SALAJUL NOST'

Sălajul este un judeţ vestit pentru pălinca şi pentru bisericile sale de lemn, monumente istorice şi de arhitectură populară, unde se ţin încă şi azi slujbe religioase, conform menirii dintru început. Mulţi oameni, ce ţin să pară „moderni” desconsideră aceste edificii religioase măiestrit întocmite, uneori construite în aşa fel încât nu s-a folosit nici măcar un cui sau o scoabă de metal la înălţarea lor. Spun aceştia, fără să se gândească, iaca nişte sărăntoci de ţărani, n-au fost în stare nici să-şi facă o biserică ca lumea. Îi îmboldeşte trufia să greşească. Scria Dumitru Ilea în „Monografia şcoalei primare din comuna Jibou” (1936) despre primul lăcaş de cult din localitate, situat cândva pe strada care azi se numeşte „Bisericii Vechi”:


„Românii până la 1930, aveau loc pentru rugă o casă modestă din scânduri acoperită cu pae, din forma şi zidurile ei se desprindea, viaţa plină de amărăciune a bietului popor asuprit. În acest locaş, numit biserică, se rugau în Dumineci şi sărbători, înplorând dela bunul D-zeu să-i scape de ispită şi de cel rău”.


N-a fost singurul păcat al prea zelosului director de şcoală şi revizor şcolar interbelic. Oare ce-ar fi zis dacă ar fi aflat că principalul templu japonez, cel dedicat Zeiţei Soarelui Răsare, este de asemenea construit în întregime din lemn, deşi japonezii posedau pe atunci ştiinţa şi resursele necesare ca să-şi facă unul din beton armat, ori, mai nou, din fibră de sticlă ori cine ştie ce materiale compozite. Dumitru Ilea uitase că la noi în ţară nu numai românii sau ucrainienii ortodocşi şi-au construit biserici, foişoare sau clopotniţe de lemn, ci şi greco-catolicii, ungurii reformaţi sau unitarieni, nemţii evanghelişti etc. Oricine trece şi azi prin Meseşenii de Jos, Recea, Lelei, Mineu ş.a.m.d. se poate convinge cu ochii săi de acest lucru.

În jurul Jiboului, pe o rază de numai zece kilometri, se află cinci astfel de monumente religoase: către sud, la Prodăneşti şi Borza, către răsărit, la Var şi peste Someş, la Turbuţa; către nord, tot dincolo de râu, la Husia. Fiecare dintre ele poate constitui ţelul final al unei drumeţii, fiind atât de aproape, încât curioşii pot să le viziteze şi mergând pe jos. Fiecare dintre ele are câte ceva care o individualizează.

Biserica din Prodăneşti, scria nu demult Viorel Varga, urmează să fie mutată din deal, de „La Poduri”, în cimitirul din vale, aflat lângă drum şi restaurată. Ea este una dintre cele mai micuţe lăcaşuri de cult din judeţ. Ctitorul ei, Gheorghe, a aşezat-o sub patronajul aceluiaşi sfânt, cunoscut şi ca „omorâtorul balaurului”. Celor curioşi să afle mai multe despre trecutul ei, le recomandăm să citească frumoasa monografie „Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare”, alcătuită de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, din care am extras şi informaţiile ce urmează.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” din Borza este într-o stare mai bună, ea a fost restaurată între anii 1975-1976. Iniţial, a fost clădită pe vremea împărătesei Maria Tereza, în 1758, „fiindu meşter Breaz Ianoş de la Gileaiu”, de către preotul Ion. Ea se remarcă prin frumuseţea decoraţiei în lemn: un brâu împletit din chenare în „frînghie” şi romburi înconjoară pereţii locaşului în exterior; în cosoroaba dreaptă sînt săpate, pentru fiecare lună a anului, cîte o rozetă, spiralată sau petalată, cu margini dantelate, colorate roşu şi albastru; pe fiecare stîlp cioplit se iveşte cîte o rozetă, iar ancadramentul de pe latura de sud este decorat suplimentar cu coardă de viţă cu struguri şi flori. Deşi greu încercată de urgiile secolului XX, ea şi-a păstrat comorile de înţelepciune de vechime: o Evanghelie de Bucureşti (1723), o altă Evanghelie de Bucureşti (1760), un Antologhion (Rîmnic, 1766), un Penticostar (Bucureşti, 1768) şi un Triodion (Rîmnic, 1782), adus din Prodăneşti.

Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Var străjuieşte mormintele părintelui Damian şi a preotesei sale, Tătina, ce şi-au înscris numele pe prispa lăcaşului în 1820. Cum familii de credincioşi ortodocşi au fost înregistrate şi înaintea acestei date, este posibil ca ea să fi fost construită mai devreme sau să înlocuiască un edificiu anterior, distrus în 1705, în timpul luptelor dintre oştile lui Rákóczi şi armata imperială, când a fost arsă şi biserica reformată din Jibou. Clădirea are o formă dreptunghiulară şi a avut cândva pereţii pictaţi în culori vii, reprezentând parabola celor 10 fecioare, Patimile, Sfinţii Ierarhi etc. Din păcate, frumoasele desene, atribuite lui Ioan Pop din Românaşi, au fost deteriorate de intemperii.

Dacă părăsim Varul şi trecem peste pod pe malul celălalt al Someşului, ajungem în Turbuţa, unde găsim o altă biserică pictată, ce poartă hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril”. Una dintre curiozităţile ei o constituie modul de acoperire a altarului, unic în zonă, soluţia constructivă adoptată nemaifiind întâlnită decât undeva departe, tocmai în Suceava. Spre deosebire de fanii lui Gheorghe Funar, turbuţenii au intrat demult în Europa. Îi invităm pe cei care care au avut probleme să accepte existenţa unor tăbliţe bi- sau plurilingve, să citească legendele imaginilor zugrăvite de românul Lazăr Tocaciu şi ungurul Biró Lajos din Orghiz, care au fost scrise în trei limbi: latină, română şi maghiară.

Biserica din Husia stă sub protecţia aceloraşi Sfinţi Arhangheli. În 1815, probabil ca să se prevină dărâmarea lăcaşului, pereţii de lemn au fost întăriţi prin adăugarea unor contraforţi din zidărie. Turnul cu foişor, a cărui turlă cu bază octogonală se înalţă zveltă deasupra apelor când blonde, când înspumate ale Someşului, îi adaugă un spor de frumuseţe.


Articol apărut în :Transilvania jurnal, 2 iunie 2001, pag. 15.


BIBLIOGRAFIE :Bisericile de lemn din Sălaj, schiţe monografice, foto album, Editura Silvania, Zalău, 2008.Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait, Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn, Oradea, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1978.Dumitru Ilea, Monografia şcoalei primare din comuna Jibou. Tipografia „Luceafărul”, Zalău, 1936.

SALAJ

... filmulete de suflet, din care vă prezentăm şi d-voastră câteva frânturi ale judetului Sj- sălăjenii sunt nişte oameni calzi, omenoşi, simpli ...si pentru că sunt oameni cu multe calităţi se mulţumesc cu foarte puţin...SALAJ - ROMANIA

itle="calatorii"> Vezi mai multe video din calatorii
Învâtită rară,Sălaj

itle="cultura"> Vezi mai multe video din cultura
Suită de pe Valea Almașului, Sălaj

itle="cultura"> Vezi mai multe video din cultura
Ansamblul \"Porolissum\" din Zalau

itle="muzica"> Vezi mai multe video din muzica

Pe toti suntem datori, noi cei credinciosi, sa-i privim ca pe unul si in fiecare sa socotim ca este Hristos – Sfantul Simeon Noul Teolog

Cel ce iubeste pe Hristos, desigur ca Il si imita, dupa putere. Astfel, Hristos n-a incetat sa faca bine oamenilor; iar rasplatit cu nerecunostinta si hula se purta cu indelunga rabdare; in sfarsit, batut si omorat de ei, rabda neinvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei de aproape, fara de care cel ce zice ca il iubeste pe Hristos sau ca va dobandi Imparatia Lui se amageste pe sine – Sfantul Maxim Marturisitorul


Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos slavindu-l, iar pe cel rau milostivindu-l si cautand sa-l indrepte, tot asa, cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna, iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric – Sfantul Maxim Marturisitorul


Dragostea este lepadarea oricarui gand potrivnic fata de aproapele nostru – Sfantul Ioan Scararul

Cel ce iubeste pe Dumnezeu cu siguranta iubeste si pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate pastra banii, ci-i foloseste cu dumnezeiasca cuviinta, dand fiecaruia din cei ce au trebuinta – Sfantul Maxim Marturisitorul


Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele sau intru simtirea duhului – Diadoh al Foticeei


Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura, sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul, in nici un chip si pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii! – Sfantul Maxim Marturisitorul



Ia aminte la tine, de nu cumva rautatea care te desparte de fratele tau nu se afla in fratele ci in tine. Si grabeste de te impaca cu el, ca sa nu cazi din porunca dragostei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Inca nu are dragoste desavarsita cel ce se mai ia dupa parerile oamenilor, de pilda pe unul iubindu-l, iar pe altul urandu-l, pentru pricina aceasta sau aceea, sau pe acelasi o data iubindu-l, altadata urandu-l, pentru aceleasi pricini – Sfantul Maxim Marturisitorul

Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda indelung, a fi cu ingaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata – Sfantul Maxim Marturisitorul


Dragostea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si stradalnici, ca pe prieteni, iar pe cei lenesi ca pe dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la el – Sfantul Maxim Marturisitorul

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele
Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pen­tru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obişnuieşte-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiţi şi nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăinţă. Sileşte-te ca aceasta să ajungă o obişnuinţă. Sufletul are obişnuinţe: cum s-a obişnuit, aşa va lucra apoi toată viaţa.

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să înveţe să lupte cu gândurile şi din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet experi­mentat.

Vei întreba, poate: Cum se face aceasta?

În chipul următor: aşa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţă pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul şi când se apropie duhurile rele.

Domnul dă sufletului înţelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească şi să facă voia Lui. Tot aşa, sufletul cunoaşte şi gândurile care vin de la vrăjmaşul nu după înfăţişarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului.

