari. Poate ca nu ai reusit sa faci totul, sau sa faci totul atât de complet cum ai planuit; sa nu te tulbure asta.

Cel mai important lucru pentru Dumnezeu este intentia si hotarârea ta de a fi staruitoare întru totul înaintea Lui. Pentru aceasta exista iertare de pacate si curatirea prin milostivire. Mergi la Dumnezeu cu intentia hotarâta de a fi silitoare, cu intentia de a avea discernamânt în locul tuturor acestor lipsuri si de a sti cum sa alegi. Du-I lui Dumnezeu intentia ferma de împlinire nestramutata a tot ceea ce constiinta ta considera ca este necesar pentru tine acum si orice altceva ce descopera aceasta mai târziu; nu te împotmoli în lucruri marginale.

Este cel mai bine sa mergi la spovedanie în seara dinaintea împartasaniei pentru ca sa-ti petreci noaptea si dimineata numai cu gândul de a-L primi pe Domnul, în timpul acestei perioade dinaintea împartasaniei, citeste omilii din cartea pe care ti-am dat-o. Stai si gândeste-te la Domnul, rugându-te în inima ta astfel: “Doamne, dupa cum vrei asa rânduieste cele dinlauntru ale mele si nu ma lipsi pe mine de împartasirea cu Sfintele Tale Taine”.

Roaga-te cu rugaciuni scurte ca aceasta si fa metanii. Daca lasi spovedania pâna dimineata, gândurile tale nu vor fi concentrate seara; în schimb, se vor vadi tulburate.

Când mergi sa te împartasesti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inima, cu credinta deplina ca vei primi pe Domnul întru tine si cu smerenie adânca fata de aceasta. Lasa în seama lui Dumnezeu Insusi starea de spirit care va fi dupa aceasta.

Multi au anumite asteptari de la Sfânta Impartasanie înainte de vreme, si atunci, fara sa vada ceea ce au dorit, se simt tulburati, si însasi credinta lor în puterea Tainei este zdruncinata. Slabiciunea nu se afla în Taina, ci în dorinta usuratica.

Nu-ti promit nimic. Lasa totul în seama lui Dumnezeu, cerându-I o singura milostivire – sa te întareasca în tot felul de fapte bune ca sa fii placuta înaintea Lui.

Cel mai adesea, rodul împartasirii are un gust de pace dulce în inima; uneori aduce luminarea gândului si darul evlaviei catre Domnul, alteori aproape nimic nu se vede, dar dupa aceea în problemele omului se observa o mare putere si hotarâre în sârguinta lui. Voi mai spune apoi ca nu vedem roade clare din Sfânta Impartasanie pentru ca luam Impartasania rareori. Fa-ti o regula din a lua Impartasania cât de des posibil si vei vedea roadele mângâietoare ale acestei Taine.

Ma rog tot timpul si voi continua sa ma rog ca Dumnezeu sa te ajute sa te apropii de cele doua Taine într-o totala înnoire a duhului tau. Doresc binele sufletului tau în toate lucrurile. Dumnezeu sa te ajute!

2011-12-01T08:19:00.001-08:00

2011-12-01T08:11:00.001-08:00

Romania este tara cu cele mai frumoase traditii , iar noi mostenitorii lor ,sa avem taria sa transmitem mai departe tot ce am invatat dar mai ales istoria ei si totodata a noastra >...

2011-12-01T08:00:00.000-08:00

LA MULTI ANI, ROMÂNIA! Indiferent unde veti fi, nu uitati unde v-ati nascut si ai cui fii sunteti!

http://www.youtube.com/watch?v=7nqddPBSmb4

2011-11-25T12:25:00.001-08:00

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.(Matei13-34,35)

cine face lui isi face cine si da lui isi da....

2011-11-25T12:14:00.000-08:00

M O S N E A G U L

(Preot Florea Gheorghe)

Lang-un sat, un biet mosneag,

Chinuit de vremuri grele,

Isi facuse un bordei

Din pamant si din nuiele.

Intr-o margine-a padurii,

La tulpina unui fag

Chiar in mijlocul naturii

Locuia bietul mosneag.

Fara nicio mangaiere

Fara niciun ajutor,

Rezemat de doua carje

Sprijinea al sau picior.

Chinuit asa sarmanul

Isi ducea al vietii fir,

Pana cand l-o duce Domnul,

Din bodei in cimitir.

Si din cand in cand cu jale

Inspre sat pornea mosneagul,

Imbracat cu sacu-n spate

Sa cerseasca de mancare.

Si in loc sa multumeasca,

Spunea vorba care-i place:

„Cine isi da lui isi da!“,

„Cine-si face lui isi face!“.

An cu an trecura iute,

Multi-naintea lui murira,

Pe el harul si iubirea

Domnului il sprijinira.

Si din cand in cand cu jale,

Inspre sat pornea mosneagul,

Fara a schimba sarmanul

Satul, carja si sumanul.

Il stia demult tot satul

Si la orice sarbatoare,

Cei cu inima curata,

Ii dadeau ceva mancare.

El in loc sa multumeasca,

Le spunea plecand cu pace:

„Cine isi da lui isi da tata“,

„Cine-si face lui isi face!“.

Intr-o zi o gospodina

Din `nalta societate,

Se gandi cum s-amuteasca

Glasul celui cersetor,

Ca cerea de-atata vreme

Pe la poarta tuturor.

Repede facu o paine

Din faina cea mai alba,

Si puse intransa otrava

Si apoi o coapse in graba.

Cand mosneagul era-n poarta

I-a dat painea otravita,

Si inca inima tresalta

Ca de-acuma cersetorul

Nu mai vine pe la poarta.

Iar mosneagul isi ia darul

Privindu-l cu bucurie,

Vazand painea cea frumoasa

Se gandi sa o mai tie.

Repeta apoi acea zicala

Care asa de mult ii place:

„Cine isi da lui isi da!“,

„Cine-si face lui isi face!“.

Dupa ce a colindat tot satul

Se intoarse la bordei,

Vrand acum sa se-odihneasca,

Pe un scaunel de tei.

Nu se asezase inca mosul

Cand apare pe carare

Venind de la vanatoare

Un flacau voinic din sat.

Obosit si rupt de foame,

Dupa el venea un caine,

Ratacise prin padure

Fara nici-un pic de paine.

Ajungand langa bordei

Il intreaba cu mirare:

Mosule, sa nu te superi

Nu ai ceva de mancare?

Cum sa nu, raspunse mosul

Chiar acum am fost in sat,

Si chiar mama dumitale

O paine alba mi-a dat.

Iat-o, tai-o si-o mananca

Potoleste-ti foamea-n pace,

Caci: „Cine isi da lui isi da!“,

„Cine-si face lui isi face!“.

Dupa ce manca feciorul

Multumit pleca spre sat

Far-a banui sarmanul

De ceea ce s-antamplat.

Ajungand acasa bine

Maica la-mbratisat,

S-a dezbracat si in fine

La masa sa asezat.

Nici nu se aseaza bine

Cand deodata feciorul

Se ridica in picioare

Vai! Mi-e rau draguta mama

Mama mor, totul ma doare.

Maica lui se ingrozeste

El se zbate disperat

Ce ai? il intreaba mama,

Spune-i mamei, ce-ai mancat?

N-am mancat, raspunse fiul

Decat painea cea frumoasa

Ce-ai dat-o la cersetor

Astazi cand a fost acasa.

Un fior groaznic atuncea

Inima mamei cuprinde

Fiul ei isi da suflarea

Si in fata ei se stinge.

Ingrozita se arunca

Peste-a fiului ei fata,

Si cu mana tremuranda

De gatul lui se agata.

Apoi isi priveste fapta

Corpul fiului raceste

Iat-acum, cum Cel din ceruri

Orice fapta rasplateste.

Si-n ureche ii rasuna

Glasul care nu mai tace:

„Cine isi da lui isi da tata !“,

„Cine-si face lui isi face!/,,

virtutile pe care trebuie sa le aiba un calugar( de fapt toti crestinii) : blandetea lui david, rabdarea lui Iov, smerenia vamesului si dragostea care niciodata nu cade...

2011-11-25T11:37:00.000-08:00

Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni I-13)

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunator. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poarta cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni I-13)

2011-11-21T13:47:00.000-08:00

RUGACIUNE

de Mihai EMINESCU

Craiasa alegându-te

Ingenunchem rugându-te,

Inalta-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întarire

Si zid de mântuire,

Privirea-ti adorata

Asupra-ne coboara,

O, maica prea curata

Si pururea fecioara,

Marie!

Noi, ce din mila sfântului

Umbra facem pamântului,

Rugamu-ne-ndurarilor

Luceafarului marilor;

Asculta-a noastre plângeri,

Regina peste îngeri,

Din neguri te arata,

Lumina dulce clara,

O, maica prea curata

Si pururea fecioara,

Marie!

2011-11-21T12:26:00.000-08:00

....cu fiecare an pe care il traiesc sunt mai convinsa ca pierderea vietii se regaseste in dragostea pe care nu am daruit-o, puterile de care nu m-am folosit si prudenta egoista de a nu risca nimic...

.http://www.trilulilu.ro/petreradu1/132789a5ab13a0

Toaca-legatura intre pamant si cer...

2011-11-20T08:49:00.000-08:00

"TOACA-N CER SI SLUJBA-N RAI"Sunetul clopotelor si bataia in toaca sunt printre cele mai emotionante simboluri din ritualul crestin ortodox. O chemare irezistibila spre rugaciune si Dumnezeu. Cine le aude o data le urmeaza de indata si nu le mai uita in veci...

- De vorba cu parintele DANIEL BENGA, prodecan al Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti -

Cand aveam 14 ani, m-am indragostit fara leac de clopote. Eram intr-o excursie scolara la manastirea Putna, pe urmele lui Stefan cel Mare. Cand am intrat pe portile manastirii, un amurg de vara incendiar poleia in aur biserica alba. Atunci au inceput sa bata clopotele de vecernie, cu glas tanguitor si grav! Am ramas nemiscat. Glasul lor razbatea pana-n cer, facea sa se cutremure tot vazduhul. "Stii ce spun clopotele?" - ne-a intrebat calugarita ce ne indruma prin istoria manastirii. ""Stefan! Stefan! Domn cel Mare!". Asa striga clopotele Putnei, de 500 de ani. Caci clopotele Putnei s-au batut totdeaunala fel, cu o maiestrie tainica, doar de clopotari stiuta si incredintata din generatie in generatie". N-am mai uitat niciodata inserarea aceea, pe care clopotele o transformasera in sarbatoare. Ea face parte din amintirile pe care imi sprijin, adeseori, sufletul. De atunci, mi-am dorit mereu sa aflu mai multe despre clopote, dar si despre toaca, al carei sunet monocord si intens cheama la rugaciune si liniste. De curand, dorinta mi s-a implinit. Parintele prodecan Daniel Benga de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti mi-a spus intreaga istorie a "celor doi teologi ai bisericii", clopotele si toaca. O poveste plina de intelesuri crestine si mistice.

Povestea clopotelor

- Sunetul clopotelor si bataia in toaca sunt printre cele mai emotionante simboluri din ritualul crestin ortodox. O chemare irezistibila spre rugaciune si Dumnezeu. Cine le aude o data le urmeaza de indata si nu le mai uita in veci...

- Oricat ar parea de ciudat, va marturisesc ca multa vreme eu nu am bagat in seama insemnatatea clopotului si a toacei. Asta pana acum trei ani, cand am fost delegat de Parintele Patriarh sa merg pana in Innsbruck, in Austria, la firma de clopote Grassmayr, una din cele mai cunoscute din lume, unde s-au turnat si clopotele Patriarhiei Romane. In atelierele Grassmayr se afla si un muzeu al clopotelor si o biblioteca tematica, unde am gasit o enciclopedie a clopotelor care insuma 1000 de pagini. Or, ca sa le scrii povestea pe 1000 de pagini, inseamna ca aparent banalele clopote sunt o tema fundamentala a istoriei, a culturii si a lumii. Iar muzeul familiei Grassmayr din Innsbruck e vizitat de calatori care vin tocmai din Australia si America. Printre exponate sunt clopote extraordinar de vechi, unele din China, din anul 3000 inainte de Hristos.

- Multa lume leaga clopotele de crestinism...

- Clopotele au venit in Europa din China. Acolo au fost turnate pentru prima oara, acum 5000 de ani. Si din China s-au raspandit in lumea greaca si in lumea romana. Sigur, pe noi ne intereseaza perioada crestina, dar clopotele apar in toate culturile si religiile lumii. La greci si romani, pentru unii dintre zei, se bateau clopotele. In cultul Proserpinei, preotii pagani anuntau inceputul jertfei prin sunetul unor mici clopotei. Si sarbatorile din luna mai, de la Roma, erau anuntate de clopotei. Iar in cultul lui Dionisios, ori al lui Mitra, clopotul era semnalul extazului: cand se intra in transa, sunau clopotele. Dar anticii foloseau clopotele si in scopuri practice: grecii, cand deschideau piata de peste, romanii, cand deschideau baile publice. Clopotul a avut de la inceput si o dimensiune sociala, si una religioasa. El dadea sens vietii oamenilor din cetate.

- Crestinismul a fost reticent cu ritualurile pagane. Vechile sarbatori au fost inlocuite cu altele noi. De ce au avut clopotele o soarta mai buna?

- La inceput, crestinii au fost, intr-adevar, reticenti in preluarea clopotelor. Clopotul era identificat cu paganismul idolatru. Asa ca la inceput, in traditia rasariteana si in Africa, anunturile pentru obstea de credinciosi erau facute de catre diacon, cand se termina slujba (si astazi se mai pastreaza acest obicei). In plus, crestinii, fiind persecutati, nu se puteau aduna public. Nu-si puteau anunta adunarile prin batai de clopote. Aveau adunari secrete, oculte. Dar dupa ce Constantin cel Mare si imparatul Liciniu dau libertate crestinismului, in anul 313, cultul crestin ia amploare. Si ceva trebuia sa vesteasca credinta in intreaga cetate. Asa au aparut clopotele bisericilor. Mai apoi, au intrat in credinta crestina si clopoteii. Ei au venit de la Marele Arhiereu, din Vechiul Testament, care avea pe haina lui 360 de clopotei. In Vechiul Testament, pe langa leviti, care erau preoti, exista si Marele Arhiereu, care era Marele Patriarh. Avea o haina cu 360 de zurgalai. Despre sfantul Antonie se spune, de asemenea, ca mergea cu un clopotel agatat de toiagul lui, in forma de T, care e tot o cruce. Cu clopotelul acela, sfantul alunga demonii.

Trambita ingerilor

- Dar toaca? Sunetul ei pare mai auster si mai vechi decat glasul de clopot. Pare infratit, mai degraba, cu postul si ritualurile manastiresti...

- Toaca a aparut in Bizant, inaintea clopotelor. Toaca a fost a Rasaritului, iar clopotele ale Apusului. Vreme de patru veacuri, in Bizant si in Rasarit s-a auzit doar toaca. Sfantul Sofronie al Ierusalimului numea toaca "trambita ingerilor". Traditia ei dureaza de 1700 de ani. Sunt trei feluri de toaca. Toaca portabila, zisa si toaca mica, care e o scandura care se tine cu mana si se bate, de obicei, numai la manastiri si la catedrale, inconjurand biserica, la timpurile de rugaciune.

Glas de toaca in Maramures / Foto: Kosei Miya (2)

�Monahul bate in ea, se inchina la toate cele patru colturi, isi face semnul Sfintei Cruci, ceea ce este extraordinar de frumos, pentru ca arata ca toaca este o chemare la jertfa si la rugaciune. Dar exista si toaca mare. Ea se atarna in clopotnita, langa clopote, si la fiecare slujba, se bate odata cu clopotele. Cea de-a treia toaca este tochita de fier. Ea se aseaza undeva la iesirea din biserica, este batuta cu ciocanul si suna mult mai puternic decat suratele ei. Cea mai frumoasa tochita de fier se afla la manastirea Tismana, facuta in 1840 de ieromonahul Stefan. Are forma de vultur bicefal si e unica in tara. In afara de Romania, toaca se mai bate in Siria, ceea ce arata ca acolo se pastreaza vechile origini bizantine, in Serbia, Grecia, in Rusia, in tarile baltice, in Georgia si Armenia.

- Exista un inteles ritualic al glasului de toaca?

- Cand toaca ne cheama la biserica, ea ne cheama sa devenim ca ingerii. Pentru ca noi, in biserica, ne intalnim cu ingerii. Liturghia de pe pamant e o imagine a Liturghiei din ceruri. Este sarbatoarea, cantarea ingerilor si a oamenilor, laolalta. Spune asa de frumos un colind din Ardeal: "D-auzi gazda, ori n-auzi,/ Toaca-n cer si slujba-n rai/ Toaca-n cer cum o batea/ Slujba-n rai cum o facea./ Dumnezeu cum cuvanta,/ Maica Sfanta se ruga/ Si sa stai sa tot privesti/ Cum facea slujbe ceresti./ Ingerii tiind stalpari/ Cantau Sfintele Cantari". Asa ca de cate ori batem noi toaca pe Pamant, bat si ingerii toaca in Ceruri. Iar cine asculta glasul de toaca devine partas la bucuria raiului.

- Inainte de a picta o icoana, calugarii iconari tin post si se roaga, se curatesc trupeste si sufleteste, pentru ca Dumnezeu sa le daruiasca dreptul si harul de a-L reprezenta pe El si pe sfintii Lui, in portrete si in culori. Despre toaca si clopote se crede la fel. In satul bunicilor mei, toaca putea fi facuta numai de un om curat si neprihanit, iar clopotul nu avea voie sa bata inainte sa fie sfintit. Ideea ca Dumnezeu trebuie meritat chiar si in obiectele ritualului ortodox spune mult despre frumusetea sufletului romanesc.

- Randuiala binecuvantarii si a sfintirii clopotului, care se savarseste de obicei in ziua in care clopotul e instalat in clopotnita, este obligatorie. Clopotul n-are voie sa bata inainte de-a fi sfintit. Mai intai se sfinteste cu agheazma. La sate, e un eveniment extraordinar. Asta si din cauza raritatii lui. Un clopot, daca-i bine turnat, tine cateva sute de ani. Sa asisti la schimbarea clopotului unei biserici e chiar o sansa unica in viata. Cand sfintim un clopot, in Ehtenia Mare, ne rugam ca Dumnezeu sa-i destepte pe cei care aud glasul clopotului, pentru slava Numelui Sau, sa potoleasca furtunile, fulgerele, trasnetele, sa opreasca ceata stricatoare, sa alunge puterea, viclenia si asuprirea vrajmasului si sa-i indemne pe credinciosi la implinirea poruncilor lui Dumnezeu.

�

- Intr-una din scrierile sale, marele parinte Sofian vorbeste despre "rugaciunea clopotelor", care izbutesc sa alunge furtuna. O intamplare reala, pe care a trait-o pe cand restaura pictura manastirii Agapia.

- Chiar asta este menirea clopotului: ocrotirea de tot ceea ce inseamna raul naturii. Stim, adesea, ca atunci cand se aduna nori negri asupra satelor noastre, se trag clopotele, ca sa se imprastie amenintarea furtunii. Si mai are clopotul un rost major: trezirea credinciosilor pentru ca ei sa lucreze poruncile lui Dumnezeu, sa nu fie lenesi. Clopotul te cheama, el te scoate din prezent, din timpul in care te asezi tu, si zice: "Vino, ca-i timpul sa-L lauzi si tu pe Dumnezeu si sa-I multumesti pentru toate cele pe care ti le-a dat".Si-n al treilea rand, este lupta cu diavolul. Clopotul are putere de a alunga demonii. Cand se bat clopotele intr-un sat, demonii fug din satul acela. Iar in rugaciune, noi ne rugam asa: "Varsa in el (in clopot n.n.) puterea darului Tau, Doamne, ca auzind credinciosii, robii Tai, glasul sunetului lui, sa se intareasca in evlavie si in credinta, si barbateste sa se impotriveasca tuturor asupririlor diavolesti si, prin rugaciuni neincetate si slava aducand Tie, Adevaratului Dumnezeu, sa le biruiasca".

Teologi ai bisericii

- Ce trebuie sa stie un credincios, cand aude clopotul si toaca?

- Este o diferenta intre toaca si clopot. Clopotul vesteste biruinta si bucuria, pe cand toaca, asa cum ati observat, invita mai mult la austeritate. De aceea, toaca se bate mai mult in post, iar clopotul mai mult in afara postului. Si tot de aceea se bate mai intai toaca si apoi clopotul. Toaca ne cheama la jertfa, la austeritate, la rugaciune. Iar clopotul ne vesteste ca pe urma va fi bucurie. Teologic, toaca si clopotul sunt ca dealul Golgotei fata de muntele Tabor. Nu poti sa urci la Lumina Taborului pana ce n-ai trecut pe Crucea Golgotei. Si asta ce inseamna? Cand bate toaca, iti asumi crucea, jertfa, austeritatea in viata, iar prin ele ai parte de lumina si de biruinta. Abia atunci, sunetul clopotului iti va vesti bucurie. De aceea, in ziua Invierii, se bat toate deodata, si toaca, si clopotele, si tochita, tot ce are biserica! Suna toate ca sa vesteasca biruinta cea mare a Lumii. Iata de ce, clopotul si toaca sunt teologi ai bisericii. Pentru ca in functie de ce instrument bate, noi stim in ce moment liturgic suntem. De pilda, inainte de Prohodul Mantuitorului, care e un ceas de mare tristete in Vinerea Mare, nu se bat clopotele. Se bate numai toaca. Asa aratam ca ne adunam pentru marea jertfa a lui Dumnezeu, care si-a dat viata pentru Lume.�Apoi, cand iesim sa inconjuram biserica, se bat si clopotele, si toaca. Pentru ca noi am cantat deja: "Prin cruce a venit bucurie la toata lumea". Pentru ca in cruce e taina Invierii. Iata de ce, in trasul clopotelor si batutul toacei, e o teologie intreaga. Dar si armonie, frumusete si maiestrie. Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, atunci cand s-au sfintit clopotele Patriarhiei, a rostit un cuvant frumos. "Clopotul nu este un simplu instrument muzical pentru a incanta urechea. Este glasul Domnului, care ne cheama sa lucram pentru slava Lui si pentru mantuirea noastra". La fel e si toaca. Amandoua sunt glasul lui Dumnezeu. Glasul care cheama. Si daca acum, pe pamant, clopotul ne vesteste tristetea, bucuria, moartea si viata - acolo, in imparatia lui Dumnezeu, ce va veni odata cu sfarsitul lumii, trambita, alauta, ingerii care vor canta, vor canta numai bucuria. De aceea, la sfarsitul vietii noastre, Dumnezeu ne va chema in Imparatia Lui, prin glas de trambite. Pe cand clopotul, atunci cand ne striga astazi, cheama la rugaciune. E chemarea glasului lui Dumnezeu, in fiecare duminica si la fiecare sarbatoare. Dar va mai fi si o alta chemare, chemarea ultimei trambite de Apoi. Astazi, la glasul clopotului, putem sa venim sau putem sa nu venim. Multi dintre noi suntem lenesi. Auzim clopotul, dar stam si dormim mai departe. Dar la glasul trambitei de Apoi, vor veni toate neamurile. Acolo nu mai e alegere. Acolo vom veni singuri si vom fi chemati ca sa fim judecati inaintea lui Dumnezeu. Asa ca pe lumea aceasta, nu ne ramane decat sa il rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne ajute, ca atunci cand auzim glasul clopotelor, sa inradacineze in noi evlavia, sa ne faca grabnici la tot lucrul bun, sa nu fim lenesi si sa ne ajute sa ne mantuim cu rugaciunile Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor, ca un Dumnezeu mult milostiv. Amin!