Aceasta se cunoaşte prin experienţă; dar pe cel ce n-are experienţă vrăjmaşii îl amăgesc uşor.

Vrăjmaşii au căzut din mândrie şi, ca să ne atragă şi pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Şi dacă sufletul primeşte laudele, harul îl părăseşte până când sufletul se va smeri. Şi aşa, toată viaţa sa învaţă omul smerenia lui Hristos şi, până când nu o va fi învăţat, sufletul nu cunoaşte odihna de la gânduri şi nu se poate ruga cu mintea curată.

Cine vrea rugăciunea curată nu trebuie nicicum să cu­noască ştirile din gazete, nu trebuie să citească cărţi rele nici, împins de curiozitate, să caute să ştie ceva despre via­ţa altora. Toate acestea aduc în minte gânduri necurate, şi atunci când omul vrea să le descurce şi lămurească, ele se încurcă din ce în ce mai mult şi chinuie sufletul.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

"Porunca noua va dau voua: Sa va iubiti unul pe altul" (Ioan 13, 34);Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti nici calităţile lui nu contează pentru tine..

Porunca iubirii

Par .Arhim Teofil Paraian

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, în seara aceasta vom stărui cu gândul puţin asupra celei mai mari dintre poruncile lui Dumnezeu date omului şi anume asupra poruncii iubirii. Cuvântul îmi va fi despre porunca iubirii.

Ştim din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din lege. După mărturia Sfântului Evangelist Marcu, la această întrebare Domnul Hristos a răspus că cea dintâi poruncă este "Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine". Şi: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare şi a doua asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Marcu 12, 29-31). În Sfânta Evangelie de la Matei e cuvântul acesta al Mântuitorului cu adaosul: "În aceste două porunci toată Legea şi proorocii atârnă" (Matei 22, 40). În Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe că fariseul care L-a întrebat pe Domnul Hristos despre această poruncă, aflând răspunsul Mântuitorului, a zis: "Bine ai grăit Învăţătorule. Că unul este Dumnezeu şi afară de El nu este altul. Şi a-L iubi pe El mai mult decât orice şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele". Şi Domnul Hristos a zis către el: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu" (Marcu 12, 32-34). În expunerea pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu în această privinţă se accentuează importanţa pe care o are porunca iubirii.

Mai este în Sfânta Evanghelie de la Luca un text din care înţelegem că Domnul Hristos a fost întrebat de un învăţător de lege despre ceea ce trebuie să facă omul. De fapt întrebarea a fost aşa: "Ce să fac eu ca să am viaţa de veci?". La aceasta Domnul Hristos a răspuns tot printr-o întrebare, şi anume a zis: "În Lege ce este scris, cum citeşti?" şi învăţătorul de lege a zis că în Lege e scris - de fapt a făcut un rezumat al Legii - "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Şi Domnul Hristos a zis: "Bine ai grăit, fă aceasta şi vei fi viu" (Luca 10, 25-28).

Cu toate acestea, cu toate că a rămas în conştiinţa credincioşilor prin Sfânta Evanghelie adevărul că cea mai mare poruncă este porunca iubirii, trebuie să recunoaştem că această poruncă este puţin îndeplinită şi mai ales la măsurile la care se cere împlinirea acestei porunci.

În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul Mântuitorului care zice: "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi poruncile Mele şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21) şi mai departe: "Dacă cineva păzeşte cuvântul Meu, Tatăl Meu îl va iubi şi Vom veni la el şi ne vom face locaş" (Ioan 14, 23).

Mai avem cuvinte tot în legătură cu porunca iubirii, tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, anume cuvântul spus de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi şi mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 12-13), şi ştim că a zis Domnul Hristos şi cuvântul: "După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii către alţii" (Ioan 13, 35).

Aşadar sunt legate cele două porunci care de fapt sunt două înfăţişări ale aceleiaşi porunci, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. În ce priveşte iubirea faţă de Dumnezeu, este o iubire la măsurile la care poate ajunge cineva. Nu este o măsură a iubirii, ci din toată puterea omului, iar în ceea ce priveşte iubirea de aproapele, este măsura iubirii faţă de tine însuţi, faţă de noi înşine: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Mai are Domnul Hristos şi precizarea că aproapele nostru, chiar dacă este duşmanul nostru, tot trebuie cuprins în iubirea noastră: "Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, care răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5, 44-45). E un cuvânt pe care-l găsim în cuprinsul predicii de pe munte şi e consemnat în cuprinsul Evangheliei de la Matei.

Aşadar Domnul Hristos vrea să se înmulţească iubirea, să se înmulţească iubirea pentru că înmulţindu-se iubirea se înmulţeşte şi fericirea. Cel care iubeşte este fericit. Niciodată nu e omul mai fericit decât atunci când iubeşte şi când se ştie iubit, ori Domnul Hristos vrea să reglementeze capacitatea iubitoare pe care o are fiecare om. Fiecare om are în sufletul său sădită putere de iubire, numai că această putere este întrebuinţată nu totdeauna în măsurile la care cere Dumnezeu să fie împlinită şi să fie lucrătoare această iubire, această putere iubitoare, ci e foarte diferită aşezarea oamenilor în ceea ce priveşte capacitatea de iubire, adică felul cum îşi manifestă iubirea. Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Corinteni în capitolul 13 are nişte cuvinte în legătură cu dragostea, care e acelaşi lucru cu iubirea. A iubi sau a îndrăgi este acelaşi lucru. A iubi pe cineva înseamnă a-ţi fi drag de el şi cuvântul iubire se poate exprima foarte bine şi prin cuvântul dragoste. Sfântul Apostol Pavel are o prezentare a iubirii cu titlul de dragoste. Bineînţeles că el când a zis dragoste nu s-a gândit la ce ne gândim noi uneori când e vorba de cuvântul dragoste, ci s-a gândit la iubirea aşa cum trebuie ea să fie în sufletul unui creştin. Într-un capitol, capitolul 13, în întreg capitolul, Sfântul Apostol Pavel are aprecieri asupra iubirii şi prezintă iubirea ca cea mai înaltă dintre virtuţi. De fapt iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi. Şi vorbind despre iubire ca despre o harismă, o prezintă ca fiind o cale mai presus de orice altă cale, ca un lucru care trebuie urmărit mai presus de orice altceva.

Când e vorba de a împlini poruncile lui Dumnezeu, noi suntem datori cu împlinirea tuturor poruncilor, cu împlinirea celor zece porunci, cu împlinirea altora dintre poruncile câte sunt în Sfânta Scriptură, suntem datori cu împlinirea tuturor poruncilor. Dar atenţia noastră ar trebui să fie mai ales la porunca cea mai cuprinzătoare, şi porunca aceasta cuprinzătoare Sfântul Apostol Pavel o prezintă ca realizare, ca virtute, a fi cea mai înaltă dintre virtuţi, virtutea care rămâne în veşnicie. Mai întâi, spune Sfântul Apostol Pavel, ea este mai presus de vorbirea în limbi, care era o harismă a vremii Sfântului Apostol Pavel. Chiar zice aşa: "De-aş vorbi în limbile omeneşti şi îngereşti, dacă nu am dragoste m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător" (I Corinteni 13, 1). E ceva exterior să vorbeşti în limbi insuflate de Dumnezeu, indiferent cum a fost lucrul acesta, pentru că noi astăzi nu mai ştim cum a fost deoarece nu s-a continuat darul acesta. În secolul al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că vorbirea în limbi a încetat. Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur nu mai era harisma vorbirii în limbi, aşa că noi n-avem de unde să ştim cum a fost. Ceea ce ştim sigur este că la Pogorârea Duhului Sfânt, cei care au primit pe Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli, au vorbit în limbi necunoscute de ei până atunci, dar înţelese de cei care îi auzeau vorbind şi că "spuneau măririle lui Dumnezeu".

Deci Sfântul Apostol Pavel spune că în cazul când ar avea darul vorbirii în limbi, dar nu ar avea darul iubirii, în cazul acesta e o chestiune foarte exterioară, o chestiune care nu ţine de adâncurile fiinţei omeneşti şi de ceea ce vrea Dumnezeu de fapt să se împlinească în noi. "De-aş avea credinţă atâta de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă toată averea mea aş face-o milostenie şi trupul meu l-aş da să fie ars - bineînţeles pentru Dumnezeu - dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte" (I Corinteni 13, 2-3). Şi după ce spune aceste cuvinte, prezintă cincisprezece însuşiri ale iubirii sau cincisprezece moduri de manifestare ale dragostei şi zice: "Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, dragostea nu se laudă şi nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (I Corinteni 13, 4-7). Dacă ne gândim că lista aceasta prezentată de Sfântul Apostol Pavel are începutul cu îndelungă-răbdarea şi se sfârşeşte tot cu răbdarea, am putea zice că, de fapt, până la urmă nu sunt cincisprezece, ci sunt paisprezece însuşiri ale iubirii sau paisprezece moduri de manifestare ale iubirii.

Este important să le cunoaştem acestea pentru că dacă nu avem iubirea în lucrarea acestor moduri de manifestare, de la acestea pornind, putem să ne întărim iubirea. Deci, având îndelungă-răbdare faţă de cei care ne duc la nemulţumiri, ne provoacă nemulţumiri, ne facem cale către iubire. Având bunătate, pentru că "dragostea este plină de bunătate", suntem mai aproape de iubire decât dacă am avea răutate. Dacă cineva se laudă şi se trufeşte, se distanţează de ceilalţi oameni, nu se apropie şi atunci, ştiind că "dragostea nu se laudă şi nu se trufeşte", noi trebuie să surpăm în noi lauda şi trufia ca să ne facem cale către ceilalţi oameni şi iubindu-i pe ei să ne manifestăm şi iubirea noastră faţă de Dumnezeu. "Dragostea nu se poartă cu necuviinţă" zice Sfântul Apostol Pavel, cu alte cuvinte dragostea este politicoasă. Politeţea este o lucrare care ţine de firea obişnuită a omului, şi cineva care iubeşte nu poate să fie necuviincios pentru că dacă nu e cuviincios, într-un fel oarecare, nu are iubire. "Dragostea nu pune la socoteală răul", nu are în vedere răul, trece peste toate, pentru că vrea să manifeste iubirea, nu altceva. Şi în sfârşit toate acestea sunt calităţi ale iubirii sau sunt lucruri care duc spre iubire, spre dragoste.