Valentin Iacob

Dumnezeu ne cheama prin toaca la corabia lui- Biserica- ca sa trecem de aceasta lume desarta. ..

Toaca - un cantec al lemnului. Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica. Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.

Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta ?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).

Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).

Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca in cultul crestin ?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.

Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare".

Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesa din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.

Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.

Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii

.Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare .Sunetul provenit de la toaca reprezinta, dupa parerea mea, bataile inimii nemuritoare, ale sufletului

alte detalii interesante despre toaca puteti gasi pe-

http://mariuscruceru.ro/2010/04/11/chemari-de-toaca/

Pasi spre Rai....

2011-11-18T13:53:00.000-08:00

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.

Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.

Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”

Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.

Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.

Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!

Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”

Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit.

Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.

„N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi.

Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.

“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.

“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.

“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte”

Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul.

Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare.

“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă …”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.. “Am înţeles…,spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.

Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni.. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.

“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia.

Cum arată?” “E plin de iertare”...., murmura copilul.

Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”

2011-11-17T02:35:00.000-08:00

Stăpâna mea preabinecuvântată, folositoarea neamului omenesc, scăparea şi mântuirea celor ce aleargă la tine ! Ştiu cu adevărat că am greşit mult şi te-am mâniat pe tine, preamilostivă Doamnă, şi pe Preabunul Dumnezeu, Care S-a născut cu trup din tine. Am înainte multe chipuri ale celor care, mai înainte de mine, au mâniat bună îndurarea Lui : pe vameşi, pe desfrânate şi pe ceilalţi păcătoşi, cărora pentru pocăinţa şi mărturisirea lor, li s-a dat iertare de păcate. deci, punând înaintea sufletului meu cel păcătos acele chipuri, care s-au umilit şi uitându-mă la bogata milostivire a lui Dumnezeu, pe care au primit-o, am îndrăznit, şi eu, ticălosul, să alerg cu pocăinţă la milostivirea ta cea bună, o , preamilostivă Stăpână. Dă-mi mână de ajutor şi cere de la Fiul Tău, şi Dumnezeu, iertarea păcatelor mele celor grele. Cred şi mărturisesc că Fiul Tău, pe care L-ai născut, este cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Judecătorul viilor şi al morţilor, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cred, iară, şi mărturisesc că eşti cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Aşijderea, eşti izvorul milostivirii, mângâierea celor ce plâng, căutarea celor pierduţi, neîncetată şi puternică mijlocitoare către Dânsul, mult iubitoare a nemului creştinesc şi chezăşuirea pocăinţei mele. Căci, cu adevărat oamenii n-au alt ajutor şi acoperământ, afară de tine, Preamilostivă Doamnă. Nimeni din cei ce au nădăjduit spre tine nu s-a ruşinat şi prin tine îmblânzind pe Dumnezeu, nimeni nu rămâne părăsit. Pentru aceasta rog bunătatea ta cea nemăsurată, deschide uşile milostivirii tale mie, celui ce am rătăcit şi am căzut în noroiul adâncului. Nu te scârbi de mine întinatul. Nu trece cu vederea rugăciunea mea , a păcătosului. Nu mă lăsa pe mine, ticălosul, pe care m-a dus la pierzare răul vrăjmaş. Ci îmblânzeşte spre mine pe Milostivul Dumnezeu, Care S-a născut din tine, ca să-mi ierte păcatele mele cele mari şi să mă izbăvească din pierzania mea. Ca şi eu, cu toţi cei ce au dobândit iertarea, să cânt şi să măresc nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu , Celui născut din tine şi neînfruntată ta folosinţă pentru mine, în viaţa aceasta şi în sfârşitul veacului.

Amin

SFANTUL MARE MUCENIC MINA-PRIETENUL NOSTRU OCROTITOR

2011-11-17T02:06:00.000-08:00

,,Pe mucenicul Mina nu -l cunoaste nimeni , dar l-am vazut toti , caci ni s-a aratat , in vis sau aievea, pe pamant, in aer si pe apa, noaptea sau ziua, tuturor celor care l am chemat in ajutor.. ,,Avva Dorotei

http://www.youtube.com/watch?v=8LdPL5B5aPQ&feature=results_main&playnext=1&list=PL6F22ADB03F0B90CE

Sfântul Mina era de neam egiptean şi creştin de mic copil. Ajungând la vârsta cerută pentru militărie s-a făcut ostaş şi a fost trimis să-şi facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigiei. Oraşul în care slujea era păgân şi dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză nu se putea împăca cu viaţa de aici şi mai ales cu camarazii, care se închinau la idoli. În acest timp, domnea peste marele şi întinsul imperiu al romanilor, Diocliţian (284 - 305), om ridicat de jos, dar bun militar şi înzestrat cu bune însuşiri de împărat. Imperiul lui întinzându-se de la Oceanul Atlantic şi până la India, având sub stăpânirea sa atât de multe neamuri şi atâta întindere de pământ, înconjurat de pretutindeni de popoare vrăjmaşe, a ajuns însuşi la convingerea că este prea greu să guverneze singur. De aceia în anul 285 a împărţit coroana cu camaradul său de arme Maximian Hercule, iar peste câtva timp şi-a mai luat încă două ajutoare: pe Constanţiu Clor şi Maximian Galeriu. Deci Diocliţian cu Galeriu, care I-a devenit ginere, domneau peste Imperiul de Răsărit iar Maximian cu Constanţiu Clor domneau peste Imperiul de Apus. Timp de douăzeci de ani, Diocliţian s-a ocupat să dea ţării sale o bună şi puternică organizare. Deşi numărul creştinilor se tot mărea şi viaţa lor curată şi frumoasă strălucea pretutindeni, el n-a dat atenţie la aceasta. Nu tot aşa guverna Galeriu. Acesta fiind un bărbat plin de energie şi de îndrăzneală, nu suferea creştinii pentru că stăruiau să nu fie la fel cu păgânii, mai ales după ce s-a împrietenit bine cu filozoful păgân Ieroclis, un mare vrăjmaş al creştinilor. Întâmplându-se ca palatul imperial din Nicomidia să se aprindă şi să ardă, Galeriu a dat vina pe creştini şi a poruncit să se ia împotriva lor cele mai crude măsuri. În acelaşi timp stăruia să încredinţeze pe bătrânul său socru că creştinii sunt o nenorocire pentru imperiu şi trebuiesc nimiciţi. Diocliţian iubea mult pe Galeriu, întâi pentru că îi era ginere, al doilea pentru că în lupta împotriva Perşilor din 296 - 297 a ieşit învingător. Şi ca să¬i împlinească dorinţa a dat în numele tuturor celor patru, un edict de prigonirea creştinilor din întreg imperiul roman. În edict se poruncea ca creştinii din armată sau să lepede credinţa creştină şi să aducă jertfă zeilor romani ( idolilor ) sau să părăsească serviciul militar.

Creştinii au părăsit armata. Sfântul Mina a părăsit şi el armata şi nevoind să se întoarcă în Egipt, în patria sa, s-a dus în munţii Frigiei şi aici în singurătate, în linişte şi tăcere, petrecea timpul cugetând la Dumnezeu, la învăţăturile lui Hristos şi la cele sufleteşti. Înarmat cu postul şi cu rugăciunea, după îndemnul Mântuitorului, poartă o luptă puternică cu omul său cel dinlăuntru pentru a-l supune sufletului şi deplinei ascultări de Hristos şi poruncile Lui şi pentru a căpăta libertatea ca în voie să trăiască numai pentru Dumnezeu. Văzând că măsura luată n-a dat roadele aşteptate, Diocliţian şi Galeriu au poruncit să ardă şi să dărâme biserica din Nicomidia şi alte biserici mai mici de prin alte părţi, iar printr-un nou edict a poruncit persecutarea creştinilor şi să fie supuşi la moarte în chip public. În adevăr, creştinii au fost prinşi şi aruncaţi în temniţe cu sutele, batjocoriţi şi ucişi; zilnic erau lipsiţi de viaţă 10, 20 şi uneori şi 60 de creştini, în tot răsăritul şi în Egipt.

Descriere după Metafrast şi Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei.

2011-11-17T02:04:00.001-08:00

http://www.youtube.com/watch?v=CXtWzEQpS60

2011-11-13T13:26:00.001-08:00

2011-11-12T04:28:00.001-08:00

http://www.trilulilu.ro/raoulromania/5579e4c429e1f5

judecarea aproapelui...

2011-11-12T04:20:00.000-08:00

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă , nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere . Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu…

Nicolae Steinhardt

2011-04-17T10:46:00.000-07:00

1.	Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.
2.	Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.
3.	Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
4.	Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:
5.	Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?
6.	Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.
7.	A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.
8.	Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
9.	Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi.
10.	Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.
11.	Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.
12.	A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,
13.	Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!
14.	Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:
15.	“Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei”.
16.	Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.
17.	Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.
18.	De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

IOAN 12, 1-18

Intrarea Domnului in Ierusalim

2011-04-17T10:42:00.000-07:00

Intrarea Domnului în Ierusalim, cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, care este celebrat în Duminica dinaintea Paștilor.

Cu câteva zile înainte de răstignirea Sa, Domnul Iisus Hristos a fost primit de mulțimile care Îl slăveau și Îl cinsteau, la intrarea Sa în Ierusalim, călare pe un mânz de asină (măgăruș), ca pe Mesia și Împăratul lui Israel. Mulțimimile, în semn de bucurie, aruncau înaintea Lui frunze de palmier sau de smochin (finic), simbolul biruinței, și chiar și copiii Îi strigau cuvinte de laudă.

Ortodocșii sărbătoresc această zi ca pe una de bucurie, dar cu înțelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeții.

Ortodocșii din țările care locuiesc în zone unde nu cresc palmieri sau smochini, precum românii sau rușii folosesc, în locul acestora, ramuri de salcie la această sărbătoare. Creștinii aduc la biserică aceste ramuri (numite, cu un nume mai vechi, și stâlpări, de unde denumirea de Duminica Stâlpărilor) de salcie, de smochin sau de palmier care amintesc de cele cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea Sa în Ierusalim. La sfârșitul Sfintei Liturghii, preotul rostește asupra lor o rugăciune de binecuvântare, apoi le stropește cu agheasmă, sfinţindu-le, apoi le distribuie credincioșilor, care împodobesc cu ele icoanele, păstrându-le cu grijă. În unele Biserici este obiceiul ca, după Liturghie, să se distribuie cruci mici făcute din frunze de palmier, care sunt mai apoi puse la icoană.

În seara din ajunul praznicului, în unele locuri se organizează un pelerinaj sau o procesiune, care pornește întotdeauna de la o biserică și se sfârșește la o (altă) biserică. Se face astfel amintirea ieșirii oamenilor în întâmpinarea Domnului, pe drumul Său spre Ierusalim, iar pelerinajul în sine are și rolul binecuvântării locului (orașului) respectiv [1].

Datorită faptului că Intrarea Domnului în Ierusalim este o sărbătoare a bucuriei, Biserica a modificat rânduiala postului, astfel că în această zi este dezlegare la pește și icre.

Imnografie

Troparul Intrării Domnului în Ierusalim (glasul 1):

Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o,

pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule.

Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând,

Ţie, Biruitorului morţii, strigăm:

Osana Celui dintru înălţime!

Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.

Tropar (glasul al 4-lea)

Îngropându-ne împreună cu Tine prin Botez, Hristoase, Dumnezeul nostru,

vieții celei fără de moarte ne-am învrednicit cu învierea Ta și, cântând, strigăm:

Osana Celui dintru înălțime,

binecuvântat ești, Cel ce vii întru numele Domnului!

Ipacoi (glasul al 6-lea)

Cu stâlpări lăudându-L mai înainte,

cu lemne mai pe urmă au prins pe Hristos Dumnezeu nemulțumitorii iudei;

iar noi, cu credință neschimbată pururea lăudându-L, ca pe un făcător de bine,

totdeauna strigăm către dânsul:

Binecuvântat ești, Cel ce ai venit să chemi pe Adam!

Condac (glasul al 6-lea)

Pe scaun, în cer, și pe mânz, pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule,

laudă de la îngeri ai primit

și cântare de la pruncii cei ce strigau Ție:

Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 112) arată că Intrarea Domnului în Ierusalim trebuie zugrăvită astfel:

Se pictează zidurile unei cetăți (Ierusalimul), iar în afara lor un deal. Hristos e zugrăvit stând pe un mânz de asin, binecuvântând. În spatele Său sunt pictați Sfinții Apostoli.

În fața Lui, pe deal, este pictat un copac, din care copiii taie ramuri de finic (i.e. smochin) cu topoarele și le aruncă pe jos. Tot în acel copac e pictat un copil care încearcă să se urce ca să-L vadă pe Hristos.

Mai jos de Domnul, care vine călare de mânz, mai mulți copii Îl întâmpină: unii țin în mâini ramuri de finic, alții își aștern pe jos veșmintele în calea mânzului, alții se trântesc ei înșiși pe jos. Mai sunt pictați câțiva copii care își scot ghimpii și mărăcinii din tălpi.

Chiar în afara porții cetății Ierusalimului, sunt pictați mai mulți bărbați și femei, tot cu ramuri în mâini, și unii și cu copii în brațe sau purtați pe umeri; iar de pe ziduri și de pe la ferestrele cetății se văd alți oameni care Îl privesc pe Hristos.

Mirele Bisericii

2011-04-15T11:45:00.000-07:00

http://www.crestinortodox.ro/cantari-bisericesti-audio-mp3/cantari-bisericesti/camara-mantuitorule-2113.html

Una dintre cele mai profunde si graitoare teme din Sfanta Scriptura este paralela ce se face intre Imparatia Cerurilor si nunta. In acest sens, Mantuitorul Insusi ne spune ca "Imparatia Cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau". (Matei 22-2)

Aceasta relatie este prefigurata in numeroase locuri din Vechiul Testament insa, in mod cu totul deosebit, in Cantarea Cantarilor. Aici, raporturile dintre "Cel Iubit" sau "Mire" si dintre "Cea Iubita" si ,"Mireasa" sunt, potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, raporturile legaturii harice si tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu si Biserica sau cu sufeltul omenesc arzand de iubire pentru Creatorul sau.

Hristos - Mirele Bisericii

Limbajul nou-testamentar abunda in termeni si sintagme specifice ritualului nuptial: Hristos este Mirele, si atat timp cat e cu ei, apostolii nu pot fi tristi (Mt. 9, 15). La fel, Ioan Botezatorul se numeste pe sine si "prietenul Mirelui“ (Ioan 3, 29), iar cele cinci fecioare intelepte intra in camara Mirelui (Mt. 25). Prin Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului, prin activitatea Sa rascumparatoare si prin trimiterea Duhului Sfant, aceasta unire tainica dintre Mire si Mireasa a fost realizata. Sfantul Ioan Gura de Aur este cel de la care ni s-a pastrat un cuvant minunat despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: "Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua".

Mantuitorul innoind firea omeneasca a aratat Biserica Sa "fara pata si fara intinaciune, - dupa cuvantul Apostolului - "sa o infatiseze siesi Biserica slavita, neavand pata sau intinaciune, ori altceva de acest fel, si sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. V, 27). Aceasta relatie de dragoste jertfelnica freprezinta modelul oricarei iubiri dintre barbat si femeie, desavarsita in Taina Nuntii, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, numind-o "mare“ in Hristos si in Biserica.

Deniile Mirelui

Sufletul, un alt simbol al miresei, e tot asa de iubit de Mire ca si de Biserica de care de altfel el este nedespartit. Acest fapt este evindentiat in randuiala deniilor oficiate incepand din seara Duminicii Floriilor pana in seara din Miercurea Mare, numite si "Deniile Mirelui" sau "Slujbele Mirelui" (Akolouthia tou Nimfiou). Numele slujbei provine de la Mirele intalnit in parabola celor zece fecioare ce se citeste la Denia din Marea Marti.

Trebuie amintit faptul ca atat din punct de vedere liturgic, cat si din punct de vedere al invataturilor subliniate, aceste trei denii ale Saptamanii Patimilor prezinta un tot unitar.

Pericopele evanghelice si imnurile fac referire indeosebi la Patimile Domnului si la a Doua Venire prin pomenirea lui Iosif (vandut de frati si care L-a prefigurat pe Hristos), a pildei maslinului neroditor, a pildei celor zece fecioare, a pildei talantilor, a femeii pacatoase care a spalat picioarele Mantuitorului, a tradarii lui Iuda.

Troparul "Iata, Mirele" ce se canta la inceputul Deniei in aceste trei seri subliniaza tocmai necesitatea trezviei si privegherii de care trebuie sa dam dovada in asteptarea Domnului, care va veni din nou sa judece vii si mortii: "Iata, Mirele vine in miezul noptii/ Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind/ Iar nevrednica-i aceea/ Pe care o va afla lenevindu-se./ Vezi, dar, suflete al meu,/ Cu somnul sa nu te ingreuiezi/ Ca sa nu te dai mortii/ Si afara de Imparatie sa te incui/ Ci te desteapta, strigand:Sfant, Sfant, Sfant/ Esti Dumnezeul nostru,/ Cu folosintele celor fara de trupuri/ Miluieste-ne pe noi!"

Din aceasta perspectiva, Deniile Mirelui sunt slujbe de priveghere, ce evidentiaza in special necesitatea pregatirii launtrice - constinetizarea pacatelor proprii si pocainta - in vederea intampinarii lui Hristos. Acestea subliniaza mai ales pocainta de care avem nevoie pentru a fi acceptati la nunta dintru Imparatie. Ele prezinta totodata un mesaj menit sa ne pregateasca pentru Patimile lui Hristos .

Icoana Mirele Bisericii

Mirele Bisericii este Unul smerit si aflat in suferinta. Este un Mire care iubeste si Se jertfeste pana la moarte pentru ca dragostea Sa sa fie impartasita de fiecare om. Acest adevar il infatiseaza si icoana numita "Hristos - Mirele Bisericii" care , in unele locasuri de cult, este purtata in procesiune si asezata pe iconostas, la Denia din Duminica Floriilor - in timp ce la strana este cantat troparul "Iata, Mirele"- fiind lasata spre inchinare pana dupa Denia din Miercurea Mare.

Icoana il infatiseaza pe Hristos purtand insemnele patimilor Sale, pregatind calea pentru nunta in Imparatia Sa. Hristos este reprezentat in timpul patimilor Sale, in special in timpul cand este biciuit si torturat de catre soldatii care Il incoroneaza, Il imbraca in mantie si ii dau in mana trestie, numindu-L batjocoritor "Regele iudeilor".

Coroana de spini de pe capul Mantuitorului este insa semnul nuntii cu Biserica si al iubirii Sale jertfelnice.

Haina de nunta

Mirele Hristos ne chema pe toti cei ce formam Biserica Sa, sa I ne alaturam in Imparatia Cereasca. Insa, odata cu aceasta invitatie vine si o atentionare: "Nunta este gata, dar cei poftiti n-au fost vrednici". (Matei 22-8).

Se impune asadar ca fiecare dintre noi sa ne punem problema propriei vrednicii deoarece, tot Parintii Bisericii sunt cei care ne spun ca, in aceasta angajare nuptiala divino-umana nu e vorba de sufletul inca impur, bantuit de patimi, asa cum este cel in faze de despatimire, ci este vorba cu totul de altceva, "de cel ce a intrat in treapta superioara a contemplatiei mistuit acum de dorul cunoasterii supreme si al unirii desavarsite".

Avem nevoie, daca nu am facut-o inca pana acum in timpul Postului Mare, ca macar in Saptamana Patimilor, sa ne aflam asa cum suntem. Vom vedea ca prin patimile noastre am intinat "haina de nunta" primita prin Botez, dupa cum afirma troparul ce se canta dupa intreita afundare a pruncului: "Da-mi mie haina luminoasa Cela ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina".

Vom spune probabil catre Hristos, precum in Luminanda de la Deniile Mirelui:

"Camara Ta, Mantuitorul meu,/ O vad impodobita/ Si imbracaminte nu am/ Ca sa intru intr-insa".