Iubeşti pe acela pe care îl ai la suflet. Dacă iubim pe Dumnezeu ştiind că Dumnezeu este iubire, noi trebuie să avem în vedere faptul că şi omul trebuie să fie iubire. Numai omul care-şi însuşeşte virtutea aceasta şi devine şi el iubire se potriveşte cu Dumnezeu care este iubire. Iubirea faţă de Dumnezeu Îl aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru, în viaţa noastră, aşa cum iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl duce pe om în fiinţa lui Dumnezeu. E o modalitate de a intra, prin iubire, omul în fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu în fiinţa omului. Astăzi a zis cineva să spun poezia "Te port în mine". E o realitate. Când iubeşti pe cineva nu-l laşi în afară de tine, ci îl cuprinzi în tine, îl aduci în tine. Numai atunci îl iubeşti, când îl ai în suflet. Dacă nu-l ai în suflet, nu-l iubeşti.

Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie, volumul II, are o scriere intitulată "Cele patru sute de capete despre dragoste". În scrierea aceasta el vorbeşte despre mai multe feluri de dragoste în felul în care se manifestă dragostea omului. Vorbeşte despre dragoste după porunca lui Dumnezeu, adică o dragoste care ţine seama de porunca lui Dumnezeu de a iubi, vorbeşte despre o dragoste firească, cum au iubire părinţii faţă de copii şi copiii faţă de părinţi, care e o dragoste pe care o binecuvintează Dumnezeu aşa cum binecuvintează dragostea cea după poruncă, şi este şi o dragoste împotriva firii, cum au dragoste cei pătimaşi faţă de cei care îi ajută să-şi împlinească patimile. Sfântul Maxim Mărturisitorul însă precizează că dragostea după poruncă este născută de nepătimire. Nu poate ajunge cineva să-şi manifeste iubirea faţă de toţi oamenii, aşa cum trimite Dumnezeu soarele şi ploaia peste cei vrednici şi peste cei nevrednici, decât atunci când a ajuns la nepătimire, când nu mai face deosebire între oameni ci se gândeşte întâi la Dumnezeu care porunceşte iubirea.

Este foarte important să ştim lucrul acesta, că există o poruncă a iubirii, adică nu e indiferent faptul că iubeşti sau nu iubeşti, ci important este să iubeşti pentru că aşa porunceşte Dumnezeu. Asta înseamnă că de câte ori ai o ezitare, de atâtea ori trebuie să te gândeşti la faptul că n-ai voie să ai ezitare, ci trebuie să te sileşti să-ţi reverşi iubirea faţă de cel faţă de care ai ezitare.

Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea faţă de oameni.

În general oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul meu: "cum le ţâpă dinlăuntru". Aşa cum îi vine, aşa se manifestă, ori în privinţa împlinirii poruncilor noi trebuie să avem în vedere o rânduială, şi dacă avem în vedere rânduiala, atunci ne putem şi disciplina prin poruncă. Porunca are rost să ne disciplineze, să ne ducă către Dumnezeu, să ne ducă în faţa lui Dumnezeu, să ne apropie de Dumnezeu, şi în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne şi asemănăm cu Dumnezeu.

În Pateric este prezentat Sfântul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut "dumnezeu pământesc". E o expresie care spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gândeşti la ea când auzi aşa ceva, anume că Sfântul Macarie s-a făcut dumnezeu pământesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pământ, Sfântul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Sfântul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre care auzea ca şi când n-ar fi auzit de ele (Pateric, Avva Macarie). De aceea s-a făcut "dumnezeu pământesc", pentru că acoperea păcatele.

Este şi în Sfânta Scriptură, în Epistola I Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, cuvântul că "dragostea acoperă mulţime de păcate" (I Petru 4, 8). Când iubeşti pe cineva completezi lipsurile lui, când iubeşti pe cineva îl doreşti ca om de cinste şi atunci neaparat dacă are păcate i le acoperi. Când răscoleşti păcatele, când le pui în evidenţă, când scoţi la iveală, când vrei să se ştie păcatele cuiva, înseamnă că pe acela nu-l iubeşti. Când vin la mine oameni la spovedit şi îmi spun că judecă pe alţii zic: ştii de ce-i judeci? Pentru că nu-i iubeşti. Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti nici calităţile lui nu contează pentru tine, ori Dumnezeu vrea ca noi să avem manifestări de oameni care iubesc, care fac să fie ridicaţi aceia care vin în legătură cu noi. Am zis că noi stăm într-un fel de neutralitate în ceea ce priveşte iubirea, în înţelesul că de multe ori nu suntem doritori de rău pentru cineva, nu suntem urâtori de oameni, dar nu suntem nici iubitori de oameni. Nu mă gândesc la nişte performanţe de iubire, cum ar fi de exemplu ceea ce spune Sfântul Isaac Sirul că cel care e iubitor de oameni, dacă de zeci de ori pe zi ar fi dat focului pentru iubirea de oameni, tot nu s-ar sătura de iubirea de oameni. Nu mă gândesc nici la măsurile acelea pe care le are în vedere după fire în "Mântuirea păcătoşilor", unde se spune că faţă de aproapele să ai inimă de mamă pentru că şi în fire mama este mamă numai pentru copiii ei, nu-i mamă pentru toţi copiii, pentru toată lumea. Totuşi e o măsură aceasta care trebuie chiar depăşită unde se poate depăşi şi de cine se poate depăşi.

Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general părinţii sunt iubitori faţă de copii aşa cum sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.

Cine înaintează în iubire, în iubirea cea după poruncă, înaintează numai în măsura în care a ajuns la nepătimire. Asta nu înseamnă că nu pot exista nişte nuanţe în iubire, şi există chiar nuanţe în iubire. Şi Domnul Hristos a iubit pe unul dintre ucenici mai mult decât pe ceilalţi pentru că altfel nu se poate vorbi despre "ucenicul pe care-l iubea Iisus". Avem şi noi voie să iubim pe cineva mai mult decât pe altcineva, deşi nepătimirea ar aduce şi în privinţa aceasta o egalitate sau o egalizare. Noi însă trebuie să avem în vedere capacitatea iubitoare pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi să o manifestăm cât putem şi acolo unde nu putem să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când Domnul Hristos a rânduit să avem iubire şi faţă de cei care ne urăsc pe noi, - să-i iubim pentru că vrea Dumnezeu să-i iubim, în chip firesc şi dacă nu putem, să ne impunem o atitudine iubitoare, - când a rânduit Domnul Hristos aceasta, a rânduit pentru că a vrut să înmulţească iubirea şi înmulţind iubirea să înmulţească fericirea. Cu cât îi iubim pe mai mulţi şi mai mult, cu atât iubirea devine fericirea noastră şi atunci se înmulţeşte o dată cu iubirea şi fericirea, şi cu cât suntem mai limitaţi în iubire cu atât suntem mai limitaţi şi în fericire.

Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia Epistolă Sobornicească că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8;16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice Dumnezeu, ci înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu faţă de noi mai ales iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumenezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Şi aceasta o vedem din faptul că a găsit Dumnezeu calea să-l mântuiască pe om, să se apropie de om în maximă apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul-Născut să Se facă şi Fiu al Omului, să fie Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ne dă încredinţarea că Dumnezeu este iubire şi pentru noi. Şi dacă ştim că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, ştim şi că Dumnezeu este iubitor faţă de toţi aceia care vor să intre în legătură cu El, că nu Dumnezeu împiedică legătura noastră cu El, ci noi putem împiedica legătura noastră cu Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el şi în scris, şi anume că "iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu". Asta vrea să spună că nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, chiar cel mai mare dintre sfinţi, atât de mult cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos.

S-ar pune atunci o întrebare: cum totuşi de sunt oameni care se pierd, care rătăcesc de la bine? Se poate întâmpla una ca aceasta numai în măsura în care omul nu vrea să fie cu Dumnezeu - şi Dumnezeu i-a dat libertate omului ca să poată să se depărteze de El şi să poată chiar să-L nege pe Dumnezeu - dar Dumnezeu e totdeauna gata să-l primească pe om şi Dumnezeu vrea ca şi noi să fim asemenea Lui, buni şi iubitori de oameni.

Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni. Şi noi trebuie să fim milostivi şi iubitori de oameni şi mai ales să ne cercetăm mai ales în această latură existenţială, să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem în ceea ce priveşte iubirea. Sunt unii care, când se spovedesc, încep: că nu iubesc pe Dumnezeu, că nu iubesc pe aproapele şi aşa mai departe. Sunt lucruri care de fapt nu sunt păcate în sine, în sensul că nu faci un lucru pentru că nu-l poţi face, n-ai ajuns la măsurile acelea să iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, şi numai Dumnezeu ştie când şi cine poate ajunge la asta, dar calea e deschisă pentru aşa ceva şi fiind deschisă calea pentru iubire, e deschisă şi calea pentru fericire. Ce putem noi să facem ca să se înmulţească iubirea în sufletul nostru? Nu putem să facem nimic altceva decât să ne curăţim, să ne silim să ni se curăţească sufletul, să ni se înlăture de pe suflet toate piedicile care le avem şi să preţuim iubirea mai mult decât orice altceva, pentru că desăvârşirea creştină în esenţă constă în două lucruri: în iubire şi smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că "desăvârşirea este o prăpastie de smerenie", o smerenie nesfârşită, iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice "înveşmântaţi-vă cu iubire care este legătura desăvârşirii" (Coloseni 3, 14).