Nu este insa de ajuns sa constientizam aceasta stare nefericita si nefireasca. Nu este de dorit sa ramanem aici. Trebuie sa facem mai mult decat atat, sa ne marturisim pacatele, sa ne pocaim si - avand binecuvantarea duhovnicului - sa ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, continuand:

"Lumineaza-mi haina sufletului meu,/ Datatorule de Lumina/ Si ma mantuieste!"

sursa-crestinortodox.ro

lansare Carte -Eugen Serea -Vecernie

2011-04-14T04:59:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=QV3c1emRVGs&feature=share

mesterul Nicolae Grigorescu

2011-04-13T14:07:00.001-07:00

http://www.cinethronix.ro/#!__sectiunea-2/nicolae-grigorescu

FILME DOCUMENTARE -ROMANESTI

2011-04-13T13:19:00.000-07:00

Va recomandam cand aveti timp sa vedeti niste documentare de exceptie !!!
FILME DOCUMENTARE ROMANESTI

Sfantul Ioan Gura de Aur- ,,Cerul se cumpără, cerul se câştigă – şi noi nici nu vrem să ştim de aceasta!…,,

2011-04-13T08:06:00.000-07:00

Mare lucru-i milostenia…
De aceea, Solomon zicea: “Omul e mare, omul milostiv e nepreţuit…”
Milostenia are aripi mari, ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele soarelui şi se ridică până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul. Lasă în urmă legiunile de îngeri, carele arhanghelilor şi toate puterile cele înalte, nu se opresc decât la picioarele tronului împărătesc.
Scriptura însăşi vă învaţă când spune: “Corneliu, rugăciunile şi milostivirile tale s-au ridicat până la faţa lui Dumnezeu…” Până la faţa lui Dumnezeu, aceasta înseamnă: Dacă ai săvârşit multe greşeli, dar ţi-ai făcut apărător milostenia, nu te teme; nici o putere de sus nu i se împotriveşte, ea cere ce i se datorează, ţinând în mână zapisul datoriei, însuşi Stăpânul a grăit: “Ceea ce aţi făcut pentru unul din aceşti mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”. Oricare ar fi greşelile voastre, milostenia le precumpăneşte pe toate.
Nu înţelegeţi voi, în Evanghelie, pilda celor zece fecioare? Nu vedeţi, oare, cum cele care nu făcuseră milostenia, cu toate că erau părtaşe fecioriei, rămaseră afară din odaia nunţii?
“Este scris, erau zece fecioare, cinci nebune, cinci înţelepte”, cele înţelepte aveau untdelemn, cele nebune nu şi li se stinseră acestora, candelele.
Focul înfăţişează fecioria, untdelemnul, milostenia. Şi după cum focul se stinge dacă untdelemnul nu-l hrăneşte picătură cu picătură, tot aşa se stinge fecioria, dacă milostenia nu-i ţine tovărăşie. “Daţi-ne untdelemn din candelele voastre”. Şi cele înţelepte răspunseră: “Nu putem să vă dăm, de teamă că nici noi, nici voi nu veţi avea… Mergeţi şi cumpăraţi de la cei care vând…”
Cine-s negustorii care vând untdelemnul acesta? Cerşetorii care stau la uşa bisericilor ca să fie milostiviţi. Şi cu ce preţ? Cu acel pe care-l vreţi. Nu hotărăsc cât, ca să nu-mi scoateţi în faţă lipsa voastră. Daţi, spre a cumpăra, atât cât aveţi la îndemână.
Aveţi un dinar? Cumpăraţi cu el cerul, nu fiindcă cerul se poate cumpăra cu preţ mic, ci fiindcă Stăpânul e milostiv oamenilor.
N-aveţi un dinar? Daţi un pahar cu apă proaspătă: “Celui ce va da în numele Meu la unul din aceşti prea neînsemnaţi fraţi ai mei un pahar de apă proaspătă ca să-i ostoiască setea, să nu-i fie teamă că-şi va pierde plata”.
Cerul se cumpără, cerul se câştigă – şi noi nici nu vrem să ştim de aceasta!…
Daţi o pâine şi câştigaţi raiul – daţi puţin şi veţi căpăta mult; daţi lucruri pieritoare şi veţi primi în schimb din cele fără pieire, daţi din cele ale putreziciunii şi veţi avea din cele ale neputreziciunii.
Dacă ar fi un iarmaroc şi preţurile ar fi scăzute, fiind prisos de mărfuri şi multe din ele s-ar vinde pe nimic, nu aţi face avere şi n-aţi da deoparte toate celelalte treburi ale voastre ca să profitaţi de prilejul acesta?
Aşadar când e vorba de lucruri ce se trec, arătaţi atâta pornire zeloasă, iar când e vorba să cumpăraţi veşnicia, atâta delăsare, atâta lenevire!…
Daţi celui sărac, şi chiar de nu veţi deschide gura, mii de guri şi vă vor lua partea, milostenia care-i răscumpărarea sufletului. Şi nu-¬mi vorbiţi de lipsa voastră, văduva care era nici se poate mai săracă, dădu găzduire lui Ilie, aşa că lipsa ei nu a fost nici o împiedicare. Ea l-a primit cu mare bucurie şi astfel a cules roadele pe care le merita – şi a secerat snopul milosteniei.
Poate unul din noi îmi va zice: “Dă-mi pe Ilie”. De ce cereţi pe Ilie? Eu vă dau pe stăpânul lui Ilie -şi nu-1 hrăniţi. De aţi fi întâlnit pe Ilie, aţi fi făcut altfel? Hristosul, Stăpânul a toate, a zis: “Ceea ce aţi făcut unuia din aceşti prea neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut…”
Cugetaţi la Hristos, chemând pe alesul Său, în ziua judecăţii, de faţă fiind îngerii şi toate puterile, zicând: “Acela, pe pământ m-a găzduit, acela m-a încărcat de binefaceri, acela m-a primit, când străin am fost”.
Şi mai gândiţi-vă la temeiul vostru înaintea îngerilor, la izbânda de care vă veţi bucura în faţa neamurilor cerului. Cel pe care Hristos îl va mărturisi, cum oare, temeiurile lui nu-1 vor pune pe deasupra îngerilor? Aşadar, lucru mare este milostenia, fraţii mei. S-o îmbrăţişăm; nimic n-o ajunge, ea este în stare să şteargă toate greşelile, în stare de a îndepărta judecata…

PILDA

Un invatator vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran, imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde. Trecand pe alaturi, dascalul il saluta dupa obicei, zicand:

- Buna ziua, batrane!

Batranul ii raspunde:

- Nu tin minte sa fi avut vreodata o zi rea!

Invatatorul, auzind un asemenea raspuns s-a oprit si, ca si cum ar fi voit sa-si indrepteze salutarea, a spus:

- Sa-ti dea Domnul fericire!

Batranul a raspuns:

- Eu niciodata nu am fost nefericit!

S-a mirat invatatorul si, gandindu-se ca poate batranul nu a auzit bine, si-a preschimbat salutul si a grait:

- Ce spui batrane? Eu iti doresc sa fii in bunastare..

Batranul i-a raspuns iar:

- Eu niciodata nu am fost nenorocit.

Incercandu-l pe batran, invatatorul a mai spus:

- Iti doresc ceea ce singur iti doresti.

Batranul a rostit:

- Nu duc lipsa de nimic, fiindca toate, cum le doresc, asa mi se si intampla, iar bunastare vremelnica nu caut.

- Sa te mantuiasca Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu esti singurul dintre napastuiti care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de nenorociri!

- Domnul meu, asa este precum am raspuns salutarii tale. Nu am cunoscut vreodata o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea si-I multumesc, iar daca nu-mi doresc bunastare, tocmai intru aceasta se afla bunastarea mea. Eu nesocotesc fericirea si niciodata nu o cer Tatalui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei carora toate li se fac dupa a lor dorinta. Daca sufar de foame, pentru aceea multumesc lui Dumnezeu, ca unui Parinte care stie ce-mi trebuieste. Daca indur frigul sau sunt patruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile vazduhului, ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu. Cand toti ma hulesc, il slavesc pe Domnul, stiind ca toate acestea sunt randuite de El, si nu se poate sa fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea si cu toate cate le ingaduie Dumnezeu - bune sau rele, dulci sau amare - toate le primesc indeobste din mana Bunului Parinte, si astfel voiesc numai ce voieste si Dumnezeu. Si asa se fac toate dupa dorinta mea. Cu adevarat nenorocit este cel ce cauta fericire in aceasta lume, pentru ca in viata aceasta fericirea cea nemincinoasa este a te incredinta in toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu intotdeauna este desavarsita, buna si dreapta. Eu insa straduindu-ma in toata vremea sa-mi plec voia mea inaintea dumnezeiestii voiri, ma socotesc peste masura de fericit.

Invatatorul socotind ca-l va pune pe batran in cumpana, a zis:

- Spune-mi, rogu-te, aceleasi ti-ar fi gandurile si daca Dumnezeu te-ar trimite in iad?

- Oare chiar El o sa ma trimita in iad? El stie ca eu ma tin puternic de El prin adanca smerenie si prin dragostea nefatarnica ce-I port. Cu aceste doua legaturi eu m-am legat atat de puternic de Domnul, incat, oriunde m-ar trimite, acolo il voi lua si pe El cu mine, si pentru mine e cu mult mai bine sa fiu cu Domnul in afara Cerurilor, decat in Ceruri fara El.

S-a minunat dascalul de asemenea raspunsuri ale batranului, si a cugetat in sine ca aceasta este cu adevarat calea cea mai scurta spre Dumnezeu, cand oamenii isi pleaca voia lor inaintea sfintei si dumnezeiestii Vointe. Dorind insa dascalul sa mai incerce intelepciunea cersetorului, a intrebat:

- De unde ai venit aici?

- De la Dumnezeu am venit.

- Unde L-ai gasit pe Dumnezeu?

- Acolo unde mi-am intors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin ganduri si constiinta curata.

- Cine esti tu?

- Cine vezi, dar sunt multumit de aceasta stare si n-as da-o pe toata bogatia imparatilor pamantesti. Adevaratul imparat este orisicare om care stie sa-si fie stapan si sa-si carmuiasca gandurile sale.

- Dar unde este imparatia ta?

Cersetorul a raspuns, aratand cu mana la cer:

- Acolo este imparatia mea.

- Cine te-a invatat pe tine, batrane, toate acestea si cine ti-a dat aceasta intelepciune?

- Domnul meu, iti voi spune despre mine ca in toata vremea petrec in tacere si de ma rog ori cuget la cele cuviincioase, ma sarguiesc mai mult decat toate a fi in unire cu Dumnezeu si deplin impacat cu voia Sa.

Invatatorul l-a lasat pe cersetor si mergand intru ale sale, lauda pe Domnul Dumnezeu care a dat atata intelepciune batranului cel sarac.

Pilda pocaintei Sfintei Maria Egipteanca*(Sfantul Teofan Zavoratul – Predici la Triod)

2011-04-10T13:01:00.000-07:00

Pilda pocaintei Sfintei Maria Egipteanca este atat de cuprinzatoare si de pilduitoare incat sfanta Biserica vrea in mod deosebit sa o intipareasca in inimile noastre. Ca atare, pe langa ziua pomenirii ei i s-a inchinat si cea de-a cincea Duminica a Marelui Post; si, afara de asta, cu numele ei e insemnata starea la care canonul ei este imbinat cu Canonul Mare. S-ar parea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra intoarcerii ei la Dumnezeu si a trage invatatura din ea. Sa ascultam, deci, aceasta lectie.

Nu voi intra in amanuntele vietii Cuvioasei. Ma voi opri asupra primei lucrari savarsite asupra ei de catre harul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul pacatului -si ma opresc nu pentru a va pofti sa ii urmati (caci cum ati putea urma ceea ce nu depinde de voi), ci pentru a va arata ca fiecare poate si trebuie sa dobandeasca dorire de a castiga acelasi har.

Convertirea sfintei Maria Egipteanca tine de convertirile extraordinare. Vedeti ca ea era cu totul cufundata in pacat si nici cu gandul nu gandea sa-l paraseasca: dar vine harul si, prin lucrarea sa covarsitoare, o trezeste din atipirea pacatului. Desteptata, ea vede cat de pierzatoare e starea sa si se hotaraste sa se schimbe in bine. Cu ea s-a intamplat acelasi lucru ca si cand cineva ar fi cufundat in noroi si altcineva, venind, l-ar smulge cu mana tare din adancul mlastinii si l-ar pune slobod pe pamant tare. La fel a fost convertirea sfantului Apostol Pavel si a multor altora.

Insa ceea ce tine de lucrarile aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin insasi firea sa nu poate fi de obste tuturor; si daca cineva, intemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grija de intoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinta, parca spunand harului: “Vino, ia-ma – si o sa merg cu tine”, acela ar fi nedrept si s-ar da singur pierzarii, dandu-se pe mana caderii sale. Calea de obste a tuturor este aceasta: “Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide”. Oricum, si la cei ce merg pe aceasta cale lucrarea harului care intoarce la Dumnezeu este asijderea insemnata de o zguduire; pentru ea, insa, este nevoie de pregatire prin osteneala personala, trebuie sa ne rugam pentru ea, este smulsa, parca, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasa si da dupa osteneala. De la cei ca sfanta Maria, El nu asteapta aceasta osteneala, ci lucreaza de-a dreptul; osteneala urmeaza dupa aceea. Asa lucreaza Domnul asupra alesilor Sai deosebiti; iar noi trebuie sa mergem pe calea cea de obste si sa ne silim pe noi insine a ne intoarce la Dumnezeu, atunci cand avem vremea bineprimita si strabatem zilele de mantuire.

Dar ce trebuie sa facem cu noi insine pentru a merita acest har al intoarcerii la Dumnezeu, cu ce trebuie sa ne ostenim, la ce trebuie sa ne silim pentru a-I arata atoate-vazatorului Dumnezeu ca dorim si cautam si insetam de atotlucrarea Lui cea mantuitoare in noi ?

Va voi arata asta pe scurt. Sa il luam pe om in starea in care i-a venit numai gandul simplu: “Chiar sa nu ma ocup deloc de mine si sa nu ma gandesc la indreptarea vietii mele?” Un simplu gand, fara nici o incuviintare a omului fata de el, nici dorinta de a urma imboldurilor lui. Asa, doar o cerinta a ratiunii: insa oricat ar cere ratiunea asta, omul nu va trece la fapte pana cand nu se va trezi ravna, energia constiintei adormite. Tocmai spre aprinderea acestei ravne sa ne purtam acum sufletul pe care l-a cercetat nu se stie cum, ca un oaspete nepoftit, gandul la mantuire.

Asadar, a venit gandul indreptarii: constiinta l-a insuflat, sau ingerul pazitor l-a adus – nu-l lepada, ci apuca-te de el indata si incepe sa-ti faci niste operatii, ca sa zic asa, care sa dea acestui gand putinta de a pune stapanire pe toate puterile fiintei tale. Sa lucrezi in cursul acestei experiente in mod opus celui in care lucreaza pacatul, in general in mod opus acelei randuieli a dispozitiilor sufletesti care il tin pe om in pacat. Pacatul incurca sufletul in multe curse ori se ascunde de el sub multe valuri – fiindca el este slut in sine si de la inceput ar putea sa faca pe oricine sa fuga de el. Valurile acestea sunt: valul cel mai adanc si apropiat de inima, alcatuit din amagirea de sine, nesimtire si nepasare; deasupra lor si mai aproape de suprafata sufletului sade imprastierea impreuna cu grija de multe; urmeaza valul de deasupra – precumpanirea trupului si randuiala vietii exterioare, val hranit de pacate si patimi. Pacatul traieste in inima, de acolo pune stapanire pe tot sufletul, patrunde in trup si in toate faptele si relatiile noastre, altfel spus in intreaga purtare.

Asadar, incepe sa inlaturi aceste valuri unul dupa altul, cu scopul de a scoate la lumina duhul incurcat in ele, asa cum din pamant se inlatura strat dupa strat pentru a se ajunge la comoara ascunsa. Incepe chiar de la valul dinafara.

Curma pentru o vreme treburile si relatiile tale obisnuite, mai ales pe cele din care se hraneste patima ta stapanitoare. Ochi, ureche, limba – iata principalele canale pe care vine mancarea pacatoasa. Taie-le prin insingurare.

Dupa aceea, apuca-te de trup: refuza-i nu numai placerile, ci micsoreaza-i indestularea chiar si in trebuintele indispensabile ale somnului si mancarii. Vei subtia trupul, sufletul se va elibera din legaturile materiei, va deveni mai mobil, mai usor si mai receptiv fata de impresiile bune. Tocmai asta va fi urmarea postirii cu dreapta socotinta.

Insingurarea si postirea usureaza sufletului intoarcerea catre sine insusi. Intrand in sine, el intalneste acolo, insa, o tulburare cumplita, pricinuita de grija de multe si de imprastierea cugetului. Grijile ba de una, ba de cealalta se ingramadesc in inima si nu lasa sufletul sa se ocupe de sine, nu-l lasa sa se opreasca, ci il tot gonesc inainte. Iata, este nevoie sa le inabusim, sa le alungam din suflet si din inima, macar pe vremea postului. Cata vreme nu am facut lucrul acesta, nu putem face in continuare nici un fel de lucrari asupra noastra, sau aceste lucrari vor ramane cu totul neroditoare. Grija strange sau roade inima; dar si cand n-avem griji, gandurile desarte hoinaresc prin cap unul dupa altul, sau unul impotriva altuia, si pricinuiesc acolo o tulburare ca un vifor sau o furtuna. Intr-o astfel de stare nu se poate semana in suflet nimic temeinic si statornic. Ca atare, trebuie sa adunam pe fiii nostri cei imprastiati – gandurile noastre – laolalta, asa cum aduna pastorul oile sau cum o lentila convexa aduna razele imprastiate ale soarelui, si sa ii intoarcem pe toti asupra-ne. Asta se savarseste prin luare-aminte sau trezvie.

In fine, grijile sa se ostoiasca, gandurile sa se linisteasca, mintea sa se adune in sine si sa se statorniceasca asupra unui singur lucru. Trei sau patru valuri au fostj deja ridicate. Inaintea ta se afla omul tau cel launtric, cufundat in somnul nepasarii, nesimtirii si orbirii. Apropie-te acum cu barbatie si osteneste-te fara lenevie. Incepe lucrarea principala – trezirea din somn.

Inainte de toate, grabeste-te sa ridici de pe ochii mintii valurile care o tin in orbire. De ce nu se teme omul si nu se ingrijeste pentru sine insusi? Fiindca nu vede primejdia pe care o presupune starea sa. Daca ar vedea-o, n-ar putea sa ramana linistit, asa cum nu poate sta linistit in casa cel care vede ca e cuprinsa de flacari casa. Iar omul pacatos nu vede primejdia pe care o presupune starea sa pentru ca, din oarecare amagire, se vede intr-o stare multumitor de buna. Se furiseaza in el inchipuiri mincinoase care il lingusesc, care-i incurca mintea precum o plasa si il ascund pe om de sine insusi. Aceste inchipuiri, sau ganduri subtiri, sunt foarte multe. Unii, de pilda, spun: “Eu sunt crestin”, si raman linistiti, asemenea iudeilor care spuneau: “Samanta lui Avraam suntem”; isi insuseste intaietatile si fagaduintele crestinesti fara crestinism, altfel spus pune pe seama numelui, locului si a hainelor ceea ce se poate intemeia numai pe putere si pe vrednicia launtrica. Altora le vine in gand starea imbunatatita din afara sau le cad sub ochi calitatile lor trupesti – puterea si frumusetea – dimpreuna cu inzestrarile sufletesti – intelectuale si estetice, care ii orbesc cu atat mai puternic cu cat se deosebesc mai mult prin ele de cei ce-i inconjoara. Altii sunt orbiti de oarecare fapte vazute sau chiar virtuti faptuitoare, cum ar fi intelepciunea si chibzuinta – mai ales cand acestea i-au atras cinstire, uneori nu doar din partea celor simpli. Iar altii, in fine, se intemeiaza pe faptul ca nu sunt singuri: “Si cutare este la fel ca mine, si cutare, si chiar cutare”; se amageste cu faptul ca obiceiurile pacatoase sunt raspandite, de parca multimea celor care pacatuiesc face mai putin pacatos pacatul.

Gandurile acestea si cele asemanatoare lor tin mintea in orbire. Ca atare, intrand in tine insuti si adunandu-ti luarea-aminte, incepe sa indepartezi aceste temeiuri ale orbirii, sa strici aceste nadejdi desarte sau, altfel spus, “indreptatiri ale raspunsurilor celor din pacate”, impotriva carora se ruga prorocul David. Scoate-o la mijloc cu gandul pe fiecare dintre ele si Io-veste-o cu sanatoasa cugetare crestineasca. Convinge-te de urmatorul lucru: nu conteaza ca esti crestin daca traiesti rau; calitatile tale, daca nu sunt intoarse spre slava lui Dumnezeu, mai mult te vor osandi decat te vor indreptati; nici cinstirea, nici rautatea celorlalti nu iti vor ajuta. Chibzuind astfel, incetul cu incetul iti vei uni gandurile si te vei infatisa unit inaintea privirii mintii si constiintei, care vor ridica glas puternic impotriva ta, mai ales atunci cand, comparand ceea ce esti cu ceea ce ar trebui sa fii, vor afla ca nu esti bun de nimic. Daca in urma acestui fapt vei incepe sa simti teama pentru tine insuti, e un semn bun – e prevestirea fugii de pacat, asa cum clatinarea randurilor de ostasi vesteste grabnica fuga a intregii ostiri.

In acest fel, odata cu vederea de sine in lumina cea adevarata ia nastere instinctul conservarii duhovnicesti. Ca atare, neintrerupand cugetarile care iti dau in vileag orbirea, in urma primei miscari loveste-te si mai mult si zguduie inima ta cu idei ce pot sa te intoarca de la pacat si sa-ti starneasca dezgustul fata de el.

Inchipuie-ti cat mai viu ce este pacatul in sine. Este o boala, cea mai rea dintre toate bolile: el il desparte pe om de Dumnezeu, arunca in neoranduiala sufletul si trupul, da constiinta chinurilor, il supune pe om necazurilor in viata, in moarte si dupa moarte, ii inchide raiul, il arunca in iad. Poate ca prin aceste ganduri se va infiripa in inima dezgustul fata de acest monstru.

Cerceteaza legatura dintre pacat si diavol, si vezi ce prieten si despot slut iti dobandesti prin pacat. Diavolul este in vrajmasie cu Dumnezeu. El pare ca ii spune Celui Preaindurat: “Tu le dai toate, dar ei tot se abat de la voia Ta; iar eu nu le dau nimic, insa ii fac sa imi lucreze cu atata osardie”. El este un amagitor. Acum, aruncandu-ne in pacate, fagaduieste in schimbul lor oarecare dulceata, iar dincolo ne va pune in fata aceleasi pacate, razand rautacios, daca nu ne vom pocai. El se cutremura de bucurie rautacioasa atunci cand cineva ii cade in gheare. Adu-ti aminte toate acestea, poate ca vei simti si tu ura fata de acest urator al nostru si al lucrarii lui in noi, care este pacatul.

Intoarce-te, in fine, catre Dumnezeu si judeca ce este pacatul inaintea fetei Lui, Atoatestiutorului si Pretutindenea-Fiitorului, Preabunului si Preainduratului, Purtatorului de grija si Rascumparatorului nostru. Dupa ce ti-ai scos la lumina nelegiuita neluare-aminte, nefrica si nerecunostinta fata de El, poate ca vei starni in tine jale mantuitoare si intristare dupa Dumnezeu.

Atunci cand, in acest chip, ne vom inghesui in inima unul dupa altul, chiar cu de-a sila, simtamintele care frang inima – fie dezgustul si ura fata de pacat, fie frica si groaza de incepatorul pacatului, fie jalea si intristarea in Domnul -, inima se va incalzi si pune in miscare, putin cate putin. Curentul electric impartaseste trupului o anumita incordare si excitabilitate; aerul curat si racoros impartaseste o anumita prospetime si vioiciune: asa si simtamintele acestea pun in miscare energia adormita a puterilor lucratoare, in fine, ele dau nastere in om dispozitiei de a se scula si a lucra spre mantuirea sa.

Acestea sunt primele miscari ale grijii de mantuirea sufletului. Cand vor avea loc, nu intarzia sa lucrezi asupra ta si din aceasta parte: alunga somnul nepasarii. Sileste-te in fel si chip sa-ti incordezi puterile sufletului si sa te apuci de treaba pe loc, fara intarziere. Daca vei amana, mai rau va fi: mai mult te vei deprinde cu pacatul, pacatul va da in tine ramuri din ce in ce mai stufoase, iar lanturile pacatului vor deveni din ce in ce mai incurcate. Pana la urma, pacatul te va impovara atat de mult ca nici nu o sa te mai scoli: te vei duce pe urma dracului, de unde poate ca nu va mai fi intoarcere. Deci, grabeste-te !

Adu-ti aminte, totodata, de “cele mai de pe urma ale tale”. Spune-ti: “Iata moartea; unul, altul mor langa tine; iata ca acum-acum vine si randul tau. Lovitura mortii sta gata ca o sabie asupra capului si te va lovi pe neasteptate. Dupa aceea vine judecata; cele tainuite ale tale se vor vadi inaintea ingerilor si a tuturor Sfintilor. Acolo vei fi singur cu faptele tale. in urma lor vei fi indreptatit sau osandit – vei ajunge fie in rai, fie in iad. Ia seama: in rai nu se intra cu pacate, iar iadul este pecetluit cu pecetea lepadarii Dumnezeiesti. Acolo este chin fara sfarsit si fara bucurie. Oare nu este vremea sa lepezi aceasta povara, care iti pregateste asemenea necaz ?”

Pentru ca lucrarea tuturor acestor ganduri sa aiba cat mai mari sorti de reusita, aduna-le pe toate intr-un chip oarecare si poarta-le in minte ca pe un imbold statornic, inchipuie-ti, spune sfantul Tihon, ca deasupra ta este sabia dreptatii Dumnezeiesti, sub tine este iadul, gata sa te inghita, inaintea ta moartea, inapoi adancul pacatelor, de-a stanga si de-a dreapta multime de vrajmasi rai. Daca iti vei pune o asemenea randuiala in minte, vei auzi neincetat inauntrul tau un glas indemnator: “Oare se cade tie sa fii in nepasare ?”

Prin asemenea cugetari si lucrari si prin cele asemenea lor se ridica, in fine, si ultimul val al pacatului, alcatuit din nepasare, nesimtire si orbire. Acum, omul pacatos este descoperit in fata ochilor sai, nu mai este nesimtitor fata de primejdia starii sale si nu arareori nazuieste sa se scoale si sa mearga; insa prin asta nu a fost facut totul. Aici lipseste – este limpede – lucrul de capetenie: imboldul haric. Osteneala a fost intrebuintata, cautarea a fost descoperita: insa toate acestea alcatuiesc doar stradanii in vederea atragerii harului de partea noastra, insa nicidecum insusi lucrul pe care il cautam. Cautam si batem – insa daruirea este la voia impartitorului darurilor, Care imparte ca un stapanitor cui vrea El.

Asadar, intrebuintand cu osardie toate mijloacele amintite, umbla asteptand sa te cerceteze Dumnezeu – Care, desi este totdeauna gata, nu vine niciodata cu preaviz. Ca atare, creeaza conditiile in care obisnuieste harul sa lucreze, iesi, cum ar veni, intru intampinarea lui. Mergi la biserica si ia parte la toate slujbele, citeste ori asculta cuvantul lui Dumnezeu, discuta cu oameni tematori de Dumnezeu, incepe oarecare facere de bine sau osteneala, si mai presus de toate roaga-te. Roaga-te si la biserica si acasa, silind prin staruinta ta pe Cel indurat sa iti daruie, ca pe o paine spre fiinta, ajutor haric spre mantuire. Astfel sa te ostenesti, sa te incordezi, sa cauti – si vei gasi. Astfel sa bati, si ti se va deschide. Domnul Mantuitorul va vedea aceasta osteneala a ta spre mantuire, si-ti va trimite ajutorul Sau cel mantuitor, care, venind, va rupe toate legaturile pacatului si va da sufletului libertatea de a merge pe calea Domnului fie intru insingurarea pustiei, fie in sfera obsteasca. Va veni, adica, ceea ce i s-a dat sfintei pe degeaba.

Ce se cuvine sa facem pe urma ne va invata insusi harul, cercetatorul sufletelor, asa cum a invatat-o pe Maria Egipteanca, asa cum invata pe oricine se invredniceste de el si se supune lui.

Judecand dupa tot ce este neaparata nevoie sa facem cu noi insine ca sa aflam acest har ce insufla la intoarcerea catre Dumnezeu, puteti vedea ca cea mai bineprimi-ta vreme pentru acest lucru sunt sfintele posturi, si in primul rand sfanta Patruzecime. Acesta este, pe scurt, “programul” pregatirii cuvenite pentru spovedanie si primirea sfintei impartasanii. Pilda sfintei Maria Egipteanca ni se propune acum, intre hotarele postului, tocmai pentru a ne aminti, pentru a ne face sa cercetam cu grija daca ne-am pregatit de spovedanie si de impartasire, si daca am facut-o asa cum se cuvine.

Cel ce s-a pregatit de spovedanie si de impartasire asa cum se cuvine trebuiesa se simta insufletit, inviat, incordat spre sfortari in lucrarea mantuirii. Acest scop al sau este fie de a dobandi harul, fie de a-l recastiga daca l-a pierdut, fie de a starni mai tare focul lui, care a inceput sa se stinga – nu numai de a merge la biserica si de a posti. Si randuiala aceasta exterioara e necesara, insa principalul sta in schimbarea randuielii launtrice. Daca s-a invrednicit cineva de asta, sa multumeasca Domnului; daca nu s-a invrednicit, mai este timp. Intra in arena mantuitoare a ostenelii cu tine insuti – si vei primi. Domnul este aproape. Te vei apropia si tu de El si fara indoiala ca va avea loc impreunarea dintre Domnul, Cel Iubitor de impartasire, si sufletul tau, cel zidit dupa chipul si asemanarea Lui, care este cautat de El si care il cauta. Amin.

(Sfantul Teofan Zavoratul – Predici la Triod)

Hristos este in fiecare dintre noi.

2011-04-09T13:09:00.000-07:00

Se spune, intr-o istorisire apocrifa ca Mantuitorul in timp ce vorbea multimilor era urmat si de un tanar negutator ce Il asculta cu mare atentie. Acesta a fost atat de emotionat de cuvintele Invatatorului, incat s-a apropiat de Dansul si l-a invitat la casa lui spunandu-i :

- Invatatorule, stiu ca esti impresurat de multime si toti doresc sa Te vada,sa vorbeasca cu Tine, dar inima mea este atat de deschisa si simt atata iubire in mine incat as dori sa Te invit la mine acasa.Doresc sa pregatesc cea mai buna masa pentru Tine.Nu ma astept sa-mi primesti invitatia, dar am simtit nevoia sa ti-o adresez.

Mantuitorul, l-a privit in ochi pe tanar si i-a raspuns:

- Pregateste totul. Voi veni.

Dupa care a plecat. Auzind aceste cuvinte, bucuria din inima tanarului a fost fara margini. Aproape ca nu mai avea rabdare sa-L astepte pe Mantuitorul si sa-L serveasca cu inima plina de iubire. Era cea mai importanta zi din viata lui.Ziua cand Mantuitorul Iisus Hristos venea in casa lui, urma sa fie alaturi de El. A cumparat asadar cele mai bune alimente si cel mai bun vin, precum si cele mai frumoase haine, pentru a le oferi in dar Invatatorului. A alergat apoi acasa sa pregateasca totul in vederea vizitei.A facut o curatenie generala in casa, a pregatit o gustare excelenta si a aranjat masa cum a stiut mai bine. Inima lui era plina de bucurie, caci Mantuitorul urma sa vina curand in casa lui.

In timp ce astepta cu nerabdare, cineva a batut la usa. S-a repezit sa-i deschida, dar in locul lui Iisus a vazut o batrana. Aceasta l-a privit in ochi si i-a spus :

- Imi este foame, poti sa-mi dai o bucata de paine?

Tanarul se simtea putin dezamagit, dar i-a raspuns femeii:

- Te rog, intra in casa.

A asezat-o apoi pe locul pe care il pregatise pentru Invatatorul sau si i-a dat mancarea pe care o preparase pentru acesta. Era insa nerabdator si abia astepta ca ea sa termine de mancat. Batrana a fost miscata de atata generozitate.Ea i-a multumit tanarului si a plecat.

Atunci, acesta a pregatit din nou, in mare graba, masa pentru Mantuitorul. Nici nu a terminat bine, ca cineva a batut la usa. De data aceasta , s-a dovedit a fi un strain care calatorise prin desert. Strainul l-a privit in ochi si i-a spus:

- Imi este foarte sete. Poti sa-mi dai ceva de baut?

Omul s-a simtit din nou dezamagit ca nu era Invatatorul sau, dar l-a invitat in casa, l-a pus la masa pe care o pregatise si l-a servit cu vinul pe care dorea sa-l daruiasca Mantuitorului. Cand strainul a plecat, tanarul a inceput din nou sa pregateasca totul pentru venirea Invatatorului. Cineva a batut din nou la usa. Cand tanarul a deschis usa , in prag statea un copil. Acesta l-a privit in ochi si i-a spus:

- Imi e frig. Poti sa-mi dai o patura sa-mi acopar trupul?

Tanarul nostru s-a simtit din nou dezamagit ca nu era Mantuitorul Iisus Hristos, dar l-a privit pe copil si a simtit cum inima i se incalzeste de iubire. A adunat hainele pe care le pregatise pentru Invatatorul sau si i le-a daruit copilului. Acesta i-a multumit si a plecat.

Tanarul a pregatit din nou casa pentru venirea Invatatorului, dupa care l-a asteptat pana tarziu in noapte. Cand si-a dat seama ca nu va mai veni, s-a simtit dezamagit, dar dispus totusi sa-I gaseasca scuza. El si-a spus:"Stiam doar foarte bine ca nu trebuia sa ma astept ca Invatatorul sa vina in acest camin atat de umil. Desi el mi-a spus ca va veni, probabil ca ceva mult mai important L-a retinut in alta parte. Invatatorul nu a venit, dar cel putin mi-a spus ca o va face, si acest lucru a fost suficient pentru ca inima mea sa se umple de fericire."

A pus mancarea si vinul la rece si s-a dus la culcare. Noaptea, el l-a visat pe Domnul Iisus Hristos ca a venit acasa la el. Tanarul era fericit sa-l vada, desi nu-si dadea seama ca viseaza. " Doamne, ai venit! Ti-ai tinut cuvantul ! "

Invatatorul i-a raspuns: " Da, am venit, dar am fost de mai multe ori. Cand mi-a fost foame, tu mi-ai potolit foamea. Cand mi-a fost sete, tu mi-ai potolit setea. Cand mi-a fost frig, tu mi-ai dat haine ca sa ma acopar. Orice faci pentru altcineva, pentru mine faci".

Tanarul s-a trezit cu inima plina de fericire, caci a inteles ce l-a invatat Invatatorul sau. Acesta il iubea atat de mult incat i-a trimis trei oameni ca sa-l invete marea lectie, potrivit careia Mantuitorul se descopera in toti, traieste in toti, iubeste pe toti.

Asa ca oricand daruim mancare unui om infometat, ori de cate ori ii daruim apa unui om insetat, ori de cate ori imbracam pe cineva caruia ii este frig, noi ii daruim iubirea noastra Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

2011-04-09T11:01:00.001-07:00

CONCERT ANIVERSAR

2011-04-09T07:21:00.001-07:00

Dumnezeu celor trufaşi le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har." (I Petru 5, 5)

2011-04-08T12:10:00.000-07:00

„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Luca 18, 10-14).....

Pocăinţa

de Alexandru Vlahuţă

Doamne, gura-mi păcătoasă

Nu-ndrăzneşte-a Te ruga,

Ca un făcător de rele,

Tremur înaintea Ta.

Întinat îmi este trupul.

Sufletul nelegiuit,

Şi cu gândul, şi cu vorba,

Şi cu fapta am greşit.

Însă mila Ta e mare,

Eşti a toate iertător...

Nu lăsa în rătăcire

Şi în stricăciuni să mor.

Ci cu duhul gurii Tale,

Suflă, să mă izbăveşti,

Lămurindu-mi trupul, mintea

De-ntinările lumeşti.

Ştiutorule de inimi,

Ia aminte spre cel rău;

Tinde-ţi mâna nevăzută,

Dintru sfânt locaşul Tău.

Şi mă smulge ca pe vameş

Din cumplitul meu păcat,

Căci la Tine mântuirea

Şi scăparea mea o cat! ...

despre icoane...

2011-04-07T08:32:00.000-07:00

Icoana ne aminteşte de Hristos-Dumnezeul-Om pe pământ. Icoanele sfinţilor ne amintesc de toţi cei care L-au urmat pe Hristos, care i-au fost credincioşi şi devotaţi, care au ars de iubire pentru El. Cinstirea sfintelor icoane este cinstirea slavei lui Dumnezeu: cine se bucură de slava lui Dumnezeu şi de tot ce aminteşte de ea în viaţa aceasta, acela se va bucura şi în veacul viitor. Cine în viaţa aceasta a năzuit spre Dumnezeu, acela va alerga cu bucurie la El, când la Judecata de Apoi va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!”.

Toţi cei ce nu ştiu să se bucure de slava lui Dumnezeu, cei cărora lumea lui Dumnezeu şi legile ei îi nemulţumesc, cei ce iubesc întunericul sau semiîntunericul, cei ce nu iubesc lumina, aceia nu vor veni la chemarea: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!”. Aceia se vor da la o parte indignaţi, nemulţumiţi, invidioşi şi mânioşi pe cei blânzi şi smeriţi, care vor merge spre lumină, mânioşi pe Dumnezeu însuşi, pe Care îl vor învinui pentru starea în care se află; mânioşi pe ei înşişi, însă fără a voi să-şi recunoască vinovăţia. Această stare este tocmai chinul cel adevărat.

Începutul iadului este aici, pe pământ. De asemeni, şi raiul începe în inima omului, încă din viaţa pământească. Încă de aici ni se întâmplă să ne atingem de cele dumnezeieşti, în ziua Luminoasei învieri şi când ne împărtăşim cu vrednicie. Trebuie să ne pregătim pentru spovedanie.

Trebuie să scoatem afară toată molima, căci de vom lăsa chiar o parte, va începe să facă puroi. Trebuie să ne rugăm pentru pocăinţă şi pentru bucuria curăţirii, pentru ca o rază de lumină să se atingă de sufletul nostru şi el să îndrăgească lumina. Trebuie să ne rugăm ca să-L întâmpinăm cu inimă curată pe Hristos cel înviat, ca să gustăm astfel cât de puţin din bucuria împărăţiei Cereşti.

How to paint an Icon (The Angel Hesychia: Advanced Techniques)

2011-04-07T08:27:00.000-07:00

How to paint an Icon

2011-04-07T08:26:00.000-07:00

PILDE SI POVESTIRI CU TALC...

2011-04-07T05:15:00.000-07:00

http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/pagina-7/

Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.

In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.

Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.

Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.

Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Calugarul care evita sa calce furnica

Parintii de la Sihastria povestesc ca la Manastirea Secu traia un parinte cu viata curata, haruit de Dumnezeu, unul dintre numerosii calugari care s-au nevoit in aceste locuri. Acesta isi ducea viata sa duhovniceasca in mare piosenie, iar darurile sale aduse lui Dumnezeu nu erau la prima vedere prea insemnate. El cauta indeosebi sa cultive in tinerii monahi si invatacei rabdarea si le explica adeseori ca treptele initierii in dobandirea acestei virtuti sunt: rabdarica, rabdare si rabdaroi.

Acesta mai avea darul privegherii si nu se odihnea niciodata pe pat, ci dormea pe un scaun mic. Dar cel mai tare se minunau cei din jurul sau ca atunci cand ajunsese mai spre batranete pe cand merge pe o carare sau pe un drum, statea mai tot timpul cu privirea atintita in jos. El nu le spunea tuturor motivul, doar cativa stiau ca avand inca o privire agera putea sa vada chiar si o furnica si se uita in jos ca sa evite sa o calce. Gandea desigur ca si furnica este faptura de la Dumnezeu si ar fi facut mare pacat daca ar fi omorat-o.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Lenes sau mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.

Parintele cumpani un pic si zise:

- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata "Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!”. El pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: "Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!”. El pur si simplu face lucrarile mandriei."
Si mai zise parintele:
- A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandria…Si la fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!

Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sarantocul din tinda bisericii

Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig, singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare. Gasira aceste femei un pretext si se dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau.

Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:
- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii?
O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.
- Un’ sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?
- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.
- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.
- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri dumnezeiesti.
- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?
- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca, fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe jos si s-ar fi facut mare pacat…
- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera femeile.
- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc, fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea. Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!”.

Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sa-l caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Gainusa cu oua de aur

O tanara se muta impreuna cu sotul ei la tara, in casa bunicilor, care murisera de putin timp. Aici, cei doi gasira tot ceea ce le trebuia ca sa duca o viata linistita. Aveau o gradina roditoare, pomi fructiferi si cateva pasari de curte.

Femeii ii placea foarte mult sa stea in curte si sa se ingrijeasca de gradina. Cel mai mult se bucura cand auzea gainile cotcodacind, fiind sigura ca acestea i-au facut oua gustoase. Ii placea sa stea printre ele si sa le dea graunte si mereu cauta sa vada care gainusa e mai harnica. Printre gaini era si una pitica, despre care femeia stia de la bunica ei ca i se spune "Puiutu”. Aproape in fiecare zi "Puiutu”, incepea sa cotcodaceasca foarte tare ca si cum ar fi facut un ou de care era foarte mandra.

Dar cand femeia se ducea la cotet sa vada oul, ce sa vezi!...In mijlocul cuibarului statea un ou mic cat o aluna. Tanara mereu certa gainusa ca pentru atata lucru facea o galagie asa de mare si o repezea cu matura.

Azi asa, maine asa pana intr-o zi cand femeia satula de cotcodacelile gainusei ii puse gand rau sa o vanda la targ. Ce se gandi ea, ca mai bine sa ia pe ea un pumn de graunte decat sa stea in curtea ei degeaba! Dar gandindu-se mai bine, femeia isi dadu seama ca nu poate sa duca gainusa la targ pentru ca aceasta era prea mica si lumea ar fi ras de ea. Cum sa vanda o gainusa asa de mica care nici nu face oua? Se hotari atunci tanara sa taie gainusa si sa faca mai bine o supa din ea, ca asa ar avea si ceva de mancat. Si se baga femeia in pat hotarata ca a doua zi sa-i ceara sotului sa taie gainusa si nici nu adormi bine ca avu un vis ciudat.

In vis ii aparu bunica ei care tinea gaina pitica in brate, si-i spuse:

"Ce ai tu cu "Puiutu”, cu gainusa mea! De ce vrei sa o tai?”

Atunci femeia raspunse:

"Pai uite ca ma supara mereu. Canta cel mai tare dintre toate, cotcodaceste de numai pe ea o aud, dar face un ou asa de mic ca nu ai ce face cu el.”

"Da ce-ti pasa tie de ou? Nu esti mandra ca poate canta asa de frumos si tare?”

"Da cu ce ma ajuta pe mine ca ea poate canta? Nu stie decat sa faca galagie si sa le sperie pe celelalte…Ca de fiecare data cand canta ea celelalte gaini se ascund in cotet.”

"Ei bine, afla fata mea ca aceasta gaina are oua de aur si un glas fermecat!” spuse buna ei.

"Cum asa?” se mira femeia.

"De fiecare data cand o primejdie apare, ori un uliu sau un alt animal ameninta pasarile, ea fuge repede prin toata curtea si canta cat poate de tare ca sa le atentioneze pe celelalte…Gainile, cand o vad fugind asa si cantand tare, stiu ca e o primejdie, si intra in cotet sau pe dedesubt, se ascund, astfel ca niciuna nu a fost rapita de uliu sau de vreun alt animal, pana acum, tocmai datorita acestei gaini pitice. Tu chiar credeai ca degeaba o alintam eu "Puiutu”? Gainusa aceasta chiar face oua de aur, fiindca slujeste cu credinta celorlalte”.

Femeia se trezi dimineata uimita, gandindu-se la visul pe care il avuse si se hotari sa se puna la panda sa vada daca visul era adevarat. Astfel isi facu de lucru toata ziua prin gradina, caci sotul ei nu era acasa, si se uita mereu la pasari doar-doar o sa vada vreo amenintare venind. Pe la amiaza, cand nici nu mai credea ca se va intampla ceva auzi gainusa cea mica cotcodacind. Merse femeia repede in curtea pasarilor, si cand se uita in sus vazu un uliu care dadea rotocoale pe cer, apropriindu-se incet. In curte nu mai era nici o gaina, doar "puiutu” statea si cotcodacea langa cotet. Atunci femeia se grabi spre locul acela, se duse la gainusa, o lua in brate, o puse in cotet langa celelalte, la adapost si inchise usa.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Pacatul impartit la trei

La sfatul unui apropiat o femeie care avea un pacat greu, cumpara pentru o bisericuta care era inca in constructie, covoare de pus pe jos care valorau o avere. Bucuroasa de aceasta fapta pe care ea o considera suficienta pentru a i se sterge pacatul se duse la o manastire cu gand sa se impartaseasca. Un preot din manastire care a spovedit-o inainte de a primi Sfanta Impartasanie, nu numai ca a oprit-o de la a gusta din Sfintele Daruri, dar o si certa, fiindca a indraznit sa creada ca poate cumpara harul lui Dumnezeu cu cateva covoare.

Femeia s-a dus dupa aceea la poarta manastirii si acolo incepu sa planga, caci nu voia sa plece la casa ei fara sa se impartaseasca. Pe la poarta trecu un alt preot si o intreba de ce plange. Femeia ii povesti, preotului, care era chiar staretul acelei manastiri, ce se petrecuse mai devreme. Acesta o chema in biserica si acolo ii dadu Sfanta Impartasanie.

Apoi femeia mirata ca acest preot nu a certat-o si a primit-o cu atata caldura si blandete parinteasca intreba:

- Dar cum se face ca sfintia voastra mi-ati dat voie sa ma impartasesc, iar celalalt preot nu?

- Dupa faptele si lucrarile spuse preotului aceluia, nu erai tocmai vrednica de impartasit, dar lacrima te-a izbavit, caci pocainta cu lacrimi se face! Si mai e un lucru! Preotul acela este inca tanar, iar arta de a conduce omul, adica preotia, nu se invata peste noapte. Cand un pacat este prea mare, sa lasam taina vindecarii lui o treime in seama lui Dumnezeu, o treime pe seama duhovnicului si o treime pe seama celui care si-a spus pacatul. Nu-l ingreuna pe om peste masura, dar nici nu-l usura prea mult; asa trebuie sa se poarte preotul cu fiii sai duhovnicesti.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Pr. Arsenie Papacioc - Ce este rugaciunea ?