Lucrurile acestea nu vin de la sine. Noi trebuie să ne cercetăm pe noi înşine şi mai ales să înmulţim, în vederea iubirii, să înmulţim rugăciunea pentru oamenii pe care îi iubim, şi pentru oamenii pe care nu-i iubim, şi pentru oamenii faţă de care avem o repulsie, faţă de care avem indiferenţă, faţă de care avem rezerve, reţineri. Dacă îi avem în rugăciune, îi putem avea şi în iubire. Dacă vrem să facem ceva pentru ei şi pentru noi în acelaşi timp, este de trebuinţă să înmulţim rugăciunea, rugăciunea pentru înmulţirea iubirii, şi dacă se înmulţeşte iubirea se împlineşte porunca lui Dumnezeu, şi porunca lui Dumnezeu aduce mântuirea. Sfântul Marcu Ascetul spune că "Hristos este ascuns în poruncile Sale şi se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor". Temeiul pentru cuvântul acesta este ceea ce a spus Domnul Hristos: "cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21). E o chestiune practică pe care e bine să o avem în vedere începând dinspre om spre Dumnezeu, avându-L în vedere pe Dumnezeu ca Cel ce este iubire şi Cel ce ne iubeşte, şi avându-L pe Dumnezeu în vedere în dorinţa de a-L iubi mai presus de orice.

Dar să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea. Spune în Pateric - Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta - că "De la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim" iar Cuviosul Ioan Colov spunea că "Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos ci de la temelie în sus" şi întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt a zis: "Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos". Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depăşirea de noi înşine este în măsura în care relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai noştri, sunt bune.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus odată cu ocazia unei spovedanii un cuvânt scurt, şi anume un cuvânt de ordine: "să te depăşeşti şi să te dăruieşti". Nu mi-a dat nici o explicaţie şi m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depăşirea prin credinţă şi dăruirea prin iubire. Adevărata depăşire o realizează omul atunci când, crezând în Dumnezeu, se sileşte să facă lucrurile lui Dumnezeu. Iar iubirea este dăruire, adică iubirea pe de o parte este primire în suflet, pe de altă parte este dăruire din suflet, şi atunci, dacă facem aşa, răspundem la două întrebări, la una care ne-o pune Domnul Hristos tuturor oamenilor: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" şi cealaltă pe care o pune tuturor credincioşilor: "Mă iubeşti tu pe Mine?", iar iubirea, porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele poate să fie pentru noi şi un prilej de emulaţie în înţelesul acesta că a zis Domnul Hristos "Mă iubeşti tu pe Mine", către Sfântul Apostol Petru a zis, "Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia?" Adică putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o ştie numai cel ce iubeşte. Dumnezeu să ne ajute.

Cand eram copil, admiram oamenii destepti. Acum ca am mai crescut, ii admir pe cei buni


Sa te uiti in sus si nu in jos, sa privesti inainte si nu inapoi, sa fii precaut si nu neatent si sa dai o mana de ajutor


Cea mai mare realizare nu inseamna sa nu cazi niciodata, ci sa te ridici din nou dupa ce ai cazut.


Recunoscandu-ti greseala, ai platit si mai intelept ai devenit

Uneori se dovedeste ca cea mai inalta forma de intelegere este sa nu intelegi


Atatia oameni duc o viata lipsita de sens. Ei par pe jumatate adormiti, chiar si atunci cand sunt ocupati cu lucruri pe care le cred importante. Asta din cauza faptului ca urmaresc lucrurile gresite

Cel mai important lucru in viata este sa stii cui sa daruiesti iubire si de la cine sa o primesti


Dorinta noastra cea mai mare in viata este ca cineva sa ne sprijine in tot ceea ce facem

cea mai reusita si mai deosebita reclama din cate am vazut la tv/// restu numa ' tampenii...

Alexandra Chira - Io-s fata de salajana

Asculta mai multe audio populara

Cine crede in Invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos vede pe Domnul , vede in oameni bunatatea ,iubirea , daruirea.....Cei care raman incrincenati in rautate aceia nu se pot bucura de Invierea lui Hristos . Este încă în moarte acela care face unele ca acestea- impietrire, rautate, invidie......

Hristos a înviat!! Le Christ est ressuscité! Christ is Risen! Hristos Anesti!

HRISTOS A INVIAT!

Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.

In stupii de albina fara gres,
In vantul care sufla mangaios
In ramura-nflorita de cires
Dar vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cantarit cu mintea ta crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland,
Te simti macar acum pornit spre bine
Macar acum te simti mai bun, mai bland?

Simti tu topita-n suflet vecea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a Inviat!

Plansul cel dupa Dumnezeu este intristarea sufletului si indurerarea inimii care pururea cauta cu infrigurare pe Cel dupa care inseteaza (scil. Dumnezeu); vazand ca nu L-a gasit, se pune cu putere a-L urmari, jalnic tanguindu-se inapoia Lui ...Sfantul Ioan Scararul-Despre bucuria plansului

GANDURI DIN SAPTAMANA PATIMILOR...

În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-L cu toată inima ta.

Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-I poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e!” tu strigă-le în urechi: „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!

Când Evreii Îl pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când Îl scuipă, tu spune: „Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?”

Când Pilat Îl întreabă pe tăcutul Domn: „Ce este adevărul?”, tu mărturiseşte şi spune: „Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat”. Când ostaşii Romani Îl biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: „Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii”.

Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul şi împreună cu fericita Veronica şterge-I faţa de praf şi sânge şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-I buzele uscate cu un pahar de apă rece şi răcoreşte-I fruntea înfierbântată. Dăruieşte-I întreagă inima ta şi iubeşte-L cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.

Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă de durere. Când sunt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s-ar înfige în trupul tău.

Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sine-ţi: „Preacinstită Maică, şi eu Îl iubesc cu toată inima mea.”

Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.

Când Iosif şi Nicodim Îl pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.

Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii Împăratului merg înaintea Împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgotei şi în întunericul sufetului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.

Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor şi nu vei şti dacă să te ascunzi sau să fugi sau să i te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Maria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Toma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!


http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/28/mergi-dupa-hristos-pe-calea-patimilor-ganduri-pentru-saptamana-patimilor/

Jos sub crucea rasturnata dintr-un sat
Am vazut un om odata
Stand cu fata-n maini lasata
Si cu fruntea-nsangerata
Si plangea, plangea de parca
Toata lumea l-a lasat.

M-am oprit atunci din cale langa el
Lacrimile-i curgeau vale
Printre degete in poale
De-ti venea sa-i plangi de jale
Calator pornit pe cale
Singurel.

Fata-i era alba toata ca de crin
Dar albeata ei curata
Sangele-o brazdase toata
Si-a lui frunte-nsangerata
O cununa era roata
Numai spini.

Cand i-am spus sa nu mai planga m-a privit duios
A pus fruntea-n mana stanga
Si-a-nceput din nou sa planga
Ca si cum ar vrea sa franga
Lacrima ce-i curgea langa
Cruce jos.

Iar in palme si-n picioare - rani de cui
Si atunci plin de mirare
Mi-am adus aminte care
E strainul din carare
Cand ma-ntorc minune mare
Nu-l vazui.

Azi cand trec prin multe sate si prin lunci
Cand vad crucile uitate
Mie-mi pare ca pe toate
Sta un Iisus care plange
Plin de rani si plin de sange
Ca atunci...

Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti...

Am invatat in timp ca trebuie sa-mi vad doar de pacatele mele si nu de ale altora, pentru ca Unicul Judecator este Hristos, iar socoteala voi da doar pentru cele ce am savarsit eu. Sa tinem mintea noastra in iad, spunea marele Siluan, dar sa nu deznadajduim. Nu-i cuviincios a discuta vreodata despre "iadul pentru ceilalti", ci doar de "iadul pentru mine".Judecam de multe ori fara sa avem macar sentimentul ca facem un pacat, un lucru rau, neplacut Bunului Dumnezeu."Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" Matei 7, 1-2 Ma intreb uneori cati or fi judecat odinioara pe Maria din Magdala, pe Zaheu Vamesul din Ierihon, pe talharul de pe cruce, pe Saul cel devenit Pavel, pe Ciprian al Cartaginei sau pe Siluan Athonitul inainte de schimbarea vietii, de "venirea in fire". Cu siguranta multi ei au ramas cu pacatul judecatii, iar acestia, drepti facandu-se inaintea lui Dumnezeu, au ajuns in Rai...

Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. Sfântul Ioan Gură de Aur

Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind : Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc ?" Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui.Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Sfântul Ioan Hrisostom - "totul este după credinţa ta nici cel drept nu-ţi va aduce vreun folos dacă tu eşti necredincios, nici cel necurat nu te va atinge cu ceva câtuşi de puţin, dacă tu eşti credincios …Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu credem, când este vorba de osândirea aproapelui, chiar dacă vedem cu ochii noştri. Avva Dorotei ne îndeamnă: "când mergem undeva, mai mult decât orice trebuie să ne păzim de bănuială, din care se naşte osândirea cea de suflet pierzătoare" . Cel bun tot timpul descoperă ceva folositor pentru sine şi se foloseşte de aceasta. Fantezia celui cu o stare păcătoasă este aşa de bogată şi aşa de fină, că de multe ori ea vede păcatul şi acolo unde nu este. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne arată: "un bun grădinar gustă numai din roadele coapte, iar pe cele acre şi necoapte le lasă tot aşa şi sufletul bun şi întelept ia aminte numai la virtuţile altora" .După cuvântul Sfântului Varsanufie cel Mare, "când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu-l mustrăm pe cel căzut, ci pe acela diavolul care l-a împins"Cel mai bun medicament al acestei boli este osândirea de sine. Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii !" Cel ce se mustră pe sine duce o luptă eroică cu păcatul în arena sufletului său. Findcă, niciodată să nu uităm aceasta, cel ce osândeşte este asemenea apei din baie: dorind să-i spele pe alţii, ea singură se murdăreşte. Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Pe nimeni să nu osândim, dacă dorim să ne mântuim. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti.Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. Sfântul Ioan Gură de Aur Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti. Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi ? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă.
Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos" . Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate" . Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" .
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că : "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui" . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine" . Avva Dorotei arată : Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate ? Câtă viclenie ! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului.
Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii.
Ce e la bază osândirea ? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine ? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu !
Creştinul ortodox înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde să nu facă aceasta. Fiindcă fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţă personală, ca să se transforme dintr-un defect într-o calitate a sufletului. Adevărata dragoste de Dumnezeu nu este compatibilă cu ataşamentul către diavol. Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii săi vede că aceştia sunt jertfe jalnice în mâinile satanei, ceea ce naşte în inima lui compătimire şi dragoste pentru ei.
Comentând cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind paiul şi bârna din ochii apropelui nostru , putem arăta că Hristos aseamănă păcatul aproapelui cu paiul, iar osândirea o compară cu bârna. Biserica Ortodoxă dă dreptul de a osândi doar pe eretici, care sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc la diavol. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică : "muşcătură de şarpe." Un pustnic plângea în pustie: Vai, fratele meu a greşit azi, iar eu voi greşi mâine la fel. Diavolul a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare strădanie a lui e îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată.
Judecarea aproapelui e văzută de unii ca ceva nevinovat din punct de vedere duhovnicesc, de alţii ca ceva folositor şi de alţii chiar ca o virtute. Acest păcat a reuşit să câştige mult adepţi deoarece se arată în chipul virtuţii. În realitate el are urmări dezastruoase. Perseverenţa în el zădărniceşte mântuirea sufletului. Dintre cele mai grele păcate, osândirea este cea mai răspândită printre oameni. Îmbrăcaţi în mantia iubitorilor de dreptate, aproape fiecare dintre noi ne-am însuşit dreptul acesta duşmănos de a ponegri pe alţii şi de a găsi tuturor defecte. Oare cum se va mântui omul care în fiecare zi osândeşte pe fraţii săi, pentru care Hristos a fost răstignit pe cruce ? Nu prin răutatea osândirii aproapelui putem să îndreptăm greşelile lui. Oricine se face pe sine judecător este asemenea unui doctor neglijent care, cu mâinile nespălate şi cu pansamente de tifon murdare .Nu numai ca nu suntem sfinti noi, toti cei ce judecam, pe drept ori pe nedrept, ci suntem chiar pacatosi si ne si place sa ne numim cu voce tare astfel: "Eu, pacatosul...". "Cuvinte de smerenie desarta" spuneau Parintii. "Eu, pacatosul ..." trebuie sa rostim permanent inaintea lui Dumnezeu, nu inaintea oamenilor. Si se cuvine sa simtim asta, caci nu e om sa fie viu si sa nu greseasca. Noi suntem "cei mai pacatosi" nu in raport cu alti oameni, ci in raport cu noi insine, cu evolutia noastra duhovniceasca, cu Sfantul ce putem fi... Daca fiecare dintre noi ar intelege cu adevarat ca-i pacatos, si-ar vedea de treaba si nu ar mai judeca pe aproapele. Cand vedem paiul din ochiul fratelui, noi sigur avem o barna in ochi...

Doamne,Te rugăm să atingi obrazul plâns...şi vor creşte acolo crini parfumaţi de mulţumire şi de dorul după Tine...

Valeria Peter Predescu - Sub o salcie pletoasa

Asculta mai multe audio diverse

FLORIILE DRUMUL SPRE IERTARE

Pelerinajul de Florii - Simbol al prieteniei cu Hristos

Pelerinajul de Florii ne aminteste de iubirea lui Hristos fata de prietenul Sau Lazar si fata de surorile acestuia, Marta si Maria. Sfanta Evanghelie dupa Ioan ne spune ca, vazandu-l mort pe Lazar, „Iisus a lacrimat“ (loan 11, 35), iar iudeii se mirau, zicand: „Iata cat de mult il iubea“ (Ioan 11, 36). Iubirea lui Hristos pentru prietenul Sau Lazar cuprinde peste timp pe toti cei ce prin credinta sunt prietenii Lui. De aceea, cantarea numita tropar, care se canta la sarbatoarea Floriilor, arata legatura intre invierea lui Lazar din sambata Floriilor si invierea cea de obste, a tuturor oamenilor: „Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi, ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorul mortii, cantam: Osana, Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat Cel ce vii intru numele Domnului“.

Hristos, Cel ce a inviat din morti pe prietenul Sau Lazar, va invia pe toti oamenii la venirea Sa intru slava, iar celor ce au crezut in El si L-au iubit, prin rugaciune si fapte bune, le va darui bucuria Sa cea vesnica. Iata de ce pelerinajul de Florii este si un pelerinaj al prieteniei cu Hristos si cu toti cei care-L iubesc pe El, un semn al bucuriei intru credinta. Credinciosii care participa cu credinta si dragoste la pelerinajul de Florii sunt prieteni ai „Mielului-Hristos“, Cel ce Se aduce pe Sine ca jertfa de Pasti, pentru pacatele noastre. Dar „Mielul-Hristos“ este, in acelasi timp, „Mirele Bisericii“, Cel ce daruieste Miresei Sale bucuria invierii si a vietii vesnice (vezi Ioan 3, 29; II Corinteni 11, 2; Galateni 4, 27; Apocalipsa 21, 2). In acest inteles, pelerinajul de Florii este o marturie a prieteniei, a fratietatii si a bucuriei in Hristos-Domnul. El aduna intru bucurie preoti, credinciosi si credincioase din diferite parohii, copii, tineri si varstnici, oameni simpli si oameni de vaza din cetate, ca sa aduca rugaciuni si cantari de lauda lui Hristos, Iubitorul de oameni si Biruitorul mortii.

Iubirea fata de oameni,fata de Dumnezeu nu se invata nicaieri,ori o ai in suflet ori nu

,, flamand am fost si nu Mi-ati dat ...., strain si nu M-ati primit...bolnav si nu M-ati cercetat,,..... Hristos nu vine decat prin celalalt...Hristos este BLAND si SMERIT cu inima...nu va asteptati sa vina altfel... ....toata lumea spune ca il iubeste pe Dumnezeu... insa cu vorba... caci de L-ar iubi cu inima ar incepe cu faptele inca de aici de pe pamant ...ca aceasta sa aibe continuitate Sus ,

Canon de rugaciune pentru parintele duhovnic

Parintele duhovnic este cel care ii spovedeste si ii indruma intru Hristos pe fiii sai duhovnicesti. La randul lor insa, fiii duhovnicesti sunt si ei datori sa aibe grija de parintele lor duhovnic, ascultandu-l intru toate si pomenindu-l cat mai des in rugaciunile lor. "Parintele duhovnicesc este ca un stalp care arata calea, dar pe cale trebuie sa mergi de unul singur. Daca duhovnicul va arata, iar ucenicul sau nu se va misca, atunci nu va ajunge nicaieri, ci asa va putrezi langa acel stalp" (Cuviosul Nicon de la Optina). Astfel, din rugaciunile zilnice de pomenire nu trebuie sa lipseasca cea pentru parintele duhovnic: "Mantuieste, Doamne, si miluieste pe parintele meu, duhovnicul (numele), si imi iarta toate pacatele, prin rugaciunile lui."
Acela care nu are inca un parinte duhovnic, sa il caute, rugandu-se astfel: "Doamne, Tu, care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu, care Te-ai pogorat pe pamant tocmai spre a invia pe cei ce suspina si care sunt morti prin pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca, slujindu-l si supunandu-ma lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facand voia Ta in a lui, sa-Ti plac Tie, singurului Dumnezeu, si sa ma invrednicesc si eu, pacatosul, de Imparatia Ta" (Sfantul Simeon Noul Teolog).

Canon de rugaciune pentru parintele duhovnic

"Mantuieste, Doamne, pe parintele meu duhovnic (numele), pe toti fiii duhovnicesti, pe fratii nostri cei intru Hristos si pe toate rudeniile noastre cele dupa duh si dupa trup; intareste-i, apara-i si ii miluieste, da-le mangaiere in scarbe si vindecare de boli. Doamne, trimite parintelui meu harul Sfantului Tau Duh si, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, ajuta-ne sa ne indreptam viata si sa se mantuiasca sufletele noastre. Amin!"

"Doamne, Iisuse Hristoase, iarta robului Tau, parintelui meu duhovnic (numele), toate pacatele lui, cele cu gandul, cu lucrul si cu cuvantul, cele de voie si cele fara de voie, cele stiute si cele nestiute, si il fa pe el vrednic Imparatiei Tale. Daruieste robului Tau sanatate si minte luminata, descoperindu-i cum sa lucreze cu fiecare in parte, precum si cu mine pacatosul. Iar pe noi, pacatosii si nevrednicii robii Tai, pe care ne-ai incredintat in grija parintelui (numele), ne iarta de toate greselile noastre, pentru rugaciunile si nevointele sfintiei lui. Amin."

"Doamne, Dumnezeule, tu stii neputinta si slabiciunile firii omenesti, primeste dar rugaciunea smeritului tau rob, nevrednic a ma numi ucenic al Parintelui meu, pentru cel ce prin milostivirea Ta mi-a dat viata, m-a ridicat din noroiul patimilor si m-a sprijinit la tot pasul, purtandu-mi crucea si povatuindu-ma pe cararile Vietii, dupa cuvantul Tau.

Straina imi e adevarata stralucire a Cuvantului Tau, Milostive, pe care numai cei cu inima curata o pot vedea revarsandu-se infrumusetat din Preacuratul Tau Chip. Stiu ca slab si lipsit de indraznire este cuvantul meu, dar Te rog, pentru dragostea pe care Insuti o sadesti in inimile Parintilor si ale fiilor duhovnicesti, indura-te si miluieste pe Parintele meu, iertandu-i, prin mijlocirea Sfintilor Tai, toata greseala si revarsa peste el milele Tale cele bogate.

Tu stii blandetea si nevointele lui, luptele si dorul lui catre cele dumnezeiesti, nu-Ti sunt ascunse rugaciunile si ravna cu care neincetat cauta sa-si acopere fiii de toata asuprirea celui potrivnic, precum o closca, puii sai, sub aripile dragostei si ale smereniei parintesti.

Doamne, nu lasa intru intunericul mortii deznadajduitul meu suflet si degraba miluieste pe Parintele meu, iar pe mine, neputinciosul, ajuta-ma cu harul Tau, sa-mi port crucea de fiu pentru mantuirea tuturor celor ce apasa pe umerii Parintelui meu, asa cum si el si-a purtat crucea destinului de mantuire pentru nasterea si cresterea fiilor sai intru dragostea Ta.