2011-04-05T12:42:00.000-07:00

DE VREME CE EU PACATOSUL. MATEI CIPRIAN SCHITUL DARVARI PSALTICA.wmv

2011-04-04T08:02:00.000-07:00

Dumnezeu nu se uita la succes in lucrare ci la credinciosia cu care lucrezi pentru El ;)

2011-04-03T12:19:00.001-07:00

Era odata un imparat care era foarte trist pentru ca nu putea avea copii. Si ce si-a zis el intr-o buna zi?
,,-Nu-i nimic am sa adun toti copiii destoinici din regatul meu si am sa le dau un ghiveci cu o samanta de floare in fiecare. Sa vedem care e demn sa-mi fie fiu ....Oare cum vor arata ghivecele astea....?,,
Si a dat la toti copiii ghivece cu seminte ca sa le ude si sa le creasca...
Era in regat un baietel care se straduia mult sa ingrijeasca semintele daruite si uda in fiecare zi pamantul insa ...nu iesea nimic. Disperat, nu mai stia ce sa faca, deoarece toti copiii aveau flori mari si aratoase . Era foarte mahnit.
A venit apoi ziua in care imparatul trebuia sa vada ghivecele copiilor.
Care mai de care mai aratoase si mai colorate ..
Mergand el asa, a zarit un copilas plangand si trist la marginea straziii....
S-a dus spre el, s-a aplecat si l-a intrebat ce are . Acesta rusinat si trist a explicat ca floarea lui nu vrea sa rasara nicicum. Atunci regele s-a bucurat , l-a sarutat pe frunte si i-a spus ca de fapt semintele pe care el le daruise tuturor copiilor erau fierte si ca nu trebuia sa rasara nimic din ele.
Auzind aceasta ceilalti s-au rusinat si si -au dat seama ca imparatul ii pusese la incercare...insa ei l-au mintit...
Asadar, dragi prieteni nu va faceti griji pentru ati semanat, caci veti primi rasplata adevarata negresit :)

2011-03-29T04:54:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=6k_5GOgG6dE

RUGĂMINTE ( Ieromonah Rafail Noica )

"Nu-Mi spune nimic... Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău, aşa cum eşti tu! Dă-Mi inima ta! Dacă o să aştepţi să devii un înger ca să Mi te dăruieşti întru iubire, atunci n-ai să Mă iubesti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi a sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau în trădare, în râvnă sau în uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti! Eu vreau să Mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inimă. Dacă voi aştepta până când vei fi desăvârşit, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu oare să fac din fiecare fir de nisip un serafim?! Un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu, Care am creat toate şi pot totul? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc! Eu îţi vreau inima, care este locasul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă; din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria "virtuţilor" tale, ci dintr-o inimă smerită, pe care o poţi curăţi oricând. N-am nevoie de "virtuţile" tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu "virtuţile" tale doresc; dacă ţi le-aş da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât aş hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Apropie-te cu dragoste!Unui fier negru, flăcările unui foc nu numai i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă deci, şi păcatele se vor arde, şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă nu numai ca să fii curat - asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngrijora de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te încrezi că-l ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-Mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic! Asta Mă doare atât de mult la tine... Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine! Îţi lipseşte nu sfinţenia, -pe care numai Eu ţi-o pot da - ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu, singurul si adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie; nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu şi acum să te îndoieşti de dragostea ce o am Eu pentu tine. Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimic fără Mine; doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci altfel voi fi nevoit să te las în cădere în măsura cu care tu te apreciezi. Nu te frământa că n-ai "virtuţi". Am să-ţi dau Eu sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi Mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu, pe care în dar ţi le dau la Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poti închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta! Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Maică. Lasă să treacă totul prin inima ei curată, încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti... În acest fel tu nu M-ai iubi niciodată. Şi acum du-te!... EU SUNT CU TINE!..,,

2011-03-28T08:43:00.001-07:00

http://tainacasatoriei.wordpress.com/2009/03/27/sf-ioan-gura-de-aur-despre-prietenie/
,,… nu umblăm după acele prietenii de pe urma cărora putem să tragem folos, de pe urma cărora suntem poftiţi la masă, de pe urma cărora dobândim sprijin, ci căutăm a ne face prieteni pe aceia care pot să ne pună în bună rânduială totdeauna sufletele noastre, să ne dea sfaturi bune, să ne mustre când păcătuim, să ne arate când greşim, să ne ridice când cădem, să ne îndrepte spre Dumnezeu, ajutându-ne cu sfatul şi cu rugăciunile.” (Cuvânt la calende, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 16)

2011-03-26T05:13:00.000-07:00

http://andreeamarinbanica.acasa.ro/

http://www.scoalamamelor.ro/

Ennio Morricone (Yo-Yo Ma) Moses-Main Theme

2011-03-25T06:45:00.000-07:00

Between painting and music ...ALEXANDRU DARIDA

2011-03-25T06:31:00.000-07:00

2011-03-24T13:39:00.000-07:00

Renunta la a mai spune cuvinte care ranesc: umple- te de cuvinte care vindeca!
Renunta la a mai fi nemultumit: umple- te de recunostinta!
Ti ne post de nervi: umple- te cu rabdare!
Tine post de pesimism: umple- te cu speranta!
Tine post de preocupari inutile: umple- te de încredere în D-zeu!
Renunta la a te mai plange: umple- te de respect pentru acea minune care este viata!
Renunta la a- i mai stresa pe altii: umple- te de o rugaciune neîncetata!
Renunta la a mai fi acru: umple- te de bunatate!
Renunta la a- ti da importanta: umple- te de compasiune pentru ceilalti!
Renunta la teama pentru lucrurile tale: umple- i pe ceilalti de darul tau!
Renunta la a mai fi descurajat: umple- te de entuziasmul credintei !

= p o s t....

Cezar Stratan (la 2 ani, rugaciune)

2011-03-24T13:01:00.000-07:00

Invataturi ale Parintilor

2011-03-22T15:04:00.000-07:00

Invataturi ale Parintilor

vuvuvuvuv

Parintele Gherman din Stavrovuni

Este cu neputinta sa dobandesti rugaciunea adevarata, daca mai inainte nu ai parasit orice banuiala si cuget rau impotriva celorlalti.

Daca vrei sa inveti sa te rogi, mai intai inceteaza sa mai vorbesti mult. Apoi alunga si cea mai mica tulburare din viata ta.

vuvuvuvuv

Sfantul Marcu Ascetul

Orice savarsim fara de rugaciune si fara de nadejde in Dumnezeu, se dovedeste apoi a fi daunator si pieritor.

vuvuvuvuv

Avva Isidor

Iarta-ti fratele, ca si tu sa poti primi iertare.

vuvuvuvuv

Mitropolitul Filaret al Moscovei

Cel ce se cunoaste indeajuns si se judeca pe sine nu are vreme sa ii judece pe ceilalti.

vuvuvuvuv

Sfantul Isaac Sirul

Dumnezeu se bucura cand un om Ii daruieste o rugaciune inteleapta.

Sufletul nostru nu poate zamisli rod duhovnicesc daca inima nu este moarta pentru lume.

Fericit barbatul ce isi vede slabiciunea, caci cunoasterea aceasta i se face temelie, radacine si capatai fiecarui os. Caci de indata ce cineva intelege si isi simte cu adevarat slabiciunea, isi ingradeste slava desarta a sufletului care intuneca cugetul, si astfel dobandeste ocrotire.

vuvuvuvuv

Sfantul Arsenie din Paros

Lucreaza privegherea de sine. Si de voiesti sa fii castigat, tu si aproapele, priveste la greselile tale si nu la cele ale altora. Domnul ne spune: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati”, nu osanditi ca sa nu fiti osanditi. Iar Apostolul Pavel graieste: „Cine esti tu sa judeci pe sluga altuia?”

vuvuvuvuv

Sfantul Tihon al Voronejului

A iubi este usor si plin de dulceata. O, daca am putea macar zari inima celui ce poarta jugul evanghelic al lui Hristos, am vedea in launtru-i un rai de bucurie si fericire, am vedea acolo Imparatia lui Dumnezeu, chiar daca la suprafata este ingrijorat si imprejmuit de mahnire si necazuri, precum un trandafir este imprejmuit de spini. Nu poate exista altceva decat alinare si bucurie adevarata intr-o inima in care domneste Imparatia lui Dumnezeu.

vuvuvuvuv

Parintele Amfilohie Makris

Hristos vine adesea si bate la usa ta si tu il inviti sa se aseze in camara sufletului tau. Apoi, prins in afacerea ta, uiti de Marele Oaspete. El te asteapta sa te infatisezi si cand intarzii prea mult, se ridica si pleaca. In alte dati, esti atat de ocupat incat ii raspunzi de la fereastra. Nu ai vreme nici macar sa-i deschizi usa.

Cand zaresti o persoana ce este ostenita duhovniceste, n-o impovara mai mult, caci genunchii sai nu vor putea duce.

Iubeste-l pe Unul El, ca pana si fiarele salbatice sa te iubeasca.

Adevarata bogatie, pentru mine, este sa te vad in Imparatia Cerurilor.

Cand flacara dragostei exista, mistuie tot raul ce se apropie.

Cel ce iubeste duhovniceste, simte rugator ca se poate afla intru Dumnezeu si fratele sau. Se intristeaza cand fratele sau nu are buna-sporire si se roaga pentru sporirea lui. Oricine a dobandit dragostea crestina nu se mai schimba vreodata.

Tine flamura lui Hristos ridicata intru tarii, ca sa ai intotdeauna numarul de telefon al Batranului tau oriunde te-ai afla.

Hristos este acelasi, in ziua de ieri si in cea de azi, dar ne-am inchis ochii si privim intru intunecime. Deoarece continuam astfel, unii cad in glod iar altii sunt ucisi.

Acele lucruri de care auzim, razboaie, cutremure, catastrofe, tunete, asteapta si ploaia...

Trebuie sa fim pregatiti sa ne aparam si sa mucenicim.

Pentru ca harul Domnului sa vina in timpul Liturghiei, trebuie sa fii concentrat si netulburat.

Cu cat iubeste cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atat sporeste in iubire si pentru ceilalti oameni. Ii iubeste cu sfintenie, cinstire si pretuire, ca pe niste chipuri ale lui Dumnezeu.

Cand cuiva ii lipseste caldura launtrica, va fi inghetat si rece, chiar si vara.

Cand inima ta nu il are pe Hristos, va cuprinde in locu-i bani, avutii sau oameni.

Rogu-te, asterne aceasta porunca intru lucrare. Nutreste dragostea fata de Persoana lui Hristos intr-o asemenea masura, incat atunci cand ii rostesti numele, lacrimi sa curga din ochii tai. Inima-ti sa arda cu adevarat. Atunci El va deveni invatatorul tau. Va fi Povatuitorul tau, Fratele tau, Parintele tau, si Batranul tau.

Iubeste-l pe Mirele tau Hristos cu toata inima ta si atunci toata lumea te va iubi si iti va purta de grija.

Ocrotirea lui Dumnezeu micsoreaza ispita.

Din pricina stricaciunii raspandite peste tot, oamenii nu mai pot intelege ca exista dragoste duhovniceasca.

Oamenii lumesti te obosesc, deoarece tot ce e adunat in launtrul lor se revarsa asupra ta precum valuri de energie. Trebuie sa fim oameni ai harului in asa masura incat oricine vine la noi sa afle odihna.

Sa privim la toti ca fiind mai mari decat noi, oricat de slabi ar putea sa para. Sa nu fim aspri, ci sa purtam mereu in minte ca celalalt are aceeasi destinatie cu noi.

Trebuie sa avem Dragoste, chiar de ni se fac cele mai mari rele, trebuie sa ii iubim pe cei ce ni le fac. Vom putea intra in Rai doar cu dragoste.

Lucreaza Rugaciunea lui Iisus si va veni o vreme cand inima ta va tresalta de bucurie, asa cum face cand urmeaza sa vezi pe cineva pe care il iubesti foarte mult.

Nu neglija rugaciunea de seara. Roaga-te cu inflacarare, asemenea celor ce se duc la o praznuire. Ei sunt treji si simt doar bucurie. Astfel, de vreme ce urmeaza sa vorbesti cu Mirele tau, nu asculta cand Ispititorul iti graieste felurite lucruri pentru a te impiedica, caci stii ca exista cineva care iti poarta de grija.

Intrebare: „Gheronda, cum trebuie sa ni-l inchipuim pe Hristos?” Raspuns: „Intotdeauna trebuie sa ni-L aducem pe Hristos in cuget cu dragoste. Putem tine fotografia cuiva in mana, dar de vreme ce nu il cunoastem, nu il iubim, nu suntem miscati. Insa, atunci cand luam o fotografie a mamei noastre, sufletul imediat tresalta si plange cu dragoste.”

Un om se poate inalta deasupra pamantului cu doua aripi, una este simplitatea si alta este curatia inimii. Trebuie sa fii simplu in lucrari si curat in cugete si simtiri. Cu o inima neprihanita il vei putea cauta pe Dumnezeu si cu simplitatea il vei gasi si te vei bucura. Inima curata trece cu usurinta prin portile Cerurilor.

Osandirea de sine trebuie lucrata cu discernamant, altfel vom ajunge la sinucidere.

Ne aflam pe apele vietii, uneori au loc furtuni si alteori sunt linistite. Harul lui Dumnezeu nu ne paraseste. Altfel, ne-am duce la fund, daca el nu ne-ar tine deasupra.

Sfintii privesc intotdeauna la cealalta viata. Este harul amintirii de moarte.

Dumnezeu ne pazeste de ispite. El nu ingaduie sa fim ispititi peste puterile noastre. Le ingaduie pe toate spre binele nostru.

Cand duhovnicia sporeste, chiar si somnul va fi alungat.

Rugaciunea este har. Dumnezeu il da atunci cand exista ravna si smerenie.

Lupta pe Cel ce uraste Binele, care te pizmuieste, indura vitejeste tot ce cade asupra-ti cu tarie sufleteasca, rabdare si credinta.

Nu ingadui vrajmasului sufletului tau sa duca razboi improtiva-ti. El se infatiseaza in vestminte de oaie, pretinzand ca vrea bunastarea sufletului tau.

Increde-te mereu Domnului si El te va hrani la vremea flamanzirii.

Cu o vorba buna pentru aproapele, sustinandu-l, castigi raiul.

Pocainta trebuie sa se petreaca nu de frica judecatii ci din pricina ca am pacatuit in fata lui Dumnezeu. Indulceste-ti gandurile cu vorbe de mangaiere si nadejde. Incalzeste-ti vorbele cu caldura iubirii pentru Mirele tau si adu-ti aminte de Patimile Sale, care le-a indurat pentru tine, ca sa ramai nestramutat, daruit si smerit. Lasa-te cu totul sub acoperamantul Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu.

Iubeste sa dai ospitalitate, copilul meu, caci aceasta deschide portile Raiului. Astfel dai gazduire si ingerilor, „poarta de grija strainilor ca sa nu fii strain lui Dumnezeu”.

Sfintii s-au supus la tot ce le-a trimis Dumnezeu, cu o simplitate copilareasca, „Aceasta-i calea. Tu o doresti. Faca-se voia Ta.”

Ospitalitatea... cea mai mare dintre virtuti. Atrage harul Duhului Sfant catre noi. In chipul fiecarui strain, copilul meu, il vad pe insusi Hristos.

Intristarea este placuta lui Dumnezeu, atata vreme cat nu ne rapeste curajul de a lupta.

Este trebuincios si folositor ca o cercetare a tot sinele sa se savarseasca din cand in cand, spre aducerea aminte de toate vechile pacate.

Lasa-ti grijile in mainile Domnului. Cere tot ce doresti, precum un copil cere tatalui sau.

Rugaciunea este un dar de la Dumnezeu. Cere intotdeauna cu nadejde.

Faptele noastre, sora draga, nu ne vor mantui; mila nesfarsita a lui Dumnezeu o va face.

Legaturile duhovnicesti devin de nedespartit atunci cand se strang in jurul unui duh pruncesc, a nevinovatiei si sfinteniei.

Toate par intunecate si grele cuiva fara de Hristos.

In fiecare zi ma rog ca sa va pot vedea in randul cetele sfintelor femei.

Nu vreau sa fiu in Rai fara voi, copiii mei.

Intrebare: Cum reusiti sa aveti o asemenea rabdare si staruinta in toate?

Raspuns: Ajuta harul Domnului. Cred intotdeauna in puterea lui Dumnezeu, copilul meu, Cel ce schimba si randuieste totul spre binele sufletului nostru.

Cel ce se tulbura nu cugeta drept, in chip logic. 19.10.1967

Cand vad pe cineva iritat, nu ascult la ce glasuieste, ci ma rog lui Dumnezeu sa il impace. De aceea nu ma tulbur. Cand se linisteste, cand este vremea potrivita, ii graiesc, deoarece atunci sunt in masura sa priceapa nebunia lor.

Harul lui Dumnezeu si unirea duhovniceasca cu Dansul preschimba omul. Temerile si neincrederile dispar, nu se mai teme de moarte, si priveste aceasta viata, oricat de buna ar fie ea, drept o robie. 2.5.1969

Dumnezeu te viziteaza atunci cand lacrimi iti vin, la rugaciune.

Cand un om este simplu, se indumnezeieste. Devine nevinovat, smerit, bland, liber. 1.11.1968

Niciodata nu da insemnatate vreunui lucru pamantesc sau trecator. In loc, poarta grija unirii tale duhovnicesti cu Dumnezeu.

Cand auzi ca esti vorbit de rau, poarta-te ca si cand n-ai fi auzit. Acesta este Raiul, aceasta este desavarsirea.

Religia noastra ucide patimile, nu trupul.

Unde este frica lui Dumnezeu, intelepciune se daruieste. 25.7.1967

Vreau sa fii linistit, ca sa ne putem intalni. Cand esti ostenit, comunicarea nu lucreaza.

Crestinul este o fiinta omeneasca adevarata. Este bine crescut si politicos. Nu vrea sa intristeze pe nimeni.

Nevinovatia este mai mare decat genialitatea.

Cel ce sufera de egoism nu atrage pe nimeni. Si daca atrage pe cineva, acela va pleca curand. Cand cineva da peste un duh pruncesc, cu nevinovatie si sfintenie, legatura devine de nedespartit.

Inimile voastre sunt tinere si doresc dragoste. Trebuie sa il aveti pe singur Hristosul nostru in inimi. Mirele vostru vrea sa il iubiti doar pe Dansul.

Viata duhovniceasca are mari placeri. Fugiti, parasiti lumea, nesocotiti totul. Deveniti prunci si Dumnezeu se va salaslui in inimile voastre.

Harul Atot-Sfantului Duh face o persoana sa iradieze (lumina). Totusi, ceilalti trebuie sa fie buni receptori, pentru a realiza aceasta. 1.1.1968

Trebuie sa ne atintim privirea asupra raiului. Apoi, nimic nu ne va clinti.

Impartasiti-va regulat, rugati-va cu caldura, aveti rabdare si veti vedea ca o mana puternica va sustine.

Hristos este langa noi, chiar daca nu il vedem. Uneori, din marea sa dragoste, ne mai da si o palma.

Ar trebui sa fii bucuros. Iisus tine dalta unui sculptor in mainile Sale. Vrea sa iti pregateasca o statuie pentru Palatul cel Ceresc.

Omul care racneste este fara de putere.

vuvuvuvuv

Gerontisa Gavrilia

Educatia inseamna un singur lucru: sa invatam cum sa il iubim pe Dumnezeu.

Cea mai mare parte a rugaciunii mele aici, si de ani acum, este lauda de multumire. Ce as mai putea cere, cand am totul?

Nimic nu e mai ieftin decat banii.

Mai bine iadul aici, decat in lumea cealalta.

Daca ai dragoste pentru intreaga lume, lumea intreaga este plina de frumusete.

Graiul lui Dumnezeu este tacerea.

Dragostea este o bomba ce distruge tot raul.

Unii vor sa ajunga la Inviere fara sa paseasca pe calea Golgothei.

„Cel dintai este surasul; al doilea, lacrimile. Al treilea este a atinge. Al patrulea este rugaciunea, si al cincilea este dragostea. Cu aceste cinci graiuri, ma pot plimba in intreaga lume.”

Temerea este pentru cei ce nu au Credinta.

Iubirea se gaseste doar pe Cruce.

Relatiile sunt dificile atunci cand „eu” este mai presus de „tu”.

Asa cum Dumnezeu te iubeste pe tine, la fel il iubeste si pe vrajmasul tau.

DESPRE CRUCE:

„Precum v-am spus, ar trebui sa luam toata intristarea noastra si sa o asezam la Picioarele lui Hristos. Caci El a suferit pe Cruce pentru pacatele noastre, si pentru intristarile noastre, si pentru necazurile noastre, si pentru toata intunecimea din sufletele noastre. Pentru tot! Si cand va aduceti aminte ca Sangele Domnului nostru ne curateste de toate, s-a incheiat. Nimic din acestea nu mai exista. Daca va faceti timp sa cugetati la aceasta in amanunt, atunci veti intelege. Sunt limite, la ce putem savarsi. Nu putem da ajutor tuturor. Nu putem fi prezenti trupeste in mai multe locuri. In duh, desigur, putem fi oriunde. Tocmai din aceasta pricina trebuie sa va preschimbati simtirile intru rugaciune. Ceva minunat se va petrece atunci. Deoarece vei putea sa ii porti in inima pe toti cei in trebuinta de ajutor si sa ii asezi la Picioarele lui Hristos, ce s-a rastignit pentru tine, pentru mine, pentru intreaga lume.”

DESPRE MULTUMIREA DATA LUI DUMNEZEU:

„Cand devenim cu adevarat constienti de darurile Domnului, nu mai avem vreme sa cerem ceva. Spunem mereu: Multumesc... Multumesc... Multumesc... Multumesc... Vedem o floare... Multumesc... Vedem un pahar cu lapte... Multumesc. Multumesc... pentru toate. Si o asemenea bucurie se salasluieste in vietile noastre, incat multi, chiar dintre cei apropiati, nu pot intelege ce se petrece. Cand traiam in Anglia, uneori oamenii ma intrebau: Ce se intampla? De ce esti fericita? Le raspundeam mereu: Deoarece traiesc si va vad... O zi buna!”

vuvuvuvuv

Parintele Porfirie

Acesta este chipul in care trebuie sa il vedem pe Hristos: este prietenul nostru, fratele nostru; este tot lucrul cel bun si frumos. Este totul! Si totusi, e un prieten, ce ne striga: „Sunteti prietenii Mei, nu pricepeti? Suntem frati. Nu tin iadul in mainile Mele. Nu va amenint. Va iubesc. Vreau sa va bucurati de viaţa cea impreuna cu Mine.”

Hristos este Totul. Este bucurie, este viaţă, este lumină. Este lumina cea adevarata care il face pe om bucuros, il face sa inalte de fericire; il face sa vada pe toate, pe toti; il face sa simta pentru toti, sa ii vrea pe toti cu El, toti cu Hristos.

Iubiti pe Hristos si nu asezati nimic inaintea Iubirii Sale. Hristos este Totul. Este izvorul vietii, cea de pe urma dorinta, este Totul. Toata frumusetea este intru Hristos.

Cel ce este al lui Hristos trebuie sa-l iubeasca pe Hristos, si cand il iubeste pe Hristos, se izbaveste de Diavol, de iad si de moarte.

Staretul a fost intrebat odata: „Fiica mea traieste o viata dezmatata, cum o pot izbavi?” La care a raspuns: „Doar cu sfintenia ta. Sfintenia parintilor ii mantuieste pe copii.”

Staretul spunea: „Sa nu va auda copiii vostri certandu-va nici macar o data, nici macar daca ridicati glasul unul la altul.” Un fiu duhovnicesc a raspuns: „Nu este cu putinta, Gheronda!” „Ba, bineinteles ca e cu putinta. Asa cum v-am spus ca este, nu o data”.

Staretul spunea: „Nu va presati copiii. Orice le-ati spune, rostiti-o cu rugaciune. Copiii nu asculta cu urechile. Ei asculta doar ce vrem sa le spunem cand harul cel dumnezeiesc apare si ii lumineaza. Cand vreti sa spuneti ceva copiilor vostri, spuneti-o Prea-Curatei Maici a lui Dumnezeu, si ea va savarsi tot lucrul. Rugaciunea voastra va deveni o imbratisare duhovniceasca, care vă atrage si cuprinde copiii. Vedeti, noi incercam adesea sa ii imbratisam, dar ei se opun. Insa nu se opun niciodata unei imbratisari duhovnicesti.”

Odata Staretul talcuia copiilor sai duhovnicesti cum sa ajute sufletele celor adormiti: Ne-a spus: „Rugati-va mult, faceti fapte bune, fiti marinimosi, si luati parte la Dumnezeiasca Liturghie (facand prescura si dand numele celor adormiti spre pomenire). Voi si copiii trebuie sa va impartasiti adesea, daca este cu putinta la fiecare Liturghie”.

vuvuvuvuv

Cuviosul Paisie Aghioritul

Privind libertatea:

Staretul spunea: Libertatea nu este atunci cand le spunem oamenilor ca totul este ingaduit. Aceasta este robie. Pentru a se imbunatati, un om trebuie sa aiba greutati. Sa luam un exemplu. Avem un copacel. Avem grija de el. Asezam un bat si il legam de el cu o sfoara. Fireste, nu il legam cu sarma, caci astfel il vom vatama. Cu metoda lor, nu vor ingradi copacul; si astfel nu se va dezvolta cum trebuie. Si priviti la copil. Ii ingradim libertatea de la inceput. De cand este zamislit, saracutul este intemnitat in pantecul maicii sale si ramane acolo vreme de noua luni. Mai apoi se naste si de indata il infaseaza intr-o scutec, il leaga, imediat ce incepe sa creasca ii fac un gardulet s.a. Toate acestea sunt necesare ca el sa creasca. Par sa ii rapeasca libertatea, dar fara aceste masuri de protectie, copilul va muri din prima clipa.

Staretul spunea: Libertatea este buna atunci cand persoana o poate folosi adecvat. Altfel, este un dezastru.

vuvuvuvuv

Arhimandritul Sofronie Saharov

„Fa-ne vrednici sa ne impartasim de Sfintele Tale Taine, ca tot ce este al mortii in trupul nostru sa fie inlaturat de viata ta cea nestricacioasa”.

„O, Doamne vesnice, ma invredniceste, in puterea binecuvantarii Tale, ca toata fapta si cuvantul din ziua ce incep acuma, sa le savarsesc, Insuti pentru Tine, spre slava Ta, in duhul intregii cugetari si al curatiei, al smeritei cugetari, al rabdarii, al dragostei, al blandetii, al pacii, al barbatiei, al intelepciunii, cu rugaciune si in tot ceasul amintindu-mi ca pretutindenea esti.” – Rugaciunea de dimineata.

vuvuvuvuv

Staretul Iosif Isihastul

A lucra rugaciunea mintii inseamna a te sili pe tine insuti sa spui continuu rugaciunea cu gura. Fara intrerupere. La inceput repede; sa nu aiba timp mintea sa nasca ganduri trecatoare. Sa ai atentia concentrata numai asupra cuvintelor : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Dupa mult timp (de rostire cu glasul) se obisnuieste mintea si o spune de la sine. Si te indulcesti de ea ca si cand ai avea miere in gura. Si doresti sa o spui mereu (sa o tot spui). Daca o lasi, iti pare foarte rau.

Cand mintea ajunge sa se obisnuiasca si sa se umple - sa o invete bine - atunci o trimite si in inima. Pentru ca mintea ta este cea care hraneste sufletul. Lucrarea ei este aceea de a cobora in inima tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rau, deoarece in inima este centrul puterii spirituale si trupesti a omului, este tronul mintii. Deci, cand cel care se roaga isi pazeste mintea sa nu-si imagineze nimic si este atent numai la cerintele rugaciunii, atunci respira nd usor, cu oarecare efort si vointa, o coboara in inima si o tine inlauntru si spune cu ritm rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. La inceput spune de cateva ori rugaciunea si respira o data. Dupa aceea, cand mintea se obisnuieste sa stea in inima, spune la fiecare rtespiratie o data rugaciunea : „Doamne Iisuse Hristoase” inspirand, si: „miluieste-ma” expirand. Aceasta se face pana cand harul dumnezeiesc va umbri si va lucra in suflet. Dupa aceasta, totul este contemplatie (vedere duhovniceasca).

Rugaciunea se spune peste tot; stand jos sau in picioare, culcat in pat sau mergand. „Neincetat rugati-va, dati multumire pentru toate”, spune Apostolul. Nu numai inainte de culcare trebuie sa te rogi. Este nevoie de multa stradanie. Cand obosesti, aseaza-te. Apoi iarasi ridica-te. Sa nu te ia somnul.

Toate acestea se numesc „praxis” (lucrare). Tu arati lui Dumnezeu vointa ta. Apoi totul depinde de Acesta, daca iti va da sau nu. Dumnezeu este inceputul si sfarsitul. Harul Lui lucreaza totul. El este puterea mobilizatoare.

Iar cum se intampla aceasta, cum lucreaza iubirea, stii. Trebuie sa pazesti poruncile. Cand te scoli noaptea si te rogi, cand vezi un bolnav si iti este mila de el, cand vezi pe vaduva sau pe orfan, pe batran si ai mila de ei, ajutandu-i, atunci te iubeste Dumnezeu. Mai intai Acela te iubeste si iti reaseaza harul Sau. Apoi noi daruim din ale Sale: „ale Tale dintru ale Tale”.

Daca voiesti sa-L gasesti numai prin rugaciune, sa nu scoti nici o rasuflare fara rugaciune. Sa fii atent numai sa nu primesti nici un fel de naluciri. Deoarece Dumnezeu este fara forma de inchipuit, fara culoare. Este mai presus de orice inchipuire. Nu putem sa-L comparam cu nimic. Este prezent ca o dulce si abia perceptibila suflare in cugetele noastre. Starea de reculegere, de patrundere vine cand te gandesti la cat de mult L-ai suparat pe Dumnezeu. Care este atat de milostiv, atat de plin de iubire. care S-a rastignit si toate le-a indurat pentru noi. Toate aceste si multe altele cate a suferit Domnul, daca te gandesti la El, iti vor aduce starea de reculegere duhovniceasca. Daca vei putea sa spui rugaciunea neincetat si cu voce, in doua-trei luni o vei deprinde. Si te va umbri harul si te va racori binefacator. Numai sa poti sa o spui cu voce si fara intrerupere. Cand o va prelua mintea, atunci vei inceta sa o mai spui cu gura. Si iarasi, daca mintea o lasa, incepe de la sine a o spune gura. Toata stradania este necesara atunci cand o spui cu gura, pana cand se va deprinde, la inceput. Apoi, in toti anii vietii tale, o vei spune cu mintea fara osteneala.

* * *

Asa ca: nu vrei sa patimesti? Inseamna ca nu vrei sa urci. Daca cineva nu vrea sa indure necazurile, atunci sa nu indrazneasca sa ceara har de la Dumnezeu. De aceea ti-a luat harul, pentru a deveni intelept. Va veni din nou. Nu te va lasa. Este randuiala lui Dumnezeu. Dar iarasi va pleca. Si iarasi va veni. Este de ajuns sa nu incetezi a-l cere, pana cand te va arata desavarsit.

* * *

„Dar inainte de orice altceva”, spuse batranul cel sfant, „roaga-te cu osardie Domnului, ca sa-ti poata deschide portile Luminii. Nimeni nu poate sa inteleaga Adevarul, daca nu i se daruieste intelegerea de catre Dumnezeu Insusi, Care a descoperit-o fiecaruia dintre cei ce l-au cautat cu rugaciune si dragoste.”

vuvuvuvuv

Parintele Dimitrie Gagastathis: Omul lui Dumnezeu

Rugaciunea zilnica

Dumnezeule, Mantuitorul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Bunule Pastorule, Cela ce ti-ai dat sufletul ca rascumparare pentru oile tale cele cugetatoare, Cela ce nu doresti moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu, Atottiitorule, Atotmilostive, Atotindurate, Cela ce ne-ai dat pocainta spre iertarea pacatelor, Cela ce esti plin de mila si de dragoste pentru oameni, iarta-ne noua toate pacatele ce le-am savarsit din tineretile noastre, cu vorba, cu nestiinta, cu gandul, cu voie si fara de voie; iarta-i si pe toti cei ce au pacatuit si au hulit si ne da noua, si lor, si tuturor oamenilor, pocainta adevarata, cea curata si nemincinoasa, ca sa ne lumineze, calauzeasca, povatuiasca si intareasca pe piatra cea neclatita a Credintei, piatra dumnezeiestilor Tale porunci, ca dand la o parte omul cel vechi al pacatului si aducand omul cel nou intru Hristos, sa putem vietui restul vietii noastre intru curatie, sfintenie, dreptate, evlavie, pe placul lui Dumnezeu, si sa ne invrednicim de Cereasca Ta Imparatie; fie ca toti sa o dobandim, pentru rugaciunile prea curatei Maicii tale si ale tuturor sfintilor tai. Amin.

Despre rugaciune

In mod sigur nu sunt invatat, dar va pot spune in urma experientei – ceea ce m-a invatat viata – ca la vreme de noapte si cu pantecul gol, te poti ruga mai bine.

Nu l-am asezat pe Hristos in launtrul nostru si pentru aceasta nu stim ce este dragostea, pacea, intelegerea s.a.

De vreme ce nu pot propovadui, lasati-ma macar sa plang pentru pacatele mele si pentru cei ce s-au ratacit.

Rugaciunea este un telefon, o legatura fara fir, prin care cineva comunica direct cu Dumnezeu. Formezi un numar la telefonul rugaciunii ca sa vorbesti cu Dumnezeu, si El iti raspunde. Il auzi limpede, il simti foarte aproape.

Rugaciunea vine mai intai in laringe, apoi se duce catre creier si apoi coboara catre inima. Si apoi fantani, lacrimi vin catre ochi. De acolo, nu mai este nimic de spus. E adevarat ca la inceput, vei avea greutati. Vei incerca sa te rogi si uneori nu vei putea, alteori vei avea ganduri desarte si ispite, si alteori nu vei putea sa te trezesti noaptea. Dar trebuie sa perseverezi. Domnul, vazandu-ti dispozitia, te va intari si te va izbavi de toate ispitele. Nu trebuie sa irosim in somn intreaga noapte, caci atunci Satan face cu noi tot ce doreste.

Rugaciunea de noapte este de mare pret. Oamenii dorm si Dumnezeu asculta.

Indiferent unde ma duc, ma tin de tipicul meu, ce a fost numit „Potrivit randuielii lui Melchisedec” si a fost iscalit de numerosi alti Parinti duhovnicesti.

Vecernii, inchinaciuni, propovaduire, utrenia cu inchinarile Nascatoarei de Dumnezeu – cea mai binecuvantata indeletnicire...

Am vazut multe lucruri in viata mea, unul dintre ele fiind ca rugaciunile, inchinaciunile si Dumnezeiestile Liturghii i-au facut pe multi sa se intoarca in turma Bisericii.

Il implor pe Dumnezeu si pe Sfintii Lui sa-i lumineze pe toti cei rataciti, ca sa poate crede si sa se intoarca la sanul Bisericii, care sta mereu bratele deschise si ii asteapta. Aceasta e tot ce stiu sa zic si ii bat la cap pe Dumnezeu, pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, pe Arhangheli si pe toti Sfintii. De nu le place aceasta, sa ma ierte, caci sunt neinvatat si nu stiu ce ar trebuie sa cer.

Nu trebuie sa fim cu prea multa indrazneala la Dumnezeu si la Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Suntem toti pacatosi si Dumnezeu nu asculta de glasul unui pacatos.

In pofida faptului ca sunt un pacatos, am continuat sa cer in chip repetat, bazandu-ma pe „Cereti, si se va da voua; cautati, si veti afla; bateti, si se va deschide voua” (Matei 7:7). Aceasta am inteles in viata mea: Cele ce nu sunt cu putinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu (Luca 18:27).

Postul

Postul e un lucru mare. Adam a fost izgonit pentru ca nu l-a tinut. Trebuie sa iubim postul, caci printr-însul se duc patimile, se curateste inima si trupul, si o data ce ne-am liberat astfel, ne putem ruga mai bine. Postul trebuie insotit de multa ascultare si umilinta. Trebuie sa facem tot ce doreste Dumnezeu. Trebuie sa avem multa smerenie. Suntem nimic, in marea iubirii si bunatatii lui Dumnezeu. Ce spune Dumnezeu? „Asupra cui sa privesc, fara de cel bland si smerit si cel ce se teme de vorbele mele?”

Smerenia si ascultarea

Marile vârtuti sunt trei: umilinta, ascultarea si dragostea.

Cand nu exista dragoste si ascultare fata de episcopul locului, totul se prabuseste.

Nimeni nu poate tine doi pepeni sub un singur brat. Adica, nimeni nu poate umbla dupa functii si sa fie smerit, in acelasi timp. Cati dintre acei episcopi pe care Biserica sau Statul ii vadesc a fi impotriva canoanelor se duc sa ajute ca infirmieri intr-un spital? Nici unul, caci nu au smerenie si ascultare. Dar daca vreun episcop ar face aceasta, atunci toti l-ar admira si ar crede degraba ca credinta noastra ortodoxa este o credinta a faptelor. Lasati-i apoi pe toti predicatorii lumii sa vin laolalta si sa predice peste tot. Nu vor da roade precum pilda acelui episcop, de vreme ce faptele sunt mai presus de orice propovaduire.

Nu putem avea indrazneala in fata lui Dumnezeu cand nu suntem ascultatori, smeriti. Inima noastra trebuie sa fie simpla, pentru a primi cuvantul lui Dumnezeu. Fara egoism sau duritate a inimii. Simplitatea inimii ne face asemanatori lui Dumnezeu si sfintilor. Totul este simplu. Omul cel simplu nu este nici rau, nici nu poate cugeta ceva rau. El este precum un prunc. Rugaciunea sa este primita cu usurinta. Se roaga pentru ceilalti si pentru pacatele sale.

Cum sa nu plangi cand vezi cat de mult l-ai intristat pe Dumnezeu, pe Ingeri si pe Sfinti, care te asteapta in Rai si te ajuta cat esti pe pamant?

Dragostea

Dragostea nu poate fi marginita la o singura persoana, nici roadele faptuirii cuiva nu pot fi cuprinse intr-o singura cuprindere. Făclia pusa în sfeşnic luminează intreaga casa si pe toti cei dintr-insa. (Matei 5:15)

Nu pot afla odihna. Vreau sa ajut pe toti cei ce-mi cer ajutor, chiar intreaga lume.

Cand il iubesti pe Dumnezeu si pe toti oamenii din inima ta, atunci te afli in legea lui Dumnezeu. Vom fi judecati pentru ca nu iubim.

Nu ma rog pentru mine. Iubesc oamenii intr-atat ca ma rog numai pentru ceilalti.

Cum sa nu te poti ruga pentru cel in suferinta, pentru cel bolnav, pentru cel sarac?

Sa nu-ti fie frica niciodata de un om care iubeste. Intr-insul salasluieste Dumnezeu.

Imi ceri sa fac o Liturghie pentru tine, ca Dumnezeu sa te poata lumina sa faci bine la examen. Eu slujesc Patruzeci de Liturghii pentru tine si tu imi ceri una?

Sa aveti intre voi dragoste, smerenie si ascultare. Dumnezeu si Ingerii se bucura intru acestea... Iubiti-o cu totii pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, Ceea ce ajuta intr-atat neamul omenesc cel pacatos.

Telul oricaror rugaciuni si slujbe este sa ne apropie de Dumnezeu si sa ne faca sa Il iubim mai mult.

Diavolii

Satana nu ne cunoaste gandurile. El stie doar ce ne aseaza in cugete, ca si orice lucru de care isi da seama din miscarile noastre, si orice aude din vorbele noastre... Satana se impotriveste oricarui crestin ce se nevoieste cu sinceritate. Totusi, nimanui nu trebuie sa ii fie frica de diavoli. Ei sunt fum, tarana si duhoare. Nu au putere asupra oamenilor. Dumnezeu ingaduie ispitele pentru a incerca credinta oamenilor. Pot fi gasiti chiar si in biserica, chiar si in timpul Dumnezeiestii Liturghii. Ei pun cugete rele in mintile oamenilor si ii abat de la rugaciune si de la atentia pentru dumnezeiasca taina. Totusi, la vremea Cantarii Heruvimice si a Intrarii Mari, pleaca. Doar Lucifer, conducatorul lor, poate intra in altar. Nimeni altul. Slujeam odata liturghia noaptea, cand au venit in biserica si au inceput sa rastoarne scaunele. Arhidiavolul a intrat in altar, a inchis fereastra si m-a apucat de gat, ca sa ma sugrume. Am cerut ajutor de la Arhangheli, si cand cocosii au cantat dimineata, au plecat cu totii. „Acest neam cu nimic nu poate iesi, fara numai cu rugaciune si cu post” (Marcu 9:29). Satan nu trebuie sa gaseasca pe nimeni lipsit de barbatie, caci face cu ei ce doreste. Satan se teme de marturisirea curata si cinstita, cu umilinta si cu dragoste. Cand exista acestea, el, pur si simplu, nu poate intra.

Despre problema calendarului

Cum pot spune vechii calendaristi ca Tainele noastre sunt nelucratoare? In 1947, in timp ce faceam slujba Sfintirii si cantam „Marit esti Tu, Doamne, si marite sunt lucrurile Tale”, un abur a iesit din potir si apa s-a incalzit. Chiar si in cupele ce era tinute de crestinii evlaviosi, s-a incalzit apa. Cum poti sa-mi zici atunci ca Tainele sunt nelucratoare?

Cum poate face Dumnezeu minuni pe noul calendar, daca este de osanda? Cum se putea petrece minunea Sfantului Visarion, din satul Dusiko? Este indeajuns, ca sa ne arate ca dreapta credinta, dragostea si tinerea poruncilor joaca un rol important in sfintirea omului. Nu iau in considerare nimic altceva. Am scris despre problema aceasta Parintelui Filotei Zervakos (ucenicul Sfantului Nectarie) si mi-a raspuns cu dreptate – si la fel cred si eu, cel neinvatat, din experienta mea de viata – ca treisprezece zile nici nu te vor indeparta, nici nu te vor aseza in Imparatia Cerurilor... I-am intrebat si pe Arhangheli despre aceasta, si ei mi-au zis: „Ramai unde esti”.

Lumea contemporana

Socotim a fi cu neputinta in aceste zile si vremi sa lucram bine in viata aceasta potrivit voii lui Dumnezeu, deoarece ne lipsesc cele doua aripi, a dragostei si a smereniei.

Dumnezeu ne-a mantuit de comunism, dar Satan ne-a dat materialismul.

Acum este vremea a plange si a ne ruga pentru starea lumii de astazi. Trebuie sa ne rugam ca Dumnezeu sa ii lumineze sa vada calea Sa, calea adevarului si a dreptatii.

Atat clerul cat si oamenii de astazi si-au pierdut duhovnicia. Ei vorbesc intr-una despre lucruri pamantesti si politice.

Prin icoana ei ce plange, Nascatoarea de Dumnezeu ne arata ca este trista, caci vede ce patimeste Rusia din pricina ateilor, si fiindca este hulita de multi.

Credinta cea vie

Credinta noastra este vie, dar am parasit-o din pricina egoismului, si materialismul ne-a indepartat de la ea.

Intr-adevar, credinta nostra este vie, dar nu vrem sa ii urmam, caci este mai greu si cere din partea noastra unele angajamente. Oamenii vor libertate si o panta care sa ii poarte ca sa nu se oboseasca si sa naduseasca, dar nu stiu ca aceasta coborare duce catre un sfarsit rau. Calea pierzarii arata la inceput bine, vesela si usoara. Ofera bucurii si placeri artificiale, dar toate acestea dispar cu repeziciune. Trebuie sa ne rugam neincetat pentru ei. Poate vreun suflet se va mantui. In particular, noi – preotii – avem o raspundere teribila in fata lui Dumnezeu si a oamenilor.

Minuni se petrec in fiecare clipa, dar nu ne dam seama de ele deoarece avem inima impietrita. O inima blanda si simplitate sunt cele ce ne sunt de trebuinta...

Slujbele Bisericii

Cantaretul bun si preotul joaca un rol covarsitor intr-o slujba buna.

Cand canti, trebuie sa intelegi si sa simti ceea ce glasuiesti. Sa nu te mandresti cand ti se pare că cânti minunat. Trebuie sa traiesti ceea ce spui. Odata cantam un imn al Apostolului Petru, despre tagaduirea sa. Cand am spus „...si a plans cu amar”, am vazut lacrimi izvorand din icoana sa. Sfantul trebuie ca a fost multumit.

Sutana preotului este superioara pantalonilor. A primit un har indoit...

Rasplatirea

Dumnezeu va da cu siguranta tot ce ne datoreaza; ne vom primi plata potrivit lucrarii noastre. Nu trebuie sa ne surprinda...

In portofelul meu tin icoana lui Hristos. El poarta grija oricarei nevoi omenesti. Intotdeauna am portofelul deschis, si intotdeauna este plin. Orice ar putea darui cineva, Dumnezeu da inapoi indoit. Omul daruieste cu o mana, si cu alta mana Dumnezeu aduce.

Boala si suferinta

Ne cârpim trupul. Dar ceea ce este mai important si ceea ce trebuie sa tinem sanatos mereu este sufletul. Asa cum alergam la doctori si in statiuni si cheltuim o multime de bani pentru trup, asa trebuie sa ne indreptam catre parintele duhovnicesc, pentru suflet – ceea ce, mai mult, nici nu ne costa nimic...

Trebuie sa fim bucurosi in incercari si sa avem grija deosebita, sa nu cartim in ultima clipa si sa ne pedepsim cu iadul. Viata noastra e o cina. Daca cina este pregatita bine sau nu, depinde de noi. Dar chiar daca cina este pregatita bine, s-ar putea sa nu avem parte de ea, am putea fi izgoniti de la masa in ultima clipa. „Gustati si vedeti” (Psalmul 33:8) ca Hristos este Domnul vietii vesnice.

Monahism

Monahismul este oastea lui Hristos si vrajmasul Satanei. Manastirile sunt avanposturile Bisericii. Fara avanposturi, vrajmasul ne va prinde. Rugaciunea din manastiri ajunge la Dumnezeu precum un glonte. Asa cum o ostire straina se teme de aviatie si se ascunde, asa si Satan se teme de rugaciunea monahilor si se departeaza.

Erezii

Cand demnitarii bisericilor straine au venit la Trikala, am mers la inceput sa ii vad, dar apoi mi-am spus in sine: „Papa Dimitri, iesi de aici repede si nici macar nu privi indarat...” Nu trebuie sa ii acceptam. Am urmat acest principiu de multi ani, acum. A fost oarecum nepoliticos din partea mea. Dar mai bine sa fii in relatii bune cu Dumnezeu, decat cu oamenii...