Sa nu ne desparta pe noi intunericul mortii, Doamne, ci, prin marea Ta milostivire, fa sa fim una, uniti prin Tine si intru Tine, prin legatura dragostei, nedespartiti de Tine, Preasfanta Treime, Dumnezeul nostru, in veci. Amin." (Parintele Ghelasie de la Frasinei)

"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care pe desfranata si pe talharul i-ai primit, primeste si rugaciunea mea pentru robul Tau, duhovnicul meu (numele) ales de Tine sa poarte povara pacatelor mele in fata Ta, asa cum Tu porti povara lumii intregi in fata Tatalui Ceresc.

Doamne, iarta-i toate greselile lui, pentru dragostea si jertfa staruitoare, ca sa pun inceput bun de pocainta eu, oaia cea ratacita. Cerceteaza-l degraba si vezi nevoile lui. Vindeca-l de toata boala, de intinaciunea cea trupeasca si sufleteasca si de slabiciunea firii celei cazute. Izbaveste-l de toti vrajmasii cei vazuti si nevazuti, de tot raul si ispitele ce i-au venit pentru pacatele mele.

Sporeste-i intelepciunea, indelunga rabdare, linistea, pacea si multumirea sufleteasca. Inmulteste-i puterea, sporeste-i blandetea si purtarea de grija si implineste toate cele de folos lui. Da-i minte luminata si pricepere sfanta, care se pogoara de la Tine, Imparatul Luminii. Bine sporeste in el, Doamne, si daruieste-l sanatos, indelungat in zile, drept invatand cuvantul adevarului Tau.Amin. (metanie)

Imparate Ceresc, Mangaietorule, deschide stavila cerului si ploua peste duhovnicul meu (numele) belsug de har si bogata mila. Pogoara-Te asupra lui, odihneste intru el pururea si revarsa peste el multimea indurarilor Tale. Amin. (metanie)

Maica Domnului, acopera cu Atotputernicul tau Acoperamant pe robul tau, duhovnicul meu (numele), si roaga-te Bunului Dumnezeu sa-l miluiasca pentru rugaciunile tale. Izbaveste-l pe el de toata ispita cea trupeasca si sufleteasca, curata-l, tamaduieste-l, intareste-l si sanatate deplina daruieste-i. Amin. (metanie)

Cuvioase Parinte Siluan, roaga-te Domnului sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (numele), pentru rugaciunile tale. Cuvioase Arsenie cel Mare, roaga-te Bunului Dumnezeu sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (numele), pentru rugaciunile tale. (pot fi pomeniti si alti sfinti)

Cele noua Puteri Ceresti, Scaune, Domnii, Incepatorii, Stapanii, Puteri, Heruvimi, Serafimi, Arhangheli si Ingeri; Sfintilor Romani, mucenici si mucenite, cuviosi si cuvioase; Preacuviosilor Parinti ai nostri si sfintilor a caror pomenire se face astazi, impreuna cu toti sfintii, rugati-va lui Dumnezeu sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (numele), pentru rugaciunile voastre. Amin.Amin. Amin." (metanii) (Arhimandritul Sofronie Saharov de la Essex).

"O, Preasfanta Stapan, Nascatoare de Dumnezeu Fcioara, Imparateasa Cerului si a pamantului, asculta strigarea sufletului meu si primeste pacatoasa mea rugaciune, Preacurata Maica a lui Dumnezeu, care o aduc pentru parintele meu duhovnic (numele). Fii lui intotdeauna Calauzitoare si, in toata vremea, il insoteste si il ingradeste pe el cu sfintii ingeri. Intareste-l, cand este treaz; pazeste-l, cand doarme; mangaie-l, cand plange; imbarbateaza-l, cand este trist; izbaveste-l de dureri; slobozeste-l de clevetire; ridica-l, cand este in neputinta; biruieste-i pe demonii ce lupta impotriva lui si, in primejdie de moarte fiind, ajuta-l. In fiecare zi il arata pe el infricosator pentru vrajmasii nostri cei vazuti si cei nevazuti, pentru ca ei sa stie ca el este robul Tau, Maica lui Dumnezeu, Care L-ai nascut pe Domnul Imparatul, Caruia I se cuvine toata cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor. Amin."

"Unule, Cel ce esti grabnic Ajutator si Doctorul sufletelor si trupurilor noastre, Doamne, arata grabnica cercetare robului Tau, parintelui (numele), izbavindu-l pe el de durere si de chinuri. Daruieste-l pe el Bisericii Tale, sanatos, indelungat in zile, drept invatand cuvantul Adevarului Tau. Asa, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, primeste aceasta fiasca rugaciune pentru robul Tau, parintele (numele). Amin."

"Maica Domnului, imblanzeste inimile oamenilor celor rai, care se ridica asupra parintelui meu. Tu vezi osteneala si durerea parintelui meu (numele), durerile lui doar Tu singura le cunosti. Tu ii stii toate tainele sufletului, deci cauta cu milostivire spre el, usureaza-i suferinta, acopera-l cu acoperamantul Tau, cerceteaza-l pe el cu mila Ta cea cereasca, trimite-i binecuvantare in toate faptele lui si daruieste-i ajutorul tau cel nevazut si, cu sfintele lui rugaciuni, da-mi mie smerenie, pocainta, rabdare, blandete, curatie, tacere si ma acopera de toate necazurile, de vrajmasii cei vazuti si de cei nevazuti. Amin."

...

Despre 3 lucruri nu te grabi sa vorbesti....despre D-zeu pana ce nu iti intaresti credinta in El....despre pacatul altuia pana ce nu-l cunosti pe al tau.... despre ziua de maine pana ce nu se lumineaza de ziua....

cand nu mai stii incotro te indrepti, adu-ti aminte de unde vii....

Daca ai mult da si altora din bunurile tale, daca ai putin...
da din inima ta... :)

nu exista inima mai mare pe lume decat inima care stie sa ierte...

,,Iar ieşind El de acolo, cărturarii şi fariseii au început să-L urască groaznic şi să-L silească să vorbească despre multe,
Pândindu-L şi căutând să prindă ceva din gura Lui, ca să-I găsească vină...,, LUCA CAP 11.V 53-54

Un cămătar avea doi datornici.... Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.....

36. Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă.
37. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir.
38. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.
39. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.
40. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el.
41. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.
42. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?
43. Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat.
44. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei.
45. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.
46. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.
47. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.
48. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele.
49. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele?
50. Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.

"Să nu judeci!" nu înseamnă să nu faci judecăţi morale, ci să nu apreciezi starea sufletului cuiva...

....De altminteri, faptul că IIsus primeşte în jurul său oameni de extracţie socială dubioasă ori chiar acceptă găzduirea pe care i-o oferă aceştia, a stârnit întotdeauna comentarii din partea evlavioşilor interesaţi de imagine şi de păstrarea aparenţelor respectabile. Există multe episoade în care din mulţime se aud murmure că Hristos prea este amicul mult-detestaţilor perceptori de taxe şi al declasaţilor social, prea benchetuieşte cu oameni de condiţie joasă, prea mănâncă şi bea în casele lor. Niciunul dintre aceste episoade însă nu realizează un contrast mai mare între etica riguroasă, gălăgioasă, dar, în definitiv, ineficace, a fariseilor, şi sfinţenia tăcută, dar grăitoare şi transformatoare a lui Iisus, decât cel din Luca 7:36-50. Pasajul cu pricina alătură într-un mod extraordinar personaje situate diametral opus în privinţa moralităţii şi a prestigiului social.
Totul începe când Hristos este invitat la masă de un fariseu pe nume Simon. Deşi fariseii nu-i sunt în general prieteni, se pare că există şi excepţii (dacă invitaţia e din prietenie sinceră). În orice caz, Hristos dă curs invitaţiei, fiindcă îi place să socializeze cu oameni din diverse medii sociale.
În timp ce oaspeţii stau întinşi pe divane, sprijiniţi într-un cot, în jurul meselor dispuse în semicerc, conform obiceiului roman care a pătruns şi în Palestina, o femeie păcătoasă a aflat despre sosirea lui Iisus în oraş şi a venit în casa lui Simon, aducând cu ea un vas de alabastru cu mir. În mod tipic, mirul era folosit pentru a unge capul unei persoane. Probabil aceasta a fost şi intenţia femeii. Numai că Iisus se află în timpul mesei, de aceea femeia nu poate da curs proiectului iniţial, fiindcă gestul ar fi fost incomod atât pentru ea, cât şi pentru oaspete. În acest caz, nu-i rămâne decât să aştepte stingheră în spatele lui, la picioare. Textul (retradus) sună astfel: „Şi cum stătea în spatele lui, la picioare, şi plângea, a început să-i stropească picioarele cu lacrimile ei. Apoi îi ştergea picioarele cu părul capului ei, le săruta şi le ungea cu mir.”
Probabil în plânsul femeii se împletesc lacrimi din motive diferite. Pesemne este profund stânjenită de numeroasele priviri implacabile ale sfinţi glaciali care stau la masă cu El. Poate că i se pune în gât un nod de amărăciune când descoperă că de fapt îi este imposibil să-l onoreze pe Oaspete aşa cum plănuise (ungându-i capul). În acest context atât de diferit pentru ea, îşi va fi dat seama de îndrăzneala ei nebunească: ea, o păcătoasă notorie, are pretenţia să fie primită de un sfânt! Cum de crezuse că îi va permite să se apropie de el? Oare nu-şi mai ştia limitele? O cârpă ca ea nu se cuvenea să tulbure reuniunea atâtor oameni respectabili, şi cu atât mai puţin să-l inoportuneze pe El.
Şi totuşi, ceva imposibil de surprins în cuvinte îi spune că Iisus o acceptă, că nu este inoportună. Lacrimile au început deja să picure pe picioarele Mântuitorului. Ca în orice alt spaţiu cultural-geografic, şi în Palestina sec. I picioarele erau asociate în mod obişnuit cu impuritatea (produsă de praf şi de transpiraţie). Stând acolo, lângă picioarele Lui, femeia trebuie să fi observat că Învăţătorul n-a fost onorat de gazdă aşa cum s-ar fi cuvenit. Ceea ce Simon ar fi socotit o umilire pentru el este o onoare pentru ea. Ceea ce pentru fariseu ar fi fost o coborâre pentru ea este o înălţare, o transcendere a propriei condiţii mizerabile, pe care şi-o asumă cu lacrimi de pocăinţă.
În tot acest timp, îi şterge picioarele cu părul ei. Chiar şi pentru nişte europeni care au detabuizat expunerea părului lung în public, gestul pare exagerat. În rândul comesenilor lui Iisus el trebuie să fi fost şocant. Părul lung a fost dintotdeauna un simbol al feminităţii. De fapt, un simbol atât de puternic, încât normele de pudoare ale vremii interziceau expunerea lui în afara spaţiului privat. Dezvelirea părului în public era asociată cu ruşinea. În VT, o femeie suspectată de adulter de către soţul ei era adusă în faţa preotului, care îi lăsa părul lung pe spate înainte de a-i da să bea „apa de gelozie”. Expunerea părului în această manieră constituia o experienţă umilitoare. [Dezvelirea părului se practica şi în caz de jale (personală sau naţională). În faţa tragediei şi a disperării, menţinerea convenţiilor sociale nu mai conta, iar femeile îşi despleteau părul, exprimând astfel umilirea şi durerea. Nu în ultimul rând, raderea (silită) a părului era unul dintre stigmatele robiei, fiindcă simboliza pierderea demnităţii şi a statutului social].
Aşadar, într-o societate atât de reticentă în privinţa comunicării prin atingere (între bărbaţi şi femei) o femeie îşi foloseşte părul pentru a şterge picioarele lui Iisus. [Să ne aducem aminte că, atunci când femeia din Sunem se repede să cuprindă picioarele lui Elisei, într-un gest de implorare, Ghehazi, care veghează la respectarea convenţiilor sociale ale vremii, se grăbeşte să o înlăture imediat, deşi gestul nu este nici pe departe atât de nepotrivit.] Femeia păcătoasă nu doar le şterge cu părul capului ei, le şi sărută în mod repetat şi le unge cu mir. Pentru asistenţă, gestul este mai mult decât poate să tolereze buna lor cuviinţă. O femeie afundată în nelegiuire are îndrăzneala să sărute picioarele profetului. Iar el, profetul (dacă profet o fi), cum de îngăduie aşa ceva?
Într-adevăr, gestul ar fi scandalos dacă în locul lui Iisus ar fi oricine altcineva. Dar cel căruia femeia îi sărută picioarele nu este oricine, este Fiul lui Dumnezeu, care vede inima ei, ruşinea şi nădejdea care tălăzuiesc în ea, şi setea de a fi iertată şi sfinţită prin atingerea de picioarele lui încărcate de colbul fierbinte al drumurilor palestiniene.
Ce gândeşte respectabilul Simon în toată această vreme? Probabil cam ce am fi gândit eu şi tu, dacă am fi şezut pe vreunul dintre divanele din încăperea inundată de parfumul mirului.
Suntem în casa lui Simon... Iisus se află la momentul mesei, înconjurat de diverse eminenţe religioase care au devenit cât se poate de cenuşii la vederea unei scene scandaloase: o femeie se apropie de Iisus şi îi spală picioarele cu lacrimi, i le şterge cu părul capului, le sărută şi le unge cu mir.
Pentru Simon, toate acestea sunt indicii că în definitiv s-a înşelat în privinţa acestui Hristos căruia îi merge faima de proroc. Deja faptul de a-l fi invitat în casa lui îi apare ca o gafă care îi va ştirbi reputaţia.
Clipele se scurg lent, în ritmul lacrimilor care nu contenesc, dar gândurile lui Simon se rostogolesc iute ca vorbele din rechizitoriul unui procuror experimentat: „Omul acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine e şi ce hram poartă femeia care se atinge de el: anume că e o păcătoasă.” (trad. proprie). Din modul în care îşi pune problema, devine evident că Iisus nu mai e decât un „acesta” [în textul grecesc nu apare subst. „omul”], orice altceva, numai profet nu. În consecinţă, se simte jenat că s-a încurcat cu astfel de personaje dubioase.
Contrastul este izbitor: o femeie decăzută are o percepţie spirituală extraordinară că cel căruia îi spală picioarele este Sfântul lui Israel, iar un fariseu educat, bun cunoscător al Scripturii, îi refuză lui Iisus până şi titlul de profet. Cu acest gând necugetat, Simon pică în ridicol, fiindcă în ultimă instanţă pune la îndoială nu calitatea de profet a lui Iisus, ci discernământul la îndemâna oricui: oricine şi-ar fi dat seama că respectiva fusese o depravată. La urma urmei, fariseul este profet? Atunci cum de ştie ce fel de femeie îi calcă pragul casei?
Cu logica fariseică însă nu te pui, fiindcă ea se sustrage raţionamentelor obişnuite întru care se exersează mintea simplă a autorului acestui articol. Dincolo de tensiunea dramatică extraordinară, scena ascunde o ironie copioasă. Realitatea este că, tocmai în virtutea statutului său de profet, Iisus vede mai mult decât pot discerne ochii miopi ai lui Simon. Este cazul ca fariseul să primească o lecţie, ca să-şi poată vedea iarăşi lungul nasului.
Lecţia vizează relaţia lui Simon cu Dumnezeu şi cu „inferiorii” lui din punct de vedere moral. De astă dată mesajul vine pe căi subtile. [De fapt, îl vedem deseori pe Mântuitorul comunicând în mod enigmatic cu interlocutorii săi, ca şi când le-ar da de înţeles că trebuie să facă şi ei un efort, dacă sunt cu adevărat interesaţi să-l înţeleagă. Evanghelia e pentru cei săraci în duh (căutători), nu pentru nătăfleţi (care aşteaptă pere mălăieţe). Între Dumnezeu şi om rămâne mereu o distanţă pe care Dumnezeu nu este dispus să o parcurgă; de aceea atâtea îndemnuri: „Veniţi!”]
Pentru Simon lecţia începe nepericulos, însă la final adevărurile cad necruţător, ca lamele unei ghilotine. În cele ce urmează, Iisus răspunde gândurilor neexprimate ale fariseului. Dacă Simon are nevoie de o dovadă că Isus este profet, o va primi cu vârf şi îndesat. Textul grecesc chiar aşa sună: „Şi răspunzând Iisus i-a zis”. Un simplu spectator n-ar fi putut să constate că e vorba de un dialog, în care Hristos răspunde unui gând din mintea lui Simon. Şi totuşi asta face, anunţând că ceea ce urmează îl priveşte oarecum pe fariseu.
Modul în care îşi începe parabola este semnificativ, fiindcă textul nu este despre un cămătar care avea doi datornici, ci despre doi datornici ai unui cămătar. [Nuanţa pare nesemnificativă, dar este extrem de importantă în contextul de faţă, fiindcă El tocmai pe Simon şi pe femeie îi are în vedere].
Principalul este că ambii sunt datori. Ambii se regăsesc în deficit, dar în măsuri diferite: unul datorează 500 de dinari, iar celălalt numai 50. Dincolo de detalii, un fapt este cert: niciunul nu-şi poate plăti datoria. Ambii au nevoie de ştergerea datoriei.
Urmează acum o întrebare cu răspuns evident (Spune-mi dar, care dintre ei îl va iubi mai mult?) pe care Simon îl identifică fără greş (Socotesc că aceluia căruia i-a iertat mai mult). Fariseul raţionează corect, dar miopia îl împiedică iarăşi să vadă mai departe. Aici intervine Hristos-Adevărul, cu acele adevăruri incomode pe care Simon trebuie să le afle despre sine.
Atât el, cât şi femeia au „datorii”. El n-a făcut însă gestul minim de curtoazie faţă de oaspeţi, ea însă i-a oferit omagiul iubirii, spălându-i picioarele cu lacrimi. Simon nu l-a sărutat nici măcar în chip formal, pe când ea n-a prididit să-i sărute picioarele. Simon nu i-a uns capul cu untdelemn, însă ea, păcătoasa, a turnat mir scump pe picioarele lui.
Ultima parte din declaraţia Lui este revelatoare în egală măsură, pentru că pronunţă iertarea păcatelor. Afirmaţia „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate” trebuie înţeleasă astfel: „Eu i-am iertat ei păcatele”. Construcţia foloseşte aşa-numitul „pasiv divin”. Pentru ca nimeni să nu creadă că doar proclamă iertarea păcatelor în virtutea funcţiei sale de profet, fără a oferi iertarea el însuşi, Mântuitorul îi spune direct femeii: „Iertate îţi sunt păcatele”. În mintea unui iudeu, declaraţia echivala cu: „Îţi iert păcatele.” Martorii la eveniment chiar asta au înţeles, pentru că reacţiile n-a întârziat să apară: „Cine este acesta, de iartă chiar şi păcatele?” Din textul grecesc se poate înţelege că oamenii şuşotesc între ei sau că se întreabă fiecare în sinea lui. Indiferent cum interpretăm textul, cert este că Hristos răspunde iarăşi obiecţiilor, justificând cele întâmplate: credinţa femeii a ridicat-o din păcat, redându-i pacea. Ce a crezut femeia? Că poate să fie iertată şi înnoită.
Pentru femeie, o întâlnire care a început cu „lacrimi” s-a terminat cu „pace”.
Pentru Simon, o întâlnire care a început bine s-a încheiat cu.....va las pe voi sa va ganditi....

cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi

“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – pînă la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te osîndesc…

E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. Ii e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun mo­ralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind… ). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“?) Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vînzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decît stîngace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Incredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpînului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din carciumă că sunt castelani fară s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mîşchin, cînd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Ii e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mînie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

- Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere“ (…)

*

“(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi cîţiva o evadare. Noaptea se întîlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întîrziere. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiţi-v ă deznădejdea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg… Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă… Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi in sclavie”.

*


“- Ierarhia păcatelor

Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva Duhului Sint.

Inchisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria).

(Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plîns ale părerii de rău)”.

*

“(…) Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pămînt! Vine de la Rîmnicu Sărat unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mîncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, pînă la urmă toate, n-a mai rămas decît pînza de sac. Pielea de şagrin, filmata altfel. In celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.