Am fost incercuiti de francmasonerie si multi luptă Biserica noastra, dar cred că incearca in zadar, caci cap al Bisericii este Insusi Hristos, si ea nu va pieri.

Trebuie sa ne rugam cu toti, batrani si tineri, ca Dumnezeu si Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu sa-i lumineze pe ierarhii Bisericii, sa se iubeasca unul pe altul si sa lucreze pentru Biserică, ce se afla sub atacul strainelor erezii.

Adevar

Cred ca m-am indurerat atunci un pic, dar adevarul este amar si trebuie dezvaluit, spre binele si mantuirea sufletelor.

Tineret

Tinerii, baieti si fete, au purces pe un drum ce se coboara si nu vor vedea, nici auzi, in vreme ce nimeni nu merge sa ii opreasca. Dar, totusi, cum ar putea fi altfel, cand adultii sunt si mai rai?...

Probleme ale vietii cotidiene

Nu m-am umplut de ingrijorare pentru nimic. Am dus grija copiilor mei fara de osteneala si tulburare. Dumnezeu, cel ce mi i-a dat, a purtat grija a toate.

Cel cu fuge la vrajitori si la ghicitoare se cheama ca este netrebnic si se lipseste si de ocrotirea lui Dumnezeu.

Cercetare de sine

Nu-mi aduc aminte de nimic din viata aceasta; doar povara grea a pacatelor mele.

Daca aflati ca am parasit lumea aceasta, nu va intristati, ci mai degraba veseliti-va ca Biserica a scapat de cel mai pacatos si neinvatat preot al vremii.

vuvuvuvuvuvuv

din Invataturile parintelui Arsenie....

2011-03-22T12:26:00.001-07:00

„Mult necaz s-a întâmplat între oameni de pe urma neînţelegerii în cuvinte. Nu toţi înţeleg prin acelaşi cuvânt, acelaşi lucru. Cât despre gânduri, neînţelegerea e şi mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vârtelniţă a ideilor. S-a întâmplat ca lucruri clare ca lumina zilei să fie înţelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de minte, a fost Dumnezeu însuşi.

Orice s-ar spune, El ştia să vorbească limpede; unii, însă, destul de mulţi, au înţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan 10,20), un îndrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei 26, 65). De aceea L-au şi osândit la moarte. Primejdia, care nu s-a isprăvit, are şi o formă întoarsă. Mulţi, în zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinţii, Biserica, Tainele şi, întrucât s-a făcut şi om adevărat, şi pe Sfânta Sa Maică (Apocalipsă 12, 13-17). Aceştia fac acelaşi lucru, adică Îl osândesc la moarte.

La gâlceavă se încaieră şi următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu instinctul, ştiinţa cu credinţa, sau mai bine-zis, neştiinţa cu credinţa. Iar cu Dumnezeu se gâlcevesc făpturile Sale: îngerul căzut şi omul decăzut. La rândul său, omul decăzut, câtă vreme stăruie în decăderea sa, înseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea între virtute şi păcat, ci, după mintea lui, totul e natură şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, înviere, judecată, diavol şi iad, -astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru proşti. (Deşi nu ştiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa, ar sta împotrivă, zicând de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!). Da, el e măsura lumii; nu ştiam. Oare cine îl ţine din umbră, că cele pământeşti le crede – de vreme ce nu s-a răsculat nimeni împotriva piramidelor Egiptului – pe cînd cele cereşti şi veşnice nu vrea să le primească?”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Chemarea la Inviere

2011-03-21T12:36:00.001-07:00

„Tainele lui Dumnezeu glăsuiesc înainte: „Amin, Amin, grăiesc vouă, cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă.”
Hotărăşte-te suflete a lui Dumnezeu pentru cuvântul Tatălui tău! Când a trimis Mântuitorul pe cei doisprezece ucenici, deprinzându-i la propovăduirea Împărăţiei Cerurilor, printre alte porunci, le-a dat şi aceasta: „Înviaţi pe cei morţi.” Porunca aceasta o avem şi noi preoţii, urmaşii Sfinţilor Apostoli, ucenicii de azi ai Domnului. Însă, nu pentru trupuri i-a fost grijă Domnului, ci pentru sufletele moarte, pentru oamenii cărora le merge numele că-s vii dar, netrăind învăţătura creştină, sunt morţi.
A găsi în tine pe Hristos, Cel cu Cruce, temelia ta Dumnezeiască şi a clădi pe ea viaţa ta, a dezvolta viaţa lui Hristos în viaţa ta, asta e învierea ta din morţi, înainte de învierea cea de obşte..,,
Ieromonah Arsenie Boca,

,,Cărarea Împărăţiei,,- Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

2011-03-21T12:35:00.000-07:00

Nicolae Steinhardt: Smochinul neroditor si prietenia

//..Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atât de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune „lipseşte din faţa mea”, decât îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-I timpul meu! Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a-l îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negândite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.

Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie… Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cât îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!..//

fragment din Jurnalul Fericirii...

despre Taina Spovedaniei...Marturisirea

2011-03-21T11:36:00.000-07:00

Cand mergi la duhovnic trebuie sa-ti spui pacatele, iar nu virtutile. Insa pacatele tale si nu ale altora. Sa nu mergi la duhovnic si sa incepi a-i spune ce a facut unul si altul. Nu, ci ceea ce ai facut tu. Iar pentru a face o marturisire buna, trebuie sa ai in vedere urmatoarele:

a) Mai inainte de a merge la duhovnic, trebuie sa te pregatesti. Iar atunci cand spun ca trebuie sa te pregatesti, am in vedere faptul ca mai inainte de toate trebuie sa te rogi.

b) Dupa aceea, cauta sa-ti amintesti toate pacatele tale pe care va trebui sa le marturisesti ca sa nu te straduiesti sa ti le amintesti in clipa aceea si astfel sa devii obositor pentru duhovnic.

c) Cand te vei afla inaintea duhovnicului tau, lasa-ti inima sa marturiseasca pacatele tale cu sinceritate si fara indreptatire de sine.

d) Sa marturisesti numai pacatele tale, iar nu pe cele straine. Sa spui toate pacatele tale, nu pe unele sa le spui, iar pe altele sa le tainuiesti. Sa stii ca pacatul nedescoperit ramane neiertat, iar pe deasupra, il maniem si pe Dumnezeu. Daca ai de gand sa mergi la duhovnic si sa ascunzi pacatele, mai bine sa nu mergi deloc. Sfantul Cosma Etolianul spune: Daca ai o suta de pacate si spui la duhovnic numai nouazeci si noua, tainuind unul, atunci toate pacatele tale raman neiertate.

e) Sa nu te rusinezi, nici sa te temi, deoarece unii din pricina rusinii si a fricii isi spun pacatele cele mici si neinsemnate, iar pe cele mari si de moarte le ascund.

f) Sa marturisesti pacatele tale asa cum au fost savarsite, deoarece multi crestini, in straduinta lor de a se indreptati, le infatiseaza in mod diferit fata de felul in care au fost savarsite.

g) De asemenea, la duhovnic sa spui pacatele tale, iar nu sa-i povestesti diferite intamplari din viata ta. Acestea sa i le povestesti alta data, cand duhovnicul va avea timp si nu va astepta pe altii pentru Marturisire.

h) Atunci cand te marturisesti la duhovnic sa spui nu numai ce ai facut, ci si ce ai spus, ce ganduri rele ai avut, ce ai poftit si, in general, tot ceea ce este pacatos. Sa spunem nu virtutile si lucrurile bune pe care le-am facut, ci pacatele noastre.

i) Ia aminte, ca nu cumva sa te asemeni cu acei crestini care merg la duhovnic si spun nu pacate concrete – de exemplu: am furat, m-am maniat, am hulit, am desfranat si altele, – ci: “Eu, parinte, sunt cel mai mare pacatos”. Si nu spun ce au facut de au devenit atat de pacatosi. Sau iarasi: “Eu, parinte, am facut toate pacatele”. Insa nu marturisesc nici unul. Iar altii, atunci cand duhovnicul le spune sa marturiseasca ceea ce le ingreuiaza constiinta, ei raspund: “Nu am nimic pe constiinta” sau “intrebati-ma Sfintia Voastra, Parinte!”

Tu, fratele meu, atunci cand mergi la duhovnic, nu astepta sa te intrebe el daca ai facut cutare sau cutare pacat, ci spune tu mai intai pacatele tale cu zdrobire de inima. Descrie tu singur duhovnicului starea ta sufleteasca, exact asa cum faci pentru trupul tau atunci cand mergi la medic, in sfarsit, niciodata sa nu mergi la duhovnic numai ca sa iti citeasca rugaciunea de iertare. Fara Marturisire, rugaciunea de iertare nu poate fi citita. Toate acestea sa le ai in vedere, atunci cand vrei sa faci o Marturisire buna.

Si acum sa vedem consecintele unei Marturisiri bune.

PRIMEJDIA AMANARII

Amanarea marturisirii este o primejdie de moarte. Un proverb zice: Drumul de maine ne conduce in tara lui niciodata. Cu amanarea necontenita te osandesti pe tine insuti si in aceasta viata, dar mult mai mult in cealalta, in viata vesnica. Mai bine ar fi daca am spune: “Maine voi pacatui, astazi ma voi pocai”.

Stiu ce imi vei spune: ca ai de gand sa mergi sa te marturisesti, insa nu acum, ci atunci cand vei mai imbatrani putin. Atunci cand vor trece putin anii tineretilor tale, cand se vor sfarsi treburile care te preocupa in acest moment si care te tin cu sila in viata cea plina de ticalosii a pacatului, inca imi vei mai spune ca ai de gand sa te indrepti si sa devii un bun crestin, ca vei purta grija de suflet insa nu acum, ci mai tarziu, cand vei iesi cu bine la pensie, atunci cand vor incepe batranetile. Asadar, te vei marturisi cand vor lua sfarsit treburile tale, cand vei imbatrani, cand va sosi timpul potrivit etc.

Ah, ticaloase suflete, cat de bine ti-a intins diavolul cursa amanarii si cat de usor te-a prins! Acum am aflat de ce nu mergi sa te marturisesti si de ce amani aceasta pentru ziua de maine, pentru mai tarziu, pentru viitor. Insa as vrea sa te intreb: Ia spune-mi, tot astfel amani si treburile cu care te ocupi, precum si obligatiile tale familiale? Cu siguranta ca nu. Asadar, pentru lucrurile cele pamantesti si trecatoare nu ingadui nici o amanare, insa pentru mantuirea sufletului tau si pentru lucrurile cele vesnice si netrecatoare amani necontenit. Ai spus ca vei purta grija si de suflet, dar mai tarziu, atunci cand vei imbatrani. Bine, dar esti incredintat ca vei apuca sa imbatranesti? Ai facut invoiala cu moartea? Nu vezi ca mor mai multi tineri decat cei batrani? Nu vezi cine sunt cei care mor in accidentele de circulatie? Nu vezi cine sunt ucisi in razboaie? Asadar, sa nu te batjocoreasca diavolul cu astfel de sfat pierzator ca, adica, vei purta grija de suflet atunci cand vei imbatrani. Diavolul va avea si atunci cursa pregatita. Sa presupunem ca vei imbatrani si tu ca si ceilalti. Dar atunci vei putea, oare, sa porti grija de sufletul tau? Crezi ca varsta batranetii este potrivita pentru pocainta? Atunci de ce atatia batrani si atatea batrane traiesc departe de Dumnezeu? De ce arata si acestia atata nepasare pentru mantuirea sufletelor lor? Dar sa stii, fratele meu, ca Dumnezeu nu se lasa batjocorit Afla ca atunci cand vei imbatrani, – daca vei mai apuca sa imbatranesti – nu vei lasa tu pacatul, ci pacatul te va lasa pe tine, dupa ce isi va fi facut lucrarea sa distrugatoare in sufletul tau. Sa nu crezi ca este lucru usor ca sa treci dintr-odata de la o viata traita atatia ani in pacat la o viata de sfintenie. Pacatul pe care l-ai slujit atatia ani s-a inradacinat adanc in sufletul tau si nu va lasa nici vointa, nici inima, nici trupul si nici mintea sa ravneasca cele ceresti. Nu te va lasa sa te pocaiesti si sa-ti plangi pacatele. Impreuna cu trupul iti va imbatrani si sufletul in pacat.

Dupa toate acestea mai continui sa gandesti in acest chip? Vei continua sa amani? Nu-L vezi pe Hristos, Care te cheama sa mergi langa El? Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Nu auzi cat de tare bate la usa sufletului tau si asteapta sa-I deschizi? Iata, stau la usa si bat. Daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra si voi cina cu el si el cu Mine. Nu auzi cuvintele de Dumnezeu insuflate ale Apostolului Pavel? Noaptea a trecut, ziua s-a apropiat. Sa lepadam, asadar, lucrurile intunericului si sa ne intrarmam cu armele luminii. Nu mai amana mantuirea sufletului tau. Nu maine, deoarece ziua de maine nu este a ta; nu maine, ci astazi. Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va invartosati inimile voastre.

Acum, iar nu mai tarziu. Acum cat esti tanar sa traiesti o viata crestineasca si duhovniceasca, ca sa poti si la batranete sa duci o astfel de viata. Acum este timpul potrivit si nu mai tarziu. Iata vreme bine-primita, iata acum ziua mantuirii. Dupa toate acestea, fratele meu, sa te adresezi sufletului tau nepasator si impreuna cu imnograful Bisericii noastre sa spui: Suflete al meu, suflete al meu, scoala! Pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si ai sa te tulburi Desteapta-te, dar, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni si toate le plineste.

Ieromonahul Cosma

Traducere Ieroschim. Stefan Nutescu

crestinortodox.ro

Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea. Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.
Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu.
Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri.
Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să ţi se dăruiască.
Nu te înălţa deloc din pricina puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o uşoară neputinţă îl doboară şi îl veştejeşte.
Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi.
Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu.

file de pateric***

2011-03-18T06:57:00.000-07:00

***

Spuneau unii despre avva Agathon că au venit unii la el, auzind că are duh al deosebirii, şi vrând să-l încerce, i-au spus:

– Tu eşti Agathon? Am auzit că eşti curvar şi îngâmfat.

– Da, aşa e.

– Tu eşti Agathon cel flecar şi bârfitor?

– Eu sunt.

– Tu eşti Agathon ereticul?

– Nu sunt eretic.

Şi l-au întrebat:

– Spune-ne, de ce ţi-am zis atâtea, şi le-ai primit, şi cuvântul acesta nu l-ai răbdat?

– Cu cele dintâi mă prihănesc singur, căci e spre binele sufletului meu; eretic înseamnă depărtarea de Dumnezeu, şi nu vreau să mă îndepărtez de Dumnezeu.

Pentru Avva Agaton, Patericul Egiptean

***

Un frate s-a dus la părintele lui duhovnic într-o dimineată, întristat, după o noapte lungă, în care cugetase si numărase toate virtutile unuia dintre fratii lui. Îi spuse bărânului:

- Părinte, mi-am petrecut în van noaptea, stând treaz si numărând virtutile fratelui cutare - si am văzut că sunt în număr de treizeci. Si m-am întristat, căci am aflat astfel că eu n-am nimic - nici măcar una din virtutile acelea.

Însă bătrânul îi spuse:

- Fiule, întristarea ta din pricină că sufletul tău e gol de virtuti si cugetarea la virtutile altuia cântăresc mai mult decât treizeci de virtuti puse laolaltă.

***

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând:

- Ce voi face, avvo, că am căzut?

I-a răspuns lui bătrânul:

- Scoală-te iarăsi.

- M-am sculat si iarăsi am căzut.

- Scoală-te iarăsi si, iarăsi.

- Până când?

- Până ce vei fi apucat sau în bine, sau în cădere, căci cu ce se află omul, cu aceea se si duce din lumea aceasta.

***

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând:

- De vom umbla pe cale si va rătăci cel ce ne povătuieste, este trebuintă să-i zicem ceva?

I-a răspuns bătrânul:

- Nu.

- Dar să-l lăsăm să ne rătăcească?

- Dar ce vrei, să iei toiag să-l bati? Eu stiu frati care umblau si cel ce îi povătuia a rătăcit noaptea; si erau doisprezece si toti stiau că se rătăcesc. Si s-au luptat fiecare să nu spună. Iar după ce s-a făcut ziuă, pricepând cel ce-i conducea că a rătăcit din cale, le-a zis: iertati-mă, am rătăcit! Si au zis toti: si noi stiam, dar am tăcut. Iar el auzind, s-a minunat zicând că până la moarte se stăpânesc fratii să nu grăiască si l-a slăvit pe Dumnezeu. Iar lungimea căii din care s-au rătăcit era de douăsprezece mile.
***

Un frate nedreptătit de alt frate s-a dus la avva Sisoe si i-a spus:

– Am fost nedreptătit de cutare frate si vreau să-mi fac dreptate singur.

Bătrânul îl ruga:

– Nu, fiule; mai bine lasă-i lui Dumnezeu răzbunarea.

– Nu mă voi linisti până când nu-mi voi face dreptate.

– Să ne rugăm, frate.

Bătrânul se ridică si zise:

– Doamne, nu mai avem nevoie de Tine sa te îngrijesti de noi, că ne facem noi dreptate singuri.

Auzind fratele acestea, căzu la picioarele bătrânului, zicând: ,,
– Nu mă mai judec cu fratele, iartă-mă, avvo.,,

**********************

Voia lui Dumnezeu

Odată, au venit fraţii la avva Isaac, ca să-l facă preot. Aflând el de
una ca asta, a fugit în Egipt, pe un câmp, şi s-a ascuns într-o căpiţă
de fân. Părinţii s-au dus după el, să-l prindă. Ajungând la câmpul
acela, s-au oprit să se odihnească, pentru că era noapte, şi au dat
drumul măgarului să pască. Măgarul s-a depărtat şi s-a oprit chiar în
locul unde stătea ascuns bătrânul.

A doua zi dimineaţă, când au vrut să
aducă măgarul, l-au găsit şi pe avva Isaac şi s-au minunat. Au dat să-l lege, dar el nu i-a lăsat, zicându-le: "Nu mai fug, căci este voia lui Dumnezeu; oriunde aş fugi dau peste ea".

************************************************************************************

Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvătati, ca să iubească învătătura si îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea si aceia care îndreaptă pe cei desfrânati către petrecerea virtuoasă si plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândetea si înfrânarea sunt fericire si nădejde bună pentru sufletul oamenilor.

Sf. Antonie cel Mare

************************************************************************************

Smerenia este cea mai credincioasă chezăsie pentru un virtuos, în fata căderii. Cel smerit nu cade niciodată. Unde ar putea să cadă acela care se află mai jos decât toti?

************************************************************************************

„Desi foarte prosti si nebăgati în seamă suntem înaintea oamenilor, să ne bucurăm pentru aceasta, ca să ne cinstim înaintea lui Dumnezeu.” - Avva Ioan Colov

************************************************************************************

,,ca ma dispretuieste cineva? este treaba lui. datoria mea este doar sa nu fac ori sa zic ceva ce merita dispret.,,-Marcus Aurelius

2011-03-17T11:03:00.000-07:00

Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un împărat roman din dinastia Antonină, între anii 161 şi 180 p.Chr., şi filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.

Era nepot prin alianţă al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorinţa împăratului Hadrian, predecesorul său. După ce Antoninus Pius a devenit el însuşi împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu din motive dinastice cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) şi în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului. În anul 161, Marc Aureliu devine el însuşi împărat.

Marc Aureliu: -Impărat roman

Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă faţă unor amneninţări din diferite părţi. După ce reuşeşte să înăbuşe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice şi britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parţilor a provinciilor orientale ale imperiului.

În timp ce fratele său prin adopţiune, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezastruase, încredinţarea comenzii militare unuor generali capabili, Statius Priscus şi Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parţilor, ocupându-le şi două oraşe principale, Seleucia şi Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecinţe sociale şi economice. În zona Dunăreană, triburile germanice Marcomanii şi Sarmaţii ameninţă direct Italia de nord. Marc Aureliu preia direct conducerea operaţiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175. Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat. Marc Aureliu se pregăteşte să pornească împotriva generalului rebel, dar - înainte de a se ajunge la un război civil - Cassius este omorît şi liniştea este restabilită datorită fidelităţii guvernatorului Cappadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu Sarmaţii şi se îndreaptă totuşi spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria şi Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna şi Atena, unde se iniţiază - împreună cu fiul său Commodus - în misterele din Eleusis. În timpul acestei călătorii, moare soţia sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătoreşte triumful asupra Marcomanilor şi Sarmaţilor, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În acelaşi an tebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infecţioase în oraşul Vindobona (azi Viena).

În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul şi a iniţiat o serie de reforme în problemele administrative şi de drept, a construit şcoli, spitale şi orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuţii ale creştinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

Încă din tinereţe, Marc Aureliu a primit o educaţie solidă în retorica greacă şi latină prin instructorii săi, Herodes Atticus şi Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreţinut o bogată corespondenţă, în parte păstrată până azi. Formaţia sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia şi Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heauton ("Către mine însumi"), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes ("Meditaţii"), în 12 cărţi. Conţinutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viaţa de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viaţă morală după legile naturii poate realiza liniştea interioară, mărinimia şi perfecţiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util şi pe măsura comunităţii. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternităţii în care totul se produce, se reproduce şi se transformă la infinit.

Citate de Marc Aureliu - Cugetari asupra vieti

Oamenii au fost facuti unii pentru altii. Instruieste-i deci, ori indura-i.
Dupa cum va fi natura obisnuita a gandurilor tale, asa va fi si fondul sufletului tau.
Sa nu nesocotesti plangerile unui prieten, chiar daca ar fi nedrept; sa le cercetezi si sa-l aduci la o judecata mai buna.
Trebuie sa inlaturi din jurul gandurilor tale tot ceea ce n-are decat un fond usuratic si zadarnic si cu atat mai mult tot ceea ce nu poate fi decat efectul unei curiozitati nelinistite si al unei rautati obisnuite.
Acela care savarseste o nedreptate isi face rau lui insusi pentru ca devine rau.
Vei fi cu atat mai curand stapan pe tine, cu cat te vei cunoaste mai curand.
Fii totdeauna acelasi in durerile cele mari ca si in placeri.
Adevaratul bine consta in ceea ce este cinstit si adevaratul rau in ceea ce este rusinos.
Fii bland si totusi nestramutat in hotararile luate dupa o matura chibzuire.
Adevaratul binefacator nu cere nimic, ci trece la alta fapta buna dupa cum face vita care, cand a sosit vremea, mai da si alti struguri.
Omul drept, cinstit, bun, curajos, binefacator si credincios cuvantului sau va fi intotdeauna modelul concetatenilor sai; persoana lui intruchipeaza sentimentul moral, marea religie a omenirii. (Emil I. V. Socec, prefata la Cugetari asupra vietii de Marc Aureliu)
Care minte cu intentie savarseste o nelegiuire si acela care minte fara intentie greseste, fiindca zdruncina armonia creata de naturta universala, tulburand-o, fiindca lucreaza impotriva ei.
Sa stii cand sa fii bun si cand sa fii aspru.
Nu numai sa nu faci niciodata rau, dar nici sa te gandesti la el.
Cel dintai privilegiu al conditiunii omenesti este sociabilitatea.
Putinul timp ce-ti mai ramane (…) sa nu-l pierzi preocupandu-te de treburile altora, decat daca acestea sunt spre binele societatii.Dacă un om ţi-a greşit cu ceva, gândeşte-te ce reprezentare are el asupra binelui şi asupra răului pentru a comite acea greşeală.

Daţi-mi liniştea de a accepta lucrurile ce nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba, şi înţelepciunea de a le putea distinge unele de altele.
Consecinţele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei.

2011-03-14T17:16:00.001-07:00

Cescuta de ceai-Pr. Arsenie Boca

2011-03-14T08:19:00.001-07:00

"O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.” În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argila roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit:”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa ... “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează", am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi EL m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?” O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine...”

Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.

Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL.

"Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.. De alte gânduri şi rosturi sunt străin."

TCHAIKOVSKY: Swan Lake - Лебединое Озеро

2011-03-14T08:06:00.000-07:00

Bach: Air from Suite No.3 (Air on a G String)

2011-03-14T07:57:00.000-07:00

2011-03-13T14:50:00.001-07:00

Duminica dreptei credinţe

2011-03-13T14:47:00.000-07:00

pastorala-

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

Dăm slavă bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să începem urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, în care ne străduim, fiecare după putere, să-L însoţim pe Mântuitorul Hristos pe drumul Crucii pentru a muri şi a învia împreună cu El, adică pentru a muri faţă de păcat şi a învia pentru sfinţenie şi fapte bune. Toată viaţa noastră creştină este, de fapt, o moarte şi o înviere împreună cu Hristos Domnul, un efort continuu de a împlini făgăduinţa făcută la Botezul nostru, şi anume că ne lepădăm de Satana şi de toate lucrările lui şi ne unim cu Hristos spre a-I sluji Lui, ca unui Domn şi Împărat, pentru a deveni asemenea Lui în smerenie şi milostivire. Posturile de peste an şi, cu deosebire, Postul cel Mare, al Sfintelor Paşti, sunt prilejuri deosebite în care ne întărim în credinţă şi sporim în iubire milostivă, pe de o parte prin lupta cu patimile egoiste, prin înfrânare de la mâncare şi băutură, de la plăcerile trupeşti şi de la toată fapta cea rea, iar pe de altă parte, prin rugăciune mai multă şi mai curată, prin împăcarea cu semenii noştri, prin înmulţirea binelui faţă de toţi oamenii şi prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Duminica de astăzi, numită Duminica Ortodoxiei, are pentru noi, creştinii ortodocşi, o semnificaţie aparte şi o istorie care urcă până în secolul al IX-lea, când Biserica a biruit erezia iconoclastă, care lupta împotriva Sfintelor Icoane.

Adevărul credinţei este baza adevăratei comuniuni de viaţă cu Dumnezeu

După mai bine de o sută de ani de controverse şi de lupte împotriva Sfintelor Icoane, provocate de unii împăraţi bizantini, începând cu anul 726, cultul Sfintelor Icoane, al Sfintei Cruci şi al Sfintelor Moaşte a fost restabilit, cu autoritate, de Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, iar apoi, cu solemnitate, de Sinodul de la Constantinopol din anul 843, care a hotărât ca, în prima duminică din Postul Mare, să se sărbătorească biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor sau abaterilor de la dreapta credinţă. Tot atunci, s-a stabilit ca această duminică să se numească Duminica Ortodoxiei, adică Duminica dreptei credinţe în singurul Dumnezeu adevărat Care ne-a fost descoperit nouă în Iisus Hristos (cf. Ioan 17, 3). Prin urmare, Adevărul este de la Dumnezeu şi Dumnezeu este Adevărul. În acest sens, Însuşi Mântuitorul a spus: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Deci Adevărul nu este un concept abstract, o teorie sau un produs al raţiunii, ci o Persoană veşnic vie, Iisus Hristos, Care

S-a făcut Om pentru a descoperi oamenilor adevărul mântuirii şi a le dărui viaţa veşnică, prin credinţa în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sfinţii Părinţi de la Sinoadele ecumenice, inspiraţi de Duhul Sfânt, au apărat şi au definit adevărul credinţei mântuitoare privind unitatea de fiinţă sau deofiinţimea, egalitatea, distincţia şi conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; precum şi adevărul credinţei privind Taina Bisericii, a Sfântului Botez, a învierii morţilor şi a vieţii veşnice - aşa cum sunt mărturisite în Crezul ortodox, formulat de primele două Sinoade ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381).

În lupta lor cu ereziile, care sunt abateri de la dreapta credinţă, Sfinţii Părinţi, adunaţi în Sinoade ecumenice, au definit şi adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, a pururea Fecioarei Maria, dar şi adevărul privind cinstirea Sfinţilor, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, deoarece adevărul credinţei este baza adevăratei comuniuni de viaţă cu Dumnezeu. De aceea, adevărul dogmelor de credinţă este mărturisit în viaţa liturgică a Bisericii, ca mister sau taină a mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu prin har, pentru a dobândi viaţa veşnică.

Sfintele Icoane, parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii

Astfel, Ortodoxia este prin excelenţă mistică. Pentru noi, ortodocşii, taina credinţei nu este simplu obiect de speculaţie intelectuală, ci ea se trăieşte în stare de rugăciune, de închinare lui Dumnezeu şi de cinstire a Sfinţilor Lui în Sfânta Biserică. Întrucât credem în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ne închinăm Preasfintei Treimi, mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat; preacinstim pe Maica Domnului ca fiind, în acelaşi timp, Mamă şi Fecioară; cinstim (venerăm) pe Sfinţii lui Dumnezeu şi Sfintele lor Icoane, precum cinstim Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, care nu sunt simplă materie, ci materie sfinţită sau purtătoare de har, aflându-se în legătură spirituală cu Hristos şi cu Sfinţii Lui. Cinstim şi Sfintele Moaşte ale Sfinţilor, întrucât acestea sunt arvuna învierii trupului şi a transfigurării sau înnoirii universului actual în cer nou şi pământ nou, la venirea întru slavă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 21).

Însă Ortodoxia nu este numai dreapta credinţă, ci şi dreapta trăire în Hristos. După cum ştim, în limba greacă "orthodox" înseamnă atât "dreptcredincios", cât şi "dreptmăritor". Ortodox este deci cel care-L preamăreşte cu adevărat pe Dumnezeu prin mărturisirea dreptei credinţe, dar şi prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii şi prin trăirea dreaptă şi faptele bune săvârşite după poruncile Lui.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Aşa cum am spus, în Duminica Ortodoxiei prăznuim biruinţa dreptei credinţe asupra ereziilor care au pus la încercare viaţa credincioşilor din primul mileniu al Bisericii creştine. În acele vremuri, mulţi ierarhi, monahi şi preoţi, ca şi foarte mulţi credincioşi au suferit nenumărate persecuţii, bătăi, închisori, exiluri şi chiar moartea pentru curajul de a cinsti şi apăra Sfintele Icoane.

Slujbele Vecerniei şi Utreniei din Duminica Ortodoxiei sunt alcătuite din cântări referitoare la icoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care, aşa cum au arătat Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic, este prototipul şi justificarea tuturor Sfintelor Icoane. Prin urmare, Sfintele Icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, întrucât prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu. De aceea, nu ne putem imagina o biserică ortodoxă fără icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altă slujbă fără să avem în faţa noastră cel puţin icoana Mântuitorului şi icoana Maicii Domnului. Frumuseţea şi atmosfera de taină sau mistică ale unei biserici ortodoxe se datorează mai ales Sfintelor Icoane şi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explică prin faptul că Sfânta Icoană nu este un simplu tablou de inspiraţie religioasă, ci o artă sacră sau sfântă şi o prezenţă harică a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, prezenţă pe care o simt credincioşii când se roagă Sfinţilor reprezentaţi pe Sfintele Icoane.

În Ortodoxie însă, nu numai lăcaşul bisericii este împodobit cu Sfinte Icoane, ci şi casa familiei creştine, numită simbolic biserica de acasă, unde ar trebui să se adune zilnic la rugăciune toată familia: părinţii, împreună cu toţi copiii şi cu bunicii. Rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane este mai intimă şi mai profundă. Făcută cu smerenie şi concentrare deplină, rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane ne aprinde inima de dragoste şi evlavie faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de Sfinţi, care ne ajută să iubim pe toţi oamenii, întrucât toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul "fiinţă vie" (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este "suflet viu", adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.

Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni.

Biserica îndeamnă pe cei ce au bunuri materiale să ofere din ele celor ce au nevoie

Cele mai multe suferinţe în lumea de astăzi vin tocmai din lipsa iubirii milostive şi mărinimoase dintre oameni şi din lipsa de întrajutorare. Mulţi oameni se simt singuri, părăsiţi, descurajaţi, neînţeleşi; îşi caută scăpare în alcool, în desfrâu, în droguri sau în patimi egoiste, care îi distrug treptat sufleteşte şi trupeşte. De aceea, ei au nevoie de ajutorul Bisericii, pe care Sfinţii Părinţii o numesc "spital duhovnicesc". În Biserică, în starea de comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Lui şi cu ceilalţi credincioşi, oamenii trăiesc intens viaţa ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie apărat, cultivat şi sfinţit. Desigur, astăzi, multe suferinţe vin şi din starea de sărăcie materială, care se adânceşte mereu în ţara noastră şi în lume, pentru că a crescut lăcomia celor ce vor să se îmbogăţească rapid şi cu orice preţ. Din acest motiv, Biserica încearcă să organizeze o asistenţă social-caritabilă cât mai extinsă, îndemnând pe cei ce au mai multe bunuri materiale să ofere celor care au mai puţin sau nu au nimic. Astfel, prin contribuţia credincioşilor săi, în primul rând, dar şi prin alte contribuţii, Biserica noastră a dezvoltat până acum numeroase programe de asistenţă socială, filantropică sau caritabilă, ca de pildă: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale pentru bolnavi ş.a.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Tocmai pentru a continua aceste programe şi pentru iniţierea altora noi a devenit deja o tradiţie ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din ţară, iar începând cu anul acesta, 2011, şi în parohiile ortodoxe din diaspora românească, o colectă pentru Fondul Central Misionar al Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, vă îndemnăm să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, arătând astfel solidaritatea cu cei mai lipsiţi semeni ai noştri. Să nu uităm niciodată că în chipul omului flămând, al celui gol, al celui bolnav, al celui din închisoare, al celui trist şi suferind vine tainic, spre noi, Hristos Însuşi. Prin urmare, tot binele, spiritual sau material, pe care-l facem semenilor noştri, îl facem lui Hristos Însuşi, Care ne va binecuvânta cu darurile Sale aici, pe pământ, şi la Judecata de Apoi (cf. Matei 25). Întrucât Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne asigură că "mai fericit este a da decât a lua" (Fapte 20, 35), nimeni nu va sărăci pentru că a ajutat pe cei aflaţi în nevoi, ci orice om sărăceşte cu adevărat numai când devine suflet mic şi rece, deoarece împiedică lucrarea iubirii milostive a lui Dumnezeu în lume şi uită porunca Mântuitorului: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6, 36).

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze cu darurile Sale cele bogate, să petreceţi vremea Postului Mare cu mult folos duhovnicesc şi să ajungeţi cu pace, sănătate şi bucurie la Slăvitul Praznic al Învierii Domnului!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† D a n i e l,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

şi Locţiitor de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Nicolae , Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului

† Eftimie, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

† Justinian , Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Ioan Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu , Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu , Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion , Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Dacia Felix

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan , Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Andrei Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Irineu Bistriţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

2011-03-11T09:54:00.000-08:00

Nichifor Crainic

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.

Rugăciunea din amurg

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Vecernie

Pe-aici, în sus, e schitul la capat de colnic.
L-a zugravit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinti intre stergare de galben borangic
Si sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot misca vazduhul peste munti
Si se bolteste-n sunet cat cerul de margean
De dincolo de lume te-ndeamna să renunti
O taina fără de moarte la veacul pamantean.

Vom asculta din strana vecernia-n sobor
Când intra-n schit odata cu pasul serii lent
In murmure ca zvonul albinelor în zbor
Naluci calatorite din Vechiul Testament.

Cu aur pe odajdii, inbalsamatii tei
Vor ingina soborul prin geamurile mici.
Eu recita-voi psalmul sublim 103,
Iar tu Lumina lina m-as bucura să zici.

Când, la sfarsitul slujbei, vom saruta sfios
Argintul sfintei scoarte de Evangheliar,
Ne va parea o clipa ca ne-a zarit Hristos,
Miscand încet perdeaua intrarii în altar.

Lauda

Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ti amiaza
Si lumea o spanzuri în haos de-o raza,
Metanie tie, Parinte.
Izvod nevazut al vazutelor linii,
Mă scalzi si pe mine în unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit în naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur în aburi
Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prind coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustând vesnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,
Fapturile-n tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi, bucurie eterna si sfanta!
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei tale oglinda.

Milogul

Cerşea la colţ un slăbănog
în zdrenţe, slut şi fără dinţi
neguţătorul de arginţi
gândi, zãrindu-l pe milog:
Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos
şi-ntoarse rânjetu-i câinos
rãmasului cu mâna-n gol.
Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis vãzând pe zdrenţuros:
E-atât de slut şi mã-nspãimânt
eu, magul purei frumuseţi!
şi-ntoarse recele dispreţ
rãmasului cu mâna-n vânt.
Trecu predicatorul sfânt
grãbindu-se cãtre amvon
vijelios ca un ciclon
sã se dezlãnţuie-n cuvânt,
s-aprindã mila din altar
de soarta celui slãbãnog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsã în zadar.
Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbrã ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inimã ce sângera.
Pe chipul ars de chin şi vai
oftând îl sãrutã fierbinte
cu veşnicie în cuvinte
tu azi vei fi cu Mine-n Rai!

2011-03-11T03:27:00.001-08:00

MINUNEA DIN SIRIA

În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfatisat la mai multe agentii de presa pentru a relata urmatoarea întamplare de necrezut, care i s-a petrecut si care i-a schimbat viata. Povestea aceasta a aparut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste si brosuri în întreaga Arabie Saudita, în Siria, Palestina si în tarile vecine.

Acum cativa ani, acel barbat s-a casatorit cu o musulmanca foarte bogata, însa stearpa. Anii au trecut, si în pofida tuturor straduintelor si a cheltuielilor medicale însemnate, facute la multi doctori, au ramas fara copii. Parintii lui i-au propus sa se casatoreasca cu o alta femeie, pastrandu-o si pe întaia sa sotie (legea locala îngaduie pana la patru casatorii concomitente).

Obosit, nelinistit si deznadajduit, barbatul nu a primit sfatul parintilor sai, ci a ales sa plece în vacanta cu sotia sa în Siria. Ajunsi acolo, au închiriat o limuzina si un sofer care sa îi poarte ca ghid în calatoriile lor prin Siria. De-a lungul vacantei, soferul a observat ca perechea saudita parea amarata, îndurerata, mahnita. Deoarece devenise apropiat de pereche, soferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiti – poate pentru ca nu sunt multumiti de felul în care conduce excursia?

Perechea i-a marturisit soferului ca pricina nefericirii lor este neputinta de a avea copii. Soferul, care era si el musulman, le-a spus atunci ca, în Siria, crestinii ortodocsi au o manastire numita Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvant grecesc care înseamna Preasfanta si un cuvant arab care înseamna Doamna noastra) si ca multi oameni care nu pot avea prunci se îndreapta catre icoana ei facatoare de minuni. Ei merg la manastire si li se da sa manance din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi „Maria” crestinilor le da cele ce doresc, dupa credinta lor.

Însufletiti de emotie, arabul saudit si sotia sa i-au cerut soferului sa îi duca la manastirea „Saidnaya” a „Doamnei Crestinilor”, spunand: „Daca vom avea un copil, ma voi întoarce si îti voi da 20.000 de dolari SUA, iar manastirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la manastire si au facut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasa si dupa ceva vreme, femeia a fost gasita însarcinata. Dupa cateva luni, a nascut un baietel minunat. A fost cu adevarat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Nascatoarea.

Acum, de îndata ce sotia sa a nascut, barbatul saudit a vrut sa se întoarca în Siria, ca sa-si tina fagaduintele pe care le facuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelasi sofer si i-a cerut sa îl ia de la aeroportul din Damasc. Însa soferul era un om viclean si rau, si i-a convins pe doi prieteni ai sai sa mearga împreuna cu el la aeroport ca sa îl ia pe bogatul arab saudit, sa îi ia banii si sa îl omoare. Asadar, l-au luat pe bogatas de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fara sa îsi dea seama ca planuisera sa îl omoare, le-a spus prietenilor soferului ca le va da fiecaruia dintre ei 10.000 de dolari SUA.

Fiind ei tot nemultumiti, s-au abatut de la drumul catre manastire si au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorat pe barbatul saudit, apoi i-au taiat capul si celelalte parti ale trupului sau (mainile si picioarele) în bucati. Orbiti de patima si coplesiti de fapta groaznica pe care tocmai o savarsisera, au pus ramasitele barbatului în portbagajul masinii, în loc sa le paraseasca acolo. Dupa ce i-au luat banii, ceasul si tot ce mai avea, au purces sa caute un alt loc pustiu pentru a scapa de ramasite.

Apoi, pe cand se aflau pe autostrada nationala, masina a facut o pana si s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca sa vada ce se întamplase cu motorul. Un trecator s-a oprit sa îi ajute, însa ei, temandu-se ca nu cumva sa se descopere fapta lor cea groaznica, au spus ca nu au nevoie de ajutor. Însa în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sange picurand din spatele vehicolului, si a chemat politia pentru investigatii, caci întreaga scena si cei trei oameni dadeau de banuit. Politistii a sosit si, vazand sangele de sub masina si de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului.

Ei bine, atunci cand au deschis portbagajul, dintr-odata!, barbatul saudit s-a sculat, în chip vadit si minunat în viata si teafar, zicandu-le: „Chiar acum aceasta Panaghia a ispravit sa-mi coasa gatul, chiar aici (si le-a aratat zona marului lui Adam), dupa ce mi-a cusut restul trupului”. Vazand aceasta, cei trei ucigasi si-au pierdut de îndata mintile – au înnebunit. Politia le-a pus catusele si în timp ce erau purtati catre un spital de nebuni, criminalii strigau ca este cu neputinta ca barbatul saudit pe care îl omorasera, decapitasera si macelarisera sa mai fie în viata.

Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de catre doctori, iar acestia au confirmat si au întarit faptul ca cusaturile erau facute de putina vreme, validand astfel aceasta întamplare minunata. Cusaturile erau, si sunt înca, evidente. Atunci cand sauditul a iesit din portbagajul masinii, parea a fi, literalmente, facut din nou (pus laolalta), marturisind într-una ca Panaghia a pus la loc trupul sau si l-a înviat cu ajutorul Fiului ei.

Imediat dupa aceasta, arabul saudit si-a chemat rudele în Siria, si au mers toti împreuna la manastirea Panaghiei Saidnaya, dand lauda, slava si rugaciuni, iar în locul darului initial de 80.000 dolari SUA (pe care îl fagaduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Nascatoarea de Dumnezeu.

Astazi, atunci cand barbatul acesta istoriseste amanuntele acestei minuni coplesitoare, îsi începe povestirea cu cuvintele: „Pe cand eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmeaza…” – ceea ce arata ca nu mai este musulman, nici el, nici familia sa.

Aceasta minune a covarsit cu înfricosata surprindere toata lumea araba – musulmana si întreg Orientul Mijlociu.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pre noi!

† IC _XC NI _KA †

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem."Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai." "Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc. "Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu."

"PILDE" 3 Filme Rusesti Duhovnicesti SUBTITRAT RO

Cuv. Paisie Aghiorituldin “Trezire duhovniceasca“

Sfaturi finale înainte de spovedanie si împartasanie...

Romania﻿ este tara cu cele mai frumoase traditii , iar noi mostenitorii lor ,sa avem taria sa transmitem mai departe tot ce am invatat dar mai ales istoria ei si totodata a noastra >...

cine face lui isi face cine si da lui isi da....

virtutile pe care trebuie sa le aiba un calugar( de fapt toti crestinii) : blandetea lui david, rabdarea lui Iov, smerenia vamesului si dragostea care niciodata nu cade...

Toaca-legatura intre pamant si cer...

Pasi spre Rai....

SFANTUL MARE MUCENIC MINA-PRIETENUL NOSTRU OCROTITOR

judecarea aproapelui...

Intrarea Domnului in Ierusalim

Mirele Bisericii

lansare Carte -Eugen Serea -Vecernie

mesterul Nicolae Grigorescu

FILME DOCUMENTARE -ROMANESTI

Sfantul Ioan Gura de Aur- ,,Cerul se cumpără, cerul se câştigă – şi noi nici nu vrem să ştim de aceasta!…,,

Pilda pocaintei Sfintei Maria Egipteanca*(Sfantul Teofan Zavoratul – Predici la Triod)

Hristos este in fiecare dintre noi.

CONCERT ANIVERSAR

Dumnezeu celor trufaşi le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har." (I Petru 5, 5)

despre icoane...

How to paint an Icon (The Angel Hesychia: Advanced Techniques)

How to paint an Icon

PILDE SI POVESTIRI CU TALC...

http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/pagina-7/

Lacrimile Maicii Domnului

Calugarul care evita sa calce furnica

Lenes sau mandru

Sarantocul din tinda bisericii

Gainusa cu oua de aur

Pacatul impartit la trei

Pr. Arsenie Papacioc - Ce este rugaciunea ?

DE VREME CE EU PACATOSUL. MATEI CIPRIAN SCHITUL DARVARI PSALTICA.wmv

Dumnezeu nu se uita la succes in lucrare ci la credinciosia cu care lucrezi pentru El ;)

http://www.youtube.com/watch?v=6k_5GOgG6dE

RUGĂMINTE ( Ieromonah Rafail Noica )

Ennio Morricone (Yo-Yo Ma) Moses-Main Theme

Between painting and music ...ALEXANDRU DARIDA

Cezar Stratan (la 2 ani, rugaciune)

Invataturi ale Parintilor

din Invataturile parintelui Arsenie....

Chemarea la Inviere

Nicolae Steinhardt: Smochinul neroditor si prietenia

despre Taina Spovedaniei...Marturisirea

file de pateric***

,,ca ma dispretuieste cineva? este treaba lui. datoria mea este doar sa nu fac ori sa zic ceva ce merita dispret.,,-Marcus Aurelius

Marc Aureliu: -Impărat roman

Cescuta de ceai-Pr. Arsenie Boca

TCHAIKOVSKY: Swan Lake - Лебединое Озеро

Bach: Air from Suite No.3 (Air on a G String)

Duminica dreptei credinţe

MINUNEA DIN SIRIA

Romania este tara cu cele mai frumoase traditii , iar noi mostenitorii lor ,sa avem taria sa transmitem mai departe tot ce am invatat dar mai ales istoria ei si totodata a noastra >...