La un nivel mult mai astampărat, am putut şi eu dobîndi convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei „camere de executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decît din pricina caraliilor de pe coridoare.

Şefii de cameră conştiincioşi, regulamentari şi temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom’le! ai pus mîna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe lîngă ospiciul de nebuni.

Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nădăjduiam să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile vieţii de puşcărie pentru a nu stîrni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îţi vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii înalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decît ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost – după cum singuri spuneau – scîrboşi şi gingaşi la mîncare şi nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mîini mai stricte decît ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării unui brahman.

Gherla, mai 1963

Operat de două ori, înspăimîntător de slab, abia umblînd, abia vorbind, mai toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, cîte puţin. Monah ce se află, întîmpină sfirşitul cu seninătate, dar nu fară griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de rîs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetînd că e mai bine să prisosească decît să lipsească.

Imi dăruieşte şi mie catva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre – Suntem osînditi la libertate - care nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de către Merleau-Ponty: suntem osîndiţi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. (…)

Părintelui Haralambie – ca unui sfînt – cutez să-i împărtăşesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi cinci.

O dată mi s-a arătat în vis mama – care mereu mergea la Capra, la biserică, şi care vorbea atît de curat şi de fermecător româneşte — şi, luîndu-mă de mînă, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sărut.

Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel.

Era tare frig în celula 25. Iarna lui ’62 fusese aspră, cu troiene cît toate zilele şi urlete de crivăţ. Odobescu în Doamna Chiajna: E tristă şi urîtă iama la ţară… Tristă şi urîtă era şi în celula numărul douăzeci şi cinci pe secţia doua.

Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem să-i aprindem între 15 Decembrie şi 1 Martie. Funinginea îmbracă totul cu un strat gros, grăsos, de negreaţă sleioasă, în continuă extensiune, adeziv. Dîrdîim de frig, ne simţim copleşiţi de murdărie – şi ne e foame. Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreruptă. Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decît un boţ mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, îngheţul în loc să neutralizeze mirosul excrementelor îl exasperează. Pîndim sosirea turtoiului ca animalele închise a căror hrană e la cheremul unui stăpîn uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi e din mălai doar copt, nefiert.

In atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o luăm în tragic, între noi gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oamenii – preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti. Un mare moşier basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi alţii. Lîngă mine doarme un şofer – e chiar şoferul lui Cimpoieşu, trimis în judecată împreună cu patronul lui şi apoi osîndit la un număr înfiorător de ani. (Ca şi Cherciu, şoferul lui Alimăneşteanu, pentru că îi aducea acestuia de-ale gurii la domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, şi-a urmat stăpînul în temniţă, aşa cum scutierii îşi urmau seniorii în cruciate, la războaie ori aventuri. Amănuntele regimului de închisoare le îndură însă cu greu. E nervos şi – ca mai toţi oamenii simpli – suferă din cauza promiscuităţii, murdăriei şi lipsurilor mai dureros decît intelectualii şi membrii claselor înstărite. Il deranjează sforăiturile – „groaznice” – ale unui vecin. Cu sfiiciune mă roagă să facem schimb: să trec eu în locul lui, mai aproape de izvorul de sforăieli şi el în locul meu. Distanţa pe care o poate realiza astfel e lipsită de orice importanţă, dar omul îşi face iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe plan neuro-psihic, o simplă deplasare de cîţiva centimetri poate contribui la procesul de liniştire. Facem schimb.

(Mi-este cu atît mai uşor cu cît am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-l producea era atît de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încît nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare – o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfîrşeai prin a moţăi după cîteva săptămîni de convieţuire, dar numai pe apucate – asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mînca decît după mai bine de trei ani de puşcărie.)

A doua zi, spre seară, şoferul mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui dintîi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim.

Şi-n ziua următoare manevra se repetă.

Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cît de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? Ii primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcînd haz de necaz. Dar unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii – imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Cîtorva nu le rămîne decît a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit – a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala – îl poftesc să treacă în locul meu. Impreună nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă.

In noaptea următoare adorm frînt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară d in toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumi na, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc.

(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scîrnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine).

Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surîde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Imi cere însă multă discreţie şi smerită stăpînire de sine. Şi mai ales – e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort – să le iau drept fireşti, drept ceva ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cît se poate de comun al vieţii de obşte. Un gînd bun din partea mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogată; cînd trece, se întîmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.

Facem şi planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi.

Dar nu mai trec decît puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, pînă la uşa celulei de unde, noi stînd cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele – ridicîndu-l de pe jos -îl cară la infirmerie.

Am aflat mai firziu că a murit a doua zi.

- Peguy, mobilizat în August 1914: s-a dus sa-şi ia rămas bun de la toţi prietenii şi să se împace cu toţi duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupîneasă dintr-o casă amică, părîndu-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărît să moară pentru cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia serios: a murit în Septembrie chiar, facînd exces de zel, ridicîndu-se în picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pămînt. Jos, domnule locotenent, jos… N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soţiei sale să aibă grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi revistelor care-l interesau.

Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei”.

*

- Ştim oare ce suntem? Ce proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori amîndouă) că avem în cuget? Poate cineva să afirme că e sau nu creştin?

Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gînduri. Citirea tratatelor consacrate epocii şi a monografiilor (Bidez, Allard…) arată că figura împăratului socotit drept cel mai aprig vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai complexă decît pare, iar un studiu mai atent ni-l revelează ca pe un creştin fără voie.

“Ai învins, Galileene!” ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit mortal pe cîmpul de luptă cu Perşii. Acest admirator al Vechii Rome şi închinător al vechilor zei, care vorbea destul de prost latineşte, scria în elină şi n-a fost în toată viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mîinile veşnic pătate de cerneală, cu barba neîngrijită (ca şi Părinţii deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză. Moralist fără prihană şi om fără scăderi, luase atitudine împotriva filosofilor atei din şcoala cinică, mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei simbolică. Credea în providenţă, în nemurirea sufletului, în necesitatea mîntuirii, în nimicnicia materiei, în viaţa de apoi (cu pedepse şi răsplăţi), în eficacitatea rugăciunii, în castitate şi virtuţi.

Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze politeismul după tiparele cele mai creştine şi călăuzindu-se întocmai după modelul bisericii noi. In planurile lui de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea unitară, ierarhizată (avînd în frunte un pontifex-maximus, împăratul-teocrat), împărţită pe circumscripţii teritoriale (ca diocezele); în templele reconstruite şi renovate aveau să aibe loc slujbe imitate după cele creştine (coruri, predici); preoţii politeişti trebuiau să devină pilde vii de viaţă morală, încetînd de a mai fi simpli oficianţi ai unor sacrificii. Homer devenea o carte sfintă, ca şi Biblia; mirurile urmau să fie interpretate poetic, un misionarism politeist era menit sa ia locul celui creştin. Figura noului preot păgîn era concepută după a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci un preot de profesie curat şi pios, exemplar.

In acest păgînism (ori politeism, cum îi plăcea să spună) Iulian introducea noţiunile specific creştine de milă şi caritate şi instituţiile proprii creştinismului: ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile în scop de binefacere. Iulian este omul moralizării politeismului, al unui Olimp purificat unde Venus este zeiţa matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite.

Iulian reneaga şi refuză o religie pe care de fapt o admiră şi o doreşte, pe care o imită pas cu pas.

(Adversarii, mai totdeauna, seamănă între ei.)

Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, „absolut ireproşabil” ca împărat şi om, s-a priceput totuşi – cu iscusinţă de intelectual şi sînge rece de teoretician – să persecute cu neostenită subtilitate şi să născocească unele din cele mai perfecţionate metode de împilare cu mănuşi din cîte aveau să fie vreodată. N-a învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decît ceea ce se tăcuse şi se făcea în faţa ochilor lui uluiţi: Iulian era un creştin fără Hristos, fiinţă încadrată în teratologie; iar monştrii în general, nu au o viaţă lungă.

Mai rezultă ceva – enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: ca toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos – că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

(…)

- Exigenţii.

Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.

Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cînd ia apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că înainte de a se urca pe eşafod a exclamat uitîndu-se la statuia Libertăţii: Cîte crime se comit în numele tău!

Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osîndiţii erau duşi în căruţe de la temniţă la locul unde se înălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi celor sortiţi morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori teama – ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească. Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulţimea spectatorilor se înghesuia pe bănci aşezate amfiteatral.

Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve care – cuprins de o sfîntă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mînie legitimă – se adresează criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are să se poarte mai bine!

Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pîndindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze”.

*


“1962

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.

Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituţional englez două părţi: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate şi strălucitoare).

Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi”, adică izvoditori de tiranie. „Mandarinii” sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o virtute.

A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpli din celule.

— Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, fiction.

Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor — sunt sute, mii de tabuuri — şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. Intotdeauna forma are prioritate asupra fondului.

Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modern e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.

— Seriozitate. Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea Sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune în cuvinte.

Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de geografie.

Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie…

Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Simţului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării. Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional (sperie-mă!).

Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de puţin raţionale decît nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet.

— Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor — contrastînd cu discreţia Sf. Pavel – dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ critic.

Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului lumii etc. contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise. Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că vor participa. Inconştientă abilitate’? Mondanitate? Fantezie?

Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar veni în contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei, retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice”.

*

“- Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobi­toace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade, ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o viaţă model”.

*


“- Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: “din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea” sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri”, „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi” nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă pînă seara: fiecare apărindu-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dînd vina numai pe ceilalţi, recunoseîndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemîndu-şi nu numai potrivnicii ci şi pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom’le! un’te bagi!), îi vorbeşte, respiră în imperiala lui rază de acţiune.

Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism.

Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun­derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mîndră dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urîtele tale gînduri dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris­tocratic celui mai subţire.

(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).

- In camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cît de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.

N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem raul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele – şi îndurarea prezenţei lui”.

*


“Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată – şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători – un agent al vicleanului.

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu – dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase – reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt – iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă – căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă – e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi”.

(extrase din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”)

*


“Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.

(din: Monahul Nicolae Steinhardt, 365 de întrebări incomode – adresate de Zaharia Sângeorzan)